
Campania armatei române în Ungaria
Guvernul bolșevic, instaurat la Budapesta după încheierea Marelui Război, a refuzat să recunoască unirea Transilvaniei cu România. Bolșevicii maghiari au început o ofensivă militară pentru cucerirea Transilvaniei. Regele Ferdinand I și guvernul român au decis respingerea maghiarilor și înaintarea trupelor române până la granița stabilită prin Convenția încheiată cu Antanta, când România a intrat în război. După ce au fost respinși la vest de granița respectivă, maghiarii au atacat din nou. Riposta română a fost decisivă, mergând până la înfrângerea și ocuparea parțială a Ungariei.







Din momentul dezagregării monarhiei dualiste austro-ungare, Ungaria a suferit transformări majore, prin rapiditatea cu care trecea de la o orientare la alta, pentru prezervarea dominației sale în regiune. Ungaria a devenit revoluţionară, proclamând desfacerea ei de Austria, dar fără să recunoască şi separarea celorlalte provincii ale imperiului. Ungurii bolșevici doreau să se desprindă de Austria, dar și să păstreze restul teritoriilor din vechiul imperiu.





Bolşevicii au preluat puterea în Ungaria, instaurând teroarea bolşevică. Acest regim de opresiune a durat 133 de zile, până la desființarea sa de către armata română. După preluarea puterii și decretarea mobilizării, Comisariatul de război al guvernului comunist maghiar a dat comandamentelor din subordine instrucţiuni referitoare la atitudinea trupelor, până la terminarea organizării Armatei Roşii Maghiare. „Până când, pe baza recrutărilor treptate, nu vom dispune de o forţă suficientă pentru începerea operaţiunilor ofensive, se impune menţinerea fronturilor actuale”. Ungaria a încercat o alianță cu Rusia bloșevică.





Trupele maghiare au dispus de un total de 150.000 de luptători, dintre care 70.000 în Apuseni şi până la Tisa, iar restul la vest de Tisa, pe teritoriul actual al Ungariei. Acest efectiv era în creştere datorită faptului că recrutările erau în curs. Valoarea combativă a fost relativ scăzută, din moment ce ideile bolşevice erau preponderente, afectând disciplina trupelor. Pe un front de 240 de kilometri, între Tisa şi Mureş, românii, într-o uşoară inferioritate numerică, s-au opus celor 70.000 de maghiari.







Planul de operațiuni al Armatei române a ținut cont de natura terenului și dispunerea forțelor inamice, precum și de considerațiile tactice și strategice. Forțele magiare erau comasate în defileurile Tisei, la nord, Someșului și Ciucea, la centru și defileul Ciuci, pe valea Crișului Alb, la sud. Aceste văi compartimentează Munții Apuseni și deschid căi de invazie spre câmpie. Odată debușate acolo, trupele române au dispus de posibilități bune de manevră, care puteau întoarce apărarea inamică.




Centrul ofensiv, forța română de izbire, formată din Diviziile 6 și 7, a început înaintarea, depășind linia de demarcație. Divizia 7 a înaintat pe două coloane. Coloana de nord, sub conducerea colonelului Ioan Constantin, a avansat pe direcția Cehu Silvaniei–Hodod–Supuru de Jos. Coloana de sud a păstrat direcția Țigani–Bala–Sărmășag.







Dezlănțuirea bătăliei decisive urmând să aibă loc după ieșirea din defileuri, era necesară întărirea avangărzilor. Manevrele și loviturile rapide erau indispensabile pentru a pune în imposibilitate concentrarea forțelor de către maghiari. Astfel, a fost întărit Grupul de Nord și constituit cel de Sud, comandat de generalul Dabija. Toate obiectivele impuse de Comandamentul Trupelor din Transilvania au fost atinse.



În timp ce trupele române ocupau linia preconizată, Hust–Satu Mare–Carei–Oradea–Salonta, informațiile arătau că forțele inamice retrase din Munții Apuseni se concentrau la nord de Debrețin și în sud, la Beckescsaba. În plus, Divizia de secui se afla deja în contact și luptă cu Divizia 2 cavalerie română, în zona Matesalka–Hodoz–Vaja. Știrile au arătat și că ungurii treceau peste Tisa toate materialele de cale ferată. Marele Cartier General român a intervenit pe lângă Comandamentul armatei aliate de Orient să aprobe înaintarea trupelor române până la Tisa. Aliații au aprobat înaintarea trupelor române până la Tisa.






După atingerea limitei estice a zonei neutre stabilite de Conferinţa de la Paris, niciun factor de decizie român nu a avut în vedere oprirea înaintării. Nici francezii nu au încercat să oprească înaintarea română. Franchet d'Esperey i-a scris lui Clemanceau că „operaţiunea… nu putea fi oprită decât printr-o intervenţie a Antantei pe lângă guvernul român”. Totuși, nu recomanda acest lucru, mai ales că acţiunea română „va avea în Orient cel mai mare efect politic, tăind spre Munkacs comunicaţia pe calea ferată între Moscova, Budapesta şi Viena”.







Pe timpul campaniei ofensive a trupelor române, care le-a purtat peste Munţii Apuseni până la Tisa, un episod aparte l-au constituit luptele din partea de nord a câmpului de operaţii. Acolo, între Someş şi Tisa, s-a retras Divizia de secui, comandată de colonelul Kratochwil. A posedat experienţa luptelor din Marele Război, luptând în zona Carpaţilor. S-a compus din trupe regulate şi soldaţi disciplinaţi, animaţi de sentimente de mândrie națională. Divizia de secui a fost urmărită de trei grupări militare române. Divizia a fost înconjurată de un cordon de trupe române şi dezarmată metodic.






Consiliul Suprem Aliat a considerat că ungurii au nesocotit cererea Consiliului Suprem. Mareşalul Foch, comandantul suprem al trupelor aliate, a arătat Conferinţei de Pace că „dacă nu se aprobă dreptele cereri ale României, se compromite siguranţa acestei aliate şi odată cu aceasta se pune în pericol pacea întregii Europe de Sud”. În consecinţă, a intervenit pentru ca trupele române să fie autorizate să rămână pe Tisa, până când Ungaria se conforma cerinţelor armistiţiului. În preziua ofensivei împotriva României, aproape întreaga armată maghiară s-a concentrat pe Tisa.







Comandamentul armatei maghiare a început ofensiva împotriva armatei române, cu efortul principal în sectorul central Szolnok. Alte două lovituri au fost executate în sectoarele Csongrad, la sud și Tokay, la nord. Trupele maghiare au forțat Tisa și au realizat un cap de pod în zona Szolnok, pătrunzând circa 60 de kilometri în dispozitivul armatei române.





Trupele Diviziilor 16 si 18 infanterie, datorită superiorității numerice a inamicului, s-au retras până când ofensiva maghiară a fost oprită. Comandamentul român a trecut la contraofensivă, prin executarea unei manevre dublu învăluitoare convergente spre Szolnok. Ca urmare a acțiunilor ofensive, trupele române au lichidat capul de pod de la Szolnok. A doua zi au început pregătirile pentru forțarea râului Tisa. După trei zile de contraatac român, întreg malul stâng al Tisei a fost asigurat.







Generalul Mărdărescu a propus generalului Prezan „urmărirea imediată a inamicului peste Tisa până la distrugerea lui completă”. Răspunsul Marelui Cartier General a venit în seara zilei când ultimele elemente inamice erau aruncate peste Tisa: „Trebuie să urmăriţi pe inamic până la completa lui distrugere. În acest scop, vi se mai pune la dispoziţie regimentul vânători de munte şi Diviziile 2 şi 7 infanterie. Operaţiunea trebuie executată cu toată energia, pentru a profita de panica în care se găseşte inamicul şi a nu-i da timp să se reculeagă”. Au fost interceptate toate comunicaţiile cu Budapesta, tăindu-se căile de retragere ale forţelor maghiare. Acestea au început să se predea rând pe rând.







Ecoul dezastrului militar maghiar a fost reprezentat de fuga din Budapesta a dictatorului bolșevic Bela Kun. Un tren special l-a transportat spre Austria. Avea să fie arestat de autoritățile austriece. În acest timp, trupele române se aflau la doar câteva ore depărtare de capitala maghiară. Un nou guvern, social-democrat, condus de Gyula Peidl s-a instalat la putere. Generalul Rusescu a intrat în Budapesta şi a ocupat cazarma Herzog Iosif.







După ocuparea Budapestei, operațiunile militare ale armatei române au continuat. Acestea au vizat ultimele încercări de împotrivire. În paralel, ocupația română a fost nevoită să facă față unor mari probleme: aprovizionarea populației maghiare cu alimente și încheierea unui armistițiu cu guvernul Ungariei.




Propunerile de armistiţiu au consemnat că trupele române se vor retrage la est de Tisa după îndeplinirea cerinţelor. Retragerea în spatele liniei stabilite la Paris urma să se realizeze după semnarea Tratatului de pace. Ştirile privind intenţiile române din armistițiu au stârnit reacţii violente la Paris din partea Conferinţei de Pace. Datorită nerespectării române a condițiilor impuse de Antanta, aliații occidentali au trimis la Budapesta o misiune militară care să supervizeze retragerea română dar și evitarea sentimentelor naționaliste maghiare.





