Semnarea Păcii cu Puterile Centrale la București

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
În marea conflagraţie mondială, România a luptat pe frontul de est alături de Rusia, despărţită la distanţe semnificative de celelalte mari puteri aliate din Antantă - Franţa, Anglia, Italia şi apoi SUA. Atitudinea Rusiei faţă de intrarea în război a României nu s-a manifestat deloc binevoitor pe perioada neutralităţii țării. Când trupele ruse au fost nevoite să lupte umăr la umăr cu cele române, din partea Rusiei au venit multe atitudini, păreri, acţiuni ostile şi întârzieri militare.

Peste reticenţele şi planurile ascunse ale politicienilor şi marilor comandanţi ruşi, s-au suprapus degradarea şi dezintegrarea armatei ruse, datorate revoluţiei ruse cu cele trei etape ale ei. Cele trei etape s-au succedat cu repeziciune şi au avut asupra armatei o influenţă continuă şi crescândă de democratizare, de slăbire, de minare a disciplinei şi, în cele din urmă, de disoluţie. Pe frontul răsăritean al războiului mondial, degringolada de la Petersburg a avut urmări grave, pe ansamblu, şi mai ales pentru raporturile româno-ruse.

România a rămas singură în faţa fronturilor net superioare numeric ale Puterilor Centrale. Pe Siret, în faţa armatelor lui Mackensen, iar pe linia Carpaţilor Răsăriteni, în faţa trupelor austro-ungare, conduse de arhiducele Ioseph August de Austria, ridicat la rangul militar de Generaloberst. Alianţa militară româno-rusă a încetat treptat să mai existe, după sfârşitul marilor bătălii în care forţele Puterilor Centrale au fost respine prin imposibilitatea de rupere a fronturilor române şi a ocupării Moldovei.

După vara victorioasă a frontului român, alianţa ruso-română a încetat vertiginos să existe. Cei doi aliaţi au ajuns a nu mai avea un scop comun. Rusia revoluţionară nu a mai agreat continuarea războiului alături de aliaţi, cu mutarea intereselor către politica internă, către revoluţia socialistă şi consolidarea unei noi orânduiri. De aceea războiul trebuia lichidat cu preţul oricăror sacrificii şi trădări, în viziunea lui Lenin și a lui Troţki.

Aliaţii din Apus nu au putut ajuta cu nimic situaţia militară disperată a României. Astfel, se prefigura o catastrofă, care să ducă nu numai la pierderea războiului, ci şi la pierderea existenţei statului. Puterea de rezistenţă a armatei române s-a bazat pe interesul aliaţilor apuseni, aliaţi care au mizat pe menţinerea intactă a forţelor militare române, neatinse de virusul disoluţiei revoluţionare a ruşilor. Cele două armate s-au aflat curând în tabere ostile, ce au intrat în conflict ideologic şi militar.

Armata rusă a suferit un proces de descompunere şi de sfărâmare. Dacă duşmanul nu i-a dat lovitura de graţie, aceasta s-a datorat raţiunii de economisire a forţelor. Puterile Centrale au considerat că este mai bine ca zidul rusesc de la Marea Baltică la Marea Neagră să fie lăsat să se prăbuşească singur, fără niciun efort şi risc din afară. Nu trebuia provocată vreo revigorare a onoarei ruse prin provocări din afară.

Poziţia geografică şi strategiile războiului mondial au legat soarta României de Rusia. Pe frontul român s-a aflat peste un milion de soldaţi ruşi în contact strâns cu cei români şi cu populaţia civilă. Revoluţia rusă a câştigat repede masele de ostaşi ruşi, doritori să întoarcă spatele războiului şi să se ducă spre casă. Conducătorii politici şi militari ai României au urmărit atent dezagregarea fostei armate aliate, care se apropia de deznodământ.

Lozinca elementelor de stânga din cadrul revoluţiei ruse a fost „încetarea războiului şi încheierea păcii“ în orice condiţii. Lozinca a avut un răsunet uşor de aşteptat în mintea oştenilor ruşi de rând. Prima lovitură dată ordinii din armată a fost Ordinul nr. 1 al Sovietelor Deputaţilor, Lucrătorilor şi Soldaţilor din Petrograd. Ordinul a fost dat sub guvernul Kerenski şi a degradat iremediabil disciplina. Acesta desfiinţa salutul obligatoriu către superior, lăsa libertatea soldaţilor de a lipsi de la unitate fără autorizaţie, de a face comerţ, de a lua parte la întruniri, de a intra în grupări politice.

A doua lovitură dată disciplinei ierarhice a fost decizia lui Alexandr Kerenski de a autoriza constituirea în armată a unor organe administrative autonome, sub forma unor comitete. Puterea disciplinară a fost luată din mâna comandanţilor şi a fost dată tribunalelor de regiment şi de companii, formate din soldaţi şi ofiţeri aleşi, în număr egal, de către trupă. A treia etapă a fost sosirea pe front a agitatorilor trimişi de comitete centrale, cu sarcina de a lămuri trupa asupra revoluţiei, cu toate avantajele ei reale sau false.

Conform corespondenţei diplomatice militare franceze, generalul Scerbacev, înainte de a se pronunţa asupra preparativelor ofensive pe frontul român, a decis să întreprindă o inspecţie de constatare a situaţiei unităţilor şi a posibilităţilor declanşării operaţiunilor. Această inspecţie a nemulţumit Comandamentul Aliat, în special pe francezi, cei care au urmărit să o lege rapid de o nouă ofensivă a Armatei de Orient.

Propaganda germană a avut un rol mare în demobilizarea morală a ruşilor, ajungându-se, cu aprobare, să li se facă ruşilor promisiuni şi să se facă înţelegeri scrise în care unităţi ruseşti îşi luau angajamentul să nu mai lupte, precum diviziile ruse 13 şi 34. Mai mult, infanteriştii ruşi au deconspirat poziţiile artileriei proprii care a păstrat o oarecare combativitate. Armatele din faţa lor se obligau să atace artileria rusă cu un număr dublu de proiectile.

Şcerbacev a declarat regelui Ferdinand şi guvernului român că nu mai era în stare să-şi impună voinţa şi că singura soluţie era de a cere armistiţiu inamicului. Poziţia lui a fost înţeleasă de oficialii români. Mai ales că a existat posibilitatea ca armatele ruse să semneze un armistiţiu peste capul generalului Şcerbacev. Şcerbacev a comunicat feldmareşalului von Mackensen propunerea de a intra în tratative de armistiţiu, menţionând că acţiunea a fost decisă după consultarea cu Marele Cartier Român. În situaţia creată, prim-ministrul I.I.C. Brătianu a prezentat demisia întregului cabinet. Imediat, regele Ferdinand I a însărcinat cu formarea unui nou guvern pe generalul Alexandru Averescu.

Românii s-au aflat într-o situaţie critică, fiind imposibil ca pe un front comun cu ruşii să fie armistiţiu în sectoarele ruseşti şi să se continue luptele în sectoarele române. Armistițiul rusesc a pus România pe traseul de la gloria din vară la cererea unui armistițiu. Mackensen a împlinit şi a sărbătorit la Bucureşti vârsta de 68 de ani.

Consiliul de miniştri al României s-a întrunit în şedinţă extraordinară. Miniştrii s-au împărţit în două tabere. Conservatorii au cerut denunţarea imediată a armistiţiului, iar liberalii au cerut prelungirea armistiţiului prin convorbiri care să evite încheierea unor documente nedorite. Generalul Averescu, care l-a cunoscut pe Mackensen din timpul studiilor în Germania, a lansat ideea unei păci separate, deoarece aliatul principal Rusia s-a retras din război.

Alexandru Averescu a sosit la Iaşi în cel mai mare secret. Printre oamenii cu care a luat legătura a fost şi Constantin Argetoianu, căruia i-a destăinuit şi intenţiile de guvernare: „Prevăd un program cu două etape. Prin aceasta înţeleg să scăpăm armata şi dinastia intacte. Restul nu mă preocupă, pentru că socotesc, ca şi Dumneata, că pacea pe care o s-o încheiem va fi provizorie. Aliaţii noştri vor înţelege, dacă nu astăzi, mâine, că nu putem face altfel“.

Generalul Averescu a prezentat noua listă a guvernului: Preşedinte al Consiliului de miniştri şi ministru de interne ad interim – Alexandru Averescu, Constantin Argetoianu – ministru de justiţie, C. Sărăţeanu – ministru de interne, Fotin Enescu – ministru de finanţe şi ad interim la domenii, generalul Iancovescu – ministru de război, Matei Cantacuzino – ministru de culte şi instrucţie, I. Luca Niculescu – ministru la industrie. Imediat după depunerea jurământului, generalul Averescu a trimis la Buftea o delegaţie care a obţinut prelungirea armistiţiului cu 20 de zile.

Întâlnirea dintre Averescu și conducătorii Puterilor Centrale a avut loc în castelul prinţului Barbu Ştirbey. Germanul Kühlmann s-a arătat liniştit, calm şi adesea ironic faţă de gafele în lanţ ale colegului său austro-ungar, Czernin. Germanul manifesta rezerve serioase faţă de persoana regelui Ferdinand şi a dinastiei. Cei doi reprezentanţi i-au stabilit lui Averescu bazele economice, teritoriale și militare ale păcii.

Dinastia rămânea o problemă internă, armatei nu i se va impune nicio condiţie umilitoare, dar o parte urma a fi demobilizată; raporturile economice trebuiau să aibă în centru interesele Puterilor Centrale, cu un comerţ exterior impus de acestea; teritorial, România urma să cedeze Dobrogea în întregime Bulgariei, încă dinainte de încheierea păcii şi, ca o condiţie a prelungirii armistiţiului, şi o fâşie largă de teritoriu de-a lungul frontierei cu Austro-Ungaria.

Averescu a afirmat că „în condiţiile pe care le vreţi să le impuneţi nu veţi putea încheia pacea decât cu unul din ostaticii pe care îi deţineţi la Bucureşti. Trebuie să vă previn însă că o asemenea pace smulsă şi semnată sub ameninţarea baionetelor va fi fără valoare şi fără efect pentru toţi românii rămaşi liberi“. În această situaţie, Czernin i-a solicitat prim-ministrului român să-i mijlocească o întrevedere cu regele Ferdinand I. Această cerere a constituit un moment foarte greu în evoluţia tratativelor de pace.

Monarhul român nu a dorit să-l întâlnească pe Ottokar Czernin, fiindcă, în trecut, acesta l-a insultat de mai multe ori. Totuşi, la insistenţele lui I.C. Brătianu şi a mesajului transmis de împăratul Carol al Austro-Ungariei, mesaj adus de fostul ataşat militar, colonelul Randa, regele Ferdinand a acceptat întâlnirea în interesul României. Intâlnirea dintre cele două personalităţi s-a desfăşurat în vagonul regal staţionat în gara Răcăciuni, din apropiere de Bacău. Czernin a încercat să-l convingă pe monarhul român să accepte încheierea păcii.

Czernin a considerat falsă părerea unora din tabăra sa că România s-ar afla la capătul puterilor şi că i s-ar putea impune orice condiţii. S-a exprimat că: „Românii erau aşezaţi în poziţii foarte puternice; moralul armatei lor era admirabil şi, la ultimul mare atac de la Mărăşeşti, trupele lui Mackensen suferiseră pierderi sângeroase“.

Audienţa a durat numai 20 de minute. Czernin a declarat că nu a venit pentru a cere pace, ci a venit din partea suveranului său care, „cu toată trădarea României“, vrea să-i dea dovezi de toleranţă şi mărinimie, dacă regele primeşte imediat condiţiile de pace. A spus că toate forţele Puterilor Centrale de pe frontul de răsărit erau deja libere, prin tratatul încă neparafat de la Brest Litovsk. Astfel, frontul de la Marea Baltică la Bucovina nu mai exista.

Czernin a precizat că forţele române nu vor rezista mai mult de patru-șase săptămâni. Regele a răspuns că România nu poate respira fără Dobrogea şi că s-ar putea pune în discuţie numai Cadrilaterul. Czernin i-a răspuns: „dacă noi am fi la Budapesta, condiţiile voastre, ale românilor, ar fi mult mai grele“. Previziunea lui Czernin s-a adeverit. După un an şi cinci luni, românii s-au aflat la Budapesta şi şi-au impus voinţa.

Ferdinand a protestat împotriva condiţiilor de pace grele şi a menţionat că nu se va găsi niciun guvern român care să accepte cedarea Dobrogei. Czernin a replicat, recomandând un guvern Marghiloman, filogerman, spre a salva România şi a primi condiţiile. Diplomatul austriac a oferit regelui şi ajutor diplomatic pentru dobândirea Basarabiei, pe care diviziile române deja au cucerit-o de la ruşii bolşevici în retragere.

În final, Czernin a ameninţat că dacă România nu acceptă condiţiile expuse, Puterile Centrale vor şti să obţină în patru săptămâni o alta mult mai dureroasă şi că împăratul Dublei Monarhii nu va putea garanta menţinerea monarhiei române.

Împăratul Carol I al Austriei a telegrafiat ministrului său de externe, contele Czernin, imediat după sosirea aceluia la Bucureşti, că el nu permite trupelor sale să înceapă vreo nouă ofensivă, nici pe Siret şi nici în alt sector al frontului românesc. Întrevederea dintre Ferdinand şi Czernin a hotărât soarta guvernului Averescu, guvern prea ferm în tratative. Puterilor Centrale au răspuns că mesajul român era nesatisfăcător şi au somat guvernul român să primească cele patru condiţii, în special cedările de teritorii. În caz contrar, armistiţiul va fi considerat ca denunţat chiar de la acea oră.

Generalul Hell a declarat că trupele germane erau prea slabe pentru a risca singure o acţiune ofensivă, mai ales după cele întâmplate prin înfrângerile din vară. Înainte de a cădea, Averescu, după ce a luat contact cu I.I.C. Brătianu şi Take Ionescu, a cerut Puterilor Centrale să renunţe la condiţii şi să consimtă a începe tratative într-un spirit de conciliaţiune.

Condiţiile impuse au creat mare revoltă între politicienii români. Atât I.I.C. Brătianu, cât şi Take Ionescu s-au exprimat împotriva acceptării umilitorului tratat propus de inamici. Au urmat trei Consilii de coroană.

Pe timpul celui de-al doilea Consiliu de coroană a sosit o telegramă din partea Puterilor Centrale în care s-a arătat că se impuneau noi condiţii: rectificări de frontieră în favoarea Austro-Ungariei, demobilizarea a opt divizii româneşti, permiterea trecerii de trupe austro-ungare prin Moldova, pentru a invada Ucraina, repatrierea ofiţerilor Antantei aflaţi în România. Take Ionescu s-a declarat cu hotărâre împotriva încheierii oricărei păci separate şi a propus retragerea Regelui în sudul Rusiei, pentru a păstra toate drepturile faţă de aliaţi.

I.I.C. Brătianu s-a declarat partizan al rezistenţei armate şi, în caz contrar, al formării unui guvern Marghiloman şi acceptarea în bloc, fără tratative, a condiţiilor inamicului, pentru a se demonstra că nu este vorba de o pace tratată şi acceptată, ci de o pace impusă. Generalii Prezan, Grigorescu şi Văitoianu, alături de Averescu, au conchis că rezistenţa armată ar fi adus ostaşilor pierderi incalculabile. A doua zi, două delegaţii au plecat spre delegaţii Puterilor Centrale. La Focşani s-a semnat protocolul de prelungire a armistiţiului. În aceeaşi zi, la Buftea, în Palatul lui Barbu Ştirbey, delegaţia română, în frunte cu C. Argetoianu, a semnat tratatul preliminar de pace.

Părţile semnatare au înţeles că armistiţiul expirat se prelungea cu 14 zile şi că erau pe deplin înţelese. În acest răstimp, pacea definitivă va trebui să fie încheiată pe baza următorului acord: România cedează Puterilor Aliate Dobrogea până la Dunăre, în nord; Puterile Centrale vor avea grijă să întreţină pentru România o cale comercială la Marea Neagră prin Constanţa.

Rectificările cerute de Austro-Ungaria la frontiera cu România au fost acceptate de România, în principiu. De asemenea, s-au admis măsuri economice corespunzătoare cu situaţia. Guvernul român s-a obligat în a demobiliza imediat cel puţin opt divizii din armata română. Conducerea demobilizării s-a făcut în comun, de către comandamentul superior al Grupului de armate Mackensen şi de către comandamentul suprem al armatei române.

Trupele române au trebuit să evacueze teritoriile monarhiei austro-ungare ocupate. Guvernul român s-a obligat să înlesnească, pe cât îi stătea în putinţă, transportul de trupe ale puterilor aliate din Moldova şi Basarabia spre Oradea, pe căile ferate. Acest tratat a intrat în vigoare imediat.

Antanta a găsit o garanţie în dublul fapt că pacea nu putea fi încheiată decât ca urmare a crizelor succesive, ceea ce constituia un indiciu al puternicei sale respingeri de către ţară – şi că niciunul dintre cele două mari partide antantofile - Partidul Naţional Liberal şi Partidul Conservator Democrat - nu a fost de acord să participe la negocieri. Cei patru miniştri aliaţi la Iaşi, Saint-Aulaire din partea Franţei, Sir George Barclay din partea Angliei, Carlo Fasciotti, din partea Italiei şi Charles Vopicka, din partea S.U.A., au adus la cunoştinţa guvernelor lor că noul cabinet Marghiloman şi-a început activitatea.

Antanta nu a ezitat să îşi exprime compasiunea pentru soarta României. Astfel, regele George al V-lea al Marii Britanii a scris reginei Maria, transmiţându-i admiraţia sa personală, precum şi pe cea a poporului britanic faţă de eforturile armatei române, îndreptate împotriva forţelor copleşitoare care au încercuit ţara.

Franţa a convenit cu Anglia ca reprezentanţii puterilor aliate la Iaşi să rămână pe lângă guvernul român şi regele României, chiar şi în eventualitatea în care Puterile Centrale ar reuşi să le înlăture toate mijloacele de comunicare telegrafică cu Parisul, Londra, Roma şi Washingtonul. În acea perioadă, soarta Regatului României, care a fost nevoit să asiste neputincios la o evoluţie ireversibilă către pacea separată, a provocat regretul şi compasiunea Aliaţilor.

Ducele de Luynes şi-a exprimat regretul faţă de încercările prin care trecea familia regală română şi întreaga ţară. Reprezentanţii Antantei în România au transmis miniştrilor lor de externe că Marghiloman era tot mai convins de triumful final al Puterilor Centrale. În concepţia sa, ultimele evenimente de pe frontul occidental demonstrau neputinţa Aliaţilor de le înfrunta. Semnificativ în acest sens era faptul că Antanta nu a opus rezistenţă în faţa tendinţelor Germaniei de a utiliza şi valorifica resursele Rusiei.

Noul premier, Alexandru Marghiloman a încercat să obţină uşurarea condiţiilor impuse de Puterile Centrale, dar nu a izbutit. Pacea de la Bucureşti a lăsat României o independenţă formală. Regele Ferdinand a amânat într-atât semnarea ei, încât spre sfârşitul anului ea a devenit caducă. Printr-o hotărâre a guvernului şi a parlamentului român a fost anulată, ca urmare a victoriei Antantei.

Tratativele de pace au continuat pe patru secţiuni: politică, militară, juridică şi economică. Delegaţiile însărcinate cu tratativele erau conduse astfel: pentru România, prim-ministrul Al. Marghiloman; pentru Germania, ministrul de externe Kühlmann; pentru Austro-Ungaria, ministrul de externe von Czernin; pentru Bulgaria, primul-ministru Radoslavov şi pentru Turcia, marele vizir Talaat Paşa.

Czernin a fost obligat să demisioneze. A fost înlocuit prin succesorul său, Burian. Delegaţii germani au avut textele formulate, atât ale tratatului, cât şi pe cele ale unor numeroase convenţii. Protestele şi explicaţiile delegaţilor români au fost inutile. Un prim capitol al tratatului de pace semnat de Alexandru Marghiloman a cuprins cele patru condiţii de la începutul tratativelor şi s-a extins la cele nouă ulterioare.

Alexandru Marghiloman a fost om politic, jurist, lider conservator ce şi-a asumat responsabilitatea formării unui Consiliu de miniştri de sacrificiu prin semnarea un armistiţiu umilitor pentru România. Deşi semnarea Tratatului de Pace cu Puterile Centrale de la Bucureşti a permis supravieţuirea statului român, în conştiinţa publică, Marghiloman a rămas cunoscut drept un „trădător de ţară”. Eforturile sale de a moderniza Partidul Conservator au eşuat. Astfel, decesul său a însemnat „decesul” conservatorismului românesc.

Alexandru Marghiloman a provenit dintr-o familie cu avere impresionantă, părinţii săi fiind Iancu Marghiloman şi Irina Izvoranu. După ce a absolvit cursurile Colegiului „Sfântul Sava”, tânărul Marghiloman s-a înscris la Facultatea de Drept şi la Înalta Şcoală de Ştiinţe Politice din Paris. A obţinut doctoratul în ştiinţe juridice şi politice. Revenit în ţară, Marghiloman a urmat o carieră de magistrat, fiind procuror şi judecător la Tribunalul Ilfov. A demisionat din magistratură pentru a deveni avocat al statului.

Marghiloman s-a apropiat de gruparea junimistă, devenind reprezentant al acesteia în Reprezentanţa Naţională. A fost ales deputat în Colegiul I Buzău. În acest timp, şi-a dovedit calităţile excelente de politician, fiind cunoscut ca un orator desăvârşit, elegant şi un foarte bun organizator de campanii electorale. Pentru aceste însuşiri, Alexandru Marghiloman a fost cooptat în toate guvernele de concentrare conservator-junimiste. A ocupat, printre altele, fotoliul Ministerului de Justiţie, al Ministerului Lucrărilor Publice şi al Ministerului de Externe.

Contribuţia sa ca ministru al Justiţiei este demnă de remarcat. Astfel, acesta a asigurat prin lege inamovibilitatea în magistratură, un pas important în crearea unei justiţii cu adevărat independente. Acesteia i s-a adăugat legea organizării judiciare şi a organizării judecătoriilor de pace.

Marghiloman se numără printre fondatorii Partidului Constituţional. Partidul Constituţional a fuzionat cu Partidul Conservator, iar Marghiloman a fost ales în Comitetul executiv al PC-ului. În perioada guvernării conservatoare, liderul conservator a mai ocupat portofoliile Internelor şi Finanţelor. De numele său ca ministru la Finanţe se leagă elaborarea unui important set de legi privind legea administrativă a falimentelor, adoptarea unui nou cod comercial pus în conformitate cu exigenţele relaţiilor externe ale României, răscumpărarea căii ferate Liov–Cernăuţi–Iaşi.

Apropierea războiului a generat marea confruntarea pe tema politicii externe. Aceasta a fost şi ea un factor ce a dus, în cele din urmă, la destrămarea Partidului Conservator. Poziţia lui Marghiloman a fost de a nu merge de partea Rusiei. Astfel, ignorarea Antantei ar fi însemnat ignorarea Rusiei, căci nu trebuia să i se permită accesul la Marea Neagră, pentru a evita intrarea României în sfera de influenţă rusă.

Alexandru Marghiloman şi-a asumat responsabilitatea încheierii unei păci separate, ruşinoase pentru România, dar care salva ţara de la ocuparea totală a teritoriului său. Totodată, regele a considerat că datorită poziţiei sale filogermane, fermă de-a lungul timpului, liderul conservator va reuşi să încheie o pace mai blândă. Marghiloman a fost desemnat să formeze un Consiliu de miniştri de sacrificiu. S-a încheiat Pacea de la Bucureşti, care a cuprins prevederi umilitoare pentru România.

Deşi semnarea armistiţiului din Aprilie a permis ţării noastre să nu fie ocupată de Puterile Centrale, Alexandru Marghiloman a avut de suferit de pe urma deciziei sale. Din acel moment şi până la decesul său, a fost considerat de opinia publică un „trădător de ţară”.

Tratatul a cuprins trei direcţii: inferiorizarea militară a ţării, astfel încât să nu mai fie capabilă de acţiuni ofensive împotriva Ungariei şi Bulgariei, disoluţia pentru viitor a mijloacelor de revenire materiale a ţării, precum și revendicări teritoriale ale Austro-Ungariei și Bulgariei.

Independenţa nominală a rămas doar la nivel teoretic, pentru ca Puterile Centrale să nu ia asupra lor răspunderile administrării şi apărării populaţiei.

Tot materialul de război trebuia transferat în teritoriul ocupat şi ţinut acolo sub pază germană. S-a permis însă menţinerea în Basarabia a două divizii de infanterie şi două de cavalerie, cu efectivul de război, fapt ce echivala cu recunoaşterea indirectă a unirii Basarabiei. Această unire a fost tratată de Austro-germani şi de germanofili ca un act de prietenie, un act de compensaţie pentru pierderea Dobrogei şi un act de mărire teritorială.

Armatei române i-au rămas opt divizii cu efective de pace, adică un total de 20.000 de infanterişti, 3.200 de cavalerişti şi 9.000 de artilerişti. Restul a fost demobilizat sub supravegherea unei comisii germane ce s-a stabilit la Iaşi. În diviziile cu efective de pace au fost păstraţi sub arme doar tinerii. S-a reuşit să fie menţinute neatinse cadrele din comandamentele militare. Acest fapt a permis ca, mai târziu, armata să poată fi remobilizată. Cadrelor şi ostaşilor demobilizaţi li s-a permis trecerea în partea de teritoriu ocupată, în Muntenia şi Oltenia.

Mijloacele de comunicaţie, căile ferate, poşta şi telegraful au rămas sub administraţia militară, precum şi controlul circulaţiei monedei, Banca Naţională şi băncile populare. Frontiera dintre Moldova liberă şi teritoriul ocupat a rămas închisă. Nu s-a admis trecerea refugiaţilor decât cu aprobarea individuală a comandamentului armatei din Muntenia şi cu condiţia ca Moldova să furnizeze acelui comandament cantitatea corespunzătoare de alimente.

Rechiziţiile în bani sau în natură au continuat până la ratificarea păcii. După aceea, întreţinerea armatei din Basarabia a căzut în sarcina României, care trebuia să cheltuiască în acest scop circa 700 de milioane de lei pe an, adică mai mult decât bugetul ţării întregi înainte de război. Dunărea a primit un regim care a situat-o în stăpânirea necondiţionată a Puterilor Centrale. Navele militare şi comerciale străine au putut circula pe toată întinderea fluviului fără reciprocitate pentru România, în afara apelor ei teritoriale, şi cu excluderea navelor Antantei.

Zona dorită de Ungaria a reprezentat o suprafaţă de peste 15.000 de kilometri pătrați din suprafața României, din care tăia o fâşie lată, pe alocuri, de mai mult de 30 de kilometri. Această zonă îngloba oraşe ca Turnu Severin, Sinaia, Târgu Ocna şi regiunea petroliferă din Valea Trotoşului. Delegaţii austro-germani au acceptat numai o rectificare teritorială de 5.600 de kilometri pătrați.

Discuţiile cele mai grele s-au purtat pentru Azuga şi Buşteni, pe Valea Prahovei, şi pentru jumătate din Valea Lotrului. La aceste zone ungurii n-au renunţat decât după stăruinţa personală a împăratului Carol. Tot lanțul carpatic urma să intre în posesia Ungariei. În judeţele Suceava şi Dorohoi se reteza aproape o treime din teritoriu.

Cea de-a doua problemă teritorială, impusă prin primele puncte ale proiectului de tratat şi reluată, a fost cedarea Dobrogei către bulgari. Aceasta era răsplata revendicată de bulgari ca preţ al colaborării la război alături de Puterile Centrale.

Regatul Român a încălcat unul dintre articolele convenţiei politice cu Antanta și anume pe cel referitor la încheierea păcii numai împreună şi simultan. România trebuia să redobândească drepturile la beneficiile teritoriale promise, luptând din nou pe câmpul de bătălie alături de statele Antantei. Dorinţa autorităţilor române de a se reimplica în război s-a observat din corespondenţa diplomatică. După ce Austro-Ungaria a semnat armistiţiul Ferdinand I al României a comunicat decizia de a denunţa tratatul de pace cu Puterile Centrale şi de a lua din nou armele alături de puterile aliate.

Regele Ferdinand I i-a împărtăşit ministrului Franţei în România, Charles de Saint-Aulaire, dorinţa de a se reangaja în luptă de partea Antantei. În acest scop, suveranul a dispus efectuarea unor preparative militare secrete. Generalul Henri-Mathias Berthelot, comandantul Armatei aliate de la Dunăre, fost comandant al Misiunii Militare franceze în România, a pus la punct toate detaliile indispensabile pentru ca armata să traverseze fluviul în timp util. În acel moment, regele şi guvernul român trebuiau să procedeze la decretarea mobilizării armatei regale.

Cercurile responsabile ale României şi ale Antantei au mizat şi pe o revoltă a populaţiei îndreptate împotriva ocupantului german. Deşi armata regală era complet dezorganizată, s-a scontat o mobilizare a șase divizii, în decurs de opt zile şi alte două divizii în decurs de o lună. În privinţa dotării acestor contingente, generalul Berthelot a considerat că armamentul şi muniţia de infanterie erau suficiente pentru a înzestra nu mai puţin de 25.000 de oameni, iar armamentul şi muniţia de artilerie îndeajuns pentru 10-12 divizii.

Berthelot a sperat că reangajarea militară a Regatului român va preceda capitularea dublei monarhii austro-ungare. Georges Clemenceau, care îndeplinea demnitatea de preşedinte al Consiliului de miniştri al Republicii Franceze, a răspuns comandantului Armatei Dunării. Acesta s-a pronunțat pentru o intervenţie grabnică a României şi pentru implicarea comandantului forţelor aliate de la Salonic, generalul Franchet d’ Espérey. Acesta din urmă trebuia să pună la dispoziţia lui Berthelot „mijloacele necesare”.

Generalul Berthelot a urmărit să îşi concentreze trupele la nord-est de Sofia, pentru a intra în România. Totodată, traversarea fluviului era îngreunată de factori precum marea lentoare a transporturilor generată de deteriorarea liniilor ferate, penuria de material militar şi de combustibil. Autorităţile franceze au stabilit că era foarte important să ofere imediat românilor sprijin pentru a depăşi dificultăţile unei mobilizări lipsite de protecţie. Românii erau înconjuraţi de forţele Puterilor Centrale.

Francezii au luat în calcul oferirea unui ajutor militar destinat armatei regale, constând în avioane şi pesonal militar superior. Decizia trebuia să ridice moralul românilor. Regele Ferdinand a demis cabinetul Alexandru Marghiloman, motivând gestul său prin neîncrederea reprezentanţilor Antantei în obiectivitatea acestui guvern, care, în mod oficial, trebuia să fie neutru. În locul lui Marghiloman, monarhul l-a desemnat pe generalul Constantin Coandă. Acesta a remobilizat armata română. Prin decizia sa de reintrare în război alături de Antanta, România a făcut parte din tabăra învingătoare, la sfârşitul Primului Război Mondial.

La recomandarea Regelui, noul şef al guvernului român şi-a asumat misiunea de a acţiona numai în acord cu miniştri aliaţi de la Iaşi. Consultându-se cu aceştia, în principal cu Saint–Aulaire, a decis să adopte măsuri de intensificare a pregătirilor de mobilizare. Acesta a sperat ca armata română, cu sprijinul trupelor aliate, să taie măcar retragerea germanilor.

Ferdinand I al României a exprimat reprezentanţilor Legaţiei franceze din Iaşi speranţa că evoluţia evenimentelor va permite alungarea efectivelor Puterilor Centrale cu aportul trupelor franceze care înaintau înspre Dunăre. Preparativele militare se dezvoltau conform aşteptărilor. Suveranul a subliniat faptul că, şi în eventualitatea în care mobilizarea armatei române ar fi devansată de armistiţiul Germaniei, alungarea tot ar trebui să se producă pentru a permite ocuparea Transilvaiei.

Consiliul de Miniştri al României a hotărât mobilizarea armatei şi a stabilit termenii unui ultimatum adresat comandantului german, generalul August von Mackensen. Pe de altă parte, la sugestia monarhului României, Saint-Aulaire l-a autorizat pe Berthelot să procedeze la o ridicare a populaţiei din Muntenia. Aceasta urma să aibă loc imediat ce vestea mobilizării va fi aflată de către generalul francez, iar trecerea Dunării de către armata aflată sub comanda sa avea să fie înfăptuită.

Conform informaţiilor deţinute de către generalul Berthelot, informaţii transmise şi lui Clemenceau, armata regală română a mobilizat nouă divizii de infanterie şi două divizii de cavalerie, toate diviziile fiind înzestrate cu material de artilerie. Berthelot şi-a stabilit Cartierul General la Giurgiu, un punct prielnic comunicării cu guvernul român. Comandantul francez a evidenţiat importanţa chestiunii aprovizionării şi necesitatea constituirii unor baze de aprovizionare pe Marea Neagră, până la Constanţa, Brăila şi Galaţi.