Țările Coroanei Cehe între domnia Mariei Tereza și Congresul de la Viena, Absolutismul luminat
Concepția mecanică a absolutismului luminat
autor Alexandru Cristian Enescu, octombrie 2017
Secolul al XVIII-lea a însemnat, în plan european, modificarea unor structuri care aveau o tradiție de câteva secole, dând naștere - prin intermediul Iluminismului - unui nou mod de raportare la politica socială care ne este, în mare parte, și astăzi familiar. Una dintre trăsăturile determinante ale metisajului dintre ideile iluministe și absolutismul monarhic al Habsburgilor din Confederația central-europeană a fost ideea potrivit căreia interesul statului era sinonim cu progresul general al societății. Prin urmare, statul - împăratul - era chemat să conducă precum un arbitru conviețuirea dintre clasele sociale și să ia măsuri pentru îmbunătățirea vieții acestora pentru bine general, implicit al statului.

Concepția de guvernare absolutist-iluministă a monarhilor dinastiei Habsburgi punea accent puternic pe relația dintre „structurile” cele mai inalte ale statului - împăratul - și cel mai defavorizat social și politic om al monarhiei. Mecanismul acesta trebuia să funcționeze perfect în ideea că orice disfuncționalitate sau perturbare ar fi afectat societatea și bunul ei mers. Numai că absolutismul luminat interpreta mecanic această relație iar intervenția statului era axată pe menținerea disciplinei sociale - ca „reușită” a bunului mers al societății - și nu pe acordarea de libertăți sociale și politice.
Perspectiva social-politică în Europa secolului al XVIII-lea
Geologia politico-teritorială, la nivelul continentului european al secolului al XVIII-lea se încadra grosso modo, în frontierele trasate în urma Războiului de Treizeci de ani, în timp ce la nivelul elitei intelectuale se produceau și disimulau pe o scară din ce în ce mai largă teoriile și ideile Iluminismului, amorsate în secolul anterior, cel al „crizei conștiinței europene și a „heterodoxiilor de tot felul”, în cuvintele lui Paul Hazard.

Geologia politico-teritorială, la nivelul continentului european al secolului al XVIII-lea se încadra grosso modo, în frontierele trasate în urma Războiului de Treizeci de ani, în timp ce la nivelul elitei intelectuale se produceau și disimulau pe o scară din ce în ce mai largă teoriile și ideile Iluminismului, amorsate în secolul anterior, cel al „crizei conștiinței europene și a „heterodoxiilor de tot felul”, în termenii lui Paul Hazard. „Acum este vremea heterodoxiilor, a tuturor heterodoxiilor. Vremea indisciplinaților, a răzvrătiților care, în timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea, mișunau în umbră și nu așteptau decât semnalul eliberării. Vremea savanților care refuză să accepte tradiția fără să o verifice. Vremea janseniștilor care fac și mai vie flacăra lor, niciodată stinsă. Vremea pietiștilor de tot soiul, a exegeților, a filozofilor”. (Paul Hazard)

Secolul al XVIII-lea a însemnat, în plan european, modificarea unor structuri care aveau o tradiție de câteva secole, dând naștere - prin intermediul Iluminismului - unui nou mod de raportare la politica socială, care ne sunt, în mare parte, și astăzi familiare. Axioma lui Pascal își pierdea sensurile, geografia cunoașterii (anturată anterior de ideile intelighenției Republicii Literelor) se desăvârșea acum – progresiv - de la un capăt la altul al continentului cu angoase, însă, dincolo de ambele linii de demarcație socială. Axioma lui Pascal definea „adevărul” prin raționalismul pe care îl identifica în Franța și mai deloc în Spania vecină catolică. Filosoful francez se exprima în secolul al XVII-lea în privința geografiei cunoașterii: „Vérite au deçà des Pyrénéés, erreur óu delà” (Adevăr dincoace de Pirinei, eroare dincolo)”. (Peter Burke)

Schimburile culturale la nivelul elitelor europene din secolul Luminilor au fost pregătite în secolul anterior, iar această imagine a „oamenilor de litere” din diferitele regate europene care corespondau între ei, a fost denumită sub numele de Res publica litteraria - Republica Literelor. Fenomenul a reprezentat „schimburi culturale fără de care înflorirea Luminilor n-ar fi avut loc. Corespondențele și asocierile depășesc întotdeauna cercul oamenilor de cultură și de gândire și trec dincolo de diferențele sociale, altminteri strict menținute. Să reamintim corespondența dintre Descartes și Elisabeta de Boemia”. (Antoine Compagnon, Jacques Seebacher)

Secolul Luminilor înseamna raționalism și „despotism luminat” în sfera central-estică a Europei; înseamna interesul manifestat față de popor, în sensul „înrolării” acestuia în politică - în discuțiile dintre filosofii din saloanele literare (într-o atitudine lipsită de condescendență); înseamna cosmopolitism și formele sale; reprezenta setea pentru lectură sau de a afla informații diverse de oriunde ar sosi ele; înseamna Enciclopedia lui Diderot, Voltaire, Kant, contractul social al lui Rousseau, și nu în ultimul rând, înseamna inversarea „axei civilizației” din Renaștere (Nord –Sud) spre antinomia Vest-Est prin descoperirea Europei de Est, văzută ca o reflexie exotică a Vestului. Saloanele literare apărute în Franța Luminilor au devenit un loc unde oricine avea o părere despre orice. „Mitul de întemeiere a saloanelor de conversație i se atribuie doamnei de Rambouillet: « Ea e cea care a ajustat hainele prost croite care existau înaintea ei...și i-a învățat politețea pe toți cei care au frecventat-o». Asimilând într-un mod original tradiția bunelor maniere, venită de la curțile italiene ale Renașterii, nobilimea creează un nou cod de relații, care nu mai este fondat pe agresivitate

Una dintre modificările substanțiale ale politicii din secolul Luminilor a fost, spre finalul lui, contestarea singularității puterii în dreptul nobilimii, care a avut mai multe opțiuni de acțiune. Suveranii s-au plasat în funcție de variabilele de moment. „Pe fondul unei contradicții determinate de însăși poziția lui, nobilul Luminilor are în față mai multe opțiuni: o luptă în retragere pentru a apăra vechile valori sau dreptul sângelui, sprijinită pe liste de argumente elaborate adesea la sfârșitul secolului precedent, generatoare a reacțiunilor nobiliare sau o integrare fără echivoc ori neînțelegeri în noile elite. Ludovic al XVI-lea declara în pragul Revoluției: « Nu mă voi despărți niciodată de clerul și de nobilimea mea »” (Michel Vovelle)

La nivelul inferior al societății secolul al XVIII-lea propunea încă, în Europa, de la Vest la Est, o existență similară a omului comun, de cele mai multe ori mizeră, diferențele fiind de aspect zonal. O imagine a nefericiților sorții din Franța ne arată că „unii dintre țăranii satelor franceze de secol XVIII luau definitiv drumul pribegiei, plutind în deriva populației flotante (population flottante) a Franței, care cuprindea în jurul anului 1789, mai multe milioane de suflete disperate. Cu excepția câtorva fericiți aflați într-un « tour de France » în scopuri artistice și a ocazionalelor trupe de actori și saltimbanci, viața pe drum însemna o continuă goană în căutarea de hrană. Vagabonzii dădeau iama prin cotețe, mulgeau vacile nepăzite, furau rufele întinse la uscat pe tufișuri, retezau cozile cailor (pe care le vindeau tapițerilor), își multilau și își deghizau trupurile pentru a trece drept invalizi oriunde știau că puteau căpăta de pomană. Se înrolau ca falși recruți și dezertau de mai multe ori. Ajungeau contrabandiști, tâlhari la drumul mare, hoți de buzunare, prostituate. În final, sfârșeau în acele «hopitaux», locuri de o sărăcie pestilențială, ori se târau la adăpostul

Absolutismul habsburgic și Iluminismul
Istoriografia a reținut în dreptul secolului al XVIII-lea propagarea și diseminarea ideilor Iluminismului european. Cu rădăcini în raționalismul din a doua jumătate de secolului al XVII-lea, Iluminismul a radiat în secolul al XVIII-lea, în diferite intensități, în monarhiile europene și nu numai. În Confederația hasburgică anumite aspecte ale Iluminismului au fost preluate, adaptate și adoptate ca forme de politică socială și economică de către împărații din dinastia de Habsburg. Această formă de filtrare a ideilor iluministe în teritoriile habsburgice - păstrând puterea centralismului imperial de la Viena, intactă - a fost denumită absolutism luminat.

Concepția de guvernare absolutist-iluministă a monarhiei habsburgice punea accent puternic pe relația dintre „structurile” cele mai inalte ale statului - împăratul - și cel mai defavorizat social și politic om al monarhiei. Mecanismul acesta trebuia să funcționeze perfect în ideea că orice disfuncționalitate sau perturbare ar fi afectat societatea și bunul ei mers. Numai că absolutismul luminat interpreta mecanic această relație iar intervenția statului era axată pe menținerea disciplinei sociale - ca „reușită” a bunului mers al societății - și nu pe acordarea de libertăți sociale și politice.

Una dintre trăsăturile determinante ale metisajului dintre ideile iluministe și absolutismul monarhic al Habsburgilor din Confederația central-europeană a fost ideea potrivit căreia interesul statului era sinonim cu progresul general al societății. Prin urmare, statul - împăratul - era chemat să conducă precum un arbitru conviețuirea dintre clasele sociale și să ia măsuri pentru îmbunătățirea vieții acestora pentru bine general, implicit al statului. Partea care nu a fost îmbrățișată de Habsburgi din ideile Iluminismului a fost, desigur, cea care ar fi trebuit să partajeze puterea politică. Aici, ea ar fi intrat în coliziune cu absolutismul centralizat practicat de mai bine de 150 de ani de Habsburgi. Dinastia a încheiat „cu iluminismul de circumstanță «o căsătorie din rațiune»”. (Vratislav Vanicek)

Disciplina socială promovată de absolutismul iluminat al Habsburgilor din secolul al XVIII-lea - ca parte a ideii de „bine general” - era o concepție plasată mecanic, în sensul că ignora cotidianul contemporan și realitatea concretă a celei mai mari părți a claselor sociale din monarhie. „Din moștenirea creștin-umanistă s-a născut idealul iluminist al unui organism statal, a cărui prefigurare trebuia să fie o comunitate organizată în mod exemplar, adică un fel de «oraș ceresc». Dificultatea consta în faptul că un asemenea proiect ignora realitatea zilnică a unor contradicții sociale concrete astfel încât motivația straturilor neprivilegiate și sărace ale societății nu putea fi înțeleasă de majoritatea politicienilor iluminiști și mai ales de intelectuali. De aceea, mulți dintre ei s-au atașat de noțiunea de suveran iluminist ca «prim slujitor» al statului (le primier serviteur, der erste Diener)”. (Vratislav Vanicek)

Iosefinismul sau filozofia absolutismului luminat
Iosefinismul a reprezentat concepția și releul teoretic pe care s-a bazat absolutismul luminat din monarhia Habsburgilor din secolul al XVIII-lea. Ideile economice ale mercantilismului, preluarea de către împărați a concepției potrivit căreia fidelitatea în teritoriile monarhiei erau primare față de împărat și apoi față de catolicism, deplasarea lentă a curentelor care clamau sinceritate morală, pietate, austeritate și fidelitate față de stat și împărat au însemnat crearea acestui mod de guvernare al monarhilor Habsburgi: iosefinism. Numele acestei teorii de guvernare a statului are legătură cu Iosif al II-lea și cu unele dintre măsurile îndrăznețe - avant la lettre - pe care le-a adoptat.

După Războiul de Treizeci de Ani și în plin proces de recatolicizare a teritoriilor Coroanei Cehe, și nu numai, s-a produs un fenomen interesant ale cărui origini se pot detecta încă de la finalul secolului al XVI-lea. Intenția împăraților de Habsburg de a pune semnul egal între statutul nobiliar - de-atunci - și fidelitatea față de împărat și catolicism a devenit - în debutul secolului al XVIII-lea - un raport care privilegia primordial fidelitatea față de împărat și apoi față de Biserică. Cripto-husiții sau cripto-protestanții erau percepuți de Habsburgi mai degrabă ca un atac la adresa statului și a împăratului, decât la adresa Bisericii.

Dincolo de influențele jansenismului asupra dezvoltării iosefinismului - formă de absolutism luminat promovată de Habsburgi în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea -, în această manieră de guvernare politică s-a „topit” și influența manifestată de mercantilismul economic. În subsidiar și fără intenție de consolidare a absolutismului monarhic, s-a petrecut și mișcarea declanșată de ideile episcopului Johann Nikolaus de Trier. În lucrarea sa publicată sub pseudonim - Febronius - și intitulată „De statu ecclesiae - Despre starea bisericii - el s-a pronunțaț în favoarea ieșirii administrației arhiepiscopiei de sub autoritatea directă a Papalității, fără să își imagineze că acest lucru ar fi însemnat preluarea completă de către administrația laică a statului.

Pe fondul pătrunderii ideilor jansenismului în teritoriile monarhiei habsburgice dinspre Țările de Jos, ca reacție la stilul iezuiților, a apărut tot mai mult - în cercul elitelor angrenate în jurul împăraților -, ideea potrivit căreia statul și laicul trebuie să preia sub autoritatea sa toate chestiunile și problemele ivite în teritoriul administrat, inclusiv în chestiuni care privesc Biserica. Anterior, ele erau probleme de necontestat și se aflau sub jurisdicția directă a Papalității, care treceau peste jurisdicția laică. Jansenismul contemporan catolic, care a influențat și consolidat înclinația elitei politice din monarhia habsburgică către absolutismul luminat, a criticat și atacat aplecarea iezuiților spre fastul ceremonial și al slujbelor religioase, respingând folosirea cu obstinație a obiceiurilor sfinte. „Principiul de bază al științei jansenice a fost acela că Dumnezeu nu intenționa nici pe departe să-i salveze pe toți oamenii. Această formă de elitism a fost manifestarea unor indivizi care nu mai vroiau să trăiască și să participe la guvernare în mod tradițional[...]Abia în secolul 18, odată cu o anumită ascensiune a orășenimii în țările din Europa de Apus, știința jan

Promotorii iosefinismului luminat al Habsburgilor se bazau pe ideile unei forme de mercantilism economic care venea în opoziție cu productivitatea proprietăților Bisericii. Având în vedere că ei vedeau producția drept forma concretă de creștere a bogăției unui stat, oarecum, autarhia economică a proprietăților Bisericii din teritoriile controlate de Habsburgi era pentru ei de neacceptat. „[...]adepții iosefinismului au argumentat[...]prin faptul că proprietățile bisericii erau puțin productive și plăteau impozite mici, clerul grupat ierarhic reprezenta o structură mult prea costisitoare, celibatul contravenea firescului omenesc și împiedica crearea unui echilibru favorabil al populației țării, numărul mare de sărbători, diminua hărnicia locuitorilor, predestinarea minorilor pentru o viață monahală erau în detrimentul numărului de cetățeni activi și a situației financiare a țării”. (Vratislav Vanicek)

Numele acordat concepției de guvernare politică a Habsburgilor din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea a fost legat de către istorici de numele lui Iosif al II-lea. De el se leagă unele dintre măsurile „liberale” contemporane împăratului cu pricina și care s-au încadrat în trendul absolutismului luminat după care s-au ghidat predecesorii acestuia. El nu a făcut decât să ridice miza spre îndrăznețul Edict de toleranță din anul 1781. După 150 de ani de recatolicizare a monarhiei habsburgice - inclusiv a teritoriilor Coroanei Cehe - și de recunoaștere doar a privilegiului religiei catolice, prin acest decret, Iosif al II-lea a acordat drept de existență și pentru alte confesiuni decât cea catolică.

Moartea lui Carol al VI-lea și problema succesiunii tronului imperial
Moartea lui Carol al VI-lea de Habsburg în 1740 a lăsat tronul imperial în posesia Mariei Tereza. Drepturile acesteia asupra coroanei habsburgice - în lipsa unui urmaș pe linie masculină pentru Carol al VI-lea - fuseseră recunoscute de puterile europene prin actul numit Pragmatica sancțiune. Cu toate acestea, în momentul preluării tronului de către Maria Tereza în virtutea actului de mai sus, Frederic al II-lea al Prusiei a contestat aceste drepturi și a invadat Silezia. Unii dintre principii electori din Sfântul Imperiu s-au raliat luptei lui Frederic al II-lea care și-a desfășurat trupele pe teritoriile Coroanei Cehe din monarhia habsburgică. A izbucnit un război de succesiune a coroanei vieneze care durat 8 ani.

Carol al VI-lea de Habsburg a murit în anul 1740 fără a avea un urmaș direct pe linie masculină. Prevăzător, el conștientizase această probabilitate și reușise să obțină de la puterile contemporane acceptarea actului prin care își desemna fiica - pe Maria Tereza - drept împărăteasa, prin actul numit Pragmatica Sancțiune.

Maria Tereza s-a căsătorit cu Francis Ștefan I de Lorena și din acest moment linia Habsburg - Lorena a fost creată. Căsătoria, care ar fi trebuit să consolideze tronul Mariei Tereza, nu l-a împiedicat pe Frederic al II-lea, regele Prusiei, să încerce să „arunce în aer” valabilitatea Sancțiunii Pragmatice care punea coroana Habsburgilor în dreptul arhiducesei Maria Tereza. Primul gând al regelui prusac s-a îndreptat spre teritoriile Coroanei Cehe din monarhie, aflate în proximitatea lui.

În decembrie 1740 regele Prusiei, Frederic al II-lea, a invadat Silezia - teritoriul al Confederației Habsburgilor - administrând în primăvara următoare, trupelor imperiale, o înfrângere la Molvice. Acest moment a fost considerat oportun de către coaliția antihabsburgică a principilor electori din Sfântul Imperiu, care s-au raliat politicii lui Frederic al II-lea. Contestatarii drepturilor asupra coroanei habsburgice ale Mariei Tereza - recunoscute juridic prin Pragmatica sancțiune - s-au înmulțit. „Victoria lui [a lui Frederic al II-lea al Prusiei - n.n] asupra armatei imperiale de la Molvice (Malujowice) din primăvara lui 1741 a activat coaliția antihabsburgică, din rândul căreia prințul elector de Bavaria, Carol Albert, a candidat la titlul de împărat al Sfântului imperiu romano-german și rege ceh, iar August III, prinț elector saxon și rege al Poloniei, a încercat să cucerească Moravia”. (Vratislav Vanicek)

Maria Tereza și-a văzut încă de a moartea tatălui său - împăratul Carol al VI-lea de Habsburg - drepturile la tron contestate de regele Prusiei, Frederic al II-lea. În urma conflictului declanșat în care s-au implicat și unii dintre principii electori ai Sfântului Imperiu împotriva Mariei Tereza, situația acesteia s-a complicat. Încercarea ei și a soțului acesteia, Francisc Ștefan I de Lorena, de a obține revalidarea drepturilor la tron prevăzute în Pragmatica Sancțiune, s-a dovedit fără finalitate.

Desfășurarea Războiului pentru succesiunea coroanei habsburgice
La scurt timp după moartea împăratului Carol al VI-lea de Habsburg, drepturile succesorale ale fiicei lui - Maria Tereza -, deși fuseseră trasate juridic sub sancțiunea regatelor europene, au fost contestate de regele Prusiei, Frederic al II-lea. Supranumit cel Mare, „regele soldat” sau „Bătrânul Fritz - Der Alte Fritz -, Frederic al II-lea se va dovedi de-acum și până spre finalul secolului un rival contondent pentru monarhia Habsburgilor. Unii dintre principii electori din Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană s-au raliat taberei lui Frederic al II-lea care a invadat teritoriile Coroanei Cehe. Maria Tereza și soțul acesteia, Francisc Ștefan I de Lorena, au încercat într-o primă fază să obțină revalidarea drepturilor succesorale ale arhiducesei prevăzute în Pragmatica Sancțiune și recunoscute anterior de regatele europene. Cum această opțiune nu a funcționat, Maria Tereza a avut de înfruntat un război de 8 ani care a izbucnit.

În războiul pentru succesiunea monarhiei habsburgice s-au implicat mai multe regate și principate. Drepturile succesorale ale Mariei Tereza erau contestate în primul rând de regele Prusiei, Frederic al II-lea. O armată franco-bavareză a invadat vestul Cehia de astăzi, în timp ce o altă coaliției prusaco- saxonă a ocupat nordul Margrafiatului Moraviei.

La scurtă vreme după ce coaliția dintre Prusia, Franța și principatele Bavaria și Saxonia au invadat teritoriile Coroanei Cehe, ocupanții și-au impus drepturile asupra acestor teritorii. Coroana Cehă a fost clamată de către Carol Albert de Bavaria. Mai mult, având în vedere că Mariei Tereza îi erau contestate drepturile la coroana habsburgică, coroana imperială - deși era tradițional apanajul Casei de Habsburg -, i-a fost oferită aceluiași Carol Albert de Bavaria. El a fost încoronat ca împărat al Sfântului Imperiu Romano-German sub numele de Carol al VII-lea.

Cum teritoriile cehe fuseseră ocupate aproape integral - la finele anului 1741 - de coaliția antihabsburgică, opțiunile Mariei Tereza se limitau tot mai mult. A primit sprijin de la Dieta nobilimii maghiare de la Bratislava care i-a promis fidelitate și sprijin necondiționat în războiul de susținere a drepturilor ei succesorale. Însă gândul ei principal era legat de reluarea controlului asupra teritoriilor cehe. Scrisoare ei către contele Filip Josef Kinsky - cancelarul ceh - era una fără echivoc: «Acum Praga este pierdută și urmările vor fi cu atât mai grave, cu cât nimeni nu poate asigura întreținerea armatei nici măcar pentru trei luni. Nici gând să aștepți ceva de la Austria, iar ajutorul Ungariei continuă să fie incert. În sfârșit, Kinsky, a sosit clipa, când trebuie să încercăm să păstrăm această țară și odată cu ea și titlul de regină deoarece fără el aș fi o simplă prințesă. Hotărârea mea este puternică. Trebuie să aruncăm totul în joc și eventual să facem sacrificii ca să păstrăm Cehia pentru mine și în această direcție trebuie să vă orientați toate eforturile și măsurile. Prefer să fie distruse toate trupele mele, toți ungurii, decât să admit așa ceva»”. (Vratislav Vanice

În mai 1742 trupele Mariei Tereza au suferit încă o înfrângere la Chotusice, ceea ce nu i-a lăsat foarte mult spațiu de manevră, având în vedere că marea parte a teritoriilor cehe erau sub ocupația armatelor coaliției antihabsburgice. Maria Tereza a consimțit la încheierea unui acord de armistițiu parțial cu Frederic al II-lea, regele Prusiei, la Vratislav. Ea a cedat Silezia și Kladno dar a reușit să alunge trupele franceze și bavareze din teritoriile cehe ale monarhiei habsburgice.

După încheierea armistițiului parțial cu regele prusac Frederic al II-lea, Maria Tereza a reușit să alunge trupele franco-bavareze din teritoriile cehe ale monarhiei. După reluarea Pragăi, ea a fost încoronată în anul 1743 dar, cu toate că a dat dovadă - pe moment - de îngăduință, împărăteasa a fost mereu suspicioasă la adresa nobilimii cehe care o trădase în conflictul pentru succesiunea tronului Habsburgilor.

În 1744, trupele Mariei Terezia au luptat pentru respingerea armatelor prusace ale lui Frederic al II-lea din Silezia și Cehia. În primăvara următoare, trupele imperiale au suferit înfrângeri în cascadă în fața prusacilor, ceea ce a condus la încheierea unui nou acord între cele două părți. La Dresda și Fussen s-au încheiat două înțelegeri care însă lăsau Silezia sub autoritatea Prusiei.

Finalul războiului pentru succesiunea tronului habsburgic dintre Maria Tereza și soțul ei - Francisc Ștefan I de Lorena - împotriva coaliției franco-bavarezo și cea prusaco-saxonă s-a produs prin semnarea acordului de la Aachen din 1748. Balanța pierderilor versus câștigurilor pentru Maria Tereza a fost una echilibrată, fără satisfacțiile așteptate de către monarhia habsburgică. „Urmașul prințului elector Carol Albert [al Bavariei, membru al coaliției antihabsburgice - n.n] care suferise insuccese în plan militar a renunțat la pretențiile sale la succesiunea habsburgică și a acordat votul său lui Francisc I., soțul Mariei Tereza pentru a fi ales împărat. Maria Tereza a rămas regină a Cehiei și Ungariei și a folosit titlul de împărăteasă numai ca soție a împăratului. Abia în 1748, după îndelungate lupte în Europa de Apus și în nordul Italiei, a fost încheiat la Aachen ultimul capitol din războiul pentru succesiunea austriacă care în primul rând a fost un conflict pentru câștigarea țărilor Coroanei Cehe”. (Vratislav Vanicek)

Coroana Cehă în contextul Războiului de 7 Ani. Premisele războiului
Imediat după încheierea războiului pentru succesiunea tronului Habsburgilor a devenit evident pentru Frederic al II-lea, regele Prusiei, și Maria Tereza, împărăteasa monarhiei habsburgice, că disputele teritoriale nu fuseseră rezolvate definitiv. Imperiul habsburgic pierduse Silezia în dauna Prusiei, în urma războiului, ceea ce cântărea greu în bilanțul economic al monarhiei.

La scurt timp după încheierea războiului pentru succesiunea tronului vienez din 1748, nici Frederic al II-lea, regele Prusiei, nici Maria Tereza, împărăteasa monarhiei habsburgice, nu erau mulțumite cu condițiile tratatului. Recunoașterea drepturilor succesorale ale Mariei Tereza pe tronul habsburgic venise cu o pierderăe însemnată pentru monarhie - mai ales pentru economia ei - și anume, preluare Sileziei de către Prusia.

În ajunul izbucnirii Războiului de 7 Ani dintre Imperiul Habsburgic și Regatul Prusiei, toate premisele convergeau asupra unei realități „deja” exersate: operațiunile militare majore - precum în anteriorul conflict - urmau să se desfășoare pe teritoriile Coroanei Cehe.

Având în vedere că ambele părți - Habsburgii și prusacii - au interpretat acordul din 1748 drept un „armistițiu”, era evident pentru ambele părți că o nouă ciocnire militară va avea loc. „Regele-soldat”, Frederic al II-lea al Prusiei, a făcut primi pașii, deschizând în Silezia - proaspăt preluată de sub autoritatea Habsburgilor - o rețea de spioni, dublată de încă una care activa în Saxonia. În paralel, el a strămutat din Silezia cehă câteva sute de familii de protestanți pe care le-a relocat în anumite părți din regatul său.

În vederea conflictului care stătea să înceapă cu monarhia habsburgică, Frederic al II-lea al Prusiei, s-a orientat spre Marea Britanie și în 1756 s-a încheiat o alianță la Westminster. În replică, împărăteasa Maria Tereza i-a permis cancelarului austriac Kaunitz să abordeze Rusia pentru o contraalianță. Mai mult, a fost posibilă și abordarea Franței - dincolo de recordul de adversități dintre cele două părți - peste care francezii au trecut. Motivul ținea de faptul că francezii, prin angajarea în acest conflict, deschideau încă un front împotriva englezilor, cu care luptau deja pentru controlul coloniilor din America de Nord.

Desfășurarea Războiului de 7 Ani
În contextul inerentului conflict nou ce stătea să înceapă Prusia s-a aliat cu Marea Britanie, iar monarhia habsburgică a abordat Rusia și - în contextul conflictului de peste ocean, franco-englez - Franța. Războiul de 7 Ani a debutat precum cel pentru succesiunea tronului de la Viena: prin invadarea teritoriilor cehe de către Prusia. Cele două faze ale războiului au adus pierderi importante de ambele părți și, cu tot efortul Habsburgilor de a distruge Prusia, la finalul conflictului Silezia a rămas definitiv desprinsă din posesiunile Confederației habsburgice - mai exact -, ca parte a teritoriilor Coroanei Cehe.

Războiul de 7 Ani a debutat aproximativ în același stil precum cel pentru succesiunea tronului monarhiei habsburgice, prin invadarea unui teritoriu de către regele Prusiei, Frederic al II-lea, fără formalitatea unei declarații de război. O armată trimisă de Maria Tereza în ajutorul saxonilor a suferit o înfrângere la Losovice.

La un an de la declanșare Războiului de 7 Ani prin invadarea Saxoniei de către regele Prusiei - Frederic al II-lea - și primele confruntări cu armata habsburgică, prusacii au pătruns în teritoriile Confederației Habsburgilor, mai exact, în Coroana Cehă. Această primă etapă a conflictului a adus asupra teritoriilor cehe distrugeri însemnate și un asediu puternic asupra Pragăi.

După un succes important al prusacilor asupra armatei habsburgice de pe teritoriul Coroanei Cehe și asediul la care a fost supusă Praga, generalul Daun a reușit să îi facă pe prusaci să se retragă din teritoriile cehe. „În anul următor[1757 - n.n] armatele prusace au invadat jumătatea de nord din Cehia și din nou au înfrânt armata habsburgică în bătălia de la Sterboholy, după care a urmat un bombardament distrugător al orașului Praga. Se apropia repede sfârșitul celui mai mare val de suferințe pe care invaziile prusace le provocaseră țărilor cehe. Victoria strălucită a mareșalului Leopold Daun asupra regelui Prusiei în bătălia de la Kolin din 18 iunie 1757 a devenit nu numai ziua «renașterii monarhiei habsburgice», dar a adus și eliberarea orașului Praga din încercuirea dușmanilor. Ofensiva prusacilor repetată din primăvara lui 1758 a fost oprită în fața fortăreței din Olomouc, iar după înfrângerea de la Domasov nad Bystrrici de către generalul Gideon Laudon, prusacii au fost obligați să părăsească nordul Moraviei. Apoi, până la sfârșitul războiului, țările cehe au fost ferite de alte acțiuni militare, chiar dacă unele diversiuni ale prusacilor au provocat pagube mari în nordul și

A doua fază a Războiului de 7 Ani a debutat în 1759 după ce trupele prusace ale lui Frederic al II-lea fuseseră respinse din teritoriile cehe ale Imperiului habsburgic. Particularitatea acestei etape a conflictului a fost dată de intensitatea atacurilor coaliției franco-ruso-habsburgice în încercarea de a anihila Prusia definitiv. O serie de înfrângeri pe bandă rulantă suferite de Prusia ar fi putut duce la îndeplinire dorința coaliției, dar, printr-un context de împrejurări din afara continentului european, regatul Prusiei a ieșit din situația complicată.

Deși pe continentul european Prusia a pierdut câteva bătălii și făcea față tot mai greu coaliției dintre monarhia habsburgică, Franța și Rusia, a fost reabilitată in extremis printr-o lovitură de ricoșeu, de aliații britanici. Aceștia au obținut o victorie importantă în războiul din coloniile din America de Nord și India împotriva francezilor. Mai mult, Elisabeta, țarina Rusiei, a murit în 1762 iar succesorul acesteia - Petru al III-lea -, admirator al regelui Prusiei, a scos Rusia din coaliția antiprusacă.

După ce francezii s-au retras din coaliția antiprusacă, fiind angajați în războaiele din coloniile de peste ocean împotriva britanicilor iar Rusia a procedat în aceeași manieră, Habsburgii nu aveau forță militară și economică pentru a anihila armatele prusace ale lui Frederic al II-lea și de a recupera Silezia. Tendințele convergeau spre încheierea unui tratat de pace.

În 1763 s-a încheiat acordul de pace de la Paris dintre Franța, Spania și Marea Britanie, secondat la câteva zile de un alt acord cu participarea Saxoniei, Prusiei și Imperiului Habsburgic - la Huberstusburg -, prin care se punea capăt Războiului de 7 Ani. Silezia rămânea definitiv sub autoritatea Regatului Prusiei, ceea ce a constituit o pierdere economică pentru Coroana Cehă și pentru monarhia habsburgică. Efectul, din perspectiva istoriografiei cehe, a fost unul benefic, cu bătaie lungă pentru secolul care anunța „dansul” națiunilor din secolul al XIX-lea. „În mod indiscutabil pierderea Sileziei a însemnat o pagubă culturală, economică și politică pentru monarhie. Pe de altă parte însă trebuie să remarcăm că despărțirea de provinciile germanizate și luteranizate ale Coroanei cehe a contribuit în mod clar la evoluția viitoare a naționalității cehe și mai ale a limbii cehe în celelalte țări ale Coroanei”. (Vratislav Vanicek)

Monarhia habsburgică și Coroana Cehă după Războiul de 7 Ani
Cu toate că a pierdut Silezia, Maria Tereza și Imperiul habsburgic au jalonat o bornă importantă, atunci când - la 1 an după încheierea Războiului de 7 Ani - fiul cel mare al acesteia a fost ales împărat al Sfântului Imperiu. Cu toate că importanța efectivă a coroanei Sfântului Imperiu Romano-German era diminuată deja de consecințele Războiului de Treizeci de Ani, menținerea ei în cadrul dinastiei de Habsburg, asigura o oarecare influență a Habsburgilor dincolo de frontierele monarhiei central-europene cu capitala la Viena. Iosif al II-lea, care a preluat monarhia habsburgică după moartea Mariei Tereza, a reușit să ajungă la un mod de conviețuire fără implicații militare cu regele Prusiei, Frederic al II-lea.

Cu toată pierderea Sileziei în detrimentul Prusiei, monarhia habsburgică a ieșit consolidată din Războiul de 7 Ani. La un an după încheierea acestuia, Maria Tereza a reușit să obțină alegerea arhiducelui Iosif - fiul cel mare - pe tronul Sfântului Imperiu Romano-German. Sub numele de Iosif al II-lea, el a preluat coroana Sfântului Imperiu în 1765 și, în paralel, a fost asociat la domnie de către Maria Tereza, în monarhia habsburgică. Deși autoritatea efectivă a coroanei Sfântului Imperiu Romano - German era una mai mult simbolică, în special după regresia cauzată de consecințele Războiului de Treizeci de Ani, deținerea acestei demnități de către Habsburgii austrieci însemna extinderea influenței lor dincolo de frontierele Confederației lor central-europene. Iar influența însemna posibilitatea executări unor manevre politice, atunci când situația o impunea.

După preluarea coroanei Sfântului Imperiu Romano-German și asocierea la conducerea monarhiei habsburgice a lui Iosif al II-lea, fiul cel mare al împărătesei Maria Terezia, el a încercat să opereze politic în sensul extinderii puterii politice a coroanei imperiale, mult diminuate deja din secolul precedent. Preocuparea lui principală era asupra politicii Sfântului Imperiu în conlucraj cu politica monarhiei central-europene deținută tot de Habsburgi, prin intermediul Mariei Tereza, mama lui.

Mișcarea lui Iosif al II-lea de Habsburg, împărat al Sfântului Imperiu Romano-German și asociat la domnia monarhiei habsburgice alături de Maria Tereza, de a se implica în succesiunea principatului bavarez a stârnit reacția lui Frederic al II-lea, regele Prusiei, care a invadat teritoriile de nord-cehe ale monarhiei. „În 1778 Iosif al II-lea a încercat să promoveze planul de consolidare a posesiunilor dinastiei Habsburg - Lorena [linia Lorena fusese instituită în urma căsătoriei Mariei Terezia, mama lui Iosif al II-lea, cu Francis Ștefan I, duce de Lorena - n.n] și de întregire teritorială a lor cu succesiunea prinților electori de Bavaria, care se stinseseră pe linie bărbătească. În locul Bavariei ei au încercat să cedeze rudelor lor Țările de Jos austriece (Belgia), datorită poziției lor de relativă izolare față de centrul monarhiei. Regele Prusiei Frederic II a refuzat acest proiect și a năvălit cu armata în nord-estul Cehiei unde s-a confruntat cu o apărare bine pusă la punct. Operațiunile militare au fost încheiate în urma unui compromis prin tratatul de pace de la Tisin din 13 mai 1779, când monarhia habsburgică a renunțat la fostele posesiuni străine ale Coroanei cehe în Bav

Conflictul privind succesiunea bavareză dintre Iosif al II-lea de Habsburg și Frederic al II-lea, regele Prusiei - încheiat printr-un tratat de pace - era destul de fragil. Frederic al II-lea emitea amenințări constante asupra teritoriile cehe ale monarhiei habsburgice, ceea ce a dus la consolidarea unor fortărețe: Olomouc, Hradec Kralove. Iosefov și Terezin au fost construite ca noi fortărețe în cazul unei invazii prusace. Acest lucru nu s-a mai întâmplat, deoarece între Iosif al II-lea de Habsburg și bătrânul rege al Prusiei s-a dezvoltat ulterior, o admirație reciprocă.

Admirația lui Iosif al II-lea de Habsburg pentru regele Prusiei, Frederic al II-lea, față de organizarea militară meticuloasă a armatei prusace precum și probabilitatea unei noi ciocniri militare dintre prusaci și trupele Habsburgilor, au dus la o preluare a tentei militarizare a societății prusace de către Iosif al II-lea. La debutul domniei complete a monarhiei habsburgice în 1780 de către Iosif al II-lea - până atunci fusese asociat al împărătesei Maria Tereza -, aura militarizată de factură prusacă era bine înfiptă și în mediul monarhiei habsburgice după cum se poate observa din notările unui autor anonim, în jurnalul lui de călătorie. «Bunele intenții au fost irosite. Peste tot este pregătit un baston atotputernic care să dea un răspuns convingător și se cunoaște că ne găsim într-un stat militar care ține la subordonare...unde părerea fiecărui subofițer trebuie considerată lege…»”. (Vratislav Vanicek)

Campania militară a lui Iosif al II-lea de Habsburg împotriva Imperiului Otoman - alături de Rusia - spre finalul domniei lui au însemnat înfrângeri grele pentru armata imperială. Popularitatea împăratului, altfel una destul de ridicată, s-a „topit” dramatic în contextul evenimentelor. Cucerirea Belgradului de trupele imperiale conduse de Gideon Laudon a îmbunătățit temporar situația. Tot în finalul domniei lui Iosif al II-lea a izbucnit o revoltă în teritoriile Habsburgilor din Țările de jos, din Belgia de astăzi. Contactele dintre Imperiul otoman, Prusia și Suedia, i-au convins pe Habsburgi să încheie un acord de pace separată cu turcii.

Finalul secolului al XVIII-lea a adus monarhia habsburgică în conjuncturi politico-militare tot mai apropiate de colaborarea cu Imperiul țarist. Alături de Rusia și Prusia, Imperiul Habsburgic a participat la partiționările - cele 3 împărțiri teritoriale - ale Regatului Poloniei. În urma acordului de pace de la Kuciuk-Kainargi Habsburgii au obținut Bucovina, iar la sugestia și convingerile Rusiei monarhia s-a alăturat unei Ligi „neutre” care clama dreptul de liberă circulație maritimă cu „bătaie lungă”, contra Marii Britanii aflată în plin război în coloniile americane.

Monarhia habsburgică și războaiele împotriva Franței. Prima coaliție
În contextul izbucnirii Marii Revoluției Franceze din 1789, situația politico-diplomatică a monarhiei habsburgice, dat fiind lungul registru de conflicte dintre cele două părți, a devenit una favorabilă pentru Confederație. Prin două acorduri succesive, Imperiul habsburgic și Prusia s-au angajat să regleze teritorial problema cu Franța, aflată în anii conflictelor interne cauzate de mișcarea revoluționară, decapitarea regelui Ludovic al XVI-lea și diversele grupuri de contrarevoluție apărute. La Valmy însă - una dintre cele mai cunoscute bătălii din istoria modernă a Europei - armatele revoluționarilor francezi au oprit trupele prusace și imperiale.

Moartea împăratului Iosif al II-lea a fost aproape contemporană - s-a petrecut la scurt timp - după izbucnirea unuia dintre cele mai cunoscute evenimente ale istoriei universale: Marea Revoluție Franceză din 1789. Având în vedere lungul dosar al războaielor dintre Habsburgi și Franța, momentul frământărilor și tulburărilor interne care traversau Regatul Franței de la un capăt la altul, a fost considerat deosebit de avantajos de puterile vecine europene. După un act comun de înțelegere - de la Pilnice - dintre Prusia, Imperiul Habsburgic și Saxonia, s-a ajuns la stabilirea unui angajament între monarhia habsburgică și Prusia, la Berlin, la începutul anului 1792.

Poziția slăbită a Franței din 1792, care traversa deja de 3 ani conflictele și transformările interne cunoscute sub numele de Marea Revoluția Franceză, a fost percepută de Imperiul Habsburgic și Prusia, în principal, drept un prilej formidabil pentru eventuale câștiguri teritoriale. Franța se aștepta la o invazie străină, la o coaliție prusaco-habsburgică împotriva ei, și s-a pregătit în acest sens. Bătălia avea să rămână una dintre cele mai cunoscute din istoria modernă a Europei și a salvat regatul francez de la o degringoladă vecină cu dezintegrarea. „La scurt timp după aceea [după încheierea acordului de la Berlin-n.n] s-a stins din viață împăratul Leopold II, fratele lui Iosif II care nu a avut copii și prin urcarea pe tron a fiului lui Leopold, Francisc II, au deveni influenți adepții curentului contrarevoluționar. Adunarea legislativă franceză a reacționat, declarând război «regelui Ungariei și Cehiei» Francisc II la 20 aprilie 1792. Exact după cinci luni, armatele prusace și austriece au fost oprite la Valmy de către armata franceză revoluționară. Două zile mai târziu (22 septembrie 1792) Convenția națională a proclamat Franța republică și la 21 ianuarie 1793 regele Franței

Vestea ghilotinării regelui francez Ludovic al XVI-lea a dus la intensificarea ofensivei trupelor Habsburgilor asupra Franței, marea parte a acestei ofensive fiind susținută cu soldați recrutați din teritoriile Coroanei Cehe ale monarhiei. La Neerwinden, în martie 1793, armata revoluționară franceză condusă de Charles Francois Dumouriez a fost înfrântă de trupele monarhiei, ceea ce a dus, în plan intern francez, la un nou val de teroare al regimului iacobin. În paranoia generalizată a lui Robespierre a fost decapitată și regina Maria Antoaneta alături de alți membrii ai familiei regale franceze. Moartea Mariei Antoaneta - originară din dinastia de Habsburg, fiind fiica Mariei Tereza - a „intrat” ulterior pe tărâmul artei, fiind un subiect utilizată în film și literatură.

Monarhia habsburgică s-a implicat în coaliția împotriva Franței în care era în plină desfășurare Marea Revoluție Franceză. Între timp, în 1793, aliatele monarhiei - Prusia și Rusia - s-au înțeles asupra celei de-a doua partiții teritoriale a Poloniei. Revolta polonezilor condusă Tadeus Kosciuszko, care a încercat să se opună actului ruso-prusac, a fost înfrântă. Între timp, armata monarhiei habsburgice pierdea în fața armatelor revoluționarilor francezi și își vedea tot mai irealizabilă dorința de a prelua sub autoritatea Habsburgilor teritorii franceze.

După ce armatele Imperiului Habsburgic au eșuat în a profita de situația din Franța, în care erau în desfășurare evenimentele pe care istoriografia le-a grupat sub numele de Marea Revoluție Franceză, Prusia s-a retras și ea din alianță, încheind un acord cu Franța. Prusia s-a „revanșat” față de fostul aliat și, cum la cea de-a doua împărțire a Poloniei participase doar Rusia, acum, Imperiului Habsburgic i s-a propus să participe la trio-ul care avea să dezmembreze definitiv Regatul Poloniei, în 1795. De menționat faptul că decăderea regatului polon fusese atât de abruptă dacă ne gândim că Jan Sobiesky al III-lea, regele Poloniei, fusese una din „piesele” principale care respinseseră armatele otomane ce asediaseră Viena cu un secol în urmă, în 1683. „La începutul lui 1795, diplomațiile prusacă și rusă au încercat să despăgubească monarhia habsburgică cu o parte rezultată din cea de-a treia împărțire a Poloniei, formată din teritoriile cuprinse între râurile Pilice, Vistula și Bug, respectiv Galiția de Vest sau Galiția nouă”. (Vratislav Vanicek)

Posesiunile câștigate de Habsburgi în urma celei de-a treia împărțiri a Poloniei au fost considerate nesatisfăcătoare față de mirajul teritoriilor franceze. Prin urmare, armatele Imperiului Habsburgic au reluat războiul cu Franța, numai că la comanda trupelor franceze din perioada Directoratului [regim politic din Franța care a închis Marea Revoluție și a condus Franța din 1795 până în 1799 - n.n] începea să își facă apariția pe scena istoriei, nimeni altul decât Napoleon Bonaparte. După înfrângerile suferite în fața generalului din Corsica în nordul Italiei, Habsburgii au semnat un acord de pace la Campo Formio, în 1797. Monarhia renunța la posesiunile belgiene și cele din jurul orașului Milano și primea la schimb, Veneția.

Monarhia Habsburgică și a doua coaliție antifranceză
Finalul secolului al XVIII-lea a găsit Imperiul Habsburgic implicat într-o nouă coaliție împotriva Franței din care mai făceau parte Marea Britania și Rusia. După retragerea celor două din conflict, trupele monarhiei au rămas singure în fața armatei franceze care, sub comanda unui tot mai percutant Napoleon Bonaparte, va începe să dicteze jocul, regulile și „dansul” pe câmpul de luptă. Bătăliile pierdute în fața armatelor franceze au dus și la modificări de titulatură, Habsburgii primind oficial - anterior nu exista titlul în cauză - de „împărat al Austriei”.

În 1799 monarhia habsburgică s-a implicat într-un nou conflict împotriva Franței alături de Marea Britanie și Rusia. Beneficiind și de ajutorul trupelor generalului rus Suvorov, armata imperială a obținut unele succese împotriva francezilor, dar a dat înapoi în momentul în care Marea Britanie și Rusia și-au sistat temporar angajamentul de război. Armata imperială nu a făcut față singură pe câmpul de luptă și, în urma înfrângerilor de la Marengo și Hohenlinden, Habsburgii au convenit, la Luneville, să revină la termenii acordului de pace de la Campo Formio cu Franța.

La scurt timp după încheierea unui acord temporar între monarhia habsburgică și Franța, în 1804, Francisc al II-lea a primit titlul de împărat al Austriei, cronologic intitulându-se Francisc I. Peste un an Habsburgii au demarat o nouă campanie militară împotriva Franței avându-l drept oponent pe același Napoleon Bonaparte, devenit între timp împărat. Eșecul pe mare de la Trafalgar al lui Napoleon în fața flotei britanice a amiralului Nelson, ceea ce i-a destrămat planul de a invada Insula Britanică, a fost uitat și răzbunat printr-o intervenție rapidă în sudul Germaniei de astăzi. Acolo a înfrânt trupele austriece ale mareșalului Mack, lângă Ulm.

După ce a surclasat trupele austriecele ale mareșalului Mack, lângă Ulm, în noiembrie 1805, Napoleon Bonaparte s-a îndreptat direct spre Viena pe care a ocupat-o. În contextul în care a fost provocat pentru o bătălie deschisă de trupele austriece și ruse, superioare numeric, Napoleon le-a dispersat prin manevre militare în care și-a pus amprenta pe stilul care avea să fie recunoscut ulterior de adversarii lui. Bătălia „celor trei împărați” a fost câștigată de generalul din Corsica. „La 13 noiembrie 1805 el [Napoleon Bonaparte - n.n] a ocupat Viena și aproximativ în același timp trupele franceze au intrat în Klatovy, Kaplice, Cesky Krumlov, Jindrichuv Hradec și Pelhrimov. Cea mai mare parte din armata lui Napoleon s-a deplasat spre Brno în timp ce trupele rusești împreună cu o parte din armata austriacă s-au adunat lângă Olsany nu departe de Prostijov. Aliații aveau o superioritate numerică netă în fața francezilor și contau pe victorie, dar talentul militar al lui Napoleon și calitățile indiscutabile ale armatei lui l-au ajutat să obțină cel mai mare succes din cariera sa de conducător de oști. Această victorie a fost obținută la Austerlitz la 2 decembrie 1805. La sfârșitul anului

Imperiul Austriac între Austerlitz și Congresul de la Viena
După bătălia „celor 3 împărați” de la Austerlitz, din 1805, în urma căreia Imperiul Austriac - denumire oficială începând cu anul anterior pentru Confederația habsburgică - a cedat teritorii, următoarea lovitură primită de Habsburgi fiind desființarea Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană. Coroana imperială a Habsburgilor s-a volatilizat iar teritoriile care aparținuseră anterior imperiului au fost grupate într-o Confederație a statelor germane sub protectoratul lui Napoleon Bonaparte.

Din august 1804, monarhia Habsburgilor a primit titlul oficial de Imperiul Austriac la scurt timp după proclamarea lui Napoleon Bonaparte drept împărat al Franței. Odată pierdută bătălia de la Austerlitz din decembrie 1805, Habsburgii au pierdut coroana Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană căruia Napoleon i-a pus capăt, desființându-l în anul următor. El a grupat ducatele și principatele care făceau parte din el într-o Confederație a Rinului, plasată cub protectorat francez. Trebuie să amintim faptul că, oricum, după pierderea Războiului de Treizeci de Ani, împărații Sfântului Imperiu aveau doar o autoritate simbolică și nu una efectivă.

Francisc I de Habsburg a renunțat la coroana Sfântului Imperiu - nici nu avea de ales după desființarea defunctului conglomerat de principate germane de către Napoleon - și s-a concentrat pe consolidarea Imperiului Austriac. Tensiunea atingea cote din ce în ce mai înalte în capitala imperiului - Viena - dat fiind faptul că o nouă confruntare cu Napoleon era inevitabilă. Iar după înfrângerea de la Austerlitz, Francisc I de Habsburg nu avea motive să fie prea optimist.

Napoleon a înfrânt Prusia la Jena și i-a redus teritoriile, ceea ce a produs temere le Viena, unde Habsburgii erau conștienți că următoarea lovitură a împăratului francez va fi asupra Imperiului Austriac. Habsburgii au încercat să construiască o opoziție în fața ofensivei lui Napoleon, care era ocupat temporar cu înfrângerea rebeliunii din Spania, declarând război Franței, secondați și sprijiniți de Marea Britanie.

Imperiul Austriac a declarat război Franței lui Napoleon Bonaparte, sprijinit de Marea Britanie, încercând prin această manevră să preia inițiativa înaintea împăratului francez care era ocupat cu stingerea insurecției armate din Spania. Arhiducele Carol, comandantul armatei imperiale austriece și totodată fratele împăratului Francisc I, a încercat să-și stimuleze generalii și trupele din subordine, țintind să le mărească moralul înaintea anunțatei confruntări. În același timp s-a adresat și principilor din teritoriile germane„[...]arhiducele Carol a încercat printr-un manifest să stimuleze germanii la un război popular împotriva «cotropitorului francez»[...]nu a avut succes cu unele excepții (F.von Schill, A.Hofer)”. (Vratislav Vanicek)

Trupele imperiale austriece sub comanda arhiducelui Carol, fratele împăratului Francisc I de Habsburg, au reușit inițial să îi provoace o înfrângere lui Napolon la Aspern, în mai 1809. Răspunsul împăratului francez a fost mobilizarea tuturor trupelor pe care le avea pe front și în iunie, același an, la Wagram, i-a înfrânt pe austrieci. Condițiile tratatului de la Schonbrunn din octombrie același an stipulau că Imperiul Austriac urma să predea teritoriile poloneze pe care le preluase în urma celei de-a treia împărțiri teritoriale a Poloniei, pierdea accesul la Marea Adriatică și teritoriile din jurul Alpilor italieni.

Cu toate că Imperiul Austriac cedase teritorii în urma înfrângerii în fața francezilor lui Napoleon Bonaparte și a tratatului de la Schonbrunn, în linii generale, confederația habsburgică a rămas pe mai departe, chiar dacă în subsidiarul Franței, o importantă putere europeană. Cu toate pierderile teritoriale suferite, Imperiul Austriac - teritorial vorbind - a fost doar „zgârâiat” de Napoleon, în comparație cu ceea ce suferise Prusia din partea împăratului francez.

Contextul anilor 1810-1811 a fost favorabil Imperiului Austriac în relația cu Napoleon a cărui blocada asupra Marii Britanii nu reușea. Britanicii rămâneau în continuare stăpânii mărilor, iar în Spania încă erau probleme mari cauzate de insurecția armată. Cum Rusia nu trezea în Napoleon sentimentul încrederii, iar viceversa era la fel de valabilă, împăratul francez, convins și de cancelarul austriac Klemens Werner von Metternich, a decis apropierea de Viena. „[...]O expresie a noii turnuri a situației politice a devenit căsătoria lui Napoleon cu fiica împăratului Austriei Maria Luiza. Francisc I s-a obligat să ofere Franței sprijin militar în campania pe care o pregătea împotriva Rusiei”. Și nota Metternich mai departe în jurnalul lui: «Napoleon stăpânit de dorința de a-și asigura hegemonia definitivă asupra continentului european, a depășit granița posibilului; nu m-am îndoit nicio clipă de asta. Pe de altă parte am bănuit că el și acțiunile sale nu vor putea evita o prăbușire. O problemă a rămas pentru mine numai când și cum se va întâmpla acest lucru»”. (Vratislav Vanicek)

Imperiul Austriac în razboi cu Franța. Praga și Congresul de la Viena
Eșecul campaniei militare a lui Napoleon Bonaparte din Rusia le-a venit ca o mănușă Habsburgilor și cancelarului Imperiului Austriac, Klemens vond Metternich. Printr-un protocol de întâlniri, Imperiul Austriac a contactat Rusia în vederea susținerii unui război împotriva împăratului francez. Prusia a trecut fără rezerve de partea Rusiei. După tatonarea terenului cu Rusia, Metternich s-a întâlnit la Dresda cu Napoleon Bonaparte unde s-a convenit la organizarea unei întâlniri - care a avut loc la Praga între părți -, dar care nu a dus la niciun rezultat concret. La scurt timp, Habsburgii au declarat război Franței și au permis tranzitarea Coroanei Cehe de către trupele rusești și prusace.

Eșecul răsunător al campaniei din Rusia a lui Napoleon Bonaparte le-a oferit o minge la fileu Habsburgilor care aveau șansa acum să negocieze de la egal la egal cu împăratul francez. Imediat, Rusia a fost abordată de către cancelarul Metternich în vederea unui război împotriva Franței, Prusia alăturându-se instantaneu discuțiilor. Discuțiile secrete dintre Meternich și reprezentanții țarului Alexandru I s-au purtat la Ratiborice și Opocno, în vara anului 1813.

Cancelarul Imperiului Austriac, Klemens von Metternich, l-a vizitat pe împăratul Franței, Napoleon Bonaparte, care afla la Dresda după eșecul campaniei din Rusia. S-a convenit ca o următoare întâlnire între partea rusă și franceză să aibă loc la Praga, iar Imperiul Austriac să joace rol de mediator. Congresul de la Praga din iulie-august 1813 nu a dus discuțiile în niciun punct comun, iar la scurt timp, Habsburgii au declarat război Franței și au permis tranzitarea Coroanei Cehe de către trupele rusești și prusace.

După pătrunderea trupelor Prusiei și Rusiei în teritoriile Coroanei Cehe - cu acordul Imperiului Austriac - primele ciocniri cu armatele lui Napoleon Bonaparte au avut loc în a doua jumătate a anului 1813. „În a doua jumătate a lunii august armata lui Napoleon concentrată în Saxonia a intrat în nordul Cehiei (Frydlant, Rumburk, Varnsdorf, Jablonne Podjestedi, Liberec, Ceska Lipa). Un număr mai mare de trupe franceze a fost însă oprit de armatele rusești, austriece și prusace la 29 august 1813 la Chlumec, nu departe de Usti nad Labem, iar a doua zi au fost distruse. Suveranii celor trei țări aliate au folosit prezența lor la Teplice pentru a negocia încheierea unor tratative de coaliție, la care avea să adere mai târziu și Marea Britanie”. (Vratislav Vanicek)

După înfrângerea lui Napoleon Bonaparte la Leipzig, în noiembrie 1813, în ceea ce s-a numit „bătălia națiunilor”, calea spre înfrângerea împăratului francez s-a deschis. După scurtul intermezzo al lui Ludovic al XVIII-pe tronul francez și revenirea lui Napoleon la conducerea Franței, înfrângerea de la Waterloo a însemnat sfârșitul visului de hegemonie al lui Napoleon Bonaparte.

Congresul de la Viena din 1815 care a consfințit politic și diplomatic ceea ce militar fusese deja înfăptuit - înlăturarea lui Napoleon Bonaparte de pe scena politică europeană - a consolidat statutul Imperiului Austriac. Abil, cancelarul Metternich a pledat la Viena pentru restabilirea sistemelor politice anterioare izbucnirii Marii Revoluții Franceze, restaurarea Bourbonilor pe tronul Franței, precum și întemeierea Sfintei Alianțe. Această alianță era menită să intervină militar acolo unde era nevoie pentru a anihila orice mișcare ideologică, partizană militar, care avea intenția de a detrona sau schimba sistemul politic existent în regatele occidentale.

Succesul Congresului de la Viena din 1815 pentru Imperiul Austriac s-a tradus în primul rând prin recuperarea teritoriilor pe care fusese nevoită să le cedeze ca urmare a constrângerilor militare impuse de armatele napoleniene. „Austria [forma corectă e cea de Imperiu Austriac pentru anul istoric în care ne aflăm- n.n] a redobândit ținuturile ilirice și din Alpi pe care le pierduse în urma diferitelor conflicte, Lombardia, Veneția și Galiția de Est. Totodată, a fost reînnoită guvernarea ramurilor secundare ale dinastiei Habsburg - Lorena în Toscana, Parma și Modena, iar împăratul austriac a devenit conducătorul Asociației germane (Deutscher Bund) care a înlocuit fostul Imperiu romano-german, respectiv confederația țărilor din bazinul Rinului fondată de Napoleon. În felul acesta, asociația a dobândit un rol decisiv în Europa Centrală și în Peninsula Apenină”. (Vratislav Vanicek)