Geologia politico-teritorială, la nivelul continentului european al secolului al XVIII-lea se încadra grosso modo, în frontierele trasate în urma Războiului de Treizeci de ani, în timp ce la nivelul elitei intelectuale se produceau și disimulau pe o scară din ce în ce mai largă teoriile și ideile Iluminismului, amorsate în secolul anterior, cel al „crizei conștiinței europene și a „heterodoxiilor de tot felul”, în termenii lui Paul Hazard. „Acum este vremea heterodoxiilor, a tuturor heterodoxiilor. Vremea indisciplinaților, a răzvrătiților care, în timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea, mișunau în umbră și nu așteptau decât semnalul eliberării. Vremea savanților care refuză să accepte tradiția fără să o verifice. Vremea janseniștilor care fac și mai vie flacăra lor, niciodată stinsă. Vremea pietiștilor de tot soiul, a exegeților, a filozofilor”. (Paul Hazard)

Secolul al XVIII-lea a însemnat, în plan european, modificarea unor structuri care aveau o tradiție de câteva secole, dând naștere - prin intermediul Iluminismului - unui nou mod de raportare la politica socială, care ne sunt, în mare parte, și astăzi familiare. Axioma lui Pascal își pierdea sensurile, geografia cunoașterii (anturată anterior de ideile intelighenției Republicii Literelor) se desăvârșea acum – progresiv - de la un capăt la altul al continentului cu angoase, însă, dincolo de ambele linii de demarcație socială. Axioma lui Pascal definea „adevărul” prin raționalismul pe care îl identifica în Franța și mai deloc în Spania vecină catolică. Filosoful francez se exprima în secolul al XVII-lea în privința geografiei cunoașterii: „Vérite au deçà des Pyrénéés, erreur óu delà” (Adevăr dincoace de Pirinei, eroare dincolo)”. (Peter Burke)

Schimburile culturale la nivelul elitelor europene din secolul Luminilor au fost pregătite în secolul anterior, iar această imagine a „oamenilor de litere” din diferitele regate europene care corespondau între ei, a fost denumită sub numele de Res publica litteraria - Republica Literelor. Fenomenul a reprezentat „schimburi culturale fără de care înflorirea Luminilor n-ar fi avut loc. Corespondențele și asocierile depășesc întotdeauna cercul oamenilor de cultură și de gândire și trec dincolo de diferențele sociale, altminteri strict menținute. Să reamintim corespondența dintre Descartes și Elisabeta de Boemia”. (Antoine Compagnon, Jacques Seebacher)

Secolul Luminilor înseamna raționalism și „despotism luminat” în sfera central-estică a Europei; înseamna interesul manifestat față de popor, în sensul „înrolării” acestuia în politică - în discuțiile dintre filosofii din saloanele literare (într-o atitudine lipsită de condescendență); înseamna cosmopolitism și formele sale; reprezenta setea pentru lectură sau de a afla informații diverse de oriunde ar sosi ele; înseamna Enciclopedia lui Diderot, Voltaire, Kant, contractul social al lui Rousseau, și nu în ultimul rând, înseamna inversarea „axei civilizației” din Renaștere (Nord –Sud) spre antinomia Vest-Est prin descoperirea Europei de Est, văzută ca o reflexie exotică a Vestului. Saloanele literare apărute în Franța Luminilor au devenit un loc unde oricine avea o părere despre orice. „Mitul de întemeiere a saloanelor de conversație i se atribuie doamnei de Rambouillet: « Ea e cea care a ajustat hainele prost croite care existau înaintea ei...și i-a învățat politețea pe toți cei care au frecventat-o». Asimilând într-un mod original tradiția bunelor maniere, venită de la curțile italiene ale Renașterii, nobilimea creează un nou cod de relații, care nu mai este fondat pe agresivitate

Una dintre modificările substanțiale ale politicii din secolul Luminilor a fost, spre finalul lui, contestarea singularității puterii în dreptul nobilimii, care a avut mai multe opțiuni de acțiune. Suveranii s-au plasat în funcție de variabilele de moment. „Pe fondul unei contradicții determinate de însăși poziția lui, nobilul Luminilor are în față mai multe opțiuni: o luptă în retragere pentru a apăra vechile valori sau dreptul sângelui, sprijinită pe liste de argumente elaborate adesea la sfârșitul secolului precedent, generatoare a reacțiunilor nobiliare sau o integrare fără echivoc ori neînțelegeri în noile elite. Ludovic al XVI-lea declara în pragul Revoluției: « Nu mă voi despărți niciodată de clerul și de nobilimea mea »” (Michel Vovelle)

La nivelul inferior al societății secolul al XVIII-lea propunea încă, în Europa, de la Vest la Est, o existență similară a omului comun, de cele mai multe ori mizeră, diferențele fiind de aspect zonal. O imagine a nefericiților sorții din Franța ne arată că „unii dintre țăranii satelor franceze de secol XVIII luau definitiv drumul pribegiei, plutind în deriva populației flotante (population flottante) a Franței, care cuprindea în jurul anului 1789, mai multe milioane de suflete disperate. Cu excepția câtorva fericiți aflați într-un « tour de France » în scopuri artistice și a ocazionalelor trupe de actori și saltimbanci, viața pe drum însemna o continuă goană în căutarea de hrană. Vagabonzii dădeau iama prin cotețe, mulgeau vacile nepăzite, furau rufele întinse la uscat pe tufișuri, retezau cozile cailor (pe care le vindeau tapițerilor), își multilau și își deghizau trupurile pentru a trece drept invalizi oriunde știau că puteau căpăta de pomană. Se înrolau ca falși recruți și dezertau de mai multe ori. Ajungeau contrabandiști, tâlhari la drumul mare, hoți de buzunare, prostituate. În final, sfârșeau în acele «hopitaux», locuri de o sărăcie pestilențială, ori se târau la adăpostul