Francmasoneria în teritoriile cehe
Patriotismul de stat în teritoriile cehe
autor Alexandru Cristian Enescu, octombrie 2017
Prima lojă masonică apărută în teritoriile Coroanei Cehe a fost la Praga aproape de jumătatea secolului al XVIII-lea. Inițiată de ofițerii francezi care se aflau de partea candidaturii bavareze la tronul ceh - momentul era contemporan cu războiul pentru succesiunea coroanei habsburgice -, loja a fost privită de autoritatea imperială, în mod evident din această cauză, cu suspiciune. Spre finalul secolului al XVIII-lea activau în teritoriile cehe 3 loji masonice a căror contribuție și prestație socială pentru societatea cehă au fost recunoscute ca atare. Principalul merit care li se atribuie lojilor masonice din Coroana Cehă - câteva nume fiind G.van Swieten, K.A.Martini, J. Sonnenfels - este faptul că au insistat și impus „umanizarea” codului penal și principiul egalității oamenilor în fața legii.

Patriotismul autohton ceh a fost unul dintre ingredientele conștiinței naționale care s-a dezvoltat, inițial, la nivelul elitelor de la finalul secolului al XVIII-lea. Numai că atunci ea pendula între istoricismul tradițional al descoperii vechilor scrieri cehe și abordarea polemică a surselor istorice cehe, rod al gândirii iluministe. „Străbunul Ceh” a intrat în „folclor” și a devenit motiv de dispută între cele două abordări ale patriotismului ceh. Finalul secolului al XVIII-lea a adus în teritoriile cehe o reînviere a tradiției literare a războaielor husite, dar în contextul conflictelor purtate de armatele imperiale cu trupele lui Napoleon Bonaparte. Prin urmare, odele și poeziile închinate comandanților de oști din trecutul istoriei cehilor de către literații din finalul secolului al XVIII-lea nu aveau încă o motivație etnică ci una a unui patriotism de stat și fidelitate față de coroana habsburgică. Spre exemplu, comandantul armatei imperiale, arhiducele Carol - fratele împăratului Francisc al II-lea - a fost comparat în mediile cehe cu liderul militar al husiților cehi din secolul al XV-lea, Jan Zizka.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Prima lojă masonică apărută în teritoriile Coroanei Cehe a fost la Praga aproape de jumătatea secolului al XVIII-lea. Inițiată de ofițerii francezi care se aflau de partea candidaturii bavareze la tronul ceh - momentul era contemporan cu războiul pentru succesiunea coroanei habsburgice -, loja a fost privită de autoritatea imperială, în mod evident din această cauză, cu suspiciune. Spre finalul secolului amintit funcționau deja 3 loje masonice care au punctat în diferite domenii de interes general pentru societatea cehă. Aura lor secretă, dincolo de misterul care le însoțea încă din momentul formării lor - având în vedere contextul războiului - a fost întreținută de transformarea lor într-un cerc închis care prezerva tradiția aristocratică. Apoi, după este știut, fenomenul a devenit subiect de film, literatură și „teorie a conspirației” pentru epoca modernă și contemporană.

Cu origini în Marea Britanei, francmasoneria a pătruns și în teritoriile Coroanei Cehe unde este atestată prima lojă masonică la Praga, în anul 1742. Având în vedere că aceasta fusese înființată în contextul războiului pentru succesiunea coroanei habsburgice - de niște ofițeri francezi care sprijineau candidatura principelui Bavariei la tronul Coroanei Cehe - în mod evident, organizația a fost privită, încă de începuturile ei, cu suspiciune de către autoritatea imperială.

Spre finalul secolului al XVIII-lea activau în teritoriile cehe 3 loji masonice a căror contribuție și prestație socială pentru societatea cehă au fost recunoscute ca atare. Lor li se atribuie înființarea de orfelinate, o casă de binefacere pentru surdomuți, deschiderea unui muzeu de științe ale naturii la universitatea din Praga, precum și organizarea pe baze noi a bibliotecii universitare. În Brno, loja masonică avea un rol proeminent în „presa” locală.

Aura de suspiciune care a înconjurat loja masonică pragheză încă de a fondare - dat fiind faptul că francezii care o înființaseră sprijineau principele bavarez la tronul ceh, rival al Habsburgilor -, s-a mai adăugat și faptul că această organizație a devenit un club închis. „În măsura în care în loje prevala elementul aristocratic, ele au tins să aibă un caracter închis și secret, să cultive tradițiile cavalerismului medieval și al «științelor secrete» - alchimia, magia albă și cabalele. Prin urmare, în general a fost vorba despre aspecte, din care avea să se inspire mai târziu romantismul. Lojile în care aveau superioritate militarii au manifestat tendința de a se transforma într-o societate de bețivi”.(Vratislav Vanicek)

Principalul merit care li se atribuie lojilor masonice din Coroana Cehă - câteva nume fiind G.van Swieten, K.A.Martini, J. Sonnenfels - este faptul că au insistat și impus „umanizarea” codului penal și principiul egalității oamenilor în fața legii. „În 1776 a fost interzisă tortura în timpul anchetelor, iar în 1783 a fost reorganizată administrația judiciară din țările cehe. «Codul penal al lui Iosif» din 1787 a eliminat reminiscențele interpretărilor arbitrare ale dreptului penal și a permis judecarea după criterii identice a tuturor cetățenilor indiferent de categoria lor socială. O expresie a egalitarismului iluminist a devenit apariția și dezvoltarea statisticii moderne, unde un aristocrat înstărit, un șerb sau un muncitor sărac reprezentau unități statistice egale. La recomandarea suveranului a fost eliminată practic pedeapsa cu moartea, deoarece era singura pedeapsă fără caracter educativ. Faptele penale au fost clasificate în fapte grave (criminale) și mai puțin grave (politice). Divulgarea faptelor din prima categorie era de competența organelor administrației de stat sau administrației autonome care în situații de necesitate puteau solicita ajutor militar”. (Vratislav Vani

Una dintre schimbările operate de autoritatea imperială a Habsburgilor, pe fondul infuziei ideilor iluministe pătrunse în teritoriile cehe, a fost legată de modul și eșenta poliției în sensul modern pe care îl percepem noi astăzi. El a fost gândit de-acum înainte - într-un proces lent, e adevărat - mai degrabă ca un element de supraveghere a ordinii sociale decât unul menit să extirpe din corpul social „elementele indezirabile”. Tot poliției i s-a atribuit și sarcina de a pasa spre destinație ordinele secrete ale împăratului. În acest sens - cazul „poliției” din Praga - ea eluda oficiul cancelarului ceh și raporta direct către Autoritatea de poliție și cenzură a curții de la Viena.

Dacă împăratul Iosif al II-lea de Habsburg a intenționat să se bazeze pe membrii lojilor masonice în politicile lui sociale dar a renunțat în cele din urmă, Leopold al II-lea a cuplat fără nicio problemă loja rosicrucienilor la actul autorității politice centrale. Motivul din spatele acestei maniere a lui Leopold al II-lea ținea de temerea că reformele cu puternică aură iluministă care fuseseră întocmite în Imperiul Habsburgic ar putea fi abrogate de grupările politice - să le numim clasice - care erau destul de puternice. În acest fel, împăratul a abordat grupul rosicrucienilor și, prin intermediul lor, el urma să primească informații despre politica grupului de „restaurație”.

Dacă Iosif al II-lea a intenționat să se bazeze în politica lui socială pe membrii lojilor masonice dar a renunțat în cele din urmă la idee, urmașul lui, Leopold al II-lea, a îmbrățișat ideea fără nicio reținere. Motivul pentru care s-a înclinat către această abordare a politicii interne ținea de resorturile mișcărilor din teritoriile Imperiului Habsburgic din această perioadă. Loja rosicrucienilor a fost una dintre aceste organizații, împăratul nefiind interesat de acuzele care li se aduceau acestora de către partizanii politicii tradiționale: ocultism și pasiunea pentru alchimie.

Intervenția poliției și a autorității imperiale de la Viena împotriva grupărilor masonice clandestine a avut loc în contextul „restaurației” politicii tradiționale și a abrogării reformelor iluministe întreprinse în timpul lui Iosif al II-lea, de către împăratul Francisc al II-lea. Dacă în scurtul intermezoo de doi ani al domniei lui Leopold al II-lea lojile masonice erau protejate de împărat - în special, rosicrucenii -, acum ele erau vânate în ceea ce a constituit o „vănătoare de vrăjitoare”. „Iacobinii secreți” - aluzie directă la influența Marii Revoluții Franceze care se desfășura în Franța - au fost țintiți de către autoritatea imperială.

Existența grupărilor masonice de pe teritoriul Coroanei Cehe de la finalul secolului al XVIII-lea a dat destul bătăi de cap autorității imperiale vieneze care, sub Francisc al II-lea, abrogase reformele luminate înfăptuite de Iosif al II-lea. Prin urmare, orice mișcare detectată în teritoriile monarhiei, care avea vreo legătură cu ideile vehiculate în revoluția ce se desfășura în Franța, era dezmembrată prin acțiunea aparatului polițienesc consolidat de autoritatea imperială. „Atunci când Hebenstreit (la fel ca și Martinovic [membrii ai lojilor masonice - n.n]) discutau despre conspiratorii din țările cehe, ei se gândeau foarte probabil la cercurile conduse de consilierul praghez J.A.Riegger și de parohul K.Killar din Krucemburg, în regiunea deluroasă a Cehiei și Moraviei. Activitatea lor - atât cât se cunoaște - a constat în interpretarea de cântece revoluționare și răspândirea de manifeste cu conținut instigator. Primul cerc s-a dezmembrat după intervenția poliției, iar al doilea a fost afectat puternic de înăbușirea «rebeliunii elveto-masonice» în 1797. După părerea autorităților și organelor polițienești foarte speriate această mișcare de rezistență împotriva dărilor și obligaț

Faptul că ideile revoluționare franceze avansaseră spre centrul Europei - în teritoriile cehe și capitala monarhiei habsburgice, Viena - este dovedit, printre altele, de grupul „iacobinilor ascunși” care se ocupau, în clandestinitatea vieneză, cu menținerea contactelor cu iacobinii francezi. De menționat faptul că unii dintre iacobinii francezi își găsiseră refugiu în teritoriile monarhiei, după depunerea regimului lor și ghilotinarea lui Robespierre. De asemenea, F. Steinsky a publicat la Praga un manifest care era îmbibat cu idei similare celor din Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului, emisă de revoluționarii francezi.

Motivul pentru care împăratul Leopold al II-lea de Habsburg s-a sprijinit pe loja rosicrucienilor în politica lui socială a ținut de temerea potrivit căreia partizanii politicii tradiționale erau pregătiți să anuleze reformele luminate înfăptuite pe teritoriile monarhiei sub predecesorul împăratului, Iosif al II-lea. „Leopold II a continuat eforturile predecesorului său de a folosi mișcarea masonică și a format un cerc de colaboratori secreți care inițial trebuiau să păzească moștenirea absolutismului iluminist, să împiedice ascensiunea reacțiunii politice și anularea completă a reformelor. După urcarea lui Francisc II pe tron, absolutismul polițienesc a fost favorizat deosebit de mult de numărul mare de agenți secreți din lojile masonice. Zelul lor a mers atât de departe încât în 1794 lojile masonice din Praga și Brno au preferat să se autosuspende”. (Vratislav Vanicek)

Istoriografia a identificat în împrejurările conflictelor sileziene dintre Imperiul Habsburgic și Prusia din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea primele semne ale conștientizării de către cehi a caracteristicilor și particularităților lor prin comparație cu soldații prusaci care ocupaseră provincia.. La nivel elitist, nobilimea din teritoriile Coroanei Cehe era complet europenizată. Patriotismul autohton ceh, semnalat la finalul secolului al XVIII-lea, avea la bază relația dintre limba cehă și - în termenii de astăzi - „statul de drept”. Altfel, limba de comunicare predominantă a elitei sociale din Coroana Cehă era limba germană, în special din timpul domniei Mariei Tereza.

Recriptarea și recodificarea criteriilor ascensiunii nobiliare prin patenta imperială rudolfină (altfel spus, stabilirea congruenței între calitatea de nobil și adeziunea la catolicism, implicit la resurse, capital social și cultural), monopolizarea învățământului de către iezuiți (numiți hâtru, de filosoful italian contemporan, Cesare Cremonini „monarchs of knowledge”, dizolvarea dreptului la rebeliune al aristocrației militare boemiene în 1627, revalorizarea adeziunii acesteia la Coroana Habsburgilor prin formula Kaisertum – Katolische – Kaisertreu, au indus către sfârșitul secolului al XVIII-lea, impresia generală că „în perioada care a precedat renașterea națională din secolul al XIX-lea, cehii au fost [...] « reduși la condiția unui grup etnic incapabil să-și organizeze forme superioare de existență națională»”. (Peter F. Sugar)

Istoriografia a ajuns la concluzia că primele semne ale conștientizării propriei particularități etnice și etnografice a cehilor s-a petrecut, încet-încet, în contextul războaielor sileziene - dintre Imperiul Habsburgic și Prusia - în cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Însă limba vernaculară prin care s-a celebrat, de exemplu, victoria de la Kolin nu era limba cehă, deoarece, la jumătatea secolului amintit, limba literară cehă era aproape inexistență. În plus, comportamentul nobililor era unul europenizat, iar ideea principală după care se ghidau își avea originea în Iluminismul contemporan. Pentru nobilul ceh, „țara unui om care se bucură de toate drepturile se află acolo unde el trăiește în siguranță, poate să-și folosească fără grijă bunurile, își poate exprima gândurile și poate întreprinde tot ceea ce îi place (de aici noțiunea de «patriotism»); apoi, îi devine absolut indiferent unde s-a născut”. (Vratislav Vanicek)

Patriotismul autohton ceh a fost unul dintre ingredientele conștiinței naționale care s-a dezvoltat, inițial, la nivelul elitelor de la finalul secolului al XVIII-lea. Numai că atunci ea pendula între istoricismul tradițional al descoperii vechilor scrieri cehe și abordarea polemică a surselor istorice cehe, rod al gândirii iluministe. „Străbunul Ceh” a intrat în „folclor” și a devenit motiv de dispută între cele două abordări ale patriotismului ceh. „În disputa legată de «străbunul Ceh» a fost vorba de ceva mai mult deoarece deducerea originii familiilor nobile cehe din vlădicile și căpeteniile din povești a împiedicat aplicarea noțiunii de popor ceh și morav pentru toți locuitorii acestor țări”. (Vratislav Vanicek)

Călătorii străini erau uimiți de statutul obținut de evreii din Praga și Viena spre finalul secolului al XVIII-lea. Mozaicul de populații al Vienei îl uimește pe un neamț, la fel cum pe un francez, îl surprinde faptul că în Praga secolului al XVIII-lea evreii se bucură de un tratament de toleranță spre deosebire de protestanți. Evreii vorbitori ai idiș-ului - dialect german - după edictul de toleranță emis de Iosif al II-lea, au îmbrățișat limba germană decretată de Habsburgi drept singura limbă oficială de pe teritoriul Coroanei Cehe. Mai important, numărul evreilor care vorbeau limba cehă era mai mare decât al vorbitorilor de germană, în acest moment. În scurt timp, ei s-au germanizat.

În 1784 limba germană a fost decretată de împăratul Iosif al II-lea „limba oficială a întregii țări”. (Vratislav Vanicek). Măsura a venit pe fondul reformelor gândite de împărat pentru a consolida monarhia habsburgică, dar limba cehă rămânea pe mai departe cu rol important în clasa ofițerilor și cu utilizare în Coroana Cehă, Galiția și Banat. Aici au avut loc sosiri ale „boemilor”, ai căror urmași din Banatul contemporan sunt numiți de români cu numele de „pemi”. Limba cehă, scoasă din administrație, a rămas limba comerțului și a negustorilor, iar latina și idiomul idiș au rămas pe mai departe utilizate în problemele liturgice.

Spre finalul secolului al XVIII-lea în teritoriile cehe patriotismul autohton era centrat pe folosirea limbii cehe, nu ca vehicul al comunicării sociale, ci ca mod de existență a ceea ce astăzi am numi „statul de drept”. Teama unui F.M Pelc că limba cehă va dispărea din comunicarea propriu-zisă, pe fondul puternicei germanizării a administrației monarhiei habsburgice, l-a determinat pe acesta să redacteze în finalul secolului o lucrare - un adevărat necrolog al limbii cehe - intitulată Scurta istorie a cehilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre (Kurzgeffaste Geschichte der Bohmen von den altesten bis auf die itzigen Zeiten).

Cu mici excepții notabile, nobilimea cehă nu a avut contribuții semnificative în păstrarea limbii cehe în spațiul administrativ al Coroanei Cehe din secolul al XVIII-lea. Exceptând câteva nume - contele Kinsky,contele Nostic și lingviștii Pelcl, J. Dobrovsky - limba cehă pierdea teren în spațiul public, ceea ce a determinat-o pe împărăteasa Maria Tereza să intervină printr-o decizie de tip contrafisă. „[...]interesul statului a determinat-o pe Maria Tereza să emită dispoziția din 16 octombrie 1747 care conținea apelul ca universitatea din Praga să-și păstreze nivelul bun de predare a limbii cehe. Din păcate, aceasta a continuat să fie folosită doar la cursurile de teologie pastorală de la facultatea de profil. Învățământul în limba cehă a fost introdus în 1752 la academia tereziană a cavalerilor din Viena, în 1754 la academia menționată din Orașul Nou din Viena, după care, la scurt timp, a fost înființată o catedră de limba cehă la Universitatea din Viena. În Praga, o asemenea catedră a fost constituită abia în 1791 [nota bene!] după încoronarea lui Leopold II”. (Vratislav Vanicek)

Lui Iosef Dobrovsky, autorul lucrării Istoria limbii și literaturii cehe, i se datoreză încercarea de la finalul secolului al XVIII-lea din teritoriile cehe de a depăși patriotismul nobilimii - în fond, atașamentul și fidelitatea față de dinastia Habsburg - și de a crea un tip de patriotism autohton ceh de stat. Ceea ce va realiza apoi nobilimea cehă, inițial sub forme diletante, va fi copierea unui raison d'Être al omonimei germane, într-o pură competiție inițial, fără nicio conotație etnică.

Josef Dobrovsky a fost autorul monumentalei lucrări intitulate Istoria limbii și literaturii cehe, apărută în ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea. Karel Ignac Tham, un alt lingvist contemporan, s-a lansat într-o diatribă la adresa marii nobilimii care „se desprinsese de popor deoarece nu ținea seama de drepturile «limbii Sf. Vaclav». Este vorba despre una dintre manifestările cele mai pregnante ale noii concepții iluministe despre popor deosebită de concepția tradițional teritorialistă în care rolul reprezentării era rezervat nobilimii”. (Vratislav Vanicek)

Josef Dobvrovsky a încercat prin acțiunile lui să creeze un tip de „patriotism de stat”, aducând nobilimea din teritoriile cehe la un numitor comun. Încă la finalul secolului al XVIII-lea, acest patriotism al nobililor în teritoriile cehe nu avea un sens etnic, particularizant, ci unul exprimat de Dobrovsky - generalizant - în care „familia” slavilor din Imperiu era fidelă coroanei habsburgice. În regatele occidentale, încă de la începutul secolului, sentimentul de „patriotism” - unul din ingredientele națiunii - era expus și conștientizat, după cum arată sursele, ceea ce nu se poate susține pentru teritoriile cehe de la finalul secolului Luminilor. „Patriotismul, element al naționalului, apare încă din secolul al XVIII-lea la britanici; artizanii din Coventry, în 1713, ascultă de o logică națională a spiritului mercantil când strigă: «Fără lână englezească pentru vinul francez», strigătul e auzit în Parlament, care, în bucuria populară, va respinge tratatul de comerț cu Franța”. (Guy Hermet)

La frontiera dintre secolele XVIII-XIX semne ale conștientizării diferențelor lingvistice dintre cehii și germanii din Coroana Cehă au apărut, dar trebuie menționat faptul că de-abia după jumătatea secolului al XIX-lea elita intelectuală și socială cehă și-a luat rolul de a redescoperi istoria medievală a cehilor - nu fără exagerările de rigoare - și de „crea” un stat național ceh. În punctul în care ne aflăm acum, exista o diferență care devenea tot mai mare între elita aristocratică cehă vorbitoare de limba germană - singura decretată oficial de către Habsburgi - și păturile sociale ale oamenilor comuni, vorbitori de limba cehă. Filozoful Bernard Bolzano scria în primul deceniu al secolului al XIX-lea în următorii termeni: „Nu este suficient că cele două limbi materne din țara noastră îngreunează foarte mult comunicarea dintre compatrioți, dar mai există și cauza că poporul vorbitor de limba germană pășește spre cultură pe un drum complet diferit de al poporului ceh. Primul se grăbește și îl disprețuiește pe celălalt pentru neștiința și prejudecățile lui. Acesta îl consideră o sectă alterată de o educație neautentică și o țară periculoasă. Fiind el însuși disprețuit, de răzbună p

Finalul secolului al XVIII-lea a adus în teritoriile cehe o reînviere a tradiției literare a războaielor husite, dar în contextul conflictelor purtate de armatele imperiale cu trupele lui Napoleon Bonaparte. Prin urmare, odele și poeziile închinate comandanților de oști din trecutul istoriei cehilor de către literații din finalul secolului al XVIII-lea nu avea încă o motivație etnică ci una a unui patriotism de stat și fidelitate față de coroana habsburgică. Spre exemplu, comandantul armatei imperiale, arhiducele Carol - fratele împăratului Francisc al II-lea - a fost comparat în mediile cehe cu liderul militar al husiților cehi din secolul al XV-lea, Jan Zizka.

De la începutul secolului al XIX-lea o mâna de intelectuali vor demara, în primă instanță, procesul de revalorizare a limbii naționale, a patriotismului, (folosindu-se de traseul istoriei pentru a identifica eroii proprii), ca elemente definitorii ale singularului național. Cum încă lucrurile nu erau clar definite nici pentru elite, suntem în faza în care necesitățile lingvistice erau autosuficiente pentru cei mai mulți dintre ei, națiunea fiind încă un moft.

Dacă până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, „despotismul luminat” (a cărui deviza era sintetizată în sintagma ”totul pentru oameni, nimic pentru oameni” - în termenii lui Piotr S. Wandycz - și considerat de unii autori drept forma potrivită de guvernare pentru tipologia socială central-europeană), funcționase mai mult sau mai puțin coerent, el începe să fie chestionat din secolul al XIX-lea, la nivel politic, de către „grupul național” al intelectualilor cehi.