De la Burebista la Diurpaneus-Decebal
Dacii pe drumul către a doua centralizare politică
44 î.Hr - 87 d.Hr.
autor Moise Gheorghe, februarie 2018
Învăluită în mister, dispariția bruscă a lui Burebista a fost urmată, la scurt timp, de tendințele centrifuge ale unor lideri locali dacici. Acest fenomen s-a soldat cu o fărâmițare a vremelnicei stăpâniri a celui „mai strălucit dintre bărbați”. După succesorul lui Burebista, Deceneu, spațiul dacic s-a împărțit în patru, și mai apoi cinci, regate. Conduse de regi precum Cotiso, Scorilo sau Duras, aceste formațiuni politice au existat în proximitatea Imperiului Roman atâta vreme cât acesta din urmă a îngăduit. Criza financiară a lumii romane, precum și agresivitatea dacilor de la frontiera danubiană au condus către noi conflicte de anvergură între cele două civilizații. Seria acestor războaie a fost deschisă de campaniile nord-dunărene ale împăratului Domițian, spre finalul secolului I d.Hr.. Contra-reacția dacică avea să-l propulseze în fruntea unui al doilea efemer stat dacic pe Diurpaneus-Decebal.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Brusca dispariție a lui Burebista a fost urmtă de o rapidă dezintegrare a embrionului statal pe care acesta îl crease. Timp de peste un secol, până la apariția lui Diurpaneus-Decebal, spațiul dacic nu a mai prezentat aceeași coeziune politico-militară pe care i-o imprimase hegemonia lui Burebista.

În contextul tulbure al dispariției bruște a lui Burebista a urmat un rapid proces de dezintegrare a „marii sale stăpâniri”. Izvoarele istorice indică mai mulți stăpânitori daci în spațiul carpato-danubian, dar cu niște cronologii ipotetice pentru domniile acestora.

În exteriorul arcului carpatic, formațiunile statale sau uniunile de triburi nu au cunoscut dezvoltarea entității politice din Transilvania. Poate acesta este și motivul pentru care informații despre acestea nu apar la scriitorii romani contemporani, neprezentând același interes precum formațiunea transilvăneană.

Odată cu dispariția lui Burebista, statul dac, slab centralizat, s-a dezmembrat rapid în patru, apoi cinci, organizări politice. În inima statului lui Burebista, în zona Munților Orăștiei, Deceneu, mare preot în timpul lui Burebista, a preluat puterea. El a fost succedat de Comosicus, de Scorilo, Duras și, în final, Diurpaneus-Decebal.

Perioada dintre domniile lui Burebista și Decebal se caracterizează printr-o lentă, dar sigură, expansiune a statului roman spre teritoriile de pe cursul mijlociu al Dunării. În acest context se înmulțeau contactele militare dintre daci și romani: raiduri de jaf ale dacilor și campanii de pedepsire și strămutare a unor întregi comunități dacice de către romani. Ciocnirile aveau să se transforme în veritabile războaie în timpul lui Diurpaneus-Decebal.

Lipsită de o trainică unitate economică şi politică, vasta stăpânire a lui Burebista se destramă. Regiunile cucerite de rege în afara Daciei sunt pierdute pentru totdeauna. Chiar și în Dacia anumite ţinuturi se desprind din statul incipient al dacilor.

Triburile străine supuse prin campaniile militare ale lui Burebista au ieșit de sub autoritatea dacică. Coloniile elene de la țărmul Mării Negre nu au mai recunoscut dominația dacilor asupra lor. Impunerea prin forță a hegemoniei dacice asupra unor neamuri străine nu apucase să fie dublată de o coeziune economică sau culturală, astfel că tendințele centrifuge ale acestora s-au manifestat imediat dispariției regelui dac.

Lipsa de coeziune s-a manifestat și în interiorul spațiului dacic propriu-zis. Diversele regiuni dacice erau dezvoltate economic și social în mod diferit. De exemplu, zonele nordice și lunca Dunării nu erau la fel de bine dezvoltate economic precum regiunea centrală, cea a munților Orăștiei. Complexul de fortificații de aici nu are echivalent nicăieri în restul teritoriilor dacice. În plus, o piață economică unică nu apucase să se cristalizeze în timpul lui Burebista, un șef politic mai degrabă concentrat pe domeniul militar.

Probabil că dezintegrarea entității politice dacice s-a datorat și tendințelor centrifuge manifestate de aristocrația dacică. Factorii care îi adunaseră pe aceștia sub autoritatea lui Burebista, pericolul roman și incisivitatea monarhului, dispăruseră odată cu Iulius Caesar și șeful dac.

Dispariția lui Burebista a avut drept imediată consecință împărțirea fostei sale stăpâniri în mai multe entități politice. Conform lui Strabon, acestea au fost inițial patru la număr, iar mai apoi cinci. Probabil că numărul a crescut odată cu trecerea anilor. Dintre acestea, destinul uneia dintre aceste formațiuni poate fi mai bine urmărit, formațiunea politică din interiorul arcului carpatic.

Săpăturile arheologice întreprinse la Sarmizegetusa Regia și la complexul de fortificații din regiune au atestat o continuă utilizare a acestora. În perioada următoare epocii lui Burebista nu apar distrugeri materiale sau vreun hiatus de locuire. Cetățile din munții Orăștiei par să fi fost mărite și îmbunătățite. Deasemenea, așezările civile s-au extins în suprafață iar inventarul lor a sporit.

Scriitorul târziu Iordanes, pe baza scrierilor lui Dio Chrysostom, a lăsat cele mai multe informații despre soarta formațiunii politice din Carpații Meridionali. El sugerează că lui Burebista i-a urmat sfetnicul și Marele Preot, Deceneu. Astfel, puterile politică și religioasă se concentrau în maâinile unei singure persoane: „iar după ce Deceneu a murit, l-au avut în aproape aceeași venerație pe Comosicus”.

La conducerea formațiunii intracarpatice s-au succedat câțiva regi. Iordanes este cel care a întocmit o listă cu aceștia, pe baza textelor lui Dio Chrysostom, istoric din secolul I î.Hr.: Deceneu, sfetnicul apropiat al lui Burebista, Comosicus, Scorilo, presupus tată al lui Decebal, Duras, probabil unchiul lui Decebal şi, în sfârşit, Decebal însuşi.

Deceneu, primul monarh al formațiuniii dacice din Transilvania, apare ca un continuator firesc al lui Burebista, în condițiile în care îi fusese colaboratorul cel mai apropiat. Pomenit doar de Ioardanes, regele Comosicus i-a urmat lui Deceneu: „Iar după ce Deceneu a murit, l-au abut în aproape aceeași venerație pe Comosicus, deoarece acesta nu-i mai prejos în iscusință. El era socotit, datorită priceperii sale, și rege pentru dânșii, și preot, și judeca poporul ca judecător suprem”.

Tot Iordanes continuă: „Și după ce Comosicus a lăsat cele omenești, a venit la domnie Coryllus, și timp de patruzeci de ani a domnit peste neamurile din Dacia”. Pe Coryllus îl regăsim, într-o altă grafie a numelui, aceea de Scorylo, la scriitorul roman Frontinus, în lucrarea Strategemata. Frontinus afirmă despre acesta că nu a îndrăznit să atace statul roman, deși acesta a vea mari probleme din cauza războaielor civile pentru succesiunea imperială. Lipsa speculării momentului favorabil o pune Frontinus pe seama temerii regelui dac de coalizare a adversarilor romani în fața unui pericol extern.

Pentru a opri avântul compatrioților de a ataca Imperiul Roman, regele Scorylo a recurs la o pildă pe viu. El a asmuțit doi câini să se lupte între ei, aducându-le mai apoi în față un lup. Câinii s-au oprit din a se ataca reciproc, năpustindu-se asupra lupului. Frontinus pune în seama acestui episod decizia dacilor de a renunța la a mai plănui un atac asupra statului roman.

Despre ce s-a întâmplat în spațiul dacic extracarpatic în ultimii 100 de ani înainte de apariția în istorie a lui Decebal, izvoarele istorice sunt foarte puține. Unii istorici ai perioadei vorbesc în termeni generali despre „seminții” dacice, despre regi și căpetenii ale acestora. Numele acestora sunt menționate în foarte puține cazuri.

Ca inamic al statului roman este menționat regele dac Cotiso. Indicațiile geografice datorate lui Florus plasează regatul lui Cotiso undeva în Banat și Oltenia, de ambele părți ale Carpaților. Acesta este prezentat succint de către istoricul roman Florus: „Dacii stau aninați de munți. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, de câte ori Dunărea înghețată lega cele două maluri, obișnuiau să năvălească și să devasteze ținuturile vecine.” După victoria lui Octavianus Augustus în războiul civil roman, Cotiso este anihilat de către romani. În una din odele sale, poetul roman Horatius îl sfătuia pe protectorul său să nu mai fie îngrijorat de soarta Romei, deoarece armata lui Cotiso a pierit.

Probabil același Cotiso, cu grafia numelui „Coson”, este pomenit de istoricul roman Suetonius drept rege al geților. Este singura oară când Suetonius folosește termenul „geți” în locul celui obișnuit de „daci”. Probabil că este vorba despre același monarh dac al cărui nume apare pe celebrele monede „cosoni”.

Pe plan politic, Coson s-a implicat în conflictul de la Roma dintre Marcus Brutus și triumvirii din cel de-al doilea triumvirat format din Octavianus, Marcus Antonius și Marcus Aemilius Lepidus. Coson l-a sprijinit pe Brutus. Mai târziu s-a implicat în conflictul dintre Octavianus și Marcus Antonius, ca aliat al lui Octavianus. Acest ultim episod este povestit de Suetoniu : Octavianus a făgăduit-o pe Iulia întâi fiului său Antonius, apoi lui Cotiso, regele geților și tot atunci a cerut-o în schimb în căsătorie, pentru sine, pe fiica regelui.

În luptele triumvirilor romani pentru supremație s-a implicat și regele dac Dicomes. Acesta a trimis o solie lui Octavianus, propunându-i sprijinul său, dar oferta nu a fost acceptată. Astfel, Dicomes s-a orientat spre adversarul lui Octavianus, Marcus Antonius. În urma bătăliei de la Actium, în care Antonius era învins de rivalul său, mai mulți daci au fost capturați și duși la Roma. Aici aveau să fie nevoiți să lupte în arenele romane cu captivi suebi, spre delectarea publicului roman.

De la sfârșitul ultimului secol al epocii pre-creștine, coasta vestică a Mării Negre se afla sub dominația indirectă a Imperiului Roman. Această hegemonie se manifesta prin intermediul cetăților grecești supuse statului roman. Spre apus, spațiul dintre Dunăre și Mare era împărțit între trei conducători daci: Roles, în sud, Dapyx, în centru, și Zyraxes către Deltă.

Iulius Caesar plănuise o expediție împotriva dacilor, dar asasinarea sa o anulase. Urmașul său, Octavianus Augustus, nu a făcut nimic în acest sens, deoarece divizarea care i-a urmat dispariției lui Burebista anula pericolul militar dacic de la marginea statului roman. Totuși, numeroasele incursiuni de jefuire întreprinse de daci continuau să-i mențină pe aceștia în atenția Romei. Posesiunile romane de la sudul Dunării puteau fi mai lesne protejate printr-o flancare estică a dacilor din Câmpia Română. Din acest punct de vedere, controlul direct al romanilor asupra Dobrogei devenea necesar.

Dio Cassius relatează cum bastarnii au atacat pe tracii denteleți, aliați ai romanilor. Pentru că învingerea tracilor de către bastarni punea în pericol și Macedonia romană, generalul roman M. Licinius Crassus Dive, nepot al triumvirului omonim, îi învingea pe bastarni. Acest lucru îl reușea cu ajutorul dacului Roles, stăpânitor al sudului dobrogean. Drept răsplată, Octavianus îi oferea personal lui Roles, la Corint, titlul de prieten și aliat al Romei.

La scurt timp după campania împotriva bastarnilor, Roles intra în conflict cu vecinul său, Dapyx, solicitând ajutorul generalului Crassus. Acesta din urmă s-a folosit imediat de prilej pentru a invada militar regiunea dobrogeană. Romanii au pus pe fugă cavaleria lui Dapyx, aceasta călcându-i în copitele cailor pe proprii pedestrași. În urmă, romanii au măcelărit tot ce au prins din urmă. Retras într-o cetate din apropiere, Dapyx era răpus în urma cuceririi acesteia de Crassus și Roles. Civilii daci retrași într-o peșteră din apropiere au fost blocați și înfometați de romani până ce au decis să se predea.

Fără motive vizibile, generalul Crassus își continua campania dobrogeană către nord, atacându-l și pe al treilea lider dac din regiune, Zyraxes. Romanii s-au îndreptat spre cetatea dacilor, Genucla, situată undeva pe țărmul fluviului. Romanii auziseră zvonuri cum că în cetate erau păstrate stindardele generalului roman Hybrida, învins de daci, în mod rușinos, cu aproape un secol înainte. Zyraxes se refugia pe malul stâng al Dunării, căutând ajutorul sciților. Genucla era asediată și cucerită de romani.

Imperiul Roman nu a transformat imediat noile sale posesiuni într-o provincie. Teritoriile puteau fi controlate, deocamdată, și în mod mai puțin costisitor pentru romani, de către Roles. După moartea acestuia din urmă, asupra Dobrogei s-a extins autoritatea regatului odryd din Tracia, stat clientelar Romei. În zona litorală, romanii au creat un comandament militar, Prefectura litoralului maritim, dependent de Prefectura Macedoniei.

Campania generalului Crassus integrase, în plan militar, Dobrogea Imperiului Roman. Formal, aceasta se afla sub autoritatea Regatului Odryzilor, stat tutelat de Roma. După două decenii, regatul acesta era desființat de stăpânii romani, fiind integrat Imperiului cu statut de provincie. Astfel, Dobrogea devenea parte a provinciei romane Moesia Inferior.

Poziţia juridică a populaţiei geto-dace din Dobrogea apare net inferioară în raport cu alte pături şi grupuri de populaţie liberă. Deosebit de grăitoare din acest punct de vedere este inscripţia privitoare la teritoriul „cetăţii” Ausdecensilor. Din acest document deosebit de însemnat rezultă că geto-dacii din sudul Dobrogei intraseră în acest teritoriu, care le aparţinuse înainte de cucerirea romană, dar au fost alungaţi şi opriţi să se mai apropie de pământul noilor proprietari.

O nouă fază de evoluţie a relațiilor dintre geto-daci și romani o avem după dispariția lui Burebista și destrămarea „stăpânirii” sale vremelnice. Perioada este una cu evoluții sinuoase în care cele două entităţi se confruntă cu sorţi de izbândă schimbătoare. Consecinţa generală care se desprinde este aceea a accentuării presiunii romane asupra limitelor spațiului dacic, presiune soldată chiar şi cu unele cuceriri teritoriale.

În ultimii ani ai domniei lui Octavianus Augustus la Roma, dacii treceau Dunărea, alăturându-se revoltei anti-romane din proaspăta provincie Pannonia. Moștenitorul împăratului, Tiberius, era trimis din Gallia la Dunărea mijlocie pentru a rezolva problema atacului dacic. Peste puțină vreme, provincia era atacată iarăși de dacii aliați cu celții taurisci și anarți. Generalul Marcus Vinicius îi învinge și îi urmărește adânc în spațiul transilvănean, urcând pe valea Mureșului.

În primii ani ai erei creștine, generalul roman Cn. Cornelius Lentulus, guvernator al Pannoniei, desfășura operațiuni în Banat și Oltenia, învingându-i pe daci și stabilind garnizoane romane pe malul drept al Dunării. Totuși, afirma istoricul roman Florus, pericolul dacic nu fusese eliminat, ci doar amânat. Un alt general roman, Sextus Aelius Catus, deporta 50000 de daci „dușmănoși” din câmpia munteană la sud de Dunăre. Acest eveniment a făcut să fie abandonate locuirile dacice de la Popești și Piscul-Crăsani. Octavianus Augustus scria că armata sa, „trecând peste Dunăre, a silit neamurile dacilor să rabde stăpânirea poporului roman.”

La scurt timp după episodul strămutării dacilor de către romani, cetatea Aegysus, Tulcea de azi, era cucerită de un atac fulgerător al dacilor. Aceasta se afla sub protectoratul regelui odryd Rhoemetalces. Navigația militară și comercială a romanilor și aliaților lor la Dunărea de Jos era amenințată acum de noua situație. Regele odryd, incapabil să reia cetatea, solicita ajutor roman. Legiunea lui Vitellius recucerea cetatea cu mare greutate. Peste trei ani, Troesmis, astăzi Iglița, trecea prin evenimente similare, fiind recâștigată de L. Pomponius Flaccus.

Aflat în exil la Tomis, poetul roman Ovidius relata despre starea de nesiguranță din regiune, datorată numeroaselor incursiuni militare ale dacilor, sarmaților și sciților din stânga Dunării, mai ales iarna, când fluviul îngheța: „Îndată ce s-așterne câmpia cea de gheață/Barbarii dau năvală pe caii lor cei iuți/Săgețile lor zboară departe, până departe/Și toată-mprejmuirea călări o pustiesc”.

În timpul împăratului Claudius, teritoriul Dobrogei a fost integrat provinciei Moesia Inferior. Semnele stăpânirii directe a imperiului nu s-au lăsat așteptate: garnizoane romane pe malul drept al Dunării și drumuri strategice. Mai târziu, în timpul împăratului Nero, guvernatorul regiunii, Tiberius Plautius Silvanus Aelianus strămuta 100000 de daci, bastarni și sarmați de la nord de gurile Dunării către sud. Pe lângă motivele ținând de securitatea la granița de nord se adăugau cele economice. O inscripție dedicată lui Plautius Silvanus motivează strămutarea: „ad praestanda tributa”, adică pentru a munci pământuri și plăti impozite.

O nouă invazie dacică în Moesia determina dinastia imperială a Flavienilor să ia noi măsuri pentru protejarea graniței danubiene. Pentru aceasta era înființată o flotă specială, „classis Flavia Moesia”, cu baze la Aegysus și Barboși, pe râul Siret.