Campania armatei române în Ungaria

Guvernul bolșevic, instaurat la Budapesta după încheierea Marelui Război, a refuzat să recunoască unirea Transilvaniei cu România. Bolșevicii maghiari au început o ofensivă militară pentru cucerirea Transilvaniei. Regele Ferdinand I și guvernul român au decis respingerea maghiarilor și înaintarea trupelor române până la granița stabilită prin Convenția încheiată cu Antanta, când România a intrat în război. După ce au fost respinși la vest de granița respectivă, maghiarii au atacat din nou. Riposta română a fost decisivă, mergând până la înfrângerea și ocuparea parțială a Ungariei.

Republica Sovietică Ungaria a fost un regim comunist aflat sub conducerea lui Béla Kun. A fost primul regim comunist din Europa constituit după Revoluția din Octombrie din Rusia. Acesta s-a născut ca urmare a eșecului guvernului condus de contele Mihály Károlyi de a organiza statul maghiar după dizolvarea Imperiului Austro-Ungar. Regimul comunist ungar a durat doar patru luni, până la intervenția armatei române, care a ocupat Budapesta.

Comandamentul român a realizat pe Tisa un dispozitiv operativ cu Diviziile 16 și 18 infanterie în primul eșalon. Aceasta se făcea pentru apărarea teritoriului românesc pe o linie avansată, în cazul reluării acțiunilor de către inamic și pentru menținerea în stăpânire temporară a spațiului dintre Carpați și Tisa, favorabil manevrării forțelor și mijloacelor proprii pe direcții interioare. Apărarea pe Tisa a fost realizată pe un front larg, fiecărei divizii revenindu-i în medie 150 de kilometri.

După ce s-au retras la vest de Tisa, Comandamentul armatei bolșevice ungare a reluat ofensiva împotriva armatei române. Trupele ungare au forțat Tisa și au realizat un cap de pod pe malul estic. Dar ofensiva ungară a fost oprită de români, aceștia trecând la contraofensivă. Trupele române au forțat Tisa și, după scoaterea din luptă a Corpului 1 Armată ungar, un detașament de cavalerie format din patru escadroane, comandat de generalul Rusescu, a intrat în Budapesta.

Forțele comuniste maghiare au atacat atât noul stat Cehoslovacia, cât și trupele române din Transilvania, în speranța ocupării regiunii. Urmând instrucţiunile Comisariatului de război ungar, trupele ungureşti declanșau atacuri împotriva trupelor române de pe linia de demarcaţie. Atacurile erau executate de forţe de mărimea unui batalion, susţinute de artilerie şi trenuri blindate. În contrareacție, în România s-a creat Comandamentul Trupelor din Transilvania. Comandant de corp a fost numit generalul Traian Moșoiu, iar ulterior generalul Gheorghe Mărdărescu.

După luptele din Transilvania, unitățile militare române au trecut la vest de munții Apuseni, înaintând prin câmpie, pe urmele trupelor ungare bolșevice aflate în retragere. Motivând că doresc să se preîntâmpine un posibil atac, românii au trecut de linia de demarcație, ajungând prin luptă până pe râul Tisa.

O parte din forțele ungare au reușit să se retragă la vest de Dunăre. Comandamentul român, din considerente strategice, a apreciat necesară înaintarea unor unități dincolo de Dunăre, unde au format un cap de pod. Acesta punea la adăpost grosul trupelor române rămase în Budapesta.

În lunile următoare cuceririi Budapestei, o parte a Ungariei a intrat sub regimul ocupației militare române. Aceasta, precum și impunerea unui armistițiu de către români părții maghiare au nemulțumit Consiliul celor 4 de la Paris, și, în special, S.U.A. și Marea Britanie. În timpul ocupaţiei a existat o susţinută campanie de presă împotriva trupelor române, sprijinită de jurnalişti străini şi de generalul american Harry Hill Bandholtz, reprezentantul ţării sale în misiunea militară interaliată de la Budapesta. Trupele române au evacuat Ungaria în mai multe etape, începând cu octombrie 1919 și terminând în martie 1920.

Din momentul dezagregării monarhiei dualiste austro-ungare, Ungaria a suferit transformări majore, prin rapiditatea cu care trecea de la o orientare la alta, pentru prezervarea dominației sale în regiune. Ungaria a devenit revoluţionară, proclamând desfacerea ei de Austria, dar fără să recunoască şi separarea celorlalte provincii ale imperiului. Ungurii bolșevici doreau să se desprindă de Austria, dar și să păstreze restul teritoriilor din vechiul imperiu.

Autoritățile de la Budapesta nu au recunoscut Rezoluția de la Alba Iulia. Anterior acesteia, în timpul revoluţiei de la începutul lui noiembrie, contele Istvan Tisza a fost ucis de către soldaţii unguri. Fost prim-ministru, Tisza a fost unul dintre principalii responsabili pentru declanşarea războiului mondial.

Prim-ministrul Karoly Mihaly proclamă Ungaria republică, iar el însuşi se declară antantofil. Timp de patru ani de război, şi înainte de acesta, Ungaria a fost unul dintre pilonii de bază ai Puterilor Centrale. Ea a devenit o susţinătoare ferventă a Antantei, în speranţa că va avea câştig de cauză la Conferinţa de Pace de la Paris. „Oare oamenii ăştia nu-şi dau seama că au fost învinşi?”, întreba generalul Henri Berthelot în însemnările sale.

Preşedintele Conferinţei de Pace, Alexandre Millerand, a ripostat: „Voinţa popoarelor s-a exprimat atunci când dubla monarhie s-a prăbuşit şi când populaţiile îndelung asuprite s-au unit cu fraţii lor italieni, români, iugoslavi şi cehoslovaci.” Guvernul maghiar nu s-a lăsat descurajat, susţinând că singura garanţie pentru estul Europei, ameninţat de spectrul bolşevic, îl reprezintă o Ungarie mare şi puternică.

Decizia Conferinţei de Pace de a le cere autorităților ungare retragerea pe o nouă linie stabilită şi comunicată, respectiv Hust–Satu Mare–Carei–Oradea–Salonta, a bulversat conducerea Ungariei. În consecință, guvernul Karoly a demisionat şi a cedat puterea bolşevicilor unguri. Ungaria, nereuşind să obţină ce a dorit din vest, s-a orientat rapid spre est. Conducerea era preluată de guvernul bolşevic al lui Garbai Sandor. Puterea efectivă era deţinută, de fapt, de ministrul de război Bela Kuhn, născut în judeţul Sălaj.

Karoly a declarat că „cedează puterea proletariatului”. Referitor la evenimentele din Ungaria, Lenin a spus: „guvernul burghezo-conciliatorist nu şi-a dat el însuşi demisia, a început el însuşi tratative cu comuniştii, cu tovarăşii unguri care se aflau în închisori şi a recunoscut el însuşi că nu există altă soluţie decât trecerea puterii în mâna poporului muncitor”.

Bolşevicii au preluat puterea în Ungaria, instaurând teroarea bolşevică. Acest regim de opresiune a durat 133 de zile, până la desființarea sa de către armata română. După preluarea puterii și decretarea mobilizării, Comisariatul de război al guvernului comunist maghiar a dat comandamentelor din subordine instrucţiuni referitoare la atitudinea trupelor, până la terminarea organizării Armatei Roşii Maghiare. „Până când, pe baza recrutărilor treptate, nu vom dispune de o forţă suficientă pentru începerea operaţiunilor ofensive, se impune menţinerea fronturilor actuale”. Ungaria a încercat o alianță cu Rusia bloșevică.

Instrucţiunile guvernului bolșevic maghiar referitoare la frontul român au precizat: „grupul colonelului Kratochwill va face gruparea forţelor în aşa fel, în împrejurimile oraşului Sătmar, ca să poată ataca în direcţia Dejului. Valea Crişului Repede se va închide la Ciucea printr-un detaşament puternic”. Ungaria a perfectat o alianţă cu bolşevicii lui Lenin. Alianța a fost menită să desfiinţeze statul român printr-un atac combinat, de către unguri dinspre vest, prin Transilvania, şi de către ruşi dinspre est, prin Basarabia.

Proiectul ruso-maghiar nu s-a transpus în realitate. Aceasta din cauza ofensivei române care desfiinţa Ungaria bolşevică. Peste asta s-a adăugat ofensiva ruşilor albi ai generalului Denikin în sudul Ucrainei. Această ofensivă a oferit României răgazul pe Nistru pentru a se putea concentra spre vest, spre ameninţarea reprezentată de Ungaria bolşevică.

Marele Cartier General Român a transmis un ordin de operaţii Comandamentului Trupelor din Transilvania. Conform acestuia, se ordona pregătirea trupelor pentru ofensiva peste Carpaţii Occidentali, cu scopul de a ocupa teritoriul românesc până la linia fixată de Conferinţa de Pace de la Paris. Un aspect bizar apărea în acest ordin: „Armata franceză din Banat, deşi nu cooperează cu trupele române, poate fi considerată că acoperă flancul stâng al trupelor noastre.”

Urmând instrucţiunile Comisariatului de război ungar, trupele magiare au început puternice atacuri împotriva trupelor române pe linia de demarcaţie. Atacurile luau amploare de la începutul lunii aprilie, mai ales în zonele Diviziei 7 române, Seini – Hodod – Zalău, şi a Diviziei 6, la Ciucea. Începeau concentrările de trupe ungureşti, ca un preludiu al atacului. Confruntată cu noile realităţi, România s-a pregătit de ripostă. Decizia era luată: ofensiva în fața Ungariei.

Armata franceză din Banat era alcătuită din trupele sârbe şi franceze care au ocupat regiunea. Ordinul ofensivei române peste Carpații Occidentali a prevăzut şi faptul că trupele române nu vor depăşi linia fixată la Paris, respectiv Hust–Satu Mare–Carei–Oradea–Salonta. În aceste condiții, a început marșul trupelor române către vest.

Trupele maghiare au dispus de un total de 150.000 de luptători, dintre care 70.000 în Apuseni şi până la Tisa, iar restul la vest de Tisa, pe teritoriul actual al Ungariei. Acest efectiv era în creştere datorită faptului că recrutările erau în curs. Valoarea combativă a fost relativ scăzută, din moment ce ideile bolşevice erau preponderente, afectând disciplina trupelor. Pe un front de 240 de kilometri, între Tisa şi Mureş, românii, într-o uşoară inferioritate numerică, s-au opus celor 70.000 de maghiari.

Gruparea forţelor ungare era de 3.000 de bolşevici unguri şi ucraineni la nord de Sighetu-Marmaţiei. Divizia de secui, de 6.000 de oameni, cu 26 de guri de foc, tunuri şi obuziere şi un tren blindat, a cuprins și Regimentul 1 Secui „Cap de mort” format din 1.700 de oameni. Regimentul 12 Honvezi şi o parte din Regimentul 1 Secui plus alți 2.000 de oameni erau în curs de mobilizare la Satu Mare. O brigadă de honvezi, Regimentele 24 şi 32, în total 4.000 de oameni şi 17 guri de foc, se aflau pe valea Someşului şi a Crasnei.

Unităţi din Regimentul 3 honvezi, un batalion de marinari şi un batalion de pionieri, circa 5.000 de oameni cu 16 guri de foc şi un tren blindat se aflau pe valea Crişului Repede în defileul Ciucea. Companii şi batalioane din Regimentul 4 honvezi, 1.500 de oameni cu 8 guri de foc şi un tren blindat s-au poziționat pe valea Crişului Negru. Pe Crișul Alb se aflau Regimentele 2 honvezi, şi batalioanele 2 şi 28 vânători, adică 3.000 de oameni cu 20 guri de foc şi două trenuri blindate, precum şi două automobile blindate. Totalul trupelor maghiare în linia I a fost de 22.000 de oameni, 87 de guri de foc, trei trenuri şi două automobile blindate.

În linia a II-a, în curs de mobilizare, se aflau 16.000 de oameni la Carei, 6.000 la Oradea, 25.000 la Bekescsaba-Gyula şi 2.000 la Szolnok. În linia a II-a maghiară au fost în total 48.000 de oameni şi 65 guri de foc. Între Munţii Apuseni şi Tisa, armata maghiară a deținut 70.000 de oameni şi 152 de guri de foc, în prima linie. Dincolo de Tisa, în a doua linie, erau gata să intervină încă 80.000 de oameni.

Împotriva forțelor bolșevice ale Ungariei s-a opus Comandamentul Român. Acesta era format din șase divizii de infanterie, o divizie cavalerie, o brigadă roşiori, șase baterii de munte, un divizion autotunuri, un tren blindat şi un grup aviaţie. În total, erau 69 de batalioane, 32 de escadroane, 44 de baterii cu 176 guri de foc și un efectiv de 61.078 de oameni. Superioritatea trupelor române era dată de organizare, disciplină şi nivelul de instrucţie.

Planul român a ținut cont de toate aspecte frintului, preconizând o concentrare și o economie a forțelor care să maximizeze avantajele trupelor române. Astfel, s-a prevăzut o acțiune hotărâtoare în sectorul de nord, între valea Someșului și Crișului Repede. Aceasta a fost executată de un grup principal de forțe, trei divizii de infanterie, o divizie de cavalerie și un detașament mixt. Astfel, s-a dat un atac la centrul sectorului, pe direcția generală valea Corundului și Zalăului–valea Crasnei–Carei și un atac la aripa stângă, pe valea Crișului Repede, pe direcția generală defileul Ciucea–Oradea.

Legătura între cele două direcții românești de atac urma să fie menținută de către un detașament format din trei batalioane și trei baterii din Divizia 6, pe direcția văii Bereteului. Grosul Diviziei 2 de cavalerie avea să fixeze inamicul pe valea Someșului. După ce atacurile Diviziilor 6 și 7 române vor clătina apărarea inamică, Divizia 2 cavalerie urma să avanseze spre Satu Mare. De acolo, acesteia trebuia să i se alăture brigada 2 roșiori de la Divizia 7. Brigada 2 roșiori urma să avanseze spre nord, pentru a menține legătura cu Divizia 2 cavalerie.

Acoperirea la nord urma să fie executată de detașamentul mixt Olteanu, pe valea Tisei, dinspre Sighetu Marmației. Rezerva grupului de nord o constituia Divizia 16 ardeleană, chiar în spatele Diviziei 7. Un atac secundar urma să fie dat în sectorul de sud al frontului, pe văile Crișului Alb și Negru, de către Divizia 2 vânători. Rezerva generală era asigurată de Divizia 18 ardeleană și Divizia 1 vânători. În condițiile date, planul Comandamentului român era bun, atât din punctul de vedere al concepției, cât și al posibilității de execuție. Experiența celor doi ani de război și-a spus cuvântul.

Planul de operațiuni al Armatei române a ținut cont de natura terenului și dispunerea forțelor inamice, precum și de considerațiile tactice și strategice. Forțele magiare erau comasate în defileurile Tisei, la nord, Someșului și Ciucea, la centru și defileul Ciuci, pe valea Crișului Alb, la sud. Aceste văi compartimentează Munții Apuseni și deschid căi de invazie spre câmpie. Odată debușate acolo, trupele române au dispus de posibilități bune de manevră, care puteau întoarce apărarea inamică.

Pe ansamblul operațiunilor, debușarea ofensivei peste regiunea muntoasă dintre Someș și Bereteu putea întoarce apărarea din restul munților Apuseni, în special din defileurile Crișurilor. Regiunea dintre Someș și Crișul Repede era cea mai potrivită pentru dezvoltarea operațiunilor de la vest la est, deoarece oferea posibilitatea întoarcerii apărării maghiare din restul munților Apuseni. Mai mult, între Someș și Crișul Repede au fost grupate cele mai multe și mai bine organizate forțe ungurești. Acestea au putut fi mai ușor aprovizionate cu trupe din linia a doua.

Flancul de nord al trupelor române era descoperit, pe când cel sudic era acoperit de trupele franco-sârbe aflate în Banat. Deși nu au cooperat cu românii, au putut fi considerate aliate. Probabilitatea unui contraatac maghiar prin acel sector era, practic, nulă. Mai mult, ungurii doreau joncțiunea cu Rusia sovietică prin nordul Maramureșului și Galiția, astfel încât să întoarcă întregul front românesc. În concluzie, concepția Marelui Cartier General român viza o acțiune hotărâtoare cu grosul forțelor în centru, între Someș și Crișul Repede, pentru respingerea forțele inamice și întoarcerea apărării acestora.

O acțiune secundară era prevăzută pe valea Crișului Alb și Negru, până la linia Beiuș - Boros - Sebeș. Aceasta era o operațiune de fixare a inamicului și blocare a deplasării de ajutoare spre sectorul destinat ruperii. De asemenea, trebuia acoperită dreapta dispozitivului de atac cu minimul de forțe pe valea Tisei. Economia forțelor s-a realizat prin concentrarea în sectorul de rupere a unei mase puternice de trupe, aproximativ 35.000 de oameni, grupați în trei divizii de infanterie și una și jumătate de cavalerie. Li se opuneau 18.000 de unguri cu 15 baterii de artilerie din linia întâi a sectorului.

Un detașament mixt de două batalioane, opt escadroane și o baterie urma să asigure valea Tisei. Pentru acțiunea secundară, pe văile Crișului Alb și Negru, precum și pentru acoperirea pe valea Mureșului, era însărcinată Divizia 2 vânători, întărită cu un regiment și o baterie ardelene și un detașament din Divizia 1 vânători. Acestea aveau un total de 12.000 de oameni față de 4.500 de unguri din linia întâi. Grupului de nord, condus de generalul Traian Moșoiu, i-a revenit misiunea cea mai dificilă, cu cea mai înaltă responsabilitate.

Centrul ofensiv, forța română de izbire, formată din Diviziile 6 și 7, a început înaintarea, depășind linia de demarcație. Divizia 7 a înaintat pe două coloane. Coloana de nord, sub conducerea colonelului Ioan Constantin, a avansat pe direcția Cehu Silvaniei–Hodod–Supuru de Jos. Coloana de sud a păstrat direcția Țigani–Bala–Sărmășag.

Trei batalioane maghiare din Regimentul 32 și 24 honvezi, susținute de baterii, au opus rezistență la satele Hodod, Hereclean, Diosig, Bala, Badon, Cățelul Unguresc și Recea, dar au fost respinse. Coloanele române avansau, ocupând Supuru de Jos, Supuru de Sus, Dersida și Șimleul Silvaniei, alungând brigada de honvezi care încerca să reziste. Brigada 2 roșiori, a generalului Cleante Davidoglu, ajungea la Corund. Divizia 6 ataca forțele inamice ce blocau defileul Ciucea pe linia dealurilor de la nord, est și sud-est de satul Ciucea.

Forțele bolșevice maghiare au fost respinse, unități române ocupând localitățile Remetea și Crasna. Liniile de retragere ale brigăzii de honvezi fiind amenințate, aceștia au început o retragere precipitată spre vest. La fel, pătrunderea Diviziei 7 române până la Supur a întors apărarea maghiară din valea Someșului, ungurii începând retragerea. Au fost urmați de trupele de pe valea Tisei, presate de ofensiva detașamentul generalului Marcel Olteanu. Prin respingerea și manevrarea inamicului aflat în pericol de încercuire, continuarea ofensivei române era o necesitate strategică de prim ordin.

Regimentul 11 infanterie a atacat pe front sprijinit de cinci baterii și jumătate de artilerie și 16 obuziere. Două batalioane din Regimentul 10 infanterie și o baterie de munte au înaintat asupra flancului stâng inamic pe direcția dealurilor Bendrei, Plopișul și Călini. Un detașament compus din Regimentul 12 infanterie și o baterie de munte au înaintat pe direcția dealurilor Mare și Scorușețului – Remetea, pentru a întoarce rezistența inamică pe la sud de defileu și a ajunge cât mai repede la Gura Iadului. Astfel, au tăiat retragerea inamicului.

Grupul de Nord al Armatei române a primit ordinul de a continua urmărirea către vest a trupelor bolșevice maghiare. Divizia 7 română debușa complet în câmpie, ajungând la o zi de marș de Carei. Divizia 6, după lupte grele, cucerea defileul Ciucea, la distanță de două zile de marș de Oradea. Detașamentul, din Divizia 6, de pe valea Bereteului se afla la o zi de marș de Marghita, iar detașamentul generalului Olteanu la o zi și jumătate de Hust.

La extremitatea sudică a frontului, pe văile Crișului Alb și Negru, Divizia română 2 vânători avea în față, în linia I, 4.000 de oameni cu șase - șapte baterii de artilerie, patru trenuri blindate și patru automobile blindate. În linia II maghiară, la Beckescsaba, se aflau 25.000 de oameni în curs de organizare și expediere pe front. Deci, necesitatea atacului preventiv se impunea, ca de altfel pe întreg frontul. Brigada 4 vânători, sprijinită de cinci baterii din regimentul 24 artilerie și un divizie din regimentul 29 și patru obuziere au atacat poziția inamică de pe aliniamentul Hălmagiu–Ciuci–vârful Dănilă–Gorgana.

Brigada 3 vânători a înaintat spre Talaci și Gura Honț, pentru a învălui flancul drept inamic și a bloca sosirea de întăriri inamice. Atacat puternic, adversarul s-a retras. După cucerirea liniei Hălmagiu–Ciuci, regimentul 9 vânători, un batalion al regimentului Beiuș, o baterie de artilerie din regimentul 24 artilerie și una din regimentul 29 și patru obuziere au format detașamentul colonel Rasoviceanu. Pe valea Crișului Negru, detașamentul colonelului Rasoviceanu ataca și respinga forțele inamice ce ocupau Vașcău, continuând înaintarea prin luptă spre Beiuș.

În situația rezultată după începerea ofensivei, Comandamentul Trupelor din Transilvania a completat ordinele de operațiuni, cu scopul atingerii liniei fixate, Hust–Satu Mare–Carei–Oradea–Salonta. Trupele române, ajungând cu avangărzile în câmpie, se așteptau ca ungurii să lanseze un contraatac decisiv undeva în zona Oradei. De aceea, era necesară debușarea cât mai rapidă în câmpie a armatei române cu ambele aripi, la nord, între Someș și Crișul Repede, și la sud, pe văile Crișurilor Negru și Alb.

Dezlănțuirea bătăliei decisive urmând să aibă loc după ieșirea din defileuri, era necesară întărirea avangărzilor. Manevrele și loviturile rapide erau indispensabile pentru a pune în imposibilitate concentrarea forțelor de către maghiari. Astfel, a fost întărit Grupul de Nord și constituit cel de Sud, comandat de generalul Dabija. Toate obiectivele impuse de Comandamentul Trupelor din Transilvania au fost atinse.

Grupul de Nord și cel de Sud erau dirijate astfel încât, după ieșirea lor din defileuri, să se poată sprijini reciproc în regiunea centrală dintre Debrețin și Oradea. Grupul de Nord a operat flancul drept contra forțelor inamice dinspre Tisa. Grupul de Sud era orientat contra forțelor inamice din zona Beckescsaba.

Din direcțiile de înaintare ale celor două grupuri române rezulta că bătălia principală, dacă avea loc în zona Oradea, ar fi constat într-o acțiune complexă. Era o acțiune de fixare cu forțele de la aripa stângă a Grupului de nord și o acțiune învăluitoare asupra ambelor flancuri inamice. Grupul de Nord trebuia să înainteze în direcția Carei – Debrețin și Grupul de Sud pe direcția Salonta. Lovitura hotărâtoare trebuia să fie dată de Grupul de Nord, mai puternic, și având în spate Divizia 18 ardeleană din rezerva generală.

Grupul de Nord a ocupat Hust și a respins regimentul 1 secui la vest de această localitate, intrând în Satu Mare și Oradea. Grupul de Sud a cucerit Beiuș și s-a deplasat apoi spre Pusta Hallod. Divizia 1 vânători se afla în zona Zarandului, iar Divizia 2 vânători în zona Felsobarakany–Csermo. Deci, toate obiectivele propuse inițial erau atinse.

În timp ce trupele române ocupau linia preconizată, Hust–Satu Mare–Carei–Oradea–Salonta, informațiile arătau că forțele inamice retrase din Munții Apuseni se concentrau la nord de Debrețin și în sud, la Beckescsaba. În plus, Divizia de secui se afla deja în contact și luptă cu Divizia 2 cavalerie română, în zona Matesalka–Hodoz–Vaja. Știrile au arătat și că ungurii treceau peste Tisa toate materialele de cale ferată. Marele Cartier General român a intervenit pe lângă Comandamentul armatei aliate de Orient să aprobe înaintarea trupelor române până la Tisa. Aliații au aprobat înaintarea trupelor române până la Tisa.

Concentrările inamice la Debrețin, Beckescsaba și pozițiile diviziei de secui au arătat intenția clară a ungurilor de a nu înceta operațiunile nici după ocuparea de către armata română a liniei menționate de Conferința de Pace. Dimpotrivă, era de așteptat o nouă ofensivă din partea lor. În aceste condiții, linia ocupată de români era dezavantajoasă, în câmpie, cu o lungime de 300 de kilometri, fără vreun obstacol natural între ei și inamic.

Poziția aliniamentului român obliga la menținerea de trupe numeroase pe poziții defensive. Zona din spatele dispozitivului român, până la Munții Apuseni, era prea îngustă pentru a permite manevrarea rezervelor în bune condiții, ca să poată ajunge cu ușurință în orice punct al frontului. Aceste dezavantaje s-ar fi ameliorat prin înaintarea până la Tisa, un puternic obstacol natural. Mai mult, în acest mod ungurii erau opriți din trecerea peste Tisa a materialului de cale ferată și depozitelor adunate din Transilvania.

Generalul Franchet d’Esperey, comandantul Armatei de Orient, și-a exprimat părerea că ar trebui ca românii să captureze cât mai mult material și prizonieri. Același general Franchet d’Esperey, cu câteva luni în urmă, negocia cu ungurii până unde puteau înainta trupele române, stabilindu-se astfel cursul mijlociu al Mureșului ca linie de demarcație.

Comandamentul Trupelor din Transilvania a ordonat punerea inamicului în imposibilitate de evacuare a forțelor și a materialului peste Tisa. Pentru aceasta, era necesară ocuparea cât mai rapidă a nodurilor de cale ferată de la Debrețin și Beckescsaba și distrugerea podurilor de peste Tisa, mai puțin acelea care pot fi controlate rapid. Concepția manevrei preconizate a ținut cont de realitățile câmpului de luptă și de forțele implicate, acestea fiind aproximativ egale ca număr, diferind doar dispunerea lor.

În fața Grupului de Nord, în zona Mateszalka, inamicul a dispus de 6.000 de oameni, în zona Debrețin de 20.000 de oameni, plus cei retrași din valea Crișului Repede și de la Oradea. În total, peste 35.000 de inamici în fața Grupului de Nord, care dispunea de 34.300 de oameni. Acestora li s-a adăugat în spate rezerva generală, Divizia 18 ardeleană, cu un efectiv de 9.900 de militari.

Pe frontul Grupului de Sud, în zona Beckescsaba, maghiarii au dispus de 30.000 de oameni în fața celor 13.000 de români. Distanțele ce separau concentrările inamice erau 60 de kilometri între Mateszalka și Debrețin și 100 de kilometri între Debrețin și Beckescsaba. Ținând cont de aceste distanțe, în cazul unei acțiuni energice a trupelor române, grupările maghiare nu se puteau ajuta și sprijini la timp.

După atingerea limitei estice a zonei neutre stabilite de Conferinţa de la Paris, niciun factor de decizie român nu a avut în vedere oprirea înaintării. Nici francezii nu au încercat să oprească înaintarea română. Franchet d'Esperey i-a scris lui Clemanceau că „operaţiunea… nu putea fi oprită decât printr-o intervenţie a Antantei pe lângă guvernul român”. Totuși, nu recomanda acest lucru, mai ales că acţiunea română „va avea în Orient cel mai mare efect politic, tăind spre Munkacs comunicaţia pe calea ferată între Moscova, Budapesta şi Viena”.

Concepția operativă a Comandamentului român era cea de a lovi succesiv concentrările inamice. Astfel, Grupul de Sud avea în obiectiv atacuri de fixare a forțelor inamice superioare de la Backescsaba, în timp ce Grupul de Nord trebuia să lovească spre Mateszalka. Grupul de Nord a urmărit aruncarea Diviziei de secui peste Tisa și ocuparea liniei Tisei. Apoi, urma să debușeze spre sud, cuprinzând Debreținul pe la nord, în timp ce Divizia 6 va ataca dinspre sud de la Oradea, iar a 7-a dinspre est. Ulterior, forțele române au manevrat spre sud, tăind calea de retragere a forțelor inamice de la Beckescsaba.

Pentru a obține superioritatea numerică necesară unui atac de succes, trebuia aplicată o economie judicioasă a forțelor. Grupul de Nord și-a îndeplinit misiunile, respingând Divizia de secui și împresurând Debreținul care se preda. Restul trupelor maghiare s-a retras în dezordine spre sud sau spre Tisa. Pe frontul Grupului de Sud, colonelul Rasoviceanu a ocupat Salonta prin luptă, întregul grup concentrându-se în zona Salonta–Zerind–Chișinău Criș.

Erau necesare activități operative noi, iar trupele inamice de la Mateszalka și Debrețin erau bătute și în retragere și cele de la Bekescsaba intacte. În aceste condiții, generalul Gheorghe Mărdărescu, comandantul trupelor din Transilvania, a decis mutarea efortului principal la Grupul de Sud, întărit cu Divizia 6 și un regiment din brigada 5 roșiori, precum și cu rezerva generală, Divizia 18 ardeleană. Comanda grupului a fost preluată de generalul Ștefan Holban.

Generalul Gheorghe Mărdărescu a lăsat Grupul de Nord al generalului Moşoiu să cureţe zona de nord până la Tisa de elementele maghiare. Comandantul a mutat direcţia de izbire la sud, către Beckescsaba, întărind Grupul de Sud şi dirijând rezerva prin Oradea spre Salonta, pentru a presa numeroasele forţe maghiare de aici. S-au concentrat astfel cinci divizii de infanterie şi un regiment de roşiori contra 25.000 - 30.000 de trupe inamice. Această superioritate relativă putea fi îmbunătăţită prin capabilităţi superioare de manevră.

Pe frontul Grupului de Nord, informaţiile au arătat că la Muncaci se află 400 de gardişti roşii şi la Csap 1000. Ținând cont de acestea, detaşamentul generalului Olteanu a primit ordin să ocupe aceste localităţi, pentru a face legătura cu cehoslovacii şi a împiedica o posibilă legătură maghiară cu bolşevicii ruşi prin Galiţia. Trecând Tisa, trupele române au primit ajutoare şi au înfrânt rezistenţa inamică din faţa oraşului Nyiregyhaza, ocupând oraşul.

Detaşamentul colonelului Ioan, din cadrul grupului generalului Marcel Olteanu, a respins ultimele elemente inamice şi a înaintat spre Muncaci şi Csap, intrând în aceste oraşe. Acolo a făcut joncţiunea cu trupele cehoslovace, închizând astfel posibilitatea legăturii între bolşevicii unguri şi cei ruşi. Pe frontul Grupului de Sud, detaşamentul colonelului Botea din Divizia 6 a atacat forţele inamice situate în spatele canalului Hortobagy. Un detaşament condus de lt.-col. Iordănescu din Divizia 7 a reuit traversarea canalului pe la Szt Agoda, ameninţând flancul de nord inamic. Ungurii au părăsit poziţia, retrăgându-se spre Kisújszállás.

Kisújszállás a fost cucerit prin luptă de detaşamentul colonelului Botea, în timp ce Iordănescu a ocupat Karcag. Divizia 2 vânători a ocupat zona Szarvas-Gyoma. Manevrele grupului de sud au dus la tăierea liniilor de retragere ale inamicului ce se retrăgea spre Szolnok, zdrobindu-i rezistenţele succesive de la Mezo-Tur. Astfel, toate formaţiunile inamice au fost aruncate dincolo de Tisa. Trupele române au stăpânit astfel malul stâng al Tisei, aruncând dincolo de ea resturile armatei maghiare, în zona de nord, către Nyiregyhaza. Trupele române au pus între ele şi maghiari un obstacol natural, râul Tisa.

Pe timpul campaniei ofensive a trupelor române, care le-a purtat peste Munţii Apuseni până la Tisa, un episod aparte l-au constituit luptele din partea de nord a câmpului de operaţii. Acolo, între Someş şi Tisa, s-a retras Divizia de secui, comandată de colonelul Kratochwil. A posedat experienţa luptelor din Marele Război, luptând în zona Carpaţilor. S-a compus din trupe regulate şi soldaţi disciplinaţi, animaţi de sentimente de mândrie națională. Divizia de secui a fost urmărită de trei grupări militare române. Divizia a fost înconjurată de un cordon de trupe române şi dezarmată metodic.

Pe lângă Divizia de secui aflată în retragere, s-au alipit şi trupele de jandarmi, evacuate de înaintarea progresivă a românilor. Prezenţa acestei divizii, dezvoltate numeric, în flancul drept al armatei române ce s-a revărsat spre Tisa în zona Debreţinului, a constituit o primejdie.

La nord, pe Tisa, a operat Detaşamentul Olteanu, întărit cu trei batalioane de soldați ardeleni. Tot pe acea latură au avansat şi trupe române de infanterie şi artilerie din Divizia 1 vânători. Pe centrul operaţiunilor de urmărire, în contact strâns cu secuii, a avansat Divizia a 2-a de cavalerie, împreună cu Regimentul 16 infanterie şi grupul de motomitraliere al Diviziei a 7-a. Acesteia i s-a ataşat şi Detaşamentul Rotaru. Forţele române au împins astfel Divizia de secui în regiunea Csop-Nyiregyhaza, în unghiul de nord al Tisei.

Detaşamentul Olteanu şi-a desfăşurat marşul de-a lungul Tisei, ocupând malul său de nord şi interceptând toate comunicaţiile peste râu. În localitatea Csop trupele române au intrat în contact cu trupele cehoslovace amice. Românii au predat oraşul Munkacs trupelor cehoslovace, cărora trebuia să le aparţină.

Forţele române au împins pe secui de-a lungul Someşului, iar coloana de nord, a generalului Davidoglu, a zdrobit rezistenţa duşmanului, ocupând întregul unghi intern al Tisei. Prin acţiunea sa a interceptat liniile de comunicaţie de la Nyiregyhaza spre Csop, împreună cu trecerea peste râurile Zahony şi Csop. Astfel a aruncat peste ape ultimele trupe ungare. Coloana română de sud, a colonelului Ioan, a angajat lupte violente cu secuii. În acea porţiune de front maghiarii aveau o dotare militară remarcabilă. Ungurii au fost respinşi şi, în retragere, s-au oprit la marginea oraşului Nyiregyhaza, pentru scurt timp.

În urma unui nou atac român, căruia s-a alăturat detaşamentul Dragu, trimis din Debreţin, ungurii nu au mai reuşit să păstreze oraşul Nyiregyhaza. Detaşamentul Ioan a înaintat dinspre sud și a cucerit capul de pod păstrat de unguri pe Tisa. Acest eveniment a făcut ca trupele maghiare care îl apărau să treacă în dezordine pe malul de apus, la Tokaj.

Cu toate trecerile peste Tisa tăiate, soarta Diviziei secuilor a fost pecetluită. Înconjurată la nord şi la sud şi cu liniile de retragere tăiate spre Csop şi Tokaj, divizia a capitulat, în frunte cu comandantul său. S-a predat un efectiv de 10.000 de oameni cu un bogat material de luptă.

Consiliul Suprem Aliat a considerat că ungurii au nesocotit cererea Consiliului Suprem. Mareşalul Foch, comandantul suprem al trupelor aliate, a arătat Conferinţei de Pace că „dacă nu se aprobă dreptele cereri ale României, se compromite siguranţa acestei aliate şi odată cu aceasta se pune în pericol pacea întregii Europe de Sud”. În consecinţă, a intervenit pentru ca trupele române să fie autorizate să rămână pe Tisa, până când Ungaria se conforma cerinţelor armistiţiului. În preziua ofensivei împotriva României, aproape întreaga armată maghiară s-a concentrat pe Tisa.

Având informaţii despre pregătirea ofensivă a ungurilor, Comandamentul Trupelor din Transilvania a dispus forţele disponibile în două eşaloane. Primul, circa 49.000 de oameni, era dispus pe Tisa, pe un front de circa 300 de kilometri, de la Csap la gura Mureşului. Al doilea eşalon, de 48.000 de oameni, era grupat în adâncime, înapoia centrului dispozitivului. Această dispunere de forţe a permis să se facă faţă, în prima fază, ofensivei inamice ce ar fi trecut Tisa. Faza a doua a constat într-un contraatac decisiv la locul şi momentul potrivit, executat de masa de forţe ce se constituia în spate.

Românii se aflau în superioritate numerică şi în dispozitiv defensiv, fapt care a dezavantajat atacatorul. Surpriza nu a putut fi realizată, din moment ce românii se aşteptau la atacul ungar, ba chiar aveau şi informaţii asupra concentrărilor de trupe. Atacul maghiar s-a dat în trei puncte care nu erau deloc convergente, fapt necesar pentru încercuirea unităților române. Punctele de forţare maghiare erau depărtate unele de altele, astfel că nu puteau oferi ajutor sectorului vecin.

Generalul Gheorghe Mărdărescu, pentru a fi sigur de reuşită pe Tisa, a însărcinat cu conducerea grupului de manevră pe unul dintre cei mai capabili generali români ai momentului, Traian Moşoiu. Un corp ofiţeresc capabil s-a ridicat dintre ofiţerii cu războiul făcut, iar mare parte dintre soldaţi erau veterani ai încleştărilor de pe Jiu, Argeş, Sibiu, Neajlov, Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti. Chiar şi ardelenii încadraţi în noile divizii erau veteranii a patru ani de război, din Serbia şi Galiţia, până în Italia.

Armata maghiară era grupată în patru corpuri de armată, cu un total de 10 divizii de infanterie, șapte brigăzi mixte independente şi un detaşament mixt „Szanto” de mărimea unei divizii. Acestora li s-a adăugat un număr variabil de batalioane de gardă roşie, parte voluntari internaţionali, mulți fiind ruși. Se poate estima un număr de 175 de batalioane, 10 escadroane cavalerie şi 85 de baterii de artilerie. În total, au fost 100.000 de oameni şi 314 guri de foc.

Gruparea forţelor maghiare în vederea atacului a fost împărțită pe trei sectoare: nord, centru și sud. La nord, în zona Tokay–Miskolcz, se aflau 28 de batalioane, un escadron şi 20 de baterii de artilerie. La centru, zona Szolnok–Czegled, se aflau trei divizii infanterie, a 7-a, a 5-a şi a 6-a, plus două trenuri blindate, total 36 de batalioane, trei escadroane şi 24 de baterii. La sud, la Csongrad, au ocupat poziții două divizii, a 2-a în linia întâi şi a 4-a în linia a doua. În total, au fost 20 de batalioane, două escadroane şi șase baterii.

Trupelor maghiare li s-au opus cele române din Transilvania, formate din opt divizii de infanterie şi două de cavalerie, plus trupe nedivizionare, cum ar fi brigăzile 11 şi 12 artilerie, șapte baterii de munte şi două autotunuri, două trenuri blindate. Mai existau cele două batalioane de ardeleni, Cloşca şi Crişan, şi cele trei regimente de voluntari ardeleni: Alba Iulia, Avram Iancu şi Horia, ca şi trupe de etapă, precum şi trei companii de grăniceri. În total, 95 de batalioane, 58 de escadroane şi 85 de baterii. 90.000 de oameni au fost astfel eşalonaţi în adâncime, gata de apărare în fața ofensivei maghiare.

Grupul de nord, condus de generalul Nicolae Mihăescu, a fost compus din detaşamentul generalului Marcel Olteanu, Divizia 16 ardeleană, sub comanda generalului Hanzu Alexandru, și Divizia 2 vânători, sub comanda generalului Gheorghe Dabija. Grupul a acoperit frontul de la Csap la Abad Szalok. Grupul de sud, condus de generalul Ştefan Holban, era format din Divizia 18 ardeleană a generalului Papp Dănilă şi Divizia 1 vânători, comandată de generalul Lecca Aristide. În rezerva generală, ca forţă combatantă, au existat, în total, 48.000 de oameni.

Comandamentul armatei maghiare a început ofensiva împotriva armatei române, cu efortul principal în sectorul central Szolnok. Alte două lovituri au fost executate în sectoarele Csongrad, la sud și Tokay, la nord. Trupele maghiare au forțat Tisa și au realizat un cap de pod în zona Szolnok, pătrunzând circa 60 de kilometri în dispozitivul armatei române.

Pe frontul Grupului de Nord, atacul ungurilor a început la ora 4:45, printr-un violent bombardament de artilerie în sectoarele Rakamaz şi Tisza-Dob. Artileria română a răspuns, duelul durând până către ora 8, când patru batalioane maghiare au început traversarea Tisei în subsectorul Rakamaz. Trupele române, în faţa superiorităţii inamice şi conform ordinelor primite, au cedat teren, luptând în retragere pas cu pas. Ordinele erau că, dacă nu pot face faţă, se recomandă retragerea pas cu pas. Prin retragerea activă se masca concentrarea în vederea contraatacului principal.

În a doua zi, ofensiva maghiară a continuat. Pe frontul Grupului de Nord, contraatacul român din sectoarele Buj şi Rakamaz a eșuat. Continuau trecerile peste Tisa, la Tokay începând construirea unui pod. Astfel, inamicul putea să aibă a doua zi în capul de pod circa două divizii. Se discutau, la nivelul comandamentului, opţiunile: ori un contraatac care să rupă frontul inamic la centru, ori retragere pe o linie la vest de Nyreghaza, unde vor sosi întăririle. A fost aleasă a doua variantă, precum şi transportul urgent al întăririlor.

Pe frontul Grupului de Sud, atacul maghiar a început în sectorul Torok Szt Miklos şi mai la sud, la Kun Szt Marton şi Hodmezo Vasarhely. În primul sector, pregătirea de artilerie începea la ora 3:00 şi a durat până la 4:00. Atunci două regimente de infanterie bolșevice, urmate de două baterii autotunuri, treceau Tisa sub protecţia artileriei. Copleşite de superioritatea inamică şi de bombardamentul puternic care distrugea inclusiv liniile telefonice, trupele române s-au retras pe o linie defensivă, la trei kilometri est de gara Sajol.

Mai la sud, în zona de atac a Diviziei 2 maghiare, ce a forţat Tisa pe la Csongrad, Mindsent şi Hodmezo Vasarhely, cu două ore înainte de începerea atacului s-a predat trupelor franceze din Szeghedin un ofiţer maghiar. Acesta avea asupra lui ordinul de atac al Diviziei 2 roşie, ordin pe care francezii l-au transmis telegrafic românilor. La ora 2:30, ungurii deschid un puternic foc de artilerie până la ora 3:30. Apoi au început trecerea Tisei în bărci şi pe cele două poduri de şosea şi cale ferată de la Csongrad şi Szentes. Trupele române bateau în retragere.

Pe frontul Grupului de Sud situaţia era mult mai dinamică, deoarece aici inamicul a trecut Tisa pe mai multe sectoare. Frontul cuprindea chiar sectorul în care inamicul făcea efortul principal, cel de la Szolnok. În acest sector, ordinele erau ca forţele române să cedeze teren la nevoie, dar până pe linia Kisújszállás–Turkeve–Mezo Tur–Szarvas. De aici „este strict necesar să nu se mai cedeze teren, în sprijinul manevrei proiectate”.

Trupele Diviziilor 16 si 18 infanterie, datorită superiorității numerice a inamicului, s-au retras până când ofensiva maghiară a fost oprită. Comandamentul român a trecut la contraofensivă, prin executarea unei manevre dublu învăluitoare convergente spre Szolnok. Ca urmare a acțiunilor ofensive, trupele române au lichidat capul de pod de la Szolnok. A doua zi au început pregătirile pentru forțarea râului Tisa. După trei zile de contraatac român, întreg malul stâng al Tisei a fost asigurat.

Planul fixat de generalul Mărdărescu a cuprins dispoziţii pentru Grupul de Nord, de Sud și cel de Manevră. „Grupul de Nord se va menţine cu orice preţ cu mijloacele ce le are la dispoziţie pe poziţia de rezistenţă pe care se găseşte, pe tot timpul cât se va desfăşura acţiunea de la Szolnok şi va zădărnici ca inamicul să-şi constituie cap de pod la stânga Tisei. Grupul de Sud, în sectorul Szolnok, prin manevre abile, va atrage cât mai multe forţe duşmane în direcţia Mezo Tur–Turkeve şi chiar spre est de Bereteu. În acelaşi timp, va căuta să acopere concentrarea şi marşurile de apropiere ale Grupului de Manevră.”

Rezultatele contraatacului român fiind bune, inamicul retrăgându-se proape de pe tot frontul, s-au impus urmărirea inamicului şi desăvârşirea victoriei. Brigăzile 1 şi 2 române au ajuns în faţa podurilor pe care le ţin apoi sub tiruri de artilerie şi infanterie, acoperind înaintarea brigăzii 12. Aceasta trebuia să se angajeze la trecerea Tisei. Ajungând prea târziu, inamicul a aruncat podurile în aer. Trupele maghiare în retragere s-au aruncat în Tisa, abandonându-și armele.

Ordinele comandantului Comandamentului Trupelor din Transilvania, generalul Mărdărescu, au specificat că „Grupul de Manevră general Moşoiu va ataca în flanc şi spate trupele inamice trecute de Szolnok. Atacul se va desfăşura între Tisa şi Bereteu, cu toată energia, distrugând în cel mai scurt timp toate forţele duşmane care au trecut Tisa.” Se sublinia faptul că momentul, acţiunea şi coordonarea cu forţele Grupului de Sud din sectorul Szolnok urmau să fie decise de către generalul Traian Moşoiu, comandantul Grupului de Manevră.

La Grupul de Nord, la Rakamaz, trei regimente inamice au încercat două atacuri consecutive, respinse de români. A început bătălia de la Tisza Fured, unde ungurii au avut cinci batalioane. Acestea au fost atacate dinspre est de detaşamentul colonelului Oprescu pe două coloane, în timp ce, de la sud, erau lovite de un detaşament din Divizia 2 cavalerie. Detaşamentul Oprescu a zdrobit rezistenţa inamică şi a pătruns în Tisza Fured, capturând 11 ofiţeri, 300 de soldaţi, trei mitraliere şi un tun. Din prima zi, inamicul nu mai deținea la stânga Tisei, în sectorul Nord, decât forţele din capul de pod Rakamaz.

Grupul de Manevră al generalului Moşoi a început acţiunea ofensivă în zori, la ora 4:00. Acţiunea decisivă a căzut în sarcina centrului, reprezentat de Divizia 1, condusă de generalul Mihai Obogeanu. Aceasta a început avansul până la linia de 5 kilometri nord-est de Kunhegyes – 9 kilometri nord-est de Kenderes. Faţă de această situaţie, trupele din Divizia 6 inamică ce ocupau Kenderes s-au retras în grabă spre sud şi sud-vest.

Grupul de Sud, respectiv detaşamentul generalului Papp, care avea misiunea de a imobiliza inamicul la Bereteu, a ordonat detaşamentului Cristescu să atace spre Turkeve şi detaşamentului colonel Pascu să atace cu stânga acoperită de Cristescu spre Kisújszállás, în cooperare cu stânga Grupului de Manevră. În sectorul gura Mureşului – gura Crişului au fost respinse noi încercări de trecere a Tisei de către Divizia 2 roşie la Szentes. Între timp, a continuat concentrarea forţelor grupului general Lecca, cu misiunea de a ataca dinspre sud intrândul inamic de la Szolnok.

Pe frontul principalei pătrunderi inamice de la Szolnok, luptele puternice au reînceput a doua zi, în zori. Divizia 1 română a început un contraatac general, cu tot cu rezervele, inclusiv batalionul de pionieri, eveniment început la ora 17:00, pe frontul Fegyvernek – Szaparfalu. Acțiunea a oprit înaintarea inamică. În plus, sosea pe câmpul de luptă şi brigada 2. Aceasta și-a pus artileria în bătaie şi a trecut la atac, respingând trupele inamice care au început retragerea.

Generalul Mărdărescu a propus generalului Prezan „urmărirea imediată a inamicului peste Tisa până la distrugerea lui completă”. Răspunsul Marelui Cartier General a venit în seara zilei când ultimele elemente inamice erau aruncate peste Tisa: „Trebuie să urmăriţi pe inamic până la completa lui distrugere. În acest scop, vi se mai pune la dispoziţie regimentul vânători de munte şi Diviziile 2 şi 7 infanterie. Operaţiunea trebuie executată cu toată energia, pentru a profita de panica în care se găseşte inamicul şi a nu-i da timp să se reculeagă”. Au fost interceptate toate comunicaţiile cu Budapesta, tăindu-se căile de retragere ale forţelor maghiare. Acestea au început să se predea rând pe rând.

Pregătirile pentru trecerea Tisei se înteţeau. Pe toată lungimea Tisei aveau loc trageri de artilerie, incursiuni din ce în ce mai îndrăzneţe, atât pentru testarea rezistenţei inamice şi grupării de forţe, cât şi pentru mascarea locului şi manevrei adevăratei treceri. Generalul Moşoiu și generalul Prezan au considerat că trecerea la Szolnok „nu se poate face prin surprindere”.

Forţele magiare estimate erau de circa 55.000 de oameni pe Tisa. În interiorul Ungariei, 7.000 de oameni la vest de Dunăre și 19.000 de oameni la Budapesta în două divizii de lucrători în curs de organizare. Pe frontul cehoslovac şi sârb erau dislocați aproxiativ 3.000 de oameni. În total, aproximativ 85-90.000 de oameni. Comandamentul român a dispus de 10 divizii de infanterie şi două de cavalerie, prin aducerea Diviziei 7 de pe frontul de est, Diviziei 2 din Oltenia, şi alte forţe mobilizate. A fost un total de circa 120.000 de oameni.

Instrucţiuni operative ale Marelui Cartier General român: „Pentru a nu da inamicului timp să-şi repună trupele şi să le regrupeze, este absolut necesar să se reia urmărirea. Trecerea Tisei va trebui să se facă pe tot frontul. Atacul principal se va executa în sectorul Tisza Kores–Fegyvernek, aruncându-se podurile. După stabilirea capului de pod, toată cavaleria, întărită cu regimentul vânători de munte, autotunurile şi 2-3 baterii de câmp va fi trimisă înainte, cu misiunea de a cădea în spatele celor 2 grupări de forţe inamice, a le tăia legătura cu Budapesta şi a le împiedica să se unească”.

Divizia 2 vânători, urmată de Divizia 1 vânători, ambele din Grupul generalului Holban, s-a apropiat de satul Tisza Bo, la nord de Szolnok, unde Tisa face o buclă formând un intrând către malul stâng. Artileria română a lungit tirul, iar regimentul 9 vânători, condus de colonelul Gheorghe Rasoviceanu, a început trecerea Tisei în bărci. Rezistenţa inamică era slabă. Două companii de pontonieri au început la ora 5:00 construcţia unui pod, terminat la 7:15.

Până în seara primei zile de traversare a Tisei erau ocupate mai multe localităţi şi capturate mai multe depozite de arme şi muniţii. Capul de pod avea o dezvoltare de 10 kilometri, în acesta fiind trecute deja trei divizii române, 1 şi 2 vânători, precum şi Divizia 6 din Grupul general Moşoiu. În sectorul de la sud de Tokay, cele trei batalioane trecute aici continuau acţiunea, iar la sud, pe frontul Diviziei 18, inamicul se retrăgea în faţa incursiunilor române de la Tisza Veszeny, Szentes şi Mindszent. Acest lucru a dovedit că inamicul a renunţat la apărarea pe linia Tisei şi pregătea o acţiune în interior.

Grupurile generalilor Holban şi Moşoiu au lărgit capul de pod, iar trupele au continuat să treacă peste podul de pontoane în prezenţa Regelui Ferdinand, Reginei Maria şi generalului Prezan. Timp de trei zile, regele, regina şi generalul Prezan au asistat la trecerile de la Tisza Bo şi Kis Kore. Mai mult, aceștia chiar au mers până la posturile înaintate, îmbărbătând cu prezenţa lor soldaţii şi ofiţerii.

Prima rezistenţă mai serioasă o întâmpina generalul Moşoiu la Besenzog, unde a atacat cu două batalioane pe front şi al treilea, învăluind pe la sud, ocupa satul. Pe tot frontul, incursiunile românilor care au distrus căile ferate de legătură cu Budapesta au avut efect. În zilele care au venit, urmărirea forţelor inamice a continuat.

Ecoul dezastrului militar maghiar a fost reprezentat de fuga din Budapesta a dictatorului bolșevic Bela Kun. Un tren special l-a transportat spre Austria. Avea să fie arestat de autoritățile austriece. În acest timp, trupele române se aflau la doar câteva ore depărtare de capitala maghiară. Un nou guvern, social-democrat, condus de Gyula Peidl s-a instalat la putere. Generalul Rusescu a intrat în Budapesta şi a ocupat cazarma Herzog Iosif.

Dintre locotenenții lui Bella Kun, Tibor Szamuely, căruia îi plăcea apelativul de „Marat al revoluției ungare”, a fost linșat de populație la frontiera cu Austria. Ceilalți bolșevici mai de seamă au încercat să-și piardă urmele. Cei rămași în capitală au fost arestați de regimul politic instaurat în contextul ocupației militare române. Cei mai mulți au fost executați sau suprimați în mod discret.

Trupele grupului de manevră și ale flancgardelor de sub comanda generalilor Moșoiu, Olteanu, Dumitrescu și Davidoglu au dezarmat prizonierii unguri și au continuat înaintarea în direcții divergente. Se urmărea ocuparea teritoriului maghiar până la pozițiile francezilor și sârbilor, din sud, și ale cehoslovacilor din nord. Grupul general Holban, avantgarda strategică, a acoperit într-o zi 50 de kilometri și a ajuns la marginea capitalei maghiare.

Două brigăzi de roșiori au înaintat, una pe la nordul și alta pe la sudul Budapestei, pentru a o încercui înspre vest, tăindu-i astfel comunicațiile. În acest timp, Divizia 1 vânători a înaintat direct spre capitală. Brigada 4 roșiori a ocupat Alberti-Irsa, tăind retragerea trupelor inamice spre Budapesta. Pe șoseaua Czegled-Alberti, soldații unguri s-au predat brigăzii române de cavalerie în masă, cu tot cu tunuri și autocamioane.

Brigada 4 roșiori a generalului Gheorghe Rusescu a primit ordin de la comandamentul Diviziei 6 să se îndrepte spre sud, în direcția Kecskemet. Rusescu nu a fost de acord cu ordinul, aflându-se cel mai aproape de Budapesta. Temându-se de intervenția Aliaților pentru oprirea înaintării române spre capitala Ungaria, generalul român a decis nerespectarea parțială a ordinului. El a trimis spre sud doar Regimentul 11 cu cinci escadroane, păstrând trei escadroane din Regimentul 6 pentru a intra în capitală.

În fruntea unui detașament de 400 de roșiori, cu două tunuri și două grupuri de mitraliere, generalul Rusescu a pornit în galop spre Budapesta. O delegație a noului guvern l-a întâmpinat pe drum pentru negocieri, dar a fost expediată spre comandamentul general român de pe Tisa. Lăsând cele două tunuri și detașamentul la marginea orașului, generalul a intrat în capitală însoțit de câțiva ofițeri, pentru a trata cu guvernul predarea. Jucând la cacealma, Rusescu a anunțat că într-o oră „artileria” sa va bombarda orașul dacă tratativele nu se încheie. Guvernul ungur a cedat, acceptând predarea capitalei.

La ora 8 seara, detașamentul român de roșiori a intrat în Budapesta și a descălecat în incinta cazărmii de husari „Arhiducele Iosef”. Toată noapta, cele 12 mitraliere ale Regimentului 6 roșiori au stat cu țevile îndreptate spre cazarma de peste drum în care se afla un întreg regiment maghiar. Totuși, nu a avut loc niciun incident. A doua zi, grosul trupelor române a înaintat în marșuri forțate și în goana căruțelor spre Budapesta. În după-amiaza aceleiași zile, Divizia 1 vânători s-a aflat la bariera capitalei Ungariei.

Trupele Diviziei 1 vânători au intrat în Budapesta și au ocupat capitala. De-a lungul marelui bulevard Andrassy, treceau coloane române lungi de infanterie, cavalerie și artilerie. În inima orașului, generalul Mărdărescu a primit defilarea trupelor. Campania română împotriva Ungariei s-a sfârșit. Ea a început odată cu trecerea Carpaţilor Răsăriteni din Moldova în Transilvania şi s-a sfârşit prin cucerirea Budapestei şi a unor întinse teritorii. Românii au pierdut un total de 188 de ofiţeri şi 11.479 de soldaţi, din care 69 de ofiţeri şi 3.601 soldaţi morţi.

După ocuparea Budapestei, operațiunile militare ale armatei române au continuat. Acestea au vizat ultimele încercări de împotrivire. În paralel, ocupația română a fost nevoită să facă față unor mari probleme: aprovizionarea populației maghiare cu alimente și încheierea unui armistițiu cu guvernul Ungariei.

Spre sud, grupul generalului Moșoiu a reușit ocuparea în câteva zile a regiunii dintre Tisa și Dunăre, până la linia trupelor franco-sârbe. În nord, generalul Davidoglu a cucerit tot ținutul până la granița cu Cehoslovacia. Înspre vest, pentru a constitui o zonă sigură care să apere Budapesta, cavaleriștii au înaintat de-a lungul Dunării. Roșiorii români au ocupat orașul industrial Györ și au ajuns până în colțul de nord-est al lacului Balaton, ocupând localitățile Szekes-Fehervar și Veszprem.

Una din cele mai mari probleme pentru regimul ocupației române a reprezentat-o hrănirea populației budapestane. Peste 1 milion și jumătate, erau în pragul foametei, hrănindu-se de ceva vreme exclusiv cu dovleci. Generalul Ștefan Holban, numit guvernator al Budapestei, a reușit rezolvarea situației în câteva zile, prin intermediul organelor militare române.

În cazărmile Budapestei, copiii săraci erau hrăniți de popota soldaților. La porțile unităților și în diverse puncte ale orașului armata română a distribuit pâine și hrană caldă locuitorilor săraci. Drepturile suprimate de bolșevici au fost reinstaurate: libertatea întrunirilor politice și a presei. S-au redeschis sălile de spectacole, iar muncitorii și funcționarii s-au întors la muncă.

Comandamentul suprem român a impus guvernului ungar încheierea unui armistițiu. Acesta a urmărit dezarmarea și imobilizarea Ungariei pe plan militar, precum și recuperarea unei părți din prejudiciul adus României de ocupația Puterilor Centrale la care a participat și armata maghiară. Aproape tot materialul de război maghiar trebuia predat României, mai puțin cel destinat armatei naționale care se forma deja sub conducerea lui Horthy. La fel s-a procedat și cu utilajele uzinelor de armament și muniții, 30% din vite și utilajele agricole și 35.000 de vagoane cu cereale și nutreț.

Propunerile de armistiţiu au consemnat că trupele române se vor retrage la est de Tisa după îndeplinirea cerinţelor. Retragerea în spatele liniei stabilite la Paris urma să se realizeze după semnarea Tratatului de pace. Ştirile privind intenţiile române din armistițiu au stârnit reacţii violente la Paris din partea Conferinţei de Pace. Datorită nerespectării române a condițiilor impuse de Antanta, aliații occidentali au trimis la Budapesta o misiune militară care să supervizeze retragerea română dar și evitarea sentimentelor naționaliste maghiare.

După cucerirea Budapestei, au fost şi lideri care au recomandat moderaţie faţă de români. Ministrul francez de externe, Pichon, a considerat că românii „chiar dacă nu se supun ordinelor, ei ajută cauza Aliată şi nu merită să fie trataţi drept inamici“. La fel, ministrul de externe al Italiei, Tomasso Tittoni, s-a arătat favorabil românilor. Acesta a considerat că, în fond, românii au fost invitaţi să meargă la Budapesta, ceea ce au și făcut. Mareşalul francez Foch a pus accentul pe faptul că doar cu ajutorul României se putea realiza dezarmarea Ungariei.

În urma loviturii de stat orchestrată de arhiducele Iosef de Habsburg și Istvan Friedrich, românii au fost acuzați că s-au aflat în spatele evenimentului. Georges Clemenceau a considerat că aşa ceva „nu putea fi tolerat”. Hoover a stopat aprovizionarea Ungariei pentru a nu oferi astfel provizii românilor. Balfour a adus în discuţie ruperea relaţiilor cu România şi o blocadă împotriva statului român. S-a ajuns chiar la reluarea în discuţie a apartenenţei României la tabăra Aliată.

Aliații de la Paris au decis trimiterea în Ungaria a unei misiuni militare formate din generali aliaţi, care să reprezinte forumul păcii la Budapesta. A doua zi, Consiliul Suprem a stabilit componenţa misiunii şi atribuţiile acesteia. Misiunea trebuia să determine guvernul ungar să respecte condiţiile de armistiţiu. În plus, să raporteze despre evoluţiile din Ungaria şi să se afle în legătură cu ofiţerii superiori ai armatei române. Totodată, urmărea să prevină orice „acţiune care să trezească sentimentul naţionalist din Ungaria”.

Deşi au încetat acuzele occidentale privind instalarea guvernului contrarevoluţionar al lui Iosef de Habsburg de către români, s-a menţinut versiunea că el „nu apăruse din dorinţa populară, ci printr-o lovitură de stat executată de un mic grup de poliţie aflat sub protecţia unei armate străine”.

Pe cei de la Paris i-a supărat impunerea unui armistiţiu român, atât din perspectiva insubordonării, dar mai ales, prin privarea Comisiei Reparaţiilor de materiale şi bunurile ce ar fi revenit tuturor Aliaţilor. Românii au rechiziţionat toate bunurile considerate pradă de război şi, mai ales, ca bunuri sustrase de germani şi unguri de pe teritoriul României.

În urma unui schimb de note între guvernul român și Consiliul Suprem de la Paris, s-a luat decizia evacuării Ungariei de către armata română. Autoritățile militare române de ocupație au predat Budapesta Comisiei Interaliate. Trupele române au părăsit capitala în ordine. Peste patru luni, întreg teritoriul Ungariei a fost evacuat, trupele române retrăgându-se pe linia de frontieră decisă la Paris.