Relațiile diplomatice ale României în 1918

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Izbucnirea Primului Război Mondial a însemnat un conflict armat între două alianţe militare: într-o tabără, Antanta sau Tripla Înţelegere, care grupa Franţa, Anglia şi Rusia, iar în cealaltă, Tripla Alianţă sau Puterile Centrale, constituită din Germania, Imperiul Otoman şi Austro-Ungaria. Tratativele de armistiţiu, respectiv de pace de la Brest-Litovsk au fost solicitate de Rusia, după revoluția bolșevică. Antanta protestează decizia Rusiei. Germania și Austro-Ungaria au început colaborare miltară pe frontul italian. Situaţia militară a blocului austro-german în urma căderii Rusiei era mult mai solidă decât a Antantei.

Războiul a durat 51 de luni, la el participând, alături de Puterile Centrale, Turcia şi Bulgaria, iar alături de Antantă, Japonia, Italia, Portugalia, România, S.U.A., Grecia şi Brazilia, în total 32 de ţări. Întreg anul a fost un an crucial în desfăşurarea Primului Război Mondial.

După criza relaţiilor Berlin - Viena, provocate de demersurile unilaterale de pace ale guvernului habsburgic, solidaritatea austro-germană a fost refăcută, astfel că, pentru prima dată de la izbucnirea războiului, Germania a colaborat sub raport militar cu Austro-Ungaria pe frontul italian.

Revoluţia rusă a trezit teama că şi în Imperiul Habsburgic există cumul de risc revoluţionar, fapt ce a determinat cercurile politice britanice să se pronunţe pentru o pace albă, pace care ar elimina pericolul prăbuşirii monarhiei dualiste. În acest sens, oficialităţile de la Londra au afirmat public că dezmembrarea Austro-Ungariei nu este aspiraţia Antantei.

Conferinţa interaliată de la Chantilly hotărâse ca puterile Antantei să declanşeze o ofensivă generală. Numai că, în februarie a avut loc revoluţia burgheză din Rusia, iar în noiembrie cea bolşevică. Între cele două coordonate cronologice menţionate, reţinem faptul că Ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei abdică şi se formează primul guvern provizoriu prezidat de prinţul G. E. Lvov, avându-l vicepreşedinte pe Aleksandr Kerenski şi ministru de externe pe Miliucov.

În Rusia începcep pregătirile pentru alegerea unei noi Adunări constituante şi se acordă amnistie generală, toate acestea ducând practic la o dualitate a puterii. Semnificativ în acest sens este faptul că, pe de o parte, noua conducere de la Petrograd lansează Apelul popoarelor, în care cere încheierea unei păci fără anexiuni şi fără indemnizaţii, iar pe de alta, ministrul de externe al guvernului provizoriu emite o notă în care reafirmă scopul războiului purtat de Rusia şi ataşamentul său la Antantă. Noua putere rusă adoptă o serie de acte, primul dintre acestea fiind Decretul asupra păcii, ce prevedea o pace fără anexiuni şi contribuţii, de război.

Antanta adresează Rusiei un protest pentru hotărârea acesteia de a încheia pacea separată cu Germania, reamintindu-i angajamentele asumate prin tratatul de la Londra. Cu toate acestea, generalul Kirilenko ordonă încetarea focului, iar situaţia de criză în care s-a ajuns, determină convocarea conferinţei şefilor guvernelor Antantei, la Paris, pentru a găsi o poziţie comună faţă de Rusia, conferinţă ce nu adoptă nicio hotărâre.

La Brest Litovsk încep preliminariile de armistiţiu între Rusia cu Germania şi Austro-Ungaria, la cererea Rusiei, sleită de război şi ajunsă în haos. La Brest-Litovsk s-a ajuns, de la negocieri de armistiţiu, la discuţii privind încheierea unui tratat de pace separată cu participarea Rusiei, Germaniei, Austro-Ungariei şi a Imperiului Otoman. Ca etapă intermediară a discuţiilor, Rusia încheie acordul de armistiţiu cu Germania, Austro-Ungaria, Turcia şi Bulgaria, care prevedea încetarea operaţiunilor militare pe o perioadă de 10 zile.

După ce cele două mari tabere experimentaseră „strategia epuizării“ reciproce, germanii la Verdun şi englezii cu francezii pe Somme, anul 1918 se anunţa a fi „anul marii crize“ al conflagraţiei mondiale. Francezii plănuiau o ofensivă generală prin Conferinţa de la Chantilly. Dar revoluţia rusă urma să complice enorm planurile militare şi politice. Puterile Centrale înţeleseseră falimentul „strategiei epuizării“ aplicate cu un an înainte. Trebuia să se aştepte că „războiul submarin să aibă timpul necesar să-şi producă efortul dorit“. Situaţia Antantei urma a se îmbunătăţi sub raportul de forţe ca urmare a intrării în război a SUA.

Ataşatul rus la Londra a sintetizat: „Noua strategie a submarinelor este un semn de slăbiciune. În anul acesta nu vor avea loc mari ofensive germane“. Cu toate acestea submarinele germane au provocat Antantei, în primul rând Angliei, o gravă criză de aprovizionare şi militară.

În vara aceluiaşi an Antanta a reuşit să rezolve favorabil şi „afacerea greacă“ prin ultimatum ca mijloc de constrângere. Regele Constantin, filogerman, a fost silit să abdice, iar la Atena s-a instalat un guvern Varnizelos care a rupt relaţiile cu Berlinul şi Viena, intrând în război contra lor.

Pentru a contracara parţial intenţiile inamice, germanii au decis să execute o retragere, menită să îmbunătăţească capacităţii de rezistenţă a liniilor de apărare pe frontul de vest. Retragerea s-a făcut pe linii dinainte pregătite pe Poziţia Siegfried. Germanii vroiau să treacă la un război submarin distrugător şi să-i aştepte efectele asupra slăbirii inamicilor.

Armata greacă s-a alăturat trupelor aliate din Macedonia, trupe care nu reuşiseră să ajute cu nimic România în războiul ei. Puterile Centrale au avut un mare avantaj pe frontul de răsărit unde soldaţii au întors armele împotriva propriului guvern, creând Antantei o situaţie foarte dificilă din punct de vedere militar, iar României una dezastruoasă. Situaţia militară a Antantei s-a înrăutăţit datorită epuizării rezervelor în oameni, a scăderii bruşte a valorii combative a armatei franceze, ca urmare a eşecului suferit de ofensiva Nivelle.

Capacitatea de luptă a armatei italiene a fost grav compromisă în urma înfrângerii. Singura armată capabilă de mari acţiuni ofensive a rămas pentru câteva luni doar armata britanică, care s-a străduit să împiedice pe germani să atace armata franceză aflată în stare de convalescenţă.

S-au resimţit din plin consecinţele economice şi politice datorate prelungirii războiului. Lipsa aprovizionării cu materiale necesare industriei de război şi cu alimente s-a simţit extrem de acut mai ales la Puterile Centrale. Victoria parţială de pe frontul românesc începea să dea roadele economice. Generalul Ludendorff, al doilea om în conducerea militară Germania a mărturisit gradul de exploatare economică a teritoriului românesc „Eram siliţi să scoatem din această ţară tot ce ne trebuia“.

Germania mai avea încă 2.000.000 de soldaţi din armata cu care începuse războiul, iar Austro-Ungaria, după marile înfrângeri suferite pe frontul oriental mai dispunea doar de 383.000 dintre soldaţii cu care începuse războiul. Este vorba de soldaţii foarte bine instruiţi şi experimentaţi. Înăsprirea legilor privitoare la prestarea serviciului militar crea o rezervă mobilizabilă de aproximativ 10.000.000 de oameni în Germania şi circa 7.000.000 în Austro-Ungaria.

Pentru Puterile Centrale extrem de îngrijorătoare era situaţia stocurilor de materii prime strategice, necesare producţiei de armament. Pentru a-şi completa golurile din efective, Antanta a recurs din ce în ce mai mult, în ciuda reţinerilor pe care le aveau generalii, la soldaţi din colonii: algerieni, marocani, anamiţi (indochinezi), etc. Superioritatea numerică a Antantei era cu mult mai mare, iar efectivele unei divizii a ei erau mai mari decât ale armatei germane.

Lipsa materialelor metalurgice explică şi abţinerea germanilor de a-şi consuma oţelul pentru construirea unui număr prea mare de tancuri şi artilerie de munte, arme de care duceau lipsă. Oţelul era destinat cu prioritate producţiei de submarine şi nave de linie. Aceeaşi carenţă de materii prime, în special metale, crea mari dificultăţi industriei aeronautice germane. Generalul Ludendorff scria Ministerului de Război: „Eu repet, o creştere suficientă a numărului avioanelor noastre pentru primăvară este de o importanţă decisivă.’’

Pregătirea militară a materialului uman german era superioară aşa că putea compensa în parte inferioritatea numerică. Generalul Petain afirma că trei divizii germane aveau valoarea a patru divizii ale Antantei pe frontul de vest. Un mare avantaj al Puterilor Centrale l-a constituit izbucnirea revoluţiei în Rusia care a slăbit activitatea armatei ruse pe întreg frontul de răsărit. De altfel generalul Ledendorff a recunoscut deschis că: „ceea ce ne-a salvat a fost numai revoluţia rusă“.

Generalul Ludendorff cerea să se dea toate dispoziţiile pentru a se ajunge la construirea a 2.000 de avioane şi 2.500 de motoare pe lună îndată ce situaţia se va ameliora sub raportul materiilor prime. Totodată producţia diferitelor sectoare ale agriculturii Reichului scăzuseră. Efectivele Antantei fuseseră puse la grea încercare, cu toate că sacrificaseră România ca să atragă forţele austro-germane într-acolo. În urma slăbirii activităţii militare a Rusiei şi până la intrarea efectivă în luptă a soldaţilor americani, statele-majore aliate au trecut printr-o perioadă de mare nelinişte.

Franţa mai avea numai 964.000 dintre soldaţii cu care începuse războiul, restul de 2.636.000 erau morţi, răniţi sau prizonieri. Francezii, deşi recrutaseră masiv pentru a-şi completa armata, aveau mai puţini soldaţi, adică numai 3.114.000. Italia pierduse 877.000 de oameni, Anglia peste 1.000.000, iar Rusia 5.810.000. Românii mai aveau doar 300.000 dintre soldaţii cu care începuseră campania. În urma unor noi încorporări, armata română se refăcuse, la 700.000 de oameni, dintre care 460.000 constituiau unităţile combatante.

În rândul trupelor britanice din Franţa, luptau numeroşi soldaţi din teritorii dependente de Anglia: din Canada, 284.000 de oameni adică 4 divizii, din Australia 300.000 de oameni, adică 5 divizii, din Africa de Sud, 60.000 de oameni, adică 1 divizie, din Noua Zeelandă 65.000 de oameni, adică o divizie şi din New-Foundland 3.300 de oameni, adică o baterie.

Numeroşi muncitori din colonii au înlocuit britanici, francezi sau ruşi la diverse munci, mărind astfel disponibilităţile pentru front. De exemplu Rusia a primit până în august, 160.000 de culi din China ca muncitori. De asemenea în spatele frontului englez din Franţa şi din Balcani, numeroase batalioane de muncitori erau formate din chinezi. În flota comercială britanică lucrau ca marinari mii de chinezi. În paralel, italienii şi românii au făcut eforturi proprii pentru a-şi reface forţele şi a le mări capacităţii de luptă cu armament modern.

Românii au reuşit să-şi reorganizeze armata în 15 divizii de infanterie, peste 2 divizii de cavalerie, 12 escadrile de aviaţie, 5 companii de aerostaţie, etc. Antanta i-a furnizat armatei române însemnate cantităţi de armament modern, printre care 150.000 de puşti, 1957 de mitraliere, 225 de tunuri şi avioane. În acest fel marile unităţi române au ajuns la o dotare comparabilă cu a celor inamice austro-germane.

Statul şi societatea rusă se confruntau de multă vreme cu probleme. Din punct de vedere social, populaţia era analfabetă, fără pământ, nu existau măsuri de protecţie socială, existau diferenţe prea mari între categoriile sociale. Economic vorbind, Rusia era un stat preponderent agrar, dar agricultura era rudimentară. Industria era slab dezvoltată şi nu putea susţine o economie concurenţială. De ziua internaţională a femeii, femeile din Petrograd au organizat o manifestaţie, la care au participat în final 200 de mii de oameni. Ordinul țarului de a fi dispersată manifestația nu a fost îndeplinit de militarii care simpatizau cu manifestanții. S-a instaurat un nou guvern, iar țarul Nicolae a abdicat.

Din punct de vedere moral, populaţia era debusolată, autoritatea ţarului dispăruse, imaginea casei regale se erodase constant, iar clasa politică nu putea oferi speranţa rezolvării acestor probleme. Întreita criza era amplificată de război, care semănase foamete, distrugeri şi pierderi umane. Întreruperile constante ale alimentării cu pâine erau puse pe seama sabotajului speculanților şi capitaliştilor, în majoritate evrei şi germani, fapt ce irita şi mai mult spiritele.

Au participat doamne din înalta societate şi studente, tonul fiind unul optimist şi degajat, iar cererile concentrându-se pe obţinerea drepturilor egale. Lucrurile s-au schimbat după-amiază, când s-au alăturat şi muncitoarele venite să protesteze faţă de lipsa pâinii, până seara adunându-se circa 100.000 de oameni care cereau căderea ţarului. Lipsa unor măsuri dure din partea autorităţilor şi vremea destul de caldă i-au determinat pe locuitorii capitalei să iasă în număr tot mai mare, 200.000 de muncitori blocând oraşul.

Nimeni în epocă, nici măcar socialiştii nu priveau spre evenimente ca spre o revoluţie, ci o considerau mai curând o dezordine provocată de muncitori, care urmau să se întoarcă în 7 fabrici imediat ce guvernul le dădea porţia de pâine. Evenimentele, contrar lucrărilor de propagandă, i-au prins pe socialişti total nepregătiţi şi dezorganizaţi, fapt vizibil în lipsa lor de reacţie. Țarul era plecat la Mogilev şi era rupt complet de realităţi. Miniștrii i-au ascuns situaţia din Petrograd, iar Khabalov, Şeful Districtului Militar Petrograd, nu i-a transmis nici o informaţie despre evenimente.

Ordinul ţarului de lichidare a tulburărilor de stradă nu a putut fi îndeplinit deoarece trupele, soldaţii şi ofiţerii tineri, consimţeau la cererile demonstranţilor, fiind cu toţii din clasele de jos, cele mai afectate. Cu ajutorul acestor trupe demonstranţii s-au organizat şi au primit peste 100.000 de arme. Caracterul demonstraţiei s-a schimbat atunci când peste 8000 de deţinuţi, majoritatea criminali de drept comun au fost eliberaţi. Acţiunile au început să capete un caracter violent, cererile sociale lăsând locul devastărilor, abuzurilor, focurilor de armă şi marşurilor.

Lipsit de sprijin, ţarul Nicolae a abdicat, iar succesorul lui, Mihail a fost sfătuit de noul guvern să nu accepte succesiunea pentru a nu duce ţara la război civil. În teritoriu vestea revoluţiei şi a înlăturării ţarilor a ajuns greu şi atunci când a ajuns a produs spaimă în rândul ţăranilor. Abia după ce au fost înlăturate structurile locale de putere fidele ţarului oamenii au putut să se manifeste în public. Revolta din februarie a căpătat treptat sens, fiind orientată împotriva ţarului şi a dinastiei.

Lenin a ştiut cum să folosească imaginea şi potenţialul sovietelor pentru a prelua puterea. El a susţinut ideea „puterea în mâinile sovietelor”, prin care de fapt înţelegea puterea în mâinile partidului, în măsura în care sovietele erau controlate tot mai mult de bolşevici. Aceasta a lăsat impresia maselor că ele însele deţin puterea şi a dat legitimitate regimului bolșevic. După demisia lui Kerenski s-a format un nou guvern, Consiliul Comisarilor Poporului, condus de Lenin, compus din 14 comisari, printre care se afla şi Stalin. Liderii celorlalte partide erau atât de convinşi că noua putere va cădea singură, încât nu au făcut nimic pentru a i se opune.

Profund nemulţumit de faptul că liderii bolşevici rămaşi în Rusia erau dominaţi de perspectiva lui Kamenev, conform căreia nu venise timpul revoltei armate contra guvernului și trebuia încercată mai întâi formarea unei alianţe de stânga, Lenin a revenit la Petrograd. El a avut o întâlnire cu membrii CC, împreună luând decizia organizării revoltei. Interesant este faptul că din cei 21 de membri al CC, doar 12 au fost prezenţi şi au votat pentru revoltă 10.

Kerenski refuzat să recunoască ameninţarea mişcărilor revoluţionare, s-a înconjurat de admiratori care i-au întărit credinţa că este conducătorul providenţial de care Rusia are nevoie, continua să creadă că are susţinerea poporului şi refuza să ia măsuri contra bolşevicilor. Una din greşelile fatale făcute de Kerenski a fost mutarea din capitală a garnizoanei care apăra Petrogradul pe frontul de nord. Unii ofiţeri au considerat atunci că guvernul vrea să părăsească Petrogradul, care ar fi căzut uşor sub autoritate germană. Astfel, a apărut Comitetul Militar Revoluționar, care avea drept scop apărarea revoluţiei de germani şi de contra-revoluţie.

Pierzând controlul asupra garnizoanei centrale, poziţia guvernul a devenit fragilă, iar revolta bolșevicilor a avut un rezultat previzibil. La revoluția bolțevică au participat aproape 10.000 de oameni, mișcarea fiind ridicată de propaganda bolşevică la rangul de revoluţie.

Nimeni în epocă nu dădea noului regim mai mult de câteva zile de trăit. Pe de altă parte, nici bolşevicii nu au avut un plan de guvernare bine stabilit. Ei s-au orientat în funcţie de evenimente şi s-au bazat pe intuiția politică a lui Lenin. Pentru a prelua puterea şi în teritoriu, Bolşevicii au încurajat revoltele locale, aspectul general al Rusiei fiind de haos generalizat.

Deciziile de partid se confundau cu cele de stat, iar întrunirile bolşevicilor erau mai degrabă conspirative. Ei nu se puteau obişnui cu noul statut de oameni de stat şi acţionau în continuare ca ilegalişti. De aici a rezultat şi atmosfera de perpetuă revoluţie. Prima măsură luată de noul regim bolşevic a fost „Decretul asupra păcii”, care lansa ideea unei păci fără anexiuni şi despăgubiri. Bolşevicii considerau că războiul început era unul al capitaliştilor imperialişti şi, în consecinţă, Rusia nu îşi mai găsea locul în conflict.

Bolșevicii au dat „Decretul asupra pământului”, prin care proprietatea privată asupra pământului era abolită fără despăgubiri. Acest decret a adus în medie câte un hectar fiecărei 11 familii, însă reforma era incompletă deoarece guvernul nu oferise şi mijloacele de protecţie eficiente. Bolşevicii au început apoi să distrugă, sub pretextul contra-revoluţiei, toate grupările care se opuneau regimului. Chiar şi Executivul sovietelor, a fost transformat în obiect de decor, ce asigura doar legitimitatea noii puteri.

Pentru a lăsa impresia unui sistem constituţional, bolşevicii au convocat Adunarea Constituantă pentru a trece „Declaraţia drepturilor oamenilor muncii”, care proclama Rusia Republica Sovietelor şi adopta decretele Sovnarkom, adică decretele date de către guvern, privind abolirea proprietăţii private, naționalizarea băncilor.

Relaţiile de natură politică şi militară ale României cu aliatul rus, atât pe timpul pregătirii intrării în Marele Război a României cât şi pe timpul ducerii lui, au constituit un lung şir de dificultăţi. Detronarea ţarului şi începerea procesului revoluţionar a condus la dezmembrarea progresivă a alianţei ruso-române.

Cele trei etape ale revoluţiei din Rusia, cea burgheză, Milinkov-Gucicov, cea social-democrată, Kerenski-Cernov şi cea comunistă, Lenin-Troţki, au avut asupra armatei ruse o influenţă crescândă de democratizare degradantă, apoi de minare a disciplinei şi, în cele din urmă de disoluţie a armatei însăşi. S-au scurs zile negre pentru guvernul român, privind exigenţele de tot felul ale ruşilor, în perioada refacerii armatei române în Moldova liberă. O neîncredere crudă domnea în sânul guvernului, armatei şi opiniei publice, asupra intenţiilor cercurilor diriguitoare ruse în privinţa României.

Sinceritatea colaborării ruse era pusă, pentru motive întemeiate, la îndoială. Pe teritoriul Moldovei, când frontul se oprise pe Siret datorită epuizării ambelor părţi, dar şi datorită unei ierni de excepţie, se aflau o jumătate de milion de militari ruși, care trăgeau după ele un număr egal de trupe de etape, servicii, spitale. Această mulţime de ruşi roiau prin oraşe şi sate, înghesuind şi dislocând pe români.

În Delta Dunării, rușii au dislocat autorităţile române, au arestat toţi jandarmii, au cerut evacuarea populaţiei române şi au păstrat numai pe lipoveni. Acestea erau măsuri care trezeau bănuiala privind vechiul plan politic rusesc de stăpânirea gurilor Dunării. Comandamentul armatei ruse, a început să se plângă guvernului român că prezenţa şi organizarea armatei române în primele sale linii de etape îi îngreunează propria organizare.

Marele Cartier General rus a cerut ca toate căile ferate române să fie puse sub autoritatea comandamentului rus. Pe deasupra, guvernul şi Înaltul Cartier General rus au început să ceară cu o insistenţă din ce în ce mai puternică evacuarea guvernului român în Rusia, a armatei române în reorganizare şi a populaţiei civile refugiate.

Marea greşeală istorică a fost acceptarea evacuării la Moscova a tezaurului Băncii Naţionale, aceasta chiar în situaţia atât de nesigură a izbucnirii revoluţiei ruse. Revoluţia rusă a potenţat neîncrederea română în aliaţii ruşi. Alianţa s-a transformat treptat într-o duşmănie făţişă. S-au schimbat treptat, dar radical, premizele iniţiale ale politicii ruse, anulând de fapt convenţia militară româno-rusă. Reprezentanţii curentului bolşevic, care vroiau pacea, au început să vadă în România un centru de rezistenţă, care încuraja continuarea războiului.

Colaborarea armatelor celor două ţări a încetat aproape total în numai câteva luni. Ele evoluau în două direcţii politice diferite, la început opuse şi în final vrăjmaşe. Astfel, s-au deosebit două faze în raporturile statului rus revoluţionar cu România. Prima fază s-a scurs pe timpul guvernului rus burghezo-socialist, etapa burgheză şi cea social-democratică, guvernele Milinkov-Kerenski. Cea de a doua etapă a corespuns guvernării regimului comunist-bolşevic, Lenin-Troţki, cu începere de la revoluţia bolşevică. În prima perioadă alianţa dintre Rusia şi puterile aliate, inclusiv România, s-a menţinut, uneori chiar cu tendinţe de consolidare şi cu încercări ofensive

Ideea ruperii alianţei, a încheierii păcii separate cu Puterile Centrale, a părăsirii frontului şi a schimbărilor sociale a câştigat teren neaşteptat de repede. Războiul nu putea fi popular pentru nici unul dintre inamici, dar negarea lui s-a manifestat mai întâi la ruşi.

Din cauza degringoladei ruse, raporturile ruşilor cu românii, atât pe plan politic, cât şi pe cel al colaborării militare pe frontul comun, au început să dea naştere la conflicte din ce în ce mai grave. S-a intensificat propaganda pentru pace separată a ruşilor cu Puterile Centrale, fraternizarea cu inamicul în tranşee, au început dezertările în masă ale unor unităţi ruse în toiul luptelor, acţiuni care au pus pe români în situaţii extrem de critice.

Străzile Iaşului erau parcurse de manifestanţi ruşi. Soldaţii manifestanţi au pătruns în arestul unde erau deţinuţi două căpetenii revoluţionare cu legături în România: Racovski adeptul lui Troţki şi Bujor, pe care i-au eliberat, i-au purtat în triumf pe străzi, i-au dus în mijlocul comitetelor revoluţionare din Iaşi şi i-au expediat apoi la Odesa.

Revoluția bolșevică din Rusia a avut ca principal efect asupra armatei rusești descompunerea acesteia. Revoluția burgheză răsturnase regimul țarist, lăsându-i pe soldații ruși fără motivul pentru care luptau: persoana sacră a țarului Nicolae al II-lea. Debusolarea simplilor soldați a fost speculată rapid de agitatorii bolșevici, aceștia promițând celor ce părăseau pozițiile de luptă pace și pământ. Pentru a specula haosul din armata rusă, comandamentul german a organizat sistematic propaganda de pe front în acest sens. Pe frontul din Moldova au avut loc episoade de fraternizare între militarii ruși și cei germani.

Deși tăinuit de guvernul burghez revoluționar de la Petrograd, „Ordinul de zi nr. 1” al Sovietelor deputaților, lucrătorilor și soldaților din capitala Rusiei a ajuns și pe front, prin intermediul ziarelor. Documentul elimina salutul obligatoriu al soldatului către superiori și oferea primilor libertatea de a părăsi pozițiile de pe front, de a face comerț sau de a intra în politică. Instrucția periodică a fost suprimată, terenurile pentru exerciții găzduind acum adunări politice prezidate de oratori bolșevici.

În Armata 4 rusă, aflată pe frontul românesc, activau 40.000 de militari care făceau parte din diverse comitete și tribunale cu caracter politic. În unele regimente se stabilise durata serviciului zilnic la 6, 5 sau 4 ore. Câteva unități ale Armatei 4 ruse refuzau să-și părăsească cantonamentele pentru efectuarea schimburilor în prima linie.

Erau stimulate dorința de pace prin încurajarea dezertării către liniile germane. Difuzoarele de front, foile volante și ziarele germane de propagandă informau că în Rusia se împart pământurile către țărani, cei lipsă rămânând neîmpropietăriți. Pentru aceasta, ziarul socialist german Vorwärts apărea și într-o ediție în limba rusă, fiind depus de germani în anumite puncte ale frontului de unde era ridicat de soldații ruși.

Cu câteva săptămâni înainte de bătăliile din Moldova, Comandamentul Armatei 9 germane comunica Marelui Cartier General: „Divizia 34 rusă este acum atât de influențată, încât deputații ei au acum voința fermă și puterea de a sili pe superiori să facă o înțelegere scrisă cu noi, pentru suspendarea ostilităților”. În acest context a trebuit să lupte peste puțin timp armata română pentru oprirea ofensivei generale germane pe frontul românesc.

Guvernul Kerensky a autorizat înființarea în armată de comitete administrative autonome. Astfel, impunerea disciplinei a trecut de la ofițeri la tribunalele unităților militare, formate din ofițeri și soldați aleși de trupă. Pentru a desăvârși starea de anarhie din armata rusă, Sovietele de la Petrograd au trimis pe front deputați care să-i atragă pe soldați de partea revoluției. Aceștia utilizau în discursuri formule-cheie, precum: „pace fără anexări și despăgubiri”, „crimele guvernanților”, „frăția universală”, „burghezia care suge sângele poporului”, „republică federativă”, „împropietărire cu pământ”, etc.

În Moldova pâinea și zahărul rusesc erau schimbate pe alcoolul oferit de „camarazii” germani. În preajma marilor bătălii din Moldova, Marele Cartier German instruia trupele germane pentru a convinge pe soldații ruși să pretindă de la comandanții lor „o încetare a ostilităților pe 3-4 săptămâni, pentru a lua parte la alegeri”. Propaganda germană era foarte intensă pe sectoarele ocupate de Armatele 4 și 6 ruse.

Deoarece artileria rusă încă nu defectase masiv de la misiunile de luptă, precum infanteria, observatorii acesteia au fost alungați din sectoarele infanteriștilor bolșevizați. Mai mult, aceștia din urmă s-au înțeles cu germanii să le ofere date despre pozițiile propriilor baterii, pentru a fi anihilate de tunurile germane: „Pentru a sprijini dorința generală a infanteriei rusești de a împiedica orice tir al artileriei rusești, se va răspunde, din partea germană, printr-o tragere cu un număr îndoit de proiectile.”

Ofensiva de vară a armatelor germane pe frontul din Moldova urmărea străpungerea liniei apărată de români și de rușii aflați în febra revoluției. În acest context unele unități rusești au refuzat lupta. Altele s-au răzvrătit împotriva propriilor comandanți. Frontul a rezistat ofensivei germane datorită opoziției românești bine organizată.

Comandantul Armatei 4 ruse, generalul Monkevitz afirma că „în timpul bătăliei de la Mărăşeşti mă găseam lângă trupele române şi luam parte la munca comună a soldaţilor lor şi alor noştri; îmi este, prin urmare, permis să apreciez că în aceste zile tragice, bravura românească a fost minunată”.

În contrast cu remarcile la adresa românilor, generalul rus Monkevitz constata atitudinea trupelor sale: „În a doua jumătate a lunii august se stinse această serie de lupte, cele mai înverşunate din anul 1917 de pe frontul român şi care dăduseră românilor dreptul de a se socoti învingători. Pentru trupele ruse, în schimb, a fost cântecul lebedei. Chiar în cursul bătăliei, atitudinea unor unităţi a fost cu adevărat criminală. O divizie completă a fugit la primul contact cu inamicul“. Aluzia era la adresa Diviziei 124 ruse, care fugise fără să tragă vreun foc de armă.

Alexandru Averescu a declanşat ofensiva românească la Mărăşti, obţinând un succes major. Au fost cucerite dealurile Mărăştilor, Momâia şi alte poziţii. Armata 4 rusă şi Armata 9 rusă afirmau că revoluţia le cerea să nu mai avanseze. Corpul 8 rus şi-a părăsit poziţia ocupată pe Măgura Caşinului, fără luptă şi fără să fie atacaţi de inamic. Astfel, armata română a fost nevoită să-şi extindă flancul.

Militarii români priveau cu uimire la spectacolul oferit de câte un general sau colonel rus dând raportul, cu mâna la chipiu, vreunui ofițer inferior, sau chiar vreunui soldat cu ținuta neglijentă. Acesta din urmă era întotdeauna un „comisar al poporului”, trimis de soviete pentru „supravegherea” conducerii unității respective.

După încetarea luptelor de pe frontul românesc, dezagregarea armatei ruse a continuat să facă progrese. Haosul, insubordonarea şi ţinuta neglijentă sporeau pe măsură ce veneau de la Petrograd ecourile luptelor politice. Căderea guvernului moderat al lui Kerenski era iminentă, din spate venind perechea bolșevică Lenin-Troţki. În urma revoluției bolșevice din noiembrie, noul guvern a anulat toate tratatele şi angajamentelor politice luate de guvernele rusești anterioare. Lenin şi Troţki au demarat demersurile pentru încheierea armistiţiului general şi începerea tratativelor de pace.

Generalul Nicolai Dukhonin, comandantul suprem al armatei ruse, a refuzat să încheie armistiţiul cu germanii cerut de Lenin și Troțki. O echipă de soldaţi bolşevici, în frunte cu sublocotenentul Krilenko, a atacat şi ucis pe general în gara Moghilev, unde se afla trenul Marelui Cartier rus. Apoi i-au tăiat capul şi l-au aruncat din vagon împreună cu bucăţi din corp. A doua zi, soldații s-au distrat folosind bucățile din cadavrul generalului pentru trasul la țintă.

Războiul civil din Rusia şi preluarea puterii de bolşevici au dus la pierderea unui aliat puternic al Antantei pe frontul din Răsărit. În aceste condiţii, România s-a văzut, la sfârşitul anului, izolată în faţa Puterilor Centrale. După ce Rusia Sovietică a semnat, la Brest-Litovsk, un armistiţiu de încetare a operaţiunilor militare, Guvernul român refugiat la Iaşi a înaintat aliaţilor un memoriu. Scopul acestuia era de a-i convinge că salvarea României era condiţionată de încheierea unui armistiţiu. Propunerea de armistiţiu a fost recunoscută de aliaţi. Negocierile de la Focşani au durat patru zile. Armistiţiul asigura răgazul pentru tratativele de pace.

În urma unui Consiliu de Miniştri, prezidat de regele Ferdinand, s-a decis că armata română, constrânsă de necesitatea cererii de armistiţiu a aliaţilor ruşi în ziua anterioară, trebuia să ia parte şi ea la tratative spre a încheia un armistiţiu. Pentru menajarea prestigiului regal s-a hotărât ca regele Ferdinand să părăsească comanda armatelor şi a frontului româno-rus. Comanda armatei de pe acest front a fost încredinţată generalului Constantin Prezan. Acesta a transmis comandantului trupelor germane că armata română urma să participe la armistiţiul propus de armata rusă.

Locul de adunare al delegaţilor ruse şi române pentru tratative a fost oraşul Tecuci. Delegaţia rusă era formată din 21 de ofiţeri ruşi, în frunte cu generalul Kelşevski, comandantul Armatei 9, iar delegaţia română era formată dintr-un general, Lupescu, şi trei colonei. Întâlnirea celor două părţi inamice a avut loc pe şoseaua Focşanilor, într-un punct de pe linia de contact a celor două fronturi. Delegaţiile au fost transportate cu automobile germane la Focşani, fiind primite de generalul von Morgen şi colonelul Hentsch.

La o întrebare a generalului von Morgen, dacă delegaţia română lucrează sub tutela rusă, sau în mod independent, generalul Lupescu a răspuns că procesele-verbale ale discuţiilor se vor încheia în exemplare separate, dar redactate de comun acord, „ca între buni aliaţi”.

Principala discuţie s-a purtat asupra cererii părţii ruso-române, ca germanii să nu mute din Moldova trupe pe alte fronturi. Dar era clar că ei începuseră aceste mişcări de trupe. S-a găsit totuşi o clauză de compromis la punctul 8 din tratat, prin care cele două părţi se obligau a nu mai da ordine pentru mişcări operative şi transporturi după data începerii tratativelor. Discuţii lungi s-au purtat şi asupra propunerii soldaţilor ruși delegați, de a se permite fraternizările de o parte şi de alta a frontului. Această propunere a fost combătută atât de germani cât şi de români.

Între prevederile documentului se aflau obligaţia suspendării ostilităţilor pe întregul front răsăritean şi interdicţia dislocării unor efective militare într-un procent mai mare de 10% din totalul armatelor prezente pe acest front. Armistiţiul a fost prelungit de mai multe ori, până la încheierea Păcii de la Buftea-Bucureşti, dar ostilităţile au continuat sub o altă formă. De exemplu retragerea dezordonată a militarilor ruşi, cărora Lenin le ceruse imperativ dezertarea, a fost o provocare serioasă pentru armata română. A trebuit apărată populaţia de jafuri şi distrugeri.

Armistițiul stipula obligația reciprocă pentru adversari de a nu relua ostilitățile decât prin denunțarea prealabilă a înțelegerii cu 72 de ore înainte. Rușii și-au rezervat dreptul de a considera armistițiul provizoriu până la decizia privitoare la război sau pace a Adunării Constituante a Rusiei.

După încheierea armistițiului de la Focșani, armata rusă, impregnată de ideile lansate de bolșevicii aflați la putere în Petrograd, și-a continuat procesul de dezagregare. Comandantul suprem al armatelor ruse de pe frontul românesc, generalul Dmitri Șcerbacev, a încercat, fără succes, oprirea procesului de decădere al armatei rusești. La început, soldații ruși își părăseau pozițiile individual sau în mici grupuri. Cu timpul, dezertările au început a se efectua în masă, sectoare întregi de front rămânând neacoperite.

Prima măsură a generalului Șcerbacev a constat din concedierea soldaților din contingentele mai vechi, considerate mult mai contaminate de ideile revoluționare. Rezultatul nu a fost unul mulțumitor. Soldații cu vechime își părăseau posturile și încălcau toate regulile, în încercarea de a se întoarce acasă. A doua măsură, „ucrainizarea” frontului român, a avut aceeași soartă. Plănuita armată ucraineană era lipsită de consistență, organizare și, cel mai important, coeziune rezultată dintr-un spirit național.

Comunicaţiile au început să devină nesigure iar aprovizionarea şi întreţinerea armatelor s-au transformat într-o problemă îngrijorătoare. Pe linia frontului dezagregarea lua proporţii din ce în ce mai mari. Armata rusă se desfiinţa. În mintea soldaţilor ruşi încheierea armistiţiului însemna sfârşitul războiului şi întoarcerea acasă.

După semnarea armistiţiului, situaţia armatei ruse de pe frontul român ajunsese foarte curioasă. Generalul Şcerbacev nu-şi mai putea menţine comandamentul decât sub protecţia trupelor române. El nu recunoştea nici guvernul bolşevic şi nici pe generalul Krilenko, asasinul comandantului suprem al armatei ruse, generalul Nicolai Dukhonin, nici pe comisarii poporului de pe lângă unităţile armatei sale.

Ofițerii care încercau să oprească exodul erau considerați dușmani și tratați ca atare. Aceștia erau batjocoriți și supuși la munci umilitoare. În unele cazuri, atunci când nu reușeau să se refugieze în unitățile românești, ofițerii erau uciși de proprii soldați.

Comandanţi de armate, ofiţeri superiori, condamnaţi la moarte de proprii lor soldaţi, s-au pus sub protecţia armatei române spre a se apăra, pentru a aresta şi a aduce la supunere pe proprii soldaţi. Generalul Monkevitz a consemnat: „În numeroase rânduri, românii, înştiinţaţi de crimele puse la cale de unii soldaţi ruşi, au organizat expediţii armate, pentru a scăpa pe victime, cărora le acordau azil în regimentul lor”.

La Brest-Litovsk se semnează tratatul de pace între Rusia Sovietică, pe de o parte, şi Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Imperiul Otoman, pe de alta. Tratatul a impus condiții grele pentru Rusia, aceasta pierzând teritorii și fiind obligată să plătească despagubiri de război. În acest context România a rămas izolată de celelalte puteri ale Antantei. Fără speranțe de a rezista militar de una singură, România a fost oligată și ea să încheie o pace cu Puterile Centrale. Aceasta a fost semnată la București.

Tratatul punea capăt stării de război între părţi şi preciza frontierele Rusiei. Astfel, aceasta renunţa la Polonia, Lituania, Curlanda şi evacua Letonia împreună cu Estonia. Rusia recunoştea independenţa Ucrainei şi Finlandei, ceda Imperiului Otoman Karsul, Batumul şi Ardahanul. În plus, se angaja să plătească o indemnizaţie de război de şase milioane de mărci aur şi să asigure livrarea de cereale Austro-Ungariei.

Situaţia s-a agravat când guvernul bolşevic şi-a exprimat intenţia de a încheia o pace separată. La Brest-Litovsk au început tratativele între Rusia şi Germania. România se afla din nou într-o situaţie extrem de grea, legată de Antanta prin semnate, rămăsese în estul Europei în faţa presiunilor militare şi politice ale Germaniei şi Austro-Ungariei.

Deşi Consiliul de Coroană la care a participat şi generalul Henri Berthelot a hotărât continuarea rezistenţei, poziţia generalului rus Şcerbacev în favoarea armistiţiului şi apoi încheierea armistiţiului dintre Rusia şi Germania la Brest-Litovsk, au obligat România să încheie armistiţiul cu Puterile Centrale, la Focşani. Deşi guvernul I.I.C. Brătianu a fost înlocuit cu un guvern condus de generalul Al. Averescu, presiunile Puterilor Centrale pentru o pace separată s-au intensificat.

După încheierea păcii separate de la Brest-Litovsk dintre Rusia şi Puterile Centrale, România era complet izolată, fără nici o şansă de a rezista în faţa unei ofensive din toate direcţiile a inamicului. La Iaşi s-a format un guvern conservator, condus de Al. Marghiloman, cu speranţa amânării deznodământului sau a obţinerii unor condiţii mai puţin grele.

După îndemnurile lui Lenin, ruşii dezertează în masă, înarmaţi, pentru a se întoarce în ţară. La Pechea, lângă Galaţi, o delegaţie rusească vine la comandamentul diviziei a 4-a pentru a anunţa că trupele ruse vor părăsi frontul şi vor trece Prutul în Basarabia. Referitor la ordinul generalului Scerbaciov de a rămâne pe poziţii, ruşii răspund că nu-l mai recunosc pe acesta drept comandant. Armatele române sunt repoziționate în zona Galațiului pentru a supreveghea forțele rusești aflate în retragere.

În zonă, pe front, în sectorul Tecuci - Galaţi, se afla armata a 6-a rusă, cu trei corpuri de armată a câte două divizii fiecare, cu o putere de circa 5 000 - 6 000 de luptători la fiecare divizie. În spatele lor fusese poziţionată divizia a 4-a română pentru a le supraveghea. După ultimatumul rusesc, divizia a 4-a ia măsurile necesare şi primeşte două batalioane cu mitraliere şi artilerie de la divizia a 13-a vecină ca şi ajutor.

Pentru a acoperi sectorul de front părăsit de ruşi în faţa germanilor, românii trimit respectiv regimentul 5 infanterie care ocupă liniile a două divizii şi două plutoane din regimentul 21 în locul regimentului 136 rus. La Galaţi, situaţia era mai mult decît alarmantă. Oraşul era ameninţat de un întreg corp de armată, din care dispăruse disciplina şi respectul pentru ordine. Comandorul de marină Rizea Niculescu, comandantul sectorului Galaţi, primeşte ordinul de a bara drumul coloanelor ruse spre est şi de a apăra oraşul.

Colonelul Bădescu, comandantul Brigăzii a 8-a de la Fîntînele, are misiunea de a ataca dinspre nord şi dinspre vest coloanele ruse, aflate în defileul dintre bălţile Malina, Calica şi Siret. Disproporţia forţelor este zdrobitoare, ruşii fiind mult mai numeroşi şi mai bine pregătiţi. Era vorba de Corpul 4 siberian, în faţa căruia românii nu aveau nicio şansă. În jurul Galaţiului se va da o luptă violentă intre acest Corp 4 siberian şi fracţiuni ale Diviziei a 4-a române. Comandorul Rizea împrăştie puţinele sale forţe în jurul Galaţiului.

Cea mai mare parte a trupelor, două companii şi jumătate, din Regimentul 21, sunt păstrate pe Dealul Tiglina, spre a opri ieşirea ruşilor din defileul bălţilor, Calica şi Siret. Pe aici se astepta, de altfel, atacul principal. Aici se afla şi două baterii pe afete fixe, ale marinei, o escadrilă de 4 vedete, un torpilor şi o şalupă. O altă companie a ocupat poziţie lîngă bateriile marine, cu faţa spre oraş, spre a preveni un eventual atac al ruşilor din Galaţi, Divizia a 10-a, în spatele poziţiei de la Tiglina. Galaţiul putea fi atacat şi din afară, şi din interior.

Mici detaşamente sunt postate la nord-vest de oraş, spre Fileşti, şi la est, spre Reni, iar în oraş a fost oprit un detaşament de marină şi două plutoane de infanterie, spre a supraveghea trupele ruse ale Diviziei a 10-a. Galaţiul se afla, timp de două zile, sub bombele ruşilor. Ruşii încep să înainteze din două direcţii: dinspre nord-vest de Fileşti înaintează Regimentul 34. Dinspre vest, de la Şendreni, înaintează grosul Diviziei a 9-a. In acelaşi timp, puternice patrule ruseşti se strecoară pe la sud de Băltiţa, surprind avanposturile româneşti de pe Tiglina.

Ruşii ajung la Movileni, aşezîndu-şi tunurile în baterii îndreptate deasupra Galaţiului. O delegaţie de soldaţi din Divizia a 9-a, în frunte cu un căpitan, se prezintă la Galaţi şi cer să li se permită trecerea prin oraş. Daca nu, vor bombarda oraşul şi vor forţa trecerea. Comandantul român refuză. Armata rusă începe bombardamentul. Artileriştii ruşi însă pricinuiesc pagube neînsemnate. Urmează o serie de ciocniri militare între cele două armate.

Bateriile românețti ripostează, trăgînd asupra bateriilor ruse şi asupra rezervelor de infanterie. Bombardamentul se încheie. În noaptea care a urmat, între patrulele de infanterie şi ruşi au fost violente încăierări. Colonelul Bădescu a încercat, prin parlamentari, să-i convingă pe ruşi să depună armele. A doua zi, ruşii reîncep bombardarea Galaţiului şi pregătesc un atac concentrat asupra oraşului. La aripa de vest, trupele Diviziei a 9-a atacă cu putere şi ocupă strîmtoarea dintre Malina şi Siret.

Un vas rus, înarmat cu un tun de 150 mm, venind de la Reni, urcă Dunărea şi trage asupra docurilor, vaselor marine şi bateriilor române. În acelaşi timp, tunurile de la Giurgiuleşti aruncă obuze în oraş. Situaţia trupelor de apărare a Galaţiului este dramatică. Ele sunt acum atacate din 4 direcţii: vest, nord, est şi sud. În oraş, trupele Diviziei a 10-a ruse se constituie în unităţi de luptă.

În centru, trupele ruseşti de infanterie şi artilerie din Divizia a 10-a, care erau cantonate în cazărmile Tiglinei şi la gura Siretului, se concentrează în spatele detaşamentului român de la Tiglina. Il atacă prin surprindere și capturează prima linie: o companie şi jumătate, situată pe botul dealului Tiglina, în faţa Lacului Calica. Restul trupelor române se retrag pe linia a doua, aproape de valea Tiglinei.

Armata româna are o tresărire de orgoliu. Din detaşamentul de la Fileşti se iau două plutoane de infanterie, o secţie de mitraliere, care sosesc în fugă. Infanteriştii români atacă detaşamentul rus de la est, îl pune pe fugă şi-l urmăreşte până trece Prutul.

Detaşamentele române de la Reni şi Giurgiuleşti, de peste Prut, au fost dezarmate. O baterie grea rusească şi şase mitraliere au fost aşezate pe dealul Giurgiuleşti, pe malul Prutului, iar un detaşament rus, format din două companii de mitraliere, un escadron de cavalerie şi o baterie de artilerie, a trecut Prutul, înaintînd spre Galaţi. Bateria şi-a aşezat tunurile lîngă Lacul Brateş. Infanteria rusă desfăşurată în linie de luptă înaintează, precedata de patrule de cavalerie, şi pătrunde în partea de jos a oraşului, unde se întăreşte cu peste 200 de infanterişti înarmaţi din Divizia a 10-a.

Pe dealul Tiglinei, soldaţii români care s-au menţinut pe linia a doua, ajutatați de o companie din Regimentul 50, trece la contraatac. Susţinut pe dreapta de Detaşamentul Milicescu, sosit de la Fileşti, iar pe stînga de bateriile marinei, românii reuşesc să-i respingă pe ruși. Dinspre nord, are loc atacul principal, dat de trupele din Brigada a 8-a, sub comanda colonelului Bădescu, între lacurile Malina şi Calica, împotriva grosului Diviziei a 9-a ruse. La început, românii înaintează foarte greu, din cauza unui puternic foc de baraj al artileriei ruse. Dar bateria româna îi sustine. Români trec la un atac la baionetă, recucerind dealul Tiglina,

Atacaţi şi respinşi dinspre nord şi est, ruşii intră în debandadă şi încep sa se îngrămădească spre sud, înspre Gara Barbosi, şi podul de peste Siret. Artileria română şi trei avioane de bombardament aruncî bombe asupra masei de soldaţi ruşi strînşi acolo. La ora 11:00 noaptea aceștia încep să treacă podul şi se predau germanilor. A fost un deznodămînt total neaşteptat. Unele trupe rusețti au declarat că se predau românilor dacă li se lasă libera trecere pentru oamenii, caii şi căruţele lor. După ce au fost dezarmaţi, li s-a dat voie sa plece.

S-au predat germanilor majoritatea regimentelor 33 şi 35 de infanterie rusă, în total peste 3 000 de oameni, cu tot materialul şi cu un divizion de artilerie. A doua zi dimineaţa, o delegaţie a Diviziei a 9-a siberiene a anunţat capitularea. Restul regimentelor 33 şi 35, regimentele 34 şi 36 în întregime, Brigada a 9-a de artilerie, siberiană, o baterie a Diviziei a 10-a siberiene şi coloana Statului Major al diviziei, s-au predat și ele împreună cu tot materialul.

Au fost dezarmate trupele celei de-a doua divizii, a 10-a, a Corpului siberian. Şi acestea au fost lăsate să treacă peste Prut, pe sub paza santinelelor române. Bătălia de la Galaţi a fost singura din timpul primului război mondial, când România a folosit trupele terestre, marine şi aviatice în acelaşi timp.

În semn de omagiu, autorităţile dintre cele două războaie mondiale, au instalat o placă memorială de cinstire a soldaţilor care au apărat Galaţiul în acele zile. Aceasta se află pe locul unde astăzi se găseşte magazinul Stirex, din Mazepa. După al doilea război mondial, ruşii au dat ordin ca această placă memorială sa fie demolată.

În timp ce luptele de la Galaţi erau în plină desfăşurare, în celelalte regiuni în care se afla armata rusă evenimentele se precipitau, având o derulare asemănătoare. La Pașcani, Fălticeni și Mihăileni trupele rusești au fost dezarmate înainte de a fi trimise în Rusia. Consiliul de Miniștri de la Iași a decis expulzarea taberei rusești de la Socola, unde bolșevicii erau foarte activi.

La Paşcani, Armata a 4-a rusă părăseşte poziţiile ce le ocupa între munţii Neamţului şi Paşcani. Văzând că erau foarte mulţi în comparaţie cu trupele române ce le supravegheau, au decis să forţeze trecerea prin forţa armelor. Maiorul Botnariu, încercând să parlamenteze cu ei este împuşcat pe la spate. Se dau în continuare lupte grele între Roman şi Paşcani, dar până la urmă ruşii capitulează şi acceptă dezarmarea. Au fost dezarmate şi expediate spre Rusia regimentele 104, 334 şi 335.

Corpurile 18 şi 40 ruse se îndreaptă spre Fălticeni - Străjeşti pe mai multe coloane, pentru a trece mai departe, refuzând să depună armele. Au fost opriţi de grănicerii români. Românii au suferit 14 morţi şi 83 de răniţi, rușii peste 100 de morţi şi 500 de răniţi.

La Mihăileni atacul rusesc eşuează, în primul rând din lipsa disciplinei şi coeziunii caracteristice unităţilor bolşevice, conduse de lideri fără cunoştinţe militare. Contraatacul român la baionetă aduce decizia, ruşii capitulează.

Întreaga Moldovă este curăţată de bolşevici. Reacţia lui Lenin şi a conducerii bolşevice este dură. Ministrului român la Petersburg, Constantin Diamandy, i-a fost înmânată o notă de protest prin care acţiunea trupelor române a fost calificată drept criminală şi îndreptată împotriva revoluţiei ruse.

La Socola. bolşevicii instalaseră tunurile pe dealul Aroneanu ţintind Iașiul vecin, dar românii, prevăzători, aduseseră trupe suplimentare în Iaşi. Soldaţii români au atacat tabăra la baionetă. După o luptă scurtă, bolşevicii erau dezarmaţi, încărcaţi în trenuri şi expediaţi sub pază dincolo de Prut.

Basarabia a găsit resursele să trăiască o renaştere naţională românească. Sfatul Ţării se impune ca şi organ conducător şi reprezentant al provinciei, chiar dacă îi lipsea autoritatea să impună ordinea printre sutele de mii de bolşevici ruşi. Au existat însă și momente de îndoială datorită propagandei bolșevice care încercă să îi ademenească pe basarabeni. Această înfluență este redusă datorită exceselor provocate de trupele rusești aflate în retragere de pe front.

La Chişinău, sute şi mii de telegrame din toate colţurile ţării cereau intervenţia trupelor basarabene sau a unor trupe străine pentru a garanta pacea şi liniştea locuitorilor. Dar trupele basarabene erau total insuficiente, procesul lor de formare era încă incipient. O parte dintre ele, la fel ca şi întreaga societate basarabenă, erau încă în dilema spre care cale să o apuce, mai ales că promisiunile maximaliştilor lui Lenin erau foarte ispititoare. În ajutorul propagandei bolşevice au venit şi greşelile ruşilor albi, care reinstaurau marile moşii în zonele ocupate, fapt care a aruncat mai mulţi ţărani din zonă în braţele bolşevicilor.

Propaganda bolșevică a avut efecte şi în Basarabia, unde ţăranii erau speriaţi de către bolşevici cu ideea că de nu vor adera la marea familie sovietică, vor veni moşierii şi burjuii români şi le vor lua tot ce câştigaseră prin revoluţie.

Influenţa bolşevicilor era redusă în Basarabia, în primul rând prin antagonismul dintre ruşi şi români şi în al doilea rând de comportamentul de vandali alarmatelor bolșevice. Lenin a felicitat conducerea basarabeană pentru declararea autonomiei, văzând în asta calea includerii de bunăvoie în marea familie sovietică.

Dezmembrarea Imperiului rus s-a produs în urma revoluţiei ruse din februarie. Națiunile imperiului au accelerat lupta pentru afirmarea identităţii naţionale şi pentru propria organizare în state naţionale proprii, pe baza principiului autodeterminării. Basarabia se găsea în situaţia unică de a se putea desprinde de Rusia. Cu toate că suferise un proces de rusificare, provincia continua să fie în majoritate românească. În aceste condiţii, Basarabia a urmărit mai întâi autonomia faţă de Rusia şi apoi, drept scop final, unificarea cu România.

La scurt timp după preluarea puterii în Rusia de către Lenin, la Marele Congres al Ostaşilor Moldoveni de la Chișinău au participat 989 delegaţi, ofiţeri români şi circa 200.000 de ostaşi, în marea lor majoritate ţărani basarabeni veniţi de pe toate fronturile. Adunarea şi-a asumat rolul de reprezentare a întregii Basarabii şi ca atare şi-a luat dreptul de a proclama autonomia politică şi administrativă a Basarabiei, în baza principiului autodeterminării. Congresul a stabilit convocarea unui Sfat al Ţării, o adunare aleasă şi reprezentativă.

Sfatul Țării l-a ales ca preşedinte, cu unanimitate de voturi, pe Ion Inculeţ. Comisarul gubernial şi cei judeţeni, toţi purtătorii legali ai suveranităţii ruseşti, au jurat credinţă Sfatului, transferând astfel legal şi fără o intervenţie externă, suveranitatea rusă în mâna noului organ reprezentativ. Astfel, Sfatul Ţării a preluat oficial conducerea Basarabiei. La două luni după adoptarea autonomiei, Sfatul Țării a proclamat Republica Democratică Moldovenească. Noul stat continua să fie legat de Rusia ca stat federativ.

Organul conducător executiv în tânăra republică era Consiliul Directorilor, în frunte cu Petre Erhan. Pentru că în Rusia puterea era preluată de bolşevici, basarabenii au luat o decizie radicală. Astfel, la scurt timp după ce vecina Ucraina se rupea de Rusia, Republica Democratică Moldovenească şi-a declarat şi ea independenţa. Preşedintele republicii a fost ales Ion Inculeţ, iar şeful guvernului doctorul Daniel Ciugureanu.

Gara Chişinău era punct de trecere obligatoriu pentru toate transporturile pe calea ferată înspre şi dinspre bucata din nordul Moldovei rămasă sub stăpânirea românească. Era calea pe care treceau furniturile militare şi aprovizionările, precum şi pe care se expediau spre casă soldaţii ruşi demobilizaţi. Ministrul de Război al României a ordonat voluntarilor ardeleni de la Kiev, pregătiți de venire în ţară, să se oprească la Chişinău. Aceștia au fost atacați de soldații bolșevici. Colonelul Popescu a decis capitularea, pentru a evita continuarea vărsării de sânge.

Măsura luată de colonelul Popescu, comandantul regimentului, care avea ordin să evite orice fel de confruntare cu bolşevicii, a fost debarcarea întregului eşalon pe peron, cu arma la picior, pentru a demonstra intenţiile paşnice, în acelaşi timp dorind să trimită o delegaţie care să negocieze trecerea liberă spre Iaşi.

A fost trimis profesorul Andrei Ghighiniţă pentru a negocia trecerea liberă. Ghighiniţă s-a întors la compania sa, în timp ce cădeau primii morţi şi răniţi dintre ardeleni. Eşalonul s-a culcat la pământ şi a pus mâna pe arme, dar ofiţerii au ordonat ca trupa să se retragă după vagoane, la adăpost. Au apărut primii atacanţi ruşi, asupra cărora ardelenii au tras, răzbunându-şi camarazii căzuţi. De câteva ori ruşii au atacat şi s-au retras, în faţa mulţimii de morţi şi răniţi.

Ardelenii aveau doar câte cinci gloanţe fiecare, restul fiind în tren, aşa că în scurt timp au rămas fără muniţie. Cei patru ofiţeri ardeleni au fost separaţi, în timp ce soldaţii erau încolonaţi şi purtaţi ca prizonieri pe străzile Chişinăului. Ofiţerii ardeleni căzuți prizonieri au fost eliberaţi de Pan Halippa, Vlad Cazacliu şi alţi fruntaşi basarabeni. Soldaţii au fost duşi de către basarabenii din regimentul 1 în cazarma lor, refuzând să-i lase pe mâna ruşilor. Aici, în scurtă vreme au fraternizat.

Situaţia se precipită repede. Ciocnirea între bolșevici şi Sfatul Ţării devine inevitabilă. Sovieticii erau gata să instaureze bolşevismul în Basarabia. Le mai stătea în cale doar conducerea efectivă a republicii autonome, Sfatul Ţării. Dar el putea fi rapid răsturnat de trupele rusești, mai ales că superioritatea numerică era de partea lor. Rușii au căutat arestarea membrilor acestei organizații. Ca și răspuns basarabenii cer intervenția trupelor române.

A fost arestat de către ruşi Anton Crihan. A fost recunoscut în preajma gării, dar câţiva soldaţi moldoveni din Regimentul 1 moldovenesc l-au cerut ruşilor ca să-l ducă la ei în unitate şi „să-l înveţe minte”. Ruşii l-au predat, dar moldovenii l-au eliberat câteva străzi mai încolo spunându-i să se ascundă. Crihan a pornit pe jos, peste dealuri, către Prut, prin ger, şi în câteva zile a trecut în Moldova.

Ion Pelivan şi I. Buzdugan se aflau la mănăstirea Suruceni. Aici au venit Suruceanu şi Gafencu, anunţându-i că sunt căutaţi de ruşi pentru a fi arestaţi. Stareţul mănăstirii, părintele arhimandrit Dionisie Erhan, i-a trimis pe toţi cu o trăsură peste Prut, la Iaşi, unde Pelivan era cunoscut şi demersul său pentru aducerea trupelor române putea avea greutate mai mare.

La Chişinău se ţine o nouă şedinţă a Sfatului ţării. Anarhia era totală. Concluzia Sfatului era că nu există nicio forţă care să poată menţine ordinea, deci singura soluţie era venirea trupelor române. Trei delegaţi, V. Ţanţu, Gh. Buruiană şi M. Minciună au fost trimişi la Iaşi încă din acea noapte.

În ultimele zile, patrularea oraşului se făcea numai de trupe basarabene. S-au iscat certuri şi încăierări cu ruşii, dar nu s-a ajuns la vărsări de sânge. De fiecare dată când moldovenii încercau să ia înapoi de la grupe de ruşi armele sau ceea ce doreau să ducă cu ei ei cedau acolo unde erau mai puţini. Jaful cel mare s-a făcut organizat, în timpul nopţii, când ruşii se evacuau în grupuri de sute de oameni.

După mai multe ezitări pentru a nu agrava situaţia, guvernul român a hotărât trimiterea trupelor române în Basarabia. La această decizie a contribuit şi reţinerea ardelenilor din gara de la Chișinău, dar şi faptul bolşevicii au reţinut alte şase garnituri cu destinaţia Iaşi. Scopul trimiterii trupelor române era contracararea trupelor rusești din Basarabia pentru îndeplinirea dezideratului național românesc: unirea Basarabiei cu România. Deşi Chişinăul a fost ocupat fără luptă, nu la fel au stat lucrurile în alte regiuni, unde bolşevicii se simţeau mai puternici.

Trupele române trec Prutul, divizia a 11-a condusă de generalul Broşteanu intră în Chişinăul evacuat de către bolşevici. Armata română a fost întâmpinată cu bucurie, populaţia basarabeană văzând în sosirea ei garanţia instaurării liniştei. Trupele române aflate prin sate au fraternizat cu uşurinţă cu populaţia civilă, soldaţii şi ofiţerii fiind invitaţi pe la diferite evenimente, în schimb ei dând o mână de ajutor la muncile agricole.

Kaabak, şeful statului major bolşevic de la Chişinău, trimite o telegramă la Odessa: „Situaţia este gravă. Românii, aranjaţi în formă de semicerc, se găsesc la 20-25 verste de liniile ferate Bender - Chişinău şi Ungheni – Chişinău. Românii de la Străşeni au un spate de apărare slab. Sub influenţa propagandei Sfatului Ţării, comitetul moldovenesc a cerut evacuarea Frontodelului, care lupta împotriva românilor. Ţăranii care s-au despărţit au hotărât să nu permită intrarea românilor pe teritoriul lor. Sfatul Ţării nu cedează.’’ Kaabak a fugit peste Nistru.

Operaţiunea de a alunga trupele sovietice din Bender a fost încredinţată detaşamentului 22, condus de lt. col. Macovescu.În executarea ei, s-au săvârşit unele greşeli, ceea ce a dus la o încleştare deosebită. Eroarea aparţine onducerii Diviziei 11, prin faptul că detaşamentul era redus numeric faţă de inamic şi nu s-a ţinut cont de ostilitatea populaţiei rusofone, precum şi de specificul oraşului prin cetatea militară medievală, oferindu-i duşmanului condiţii prielnice de a duce lupte subterane. Detaşamentul înaintând pe dealurile din jurul Benderului, a fost primit cu foc atât dinspre oraş cât şi dinspre satele înconjurătoare. Orașul este ocupat de români.

Trupele române ajung la est de calea ferată; dar din raţiunea de a nu fi atacaţi în timpul nopţii, detaşamentul 22 a fost retras şi cantonat în satul Bulboaca. Bolşevicii în schimb, vroiau să încercuiască detaşamentul român ca să-i rupă legăturile cu Divizia 11. Lt. col. Macovescu cere imediat întăriri, iar comandantul diviziei a trimis ca întărire, încă un detaşament, compus din 2 batalioane, condus de col. Meleca. Generalul Broşteanu trimite încă un batalion, ajuns tot la Bulboaca. Detaşamentul de la Bender este comus din 4 batalioane, un escadron şi 2 baterii. Divizia 11 trimite un detaşament la Orghiev.

Două batalioane ce sunt îndreptate spre Chişinău şi Bender sunt atacate de inamic şi dezarmate în localitatea Căinari, 40 km la sud de Chişinău, deoarece comandantul nu dăduse ordin să tragă niciun foc în caz de întâlnire cu inamicul. Detaşamentul declanşează atacul, ocupând localităţile Lipcani, Borisovka şi Varniţa, situate la nord de oraş. Sosesc şi alte întăriri, detaşamentul ajungând la 5 baterii, 5 batalioane şi un escadron.

Este declanşat un bombardament violent de artilerie asupra oraşului Bender, iar detaşamentul atacă prin surprindere şi la 10 oraşul este eliberat. Sunt formate mici garnizoane pentru apărarea gărilor, localităţilor şi materialelor, iar în Bender este oprit doar un batalion.

Artileria ocupă poziţia Borisovca şi Lipcani având obiectiv podul şi satul Parcani. Este trimis un detaşament de o companie şi jumătate şi o secţie de artilerie în direcţia S-E de Bender, având misiunea de a alunga inamicul. Bolşevicii profită de dispersarea trupelor române şi fiind bine informaţi declanşează o puternică contraofensivă dinspre Tiraspol, folosind maşini militare blindate şi tunuri pe care le trec cu uşurinţă peste podul rămas intact şi nepăzit în mod corespunzător.

Atacul surpriză determină trupele române să se retragă la Berezovca, abandonând poziţiile. A rămas pe loc doar o companie din Regimentul 57 Mehedinţi, alcătuită din 62 ostaşi şi 3 ofiţeri, condusă de maiorul invalid Anghel Ciucu. Acest mic detaşament a luptat până la revenirea camarazilor lor.

Trupele românești retrase se regrupează la Bulboaca, primesc întăriri – 2 batalioane şi la 24 ianuarie, contraatacă. Înaintarea spre Bender se face pe trei coloane: coloana din dreapta, de forţa unui batalion, pe direcţia Bulboaca – Gheorbanovschi – Bender, având misiune de a face legătura cu Brigada 4 Roşiori, aflată în zona Fărlădari – Lişca şi, împreună cu aceasta, să ajute la recuperarea Benderului Tighinei. Coloana din centru, de forţa a 5 batalioane şi două baterii, atacă pe direcţia Bulboaca-Bender; coloana din stânga, de forţa unui batalion şi o baterie, pe direcţia Bulboaca – Râşcani – Bender.

Cele trei baterii ale detaşamentului, împreună cu baterie călăreaţă a Brigăzii 4 Roşiori, deschid un foc violent asupra Benderului, iar infanteria porneşte la atac. Înaintarea s-a făcut uşor până la liziera de vest a oraşului, dar în localitate a fost grea, fiind primită cu foc din partea inamicului. Totodată, de pe malul stâng al Nistrului, dinspre localitatea Parcani, artileria inamică trage şi ea spre Bender. Oraşul este recuperat de trupele românești,

La Bender în rândurile bolşevicilor au luptat şi două sute de români, proveniţi dintre dezertori şi muncitori voluntari, membri ai batalionului revoluţionar român din Odesa – organizat şi condus de Cristian Racovski, Mihail Gheorghiu-Bujor. Benderul (Tighina) reprezenta un punct strategic militar de prima mărime pentru că, aşa cum s-a arătat, de la el plecau căile de acces, ferate şi rutiere, spre Chişinău şi Iaşi, precum şi spre sudul Basarabiei. Trupele bolşevice şi susţinătorii lor, respinse peste Nistru, se retrag la Tiraspol. Trupele române primesc întăriri și intră în Cahul. S-a creat astfel Corpul de armată 6.

Un detaşament de soldați români, alcătuit dintr-un escadron de cavalerie, două companii de infanterie, cu o secţie de mitraliere au trecut Prutul şi au intrat în Cahul. La Bolgrad, generalul Kotzbuc, comandantul armatei VI-a ruse, este arestat; ceea ce a dus la o dezlănţuire a anarhiei în regiunea din stânga Prutului. În aceste împrejurări, România hotărăşte să trimită în Basarabia încă trei divizii: a 13-a Infanterie, 1 şi 2 Cavalerie.

Diviziile erau dispuse astfe: Divizia 13, întărită cu regimentul 5 Călăraşi, să înainteze şi să se concentreze în zona Bolgrad – Kazaclia – Novotroion – Sandaclia; Divizia 2 Cavalerie să se concentreze în regiunea Gura Galbini – Carbuna – Batior – Cimişlia; Divizia 1 Cavalerie în zona Bălţi – Strâmba – Putigeşti. Misiunea lor era de a asigura ordinea pe căile ferate şi normala funcţionare a trenurilor şi de a apăra populaţia de jafuri şi distrugeri. Divizia 2 Cavalerie trebuia să asigure legăturile dintre diviziile 13 şi 11, iar Divizia 1 trebuia să acopere flancul stâng.

Cele 4 divizii aflate în Basarabia erau subordonate Marelui Cartier General Român care hotărăşte crearea Corpului 6 Armată, condus de generalul de divizie Gheorghe Istrati avându-l ca şef al statului major pe colonelul T. Dumitrescu. În componenţa Corpului 6 Armată mai intrau: Regimentul 5 Călăraşi repartizat lângă Divizia 11, flota de operaţiuni navale, trupe însărcinate cu acoperirea Deltei, două escadrile de aviaţie şi un detaşament de jandarmi rurali.

Zona de operaţii a corpului de armată era cuprinsă între Prut – Dunăre – Sfântu Gheorghe – Nistru şi în nord până la Soroca – Pripiceni. Misiunile Corpului 6 Armată erau: respingerea peste Nistru a trupelor bolşevice; asigurarea ordinii şi circulaţiei libere a trenurilor; formarea depozitelor necesare armatei române ş.a. După estimările autorităţilor militare române, în Basarabia se aflau 46 000 de soldați ruşi şi ucraineni ostili românilor, dar aflaţi în stare de anarhie.

Divizia 1 Cavalerie, împărţită în mici detaşamente efectua deja operaţiunile de dezarmare a satelor din regiunea de nord a Basarabiei. Ea ajunge la Soroca, de unde stabileşte legături cu armata poloneză. Garnizoana ei rămâne însă la Bălţi; Divizia 2 Cavalerie, după ce dezarmează mai multe sate din zona Gura Galini, trimite, în ziua de 24 ianuarie, Brigada 4 Roşiori şi o baterie călăreaţă la Bulboaca, unde cooperează cu detaşamentul Bender din Divizia 11, la recuperarea oraşului.

Detaşamentele Diviziei 11 ajung în regiunea Talmazi, de unde supraveghea malul stâng al Nistrului. Divizia 11 trimite un detaşament în stânga Nistrului pentru a ocupa temporar localitatea Dubăsari. Divizia 13 opera în sud, participând alături de unităţile marine, la luptele de din jurul Chiliei, Ismailului, Cetăţii Albe sau Akkerman şi oraşul Vâlcov.

Plecând din dreapta Prutului din zona Bujor – Băneasa – Mestecani, Divizia 13 s-a împărţit în două detaşamente: detaşamentul Prut a trecut râul pe la Vadul lui Isac şi s-a îndreptat spre sud, ocupând peste trei zile portul Reni. Detaşamentul Bolgrad trece pe la Oancea şi ocupă Bolgradul. Ambele detaşamente au întâmpinat reacţii minore din partea inamicului. Divizia 2 Cavalerie a pornit din judeţul Fălciu executând marşul în trei etape, instalându-se în localitatea Cimişlia.

În satul Socol – Dezginze, Regimentul 11 Infanterie rus a încercat să-i opună o uşoară rezistenţă, dar, avertizat cu câteva proiectile, depune imediat armele. Divizia 1 Cavalerie, comandată de generalul Mihail Schina, se afla şi ea tot în judeţul Fălciu, de unde s-a deplasat pe axa Huşi-Bălţi în 6 etape, pe trei coloane. Divizia a atacat, din toate părţile, oraşul Bălţi, apărat de bolşevici şi de soldaţi voluntari moldoveni conduşi de căpitanul Popa. În aceeaşi zi reuşesc să ocupe oraşul dezarmându-i pe foştii aliaţi. Brigada 2 Roşiori e trimisă la Cubolta, iar Brigada 3 Roşiori în regiunea Putineşti, unde au procedat la dezarmarea dezertorilor ruşi şi la restabilirea ordinei.

Ajunsă în regiunea Bolgrad, Divizia 13, comandată de generalul Popescu a trimis detaşamentul colonelului Dragu, de forţa a trei batalioane, 3 baterii şi un escadron, să ocupe Ismailul. Vedeta nr. 6, sosită de la Bolgrad şi staţionată la Jalpug, era destinată a face legătura între forţele de uscat şi flota de Dunăre. Ordinul primit era de a nu lăsa în spate nici o unitate militară rusă, soldaţii ruşi disparaţi să fie adunaţi şi trecuţi peste Nistru.

Detaşamentul Dragu staţionează la Cişmeaua, pentru ca apoi, să-şi reia marşul spre Ismail prin Caraclia, unde patrulele române sunt primite cu focuri. Tot aşa sunt întâmpinate şi patrulele trimise spre Broasca, Saftiom şi Ismail. Datorită declanşării unui tir de artilerie, de intimidare, cele două sate s-au predat imediat. Pentru a intra în oraşul Ismail, detaşamentul Dragu mai primeşte sprijin de la detaşamentul col. Rotaru şi flota operativă de pe Dunăre. Vasele ruseşti se retrag în ordine, dar nu renunţă la rezistenţă oprindu-şi flota la Vâlcov şi întărindu-şi flota aici.

Răspunsul la gloanţele trase de inamic, când trupele române se apropiau de Ismail a fost focul de artilerie deasupra oraşului. Concomitent infanteria a înaintat spre Ismail cu aripa sa stângă, pentru a tăia retragerea revoluţionarilor spre Chilia. Apoi, trupele române au pătruns în oraş, cooperând cu un detaşament de marină. Portul a fost ocupat pe de-a întregul în acea noapte. Au fost capturate depozite de armament.

Detaşamentul col. Dragu a fost divizat. Lăsând la Ismail un batalion de baterie, şi împreună cu două batalioane, două baterii şi un escadron, s-a îndreptat spre Chilia Nouă cu misiunea de a captura localitatea. Tot la Chilia Nouă a fost trimis şi detaşamentul col. Rotaru, alcătuit din două batalioane şi două baterii; iar pe apă a fost trimis un batalion de marină, iar din Sulina, prin Periprava, două companii cu secţii de mitraliere, din detaşamentul de debarcare. Marinarii români au debarcat la Chilia Nouă fără a întâmpina rezistență. La Vâlcov armata bolșevică respinge trupele românești într-o fază inițială.

Din portul Vâlcov au plecat trei canoniere şi patru barje ruseşti cu direcţia Chilia Nouă. În contextul concentrării de forţe româneşti navele ruseşti fac cale întoarsă. Divizia 1 monitoare, ajunsă la Chilia Nouă, a debarcat un detaşament de marinari fără a întâmpina rezistenţă.

Imediat, trei vase ruse, tip Doneţ, şi 10-12 barje au deschis foc asupra monitoarelor româneşti aflate pe canalul Cernovca. Surprinse nepregătite, acestea sunt nevoite să se retragă. În consecinţă, s-a cerut comandamentului Corpului 6 Armată să aprobe amânarea operaţiunii de ocupare a Vâlcovului, iar lupta să se reia pe uscat. Detaşamentul Dragu, ocolind portul pe la nord, a ocupat satele Galileşti, Ghibărţeni şi Zăbrieni. Dar artileria rusă de pe vase a bombardat Zăbrieni şi detaşamentul a trebuit să-l abandoneze.

Forţele române trimise în obiectivul de luptă Vâlcov erau alcătuite din aproximativ trei batalioane de infanterie, un escadron de cavalerie, circa trei baterii de artilerie şi un batalion mixt trimis la Periprava, vizavi de malul drept al braţului Chilia spre a constitui, împreună cu trupele de marină, un corp de debarcare în apropierea oraşului. Pe de altă parte, flota de apărare a luat poziţie, cu Diviziunea 1 de Monitoare cu 2 vase, la 500 m deal de gura canalului Cernovca, iar Diviziunea 2 Monitoare cu 2 vase, la 500 m deal de Sulimanca.

Ruşii bombardează biserica din Periprava unde era observatorul artileriei române. Pentru armata română situaţia devenea critică şi s-a obţinut aprobarea de a se răspunde şi a contraataca. Două avioane au făcut recunoaşterea asupra întregii zone. Artileria, trăgând spre Vâlcov, distruge turlele bisericilor rusă şi lipoveană care serveau inamicului drept punct de observare.

Infanteria rusă atacă dinspre Zăbrieni, iar forţele române se retrag la Coviachi, lăsând în urmă doar posturi înaintate. Aici detaşamentul 22 este întărit cu noi trupe de cavalerie. În acelaşi timp, infanteria română se extinde pe latura stângă interceptând liniile de comunicaţie dinspre Cetatea Albă (Akkerman). Vâlcovul este blocat dinspre uscat.

Pentru ocuparea Vâlcovului, comandamentul Diviziei 13 a dat ordin de operaţii care priveau flota de operaţiuni şi detaşamentul col. Dragu. Escadra de Dunăre trebuia să ocupe poziţiile amintite de tragere. Dar în seara zilei precedente, vase uşoare ruseşti de război au tras asupra satului Periprava, unde se găseau companii din batalionul de debarcare. Au încercat să debarce aici, dar au fost respinse. Bateria instalată în pădurea Peripravei trage cu obuze în direcţia portului Vâlcov unde se vedeau o mulţime de ostaşi inamici.

Ambele forţe combatante îşi săpau tranşee, deşi vremea era greu de înfruntat. Comandantul Diviziei 13, aflat la Bolgrad, ordonă declanşarea contraofensivei.Greul luptei trebuia să-l ducă trupele marinei, conduse de contraamiralul V. Scodrea, în colaborare cu detaşamentele col. Dragu şi respectiv col. Rotaru, acesta din urmă fiind amplasat la Periprava. Conform ordinului operativ al comandantului flotei de apă, comandantul V. Scodrea, misiunea flotei române de apă era de a ocupa Vâlcovul, cooperând cu cele două detaşamente de uscat.

Divizia 1 Monitoare urma să ia poziţia în canalul Cernovca, 500 m în amonte de gura acestuia, iar Divizia 2 în apropiere; barjele cu obuzire să ia poziţie între cele două diviziuni. Aceste forţe aveau sarcina de a sprijini debarcarea trupelor de pe malul stâng şi de a ţine sub tir de foc vasele ruse, sau localitatea Periprava. După un schim de artilerie, operațiunea reușește, iar localitatea este ocupată de români.

Comanda forţelor de debarcare era încredinţată maiorului Sebastian Avramescu. Vasul spital de pe canalul Cernovca trebuia dus la 5 km în amonte de gârla Sulimanca. Lângă el, pentru legătură şi transport a fost plasat vasul „Mântuirea”. Aplicarea acestui ordin s-a făcut peste patru zile când s-a trecut la ofensivă. Din Chilia Veche, de pe malul drept al Dunării, unde se afla comandorul V. Scodrea a expediat câte un ordin telegrafic Diviziunii 1 monitoare şi maiorului Sebastian Avramescu.

Divizia 1 avea misiunea să ocupe imediat poziţii pe canalul Cernovca, la circa 3 km de Sulimanca şi la ora 16:00 să deschidă foc de artilerie asupra turlelor bisericii ruse din Vâlcov şi apoi şi în cele ale bisericii Lipovene, unde se aflau observatoarele de dirijare a artileriei bolşevicilor, precum şi a vaselor acestora de pe canal. Iar în cazul în care vasele ruse deschideau foc înainte de ora 16:00, acţiunea trebuia dusă cu hotărâre luând legătură cu maiorul Avramescu.

Vasul „Mântuirea” trebuia să fie amplasat la întretăierea canalelor Babina cu Cernovca, iar semnalul chemării la luptă să fie trei fluierături lungi şi trei scurte. Maiorul Sebastian Avramescu avea ordinul de a deschide focul de pe vasele româneşti spre Vâlcov. O baterie trebuia să tragă în biserica lipovenească, iar barjele cu obuziere în cea rusă. O altă baterie trebuia să blocheze canoniera rusă de la gura canalului Oceacov. Tuturor li se preciza numărul de obuze pe care îl aveau voie să tragă.

Luptele româno-bolşevice s-au desfăşurau îndeosebi cu artileria de mare şi de pe uscat. Sediul sovietului local din Vâlcov este lovit. Totodată, sunt distruse şi turlele bisericilor, iar vasele ruseşti nu-şi mai puteau regal tirul; unele vase eşuează, iar altele se retrag fără a fi tras măcar un obuz.

Trupele bolşevice se îmbarcă pe vase şi iau drumul spre mare cu direcţia Odesa şi Sevastopol. Atât Vîlcovul cât şi Zăbrienii au fost ocupate de trupele române fără a întâlni vreo rezistenţă. Cu acest prilej, au fost capturate mai multe şlepuri şi o însemnată cantitate de materiale şi muniţii.

Marele Cartier General, prin ordinul 8722, face cunoscut comandamentului Corpului 6 Armată să treacă la eliberarea oraşului Cetatea Albă (Akkerman), prin aruncarea rușilor peste Nistru şi să supravegheze trecerile peste graniţă pe porţiunea de la Corniari şi Ialanca, până la Cetatea Albă. Pentru aceasta, comandamentul Corpului 6 Armată a dispus constituirea unui detaşament mixt, denumit „Akkerman”, pus sub comanda nemijlocită a şefului Diviziei 13 infanterie.

Detaşamentul „Akkerman” era alcătuit dintr-o brigadă mixtă şi Regimentul 5 Călăraşi din componenţa Diviziei 13, Brigada 4 Roşiori şi o companie de ciclişti de la Divizia 2 Cavalerie, Regimentul 3 Vânători, un batalion de infanterie şi două plutoane cavalerie, date de Divizia 11, Brigada 25 Infanterie, dată de Divizia 1 Cavalerie. Asaltul asupra oraşului-cetate era programat, însă datorită trecerii unui detaşament german dinspre frontul român, prin sudul Basarabiei spre Ucraina, operaţia a fost devansată.

Trupele române care fuseseră organizate pe trei coloane, cu două detaşamente, după un marş de 60 km, parcurşi în patru zile, au pătruns în Cetatea Albă. Flota de apă, care era în componenţă, cu o parte a Regimentului 47 Infanterie pe flancul drept n-a participat la acţiune. Oraşul a fost eliberat fără lupte.

Basarabia era împărţită în patru zone, componente a Corpului 6 Armată. Odată cu sosirea trupelor românești Basarabia și-a declarat independența față de Rusia. În contextul destrămării Imperiului Țarist și alte popoare componente al acestuia, cum ar fi finlandezii și polonezii, și-au câștigat independența.

Revoluţia rusă a distrus puterea militară a imperiului rus, a cufundat ţara în anarhie şi a pus la grea cumpănă ţelurile şi eforturile Antantei. Odată cu destrămarea politică, socială şi militară a Rusiei s-a trezit conşrinţa naţională a popoarelor limitrofe componente a imperiului.

Guvernul bolșevic era dispus să accepte autonomia provinciilor cu populaţie nerusească şi a preconizat ideea unei vaste republici federative ruse. Autonomia promisă nu a mai mulţumit. Finlandezii, ucrainenii, polonezii, lituanienii, georgienii, şi-au dorit imediat viaţa în libertate politică. Măreţul imperiu al Romanovilor, s-a pulverizat.

Guvernul sovietic a trimis guvernului român un ultimatum prin care cerea să se răspundă la acuzaţia că ar fi comis nişte acte împotriva armatelor ruse. Era vorba dezarmarea armatelor bolşevice. Guvernul român a răspuns arătând că măsurile luate s-au mărginit la înlăturarea conflictelor de pe teritoriul român şi la împiedicarea retragerii dezordonate care aveau ca urmare acte de jaf şi devastări. Ca urmare a intervenţiei trupelor române în Basarabia guvernul sovietelor a rupt relaţiile cu România.

Consiliul Comisarilor îşi lua asupra sa toată răspunderea pentru conservarea tezaurului românesc, care va trebui să fie remis poporului român. Pentru a justifica această acțiune guvernul bolşevic a dat explicaţia că România ar cere restituirea tezaurului pentru ca să-l transfere generalilor „albi“ din Rusia de Sud – Keledin, Denikin, ca aceştia să-şi poată constitui şi întreţine armatele de voluntari antibolşevice.

Deşi iritat, premierul francez Clemenceau a exclamat şi el: „Nu pot da României o Franţă vecină“. De altfel odată cu intrarea României în război nici unul dintre aliaţii din Antantă nu a putut oferi ajutor pe front, aşa că în câteva luni România a devenit o victimă sigură în mâinile inamicilor germanici.

În contextul militar de criză creat de începutul dezastruos al campaniei românești din primul război mondial, statul român a luat decizia adăpostirii Tezaurului Național al României în Rusia. Transformările social-politice datorate revoluției bolșevice din Rusia au transformat, în viziunea bolșevicilor, statul român într-un inamic. Această atitudine a oferit guvernului revoluționar bolșevic pretextul necesar confiscării tezaurului românesc.

Consiliul de Miniștri al României a aprobat transferul tezaurului în Rusia, după ce ministrul Rusiei la Iași, generalul Mossoloff confirmase autorizarea sa de către guvernul rus de a semna protocolul privind încărcarea tezaurului într-un tren special. Mossoloff adăuga că guvernul imperial rus garanta integritatea lui atât pe timpul transportului, cât și pe durata șederii lui la Moscova. Aceasta a fost prima tranșă din tezaur transferată în grija rușilor.

Lăzile transportate la Moscova erau încărcate cu 91 de tone în monede istorice de aur, care aparţineau persoanelor private, companiilor şi băncilor particulare din România şi 2,4 tone de lingouri de aur, care aparţineau Băncii Naţionale a României; acţiuni, obligaţiuni, titluri de credit; colecţia de monede a Academiei Române, tablouri semnate de Grigorescu, Amann şi Luchian, cărţi rare, odoarele mănăstirilor din Moldova şi Muntenia, arhive, depozite, precum şi colecţii ale multor instituţii publice şi particulare.

În ajunul bătăliei Mărășeștilor, a fost trimis la Moscova un al doilea eșalon cu părți ale Tezaurului României: 24 de vagoane, bunurile având o valoare de inventar de 7,5 miliarde de lei. Sub paza unei unități de cazaci, trenul a ajuns cu bine la Moscova. Valorile Băncii Naționale din al doilea transport au fost depozite la Kremlin, în care fusese depus și stocul metalic și bijuteriile Reginei Maria ce fuseseră aduse cu primul transport, în timp ce valorile tezaurul Casei de Depuneri a fost depozitat la localul Casei de Împrumuturi și Depozite a Rusiei.

Starea conflictuală dintre statul român și noile autorități ruse s-a răsfrânt și asupra soartei Tezaurului României. La începutul ultimului an de război mondial, Rusia, prin Troțki, comisarul afacerilor externe, anunța ruperea relațiilor diplomatice cu România, iar generalul Șcerbacev era scos în afara legii și declarat ca dușman al poporului. Tot atunci, Troțki declara că „fondurile românești depuse la Moscova sunt intangibile pentru oligarhia română. Guvernul sovietic își ia răspunderea păstrării acestor fonduri și a predării lor în mâinile poporului român”.

O importantă diaspora românească se afla în sudul Rusiei europene, în orașe precum Cherson, Odessa și Rostov pe Don. Aceasta era formată din români care se refugiaseră din pricina războiului de pe teritoriul românesc. În contextul creat de războiul civil rusesc, aceștia au încercat să se repatrieze. Majoritatea au rămas blocați la Odessa, oraș aflat în luptele dintre ucraineni și bolșevici. Aceștiau au fost internați în vase de război de către bolșevici cu scopul de a fi repatriați. Unii dintre refugiați au fost repatriați atunci când armatele Puterilor Centrale au ajuns în Ucraina.

Comisarul sovietic Racovski a adresat un ultimatum guvernului român, la finalul documentului anunțând „toate armatele revoluționare care operează împotriva generalilor contrarevoluționari români că încep operațiunile militare pentru apărarea revoluției ruse”.

Deoarece armatele germane înaintaseră în Ucraina, Odessa amenința să fie cucerită de acestea. Comisarul Racovski, deși se înțelesese cu guvernul Averescu să-i elibereze pe prizonierii români, i-a expediat spre Sevastopol, la bordul câtorva nave, în condiții precare de cazare. Românii au fost însoțiți și protejați de colonelul canadian Joseph Whiteside Boyle. Cei 92 de refugiați români, îmbarcați pe nava Cernoe More, au ajuns în final în portul Sulina. Ceilalți români, rămași în Rusia, au fost eliberați și repatriați, în mod ironic, de trupele germane și austro-ungare care cucereau Ucraina.

O delegaţie a Comitetului Central Moldovenesc, formată din ofiţerii Pândea, Terziman şi Furtună s-a dus la Cartierul General rus de la Moghilev unde a contactat pe Kerenski şi pe generalul Duhonin cărora le-a cerut aprobarea formării de unităţi naţionale. Delegaţia a obţinut aprobarea. Rotmaistrul Cijevski, membru în Comitetul Central Moldovenesc a fost însărcinat cu organizarea şi conducerea acestei armate naţionale al cărei nucleu a fost Regimentul 40 din Odesa, format din români. Lupta s-a dus mult prin propagandă scrisă. O dificultate a mişcării românești basarabene a început să se ivească dinspre partea Ucrainei, care se constituise ca stat.

Regimentul 40 a căpătat un caracter complet românesc, prin înlocuirea cu români a soldaţilor de altă naţionalitate. Operaţiunea a fost apoi continuată şi în alte localităţi din Basarabia. Pentru soldaţi a început să apară ziarul „Soldatul moldovean“ în limba română, sub direcţia lui Iorgu Tudor.

Proclamarea statului independent ucrainean a despărţit teritorial Basarabia de Rusia aşa că ideea constituirii unui stat autonom a căpătat un accent hotărâtor. Una dintre notele caracteristice ale luptei românilor basarabeni a fost importanţa dată şcolii naţionale. Problema culturii a fost pusă în faţa celorlalte ca o condiţie a vieţii naţionale, lucru care a dat o înaltă valoare spirituală mişcării naţionale dintre Prut şi Nistru.

Chiar de la începutul revoluţiei, Partidul Naţional Moldovenesc a înscris în programul său învăţământul în limba română, urmând ca limba rusă să se predea ca simplu obiect de studiu. Prima măsură pregătitoare pentru punerea în practică a acestui deziderat naţional a fost pregătirea învăţătorilor şi profesorilor cu limba română literară, cu gramatica, literatura, metodica limbii şi istoria neamului. S-a făcut apel la Vechiul Regat să trimită cărţi româneşti.

Comitetul Central Moldovenesc a instituit o secţiune de „propagandişti culturali“, sub conducerea ofiţerului T. Cojocaru. Programul ei era formarea şi trimiterea de emisari în toate colţurile Basarabiei, care să înlocuiască pe propagandiştii ruşi. Comitetul Central a cerut introducerea limbii române în toată Basarabia: administraţie, şcoală, biserică, armată. Acolo unde pentru aceste sarcini nu existau cadre suficiente s-a trecut la angajarea de bucovineni, ardeleni şi regăţeni.

Guvernul ucrainean a manifestat tendinţa de a cuprinde Basarabia, ca una din provincii, cea de a zecea. Delegaţiile tuturor organizaţiilor politice, administrative, profesionale şi naţionale au luat o poziţie puternic ostilă acestei pretenţii. La acest protest s-a alipit şi Rumcerod-ul din Odessa, comitetul revoluţionar alcătuit din reprezentanţi ai armatelor ruse de pe frontul din România, ai marinei de război din Marea Neagră şi ai organizaţiilor muncitoreşti şi ţărăneşti din Basarabia şi Cherson. Rada din Kiev a fost nevoită în cele din urmă să renunţe la orice pretenții.

În afară de şcoală a luat avânt şi activitatea culturală. S-a pus în funcţiune o tipografie cu litere latine, iar mai târziu o alta adusă de ardeleni. Odată cu decretarea introducerii alfabetului latin a început şi tipărirea de manuale didactice. O deosebită importanţă au avut-o cursurile de limba română pentru învăţătorii basarabeni începute la Chişinău.

Pentru organizarea administrativă a Basarabiei românii de acolo au decis înființarea Sfatului Țării. Acest organism legislativ o condus nou proclamata Republică Democratică Moldovenească. În calitate de parlament, Sfatul Țării a proclamat apoi unirea Basarabiei cu România.

Acţiunile românilor basarabeni s-au lovit de o mulţime de antipatii ruse şi de acţiuni sau declaraţii potrivnice. Pentru a se curma inconvenientul ca mişcarea naţională să fie condusă de două formaţiuni: Comitetul Central Ostăşesc şi Partidul Naţional s-a decis să se creeze un organ independent de administraţie a Basarabiei autonome.

Din consfătuirile delegaţilor comitetelor de soldaţi basarabeni de pe frontul român cu ai comitetului din Odesa şi cu delegaţii Partidului Naţional s-a născut ideea convocării Marelui Congres Ostăşesc. Acest congres a reprezentat evenimentul cel mai hotărâtor pentru soarta Basarabiei. El s-a ţinut la Chişinău, la „Casa Eparhială“ cu participarea a 989 de deputaţi, soldaţi şi ofiţeri. Acolo s-a hotărât convocarea Sfatului Ţării ca și organism reprezentativ al dezideratelor naționale românești.

Alegerile pentru Sfatul Ţării nu s-au putut face prin vot direct, deoarece aproape toată populaţia bărbătească a ţării era împrăştiată pe diferite fronturi de luptă, ci prin alegeri indirecte, făcute de diversele comitete şi organizaţii. Sfatul Ţării s-a alcătuit din 120 de membri. Dintre aceştia 84 trebuiau a fi români basarabeni, iar restul de 36 reprezentau celelalte minorităţi: ruşi ruteni, evrei, bulgari, germani, polonezi, etc. S-au rezervat 10 locuri pentru moldovenii de peste Nistru, dacă aceia doreau să ia parte.

Crearea Sfatului Ţării urmată de proclamarea Republicii Moldoveneşti a Basarabiei şi de autonomia ei, a fost prima etapă pe drumul ce conducea la unirea Basarabiei cu România. Evenimentul deschiderii Sfatului Ţării a avut loc în localul Liceului nr. 3, salutat cu accentele imnului „Deşteaptă-te române“ şi de cuvântările a 40 de oratori din toate categoriile sociale şi administrative. A doua etapă a fost declararea independenţei noii republici.

Basarabia a fost prima provincie care s-a unit cu România pentru a forma România Mare. Unirea s-a făcut cu aportul trupelor românești trimise în Basarabia care au asigurat securitatea procedurilor prin expulzarea armatelor ruse bolșevizate. Unirea era condiţionată de păstrarea unei autonomii provinciale, cu administraţie şi Sfat proprii. După unirea Transilvaniei, Sfatul a renunțat la condiții și s-a autodizolvat. Unirea a fost recunoscută internațional după război prin sistemul tratatelor de pace de la Paris.

În Basarabia, în afara unirii cu România se mai vehiculau alte trei variante pentru viitor. Prima ar fi fost păstrarea autonomiei în cadrul unei mari federaţii ruse. O a doua soluţie ar fi fost unirea cu Ucraina, dar aceasta era o variantă foarte puţin discutată şi apreciată. Cea de-a treia soluţie ar fi fost păstrarea unei independenţe desăvârşite, dar nici în asta nu credea nimeni datorită lipsei de resurse financiare pentru supraviețuirea tânărului stat.

La şedinţa Sfatului Ţării de la Chișinău pentru deciderea unirii au luat cuvântul preşedintele Ion Inculeţ şi prim-minstrul român de la București, Alexandru Marghiloman, ca reprezentant al guvernului României. Constantin Stere, basarabean de origine și cooptat în Sfat, spunea: „Astăzi noi trebuie să hotărâm ceea ce va avea o importanţă hotărâtoare asupra soartei viitoare a poporului nostru. Mersul de fier al istoriei pune asupra umerilor noştri o răspundere pe care noi n-o putem ignora cu nici un fel de sofisme”. Unirea a fost aprobată cu 86 de voturi pentru, 3 contra şi 36 abţineri.

La două săptămâni după ce trupele române defilaseră în centrul Cetăţii Albe, o delegaţie compusă din președintele Ion Inculeţ și prim-ministrul dr. Ciugureanu, a venit la Iaşi. Scopul vizitei era de a mulțumi regelui Ferdinand pentru ajutorul militar şi pentru a lua contact cu guvernul român în vederea Unirii. Averescu i-a sfătuit să mai stea un timp sub formă de republică independentă, aşteptând un moment mai prielnic pentru unire. Premierul Averescu, sigur de unirea viitoare a Basarabiei, a amânat realizarea Unirii. Delegaţia basarabeană s-a întors la Chişinău în aşteptarea momentului oportun promis.

Actul Unirii prevedea anumite condiţii. Astfel, Sfatul Ţării conducea reforma agrară. Unirea era condiţionată de păstrarea unei autonomii provinciale, cu administraţie şi Sfat proprii. Acesta urma să aibă competenţe în stabilirea bugetelor locale și să numească funcţiile administrative. România trebuia să asigure Basarabiei respectarea deplină a drepturilor democratice, o reprezentare proporţională în Parlament precum şi prezenţa în Consiliul de Miniştri a doi reprezentanţi basarabeni. După unirea Transilvaniei, Sfatul a renunțat la condiții și s-a autodizolvat.

În cursul lunii martie devenise tot mai evident că unirea Basarabiei cu România era, din punct de vedere românesc, singura soluţie pentru tânăra republică. Viitorul ei ca stat independent era periclitat de intenţiile de anexare ale Ucrainei. Rada ucraineană, care semnase pacea cu Puterile Centrale, făcea presiuni mai ales pentru anexarea unor părţi ale Basarabiei, precum Ţinutul Hotinului şi Cetatea Albă.

Statul român a semnat după război, la Paris, tratatul cu Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia: „Considerând că din punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic unirea Basarabiei cu România este pe deplin justificată; Considerând că populaţiunea Basarabiei a manifestat dorinţa de a vedea Basarabia unită cu România”, părţile recunoşteau „suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa până la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia, şi acest hotar”.