România de la Pacea de la București la unirea cu Transilvania
autor Moise Gheorghe, ianuarie 2017
Unirea Transilvaniei cu România a fost proclamată la 1 Decembrie 1918, prin Rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
România a încheiat cu Puterile Centrale Pacea separată de la Buftea-București. După acest moment, pentru România au urmat opt luni de emoții produse de evoluția evenimentelor internaționale. Balanța victoriei în război s-a înclinat către ambele tabere, societatea românească trecând de la agonie la extaz. Lumea politică românească a trebuit să execute un complicat și periculos „mers pe sârmă” între Antanta și Puterile Centrale. Epuizarea precipitată a Puterilor Centrale, în decurs de doar două luni, a condus la încheierea războiului și dezintegrarea celor două imperii centrale: Germania și Austro-Ungaria.

Tratatul de pace de la București a stabilit înrobirea politică a României. Împreună cu convenţiile adiţionale, conţinea un număr covârşitor de dispoziţii, care au desfiinţat, în fapt, România ca ţară de sine stătătoare. Acest tratat a constituit confirmarea şi reglementarea regimului de ocupaţie militară a Munteniei, cu apăsare umilitoare şi cu stoarcerea tuturor resurselor umane şi materiale. Obligațiile asumate de România prin tratat au fost aplicate superficial și tergiversat, de-a lungul a șase luni, provocând nervozitate în partea Germană.

După o ultimă ofensivă promițătoare a Germaniei pe frontul de vest, contraofensiva Antantei a scos la iveală epuizarea Puterilor Centrale. Resursele limitate ale Centralilor, unul dintre motivele reale ale războiului, au determinat capitularea pe rând, în ordinea puterii economice și militare, a celor patru state ale Puterilor Centrale.

Cu o zi înainte de armistițiul cerut de Germania și încheiat pe frontul de vest, la Compiegne, Regele Ferdinand a proclamat mobilizarea generală şi a ordonat armatei române reintrarea în război de partea Antantei. Totodată, a fost demis guvernul Marghiloman şi s-a format un cabinet de militari şi tehnicieni, condus de generalul Constantin Coandă. Acesta a luat imediat măsura considerării Tratatului de la Bucureşti ca act nul şi neavenit.

Dezintegrarea Imperiului Austro-Ungar în ultimele zile ale Primului Război Mondial a creat un vid de putere în fostele sale provincii. În Bucovina, mozaicul etnic, urmare a colonizărilor puse la cale de austrieci de-a lungul timpului, a complicat situația. Cu teritoriul regiunii disputate de Ucraina și România, liderii majorității românești au solicitat intervenția armatei regale române în Țara Fagilor. Pacificarea regiunii a permis oficializarea unirii Basarabiei cu Regatul României.

Unirea Transilvaniei cu România a fost proclamată la 1 Decembrie 1918, prin Rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia. Populaţia română şi cea săsească din provincie s-au pronunţat pentru încorporarea Transilvaniei la România, lucru consfinţit mai apoi prin Tratatul de pace de la Trianon.

După semnarea Păcii preliminare de la Buftea cu Puterile Centrale, una dintre condiții a fost prioritară: plecarea Misiunii Militare Franceze de pe teritoriul românesc. După o călătorie de două luni prin Rusia bolșevică, membrii misiunii aveau să ajungă acasă, în Franța.

În ajunul despărțirii, parlamentarii români de la Iași s-au înfățișat comandantului misiunii franceze, generalul Henri Berthelot. I-au prezentat acestuia o adresă de omagiu și un dar - un exemplar din rara biblie a domnitorului Șerban Cantacuzino. Adresa de omagiu a fost citită de scriitorul și politicianul Barbu Ștefănescu-Delavrancea. Textul acesteia afirma că „sentimentele de recunoștință ale oștirii și ale poporului român vor întovărăși veșnic amintirea vie a marelui nostru prieten care pleacă.” Răspunsul generalului francez a fost: „Franța nu va permite îngenuncherea României”.

O delegație a profesorilor universitari români a înmânat generalului Berthelot un memoriu pentru colegii lor de la universitățile din Franța: „Nimic din ceea ce se face la dumneavoastră, care sunteți fericiți că puteți lupta pentru triumful cauzei comune, nu va rămâne străin inimilor noastre îndurerate. În zilele dumneavoastră de fericire, nu uitați România, al cărei ultim strigăt de supremă durere vă sosește chiar în momentul când ea e târâtă la un supliciu pe care nu l-a meritat”.

Seara, în gara de la Socola, lângă Iași, un tren se pregătea de plecare spre est. Acesta a fost trenul membrilor Misiunii Militare Franceze în România. Pentru a ajunge în Franța, trenul trebuia să traverseze către nord-est Rusia bolșevică. Regele Ferdinand I și mii de soldați români au fost prezenți la plecarea militarilor francezi, dându-le acestora onorul pe acordurile imnului național francez. De pe scara vagonului, cu mâna la chipiu, generalul Berthelot răspundea la strigătele românilor de „Vive la France!” cu „Trăiască România Mare!”.

Pacea preliminară semnată la Buftea a prevăzut ca România să treacă la demobilizarea unei mari părți din militarii armatei sale. Au fost oprite sub steag doar diviziile din Basarabia, cu efectivele de război întregi, și cele opt divizii din Moldova, dar cu efectivele mult reduse. Ofițerii și soldații rezerviști au primit ordinul de demobilizare. Cei originari din Muntenia se puteau întoarce la casele lor.

Înapoierea demobilizaților în teritoriul ocupat s-a efectuat printr-un șir de formalități birocratice, cu rolul de a umili pe foștii luptători. Aceste formalități prevedeau vizita medicală, dezarmarea, deparazitarea, încolonarea sub pază armată germană, drumuri lungi pe jos, predarea uniformelor către ocupanții germani și obligația prezentării periodice la control, în zona de origine.

Populația română din zona ocupată a României a făcut o primire entuziastă demobilizaților. Uniforma românească nu a mai fost văzută de un an și jumătate în acele teritorii, doar în cazurile prizonierilor români supuși la corvezi de către germani. Sosirea demobilizaților a reaprins sentimentele patriotice. La București, demobilizații au fost întâmpinați cu aclamații și flori, fiind așteptați în Gara de Nord de mii de bucureșteni.

Autoritățile germane de ocupație au fost surprinse de reacția entuziastă a civililor. O ordonanță a poliției militare germane a prevenit populația că astfel de manifestații erau interzise: „În aprecierea sentimentelor patriotice ale populațiunii la întoarcerea demobilizaților armatei române, se atrage atenția că se va proceda cu toată severitatea în contra atitudinii elementelor nesocotite care poartă caracterul dușmănos contra supușilor Puterilor Centrale aliate. Se interzice în mod expres: orice aglomerație care împiedică circulația publică, acompanierea demobilizaților, aducerea de ovații, etc.”.

De-a lungul unui an și jumătate, populația din teritoriul ocupat a fost privată de informații referitoare la evoluția operațiunilor militare de pe frontul din Moldova. Aflarea adevărului de la cei care au luptat pe front a condus la o revigorare a moralului național, foarte scăzut după ocuparea părții de sud a României.

Conform datelor oficiale ale germanilor, numărul prizonierilor români, până în penultimul an de război, a fost de 113.000. Acestora li s-au adăugat circa 20.000 de prizonieri români luați în cursul anului marilor bătălii de pe frontul din Moldova. La întoarcerea acestora din prizonierat, s-a aflat și despre tratamentul la care au fost supuși românii în lagărele de prizonieri ale Puterilor Centrale.

În lagărele de prizonieri germane, românii au fost supuși unui regim de epuizare fizică și de ucidere lentă. Din cauza blocadei maritime a Antantei împotriva Germaniei, hrana, în general, s-a redus la o fiertură de gulii și o bucățică de pâine indigestă, fabricată din tărâțe rămase după măcinatul cerealelor. Uneori, a lipsit și aceasta. Prizonieri români au fost obligați să participe la realizarea de săpături și fortificații în spatele fronturilor Centralilor din Franța și Italia. Unii au murit uciși de artileria care bătea până la ei, alții, de epuizare și foame, frig și maltratări.

Prizonierii români luați de bulgari au fost deposedați de mantale, tunici, bocanci și traiste. Erau loviți cu paturile puștilor sau împunși cu baionetele. La cea mai mică opunere, riscau să fie uciși. Unii civili bulgari au atacat coloanele de prizonieri români cu bâte și topoare sau au tras cu arme asupra lor.

În câteva lagăre pentru ofițeri, precum cele de la Sopronyék-Ungaria, Dännholm și Krefeld - Germania, s-a încercat menținerea unei aparențe înșelătoare de condiții decente. Însă, regimul alimentar era tot unul deficitar. În lagăre au murit zilnic câte 50-60 de persoane, precum la Stroehen Moor, Bressen, Küstrin, Tukel, Breeskow, Lamsdorff sau Ostffyasszonyfa. Astfel se explică de ce jumătate dintre prizonierii români au murit în captivitate. Mii de cruci ale unor prizonieri români sunt răspândite prin Franța, Italia, Austria, Germania și Ungaria.

În lagărele bulgărești, ofițerii și soldații români au fost cazați în șoproane și magazii lipsite de izolație, îngrămădiți până la sufocare într-o mizerie cruntă și invadați de paraziți. Hrana era bulgurul național, grâu fiert cu apă, care trebuia scos cu mâna goală din strachina comună. Lagărele bulgărești de la Tulovo, Kîrdjali, Orhania și Sliven au devenit mormintele a mii de soldați români, iar cele de la Haskovo, Ustovo și Vlahovo ale ofițerilor.

După război, francezii au solicitat, în conformitate cu prevederile Tratatului de la Versailles, judecarea generalului german Hauff, comandantul Diviziei 26 germane din Würtemberg. Acesta a comis mai multe crime de război asupra prizonierilor români aduși la Mulhouse-Alsacia pentru lucrări în spatele frontului. Brutalitățile au fost aplicate și civililor care erau surprinși ajutându-i pe prizonieri cu vreo bucățică de pâine.

Un convoi de 400 de ofițeri români prizonieri la bulgari a fost purtat pe drumurile din munții Rodopi. În acest timp, contrar convențiilor internaționale, ofițerii au fost siliți să lucreze la pietruirea de șosele. Refuzând, aceștia au fost bătuți cu paturile puștilor și încarcerați fără hrană mai multe zile. Refuzul persistând, în piața orășelului Ustovo, ofițerii români, culcați la pământ și dezbrăcați, au fost bătuți cu ciomegele până la sânge. Unii dintre ei erau răniți din lupte și nevindecați. Îngroziți, civilii au părăsit piața. O scenă similară s-a petrecut la Vlahovo, cu un alt grup de ofițeri români.

Inițiativa privată a intervenit pentru alinarea suferințelor prizonierilor și răniților români din luptele Primului Război Mondial. În fruntea acestei inițiative s-a remarcat Crucea Roșie, cu filialele sale răspândite peste tot.

Crucea Roșie română și-a împărțit activitatea între București și Iași. La începutul campaniei române, ea a pus la dispoziția guvernului 62 de spitale fixe și șase de campanie, cu un număr de 14.000 de paturi. După ocuparea sudului României, secția Crucii Roșii de la București a luat sub ocrotirea și administrarea ei spitalele de stat. De asemenea s-a ocupat de ajutorarea invalizilor și orfanilor de război, precum și de adăpostirea și hrănirea refugiaților civili. Astfel, 65.400 de prizonieri din zona ocupată au fost sprijiniți cu bani, hrană și îmbrăcăminte.

Pentru prizonierii români din lagărele Centralilor, Crucea Roșie a furnizat bani, 58.000 de colete cu alimente, haine și cărți. Un serviciu de corespondență al aceleiași organizații a expediat peste 350.000 de scrisori și informații pentru prizonieri și civili.

Comitetul de asistență a prizonierilor români de la Geneva a întreprins o muncă asiduuă pentru ajutorarea prizonierilor români din Bulgaria. Comitetul a fost condus de alsacianul Max Dollfus, asistat de Blanche Rebatel, soția primarului orașului Lyon, Édouard Herriot. Dollfus a rezumat activitatea comitetului astfel: „Acest salut le este trimis foștilor prizonieri de către membrii genevezi ai Comitetului, care au știut să arate lumii întregi, timp de patru ani, că el a înțeles că adevărata caritate trebuie să radieze pe deasupra tuturor vrăjmășiilor.”

După pacea de la Buftea-București, România s-a aflat într-o situație neobișnuită. Era o țară frântă în două părți de linia unui front devenit inactiv. Miniștrii români au fost obligați să-și împartă activitatea între Iași și București, făcând naveta între cele două capitale. Ministerele erau și ele împărțite în două, fiind deservite de câte doi secretari generali.

La Iași, după pacea separată, activitatea guvernului român a fost controlată de o misiune militară germană, condusă de colonelul Brandenstein. Aceasta veghea la respectarea clauzelor tratatului de pace. În teritoriul ocupat, autoritățile administrative au continuat să funcționeze sub supravegherea ofițerului de legătură.

La cererea ocupanților, guvernul Marghiloman a aplicat o măsură controversată: scoaterea din viața politică și judecarea politicienilor care au cerut intrarea României în război de partea Antantei. În acest sens, o anchetă parlamentară a început strângerea de dovezi împotriva fostului guvern Brătianu - Take Ionescu. Foștii miniștri au contestat autoritatea morală a unei judecăți impuse de ocupanții germani, refuzând inclusiv să se disculpe: „Judecata noastră nu o va face decât conștiința națională, când se va putea liber rosti, și istoria, care va dezvolta roadele binecuvântate ale jertfelor de azi”.

Între „cele două Românii”, comunicațiile au fost supuse unei autorizări prealabile și unui control minuțios. Populația flotantă din Moldova, refugiată din zona ocupată, nu putea să se întoarcă acasă decât pe baza unor permise speciale. Acestea erau eliberate de o instituție cu specific polițienesc de la București, „Pass-zentrale”. Germanii au obligat guvernul român „să asigure întreținerea celor ce se înapoiau la vatră printr-o importare corespunzătoare de alimente din Moldova”. Această regulă era gândită de germani pentru a nu scădea stocul de alimente destinat exporturilor către Germania.

O ordonanță militară germană a prevăzut raționalizarea hranei țăranilor. Astfel, un rural avea dreptul la 500 de grame de mămăligă pe zi. Prin excepție, în caz de boală, s-a permis încă 25 de grame de făină. Datorită condițiilor de pace grele impuse de germani la Buftea, de la țară s-au rechiziționat multe materiale. Recoltele erau ridicate de militarii germani direct de pe câmpuri, inclusiv sămânța pentru anul următor. Turmele de vite au luat calea Germaniei, la fel ca și lemnul pădurilor. Satele, înconjurate de gărzi militare, erau scotocite, fiind rechiziționate până și velințele.

Premierul de la București, Alexandru Marghiloman, a dizolvat Parlamentul și a anunțat alegeri noi. Celelalte partide au refuzat să participe la aceste alegeri. Conservatorilor filo-germani li s-au adăugat câțiva deputați independenți, printre care și generalul Alexandru Averescu. Acesta a dorit să intre în Parlament pentru a putea protesta împotriva ratificării tratatului de pace.

După îndeplinirea principalei sarcini, ratificarea păcii separate cu Centralii, Parlamentul de la București a adoptat Legea Muncilor silite. Ea s-a aplicat agricultorilor, muncitorilor forestieri, minerilor și petroliștilor. Populația evreiască a fost naturalizată, primind cetățenia română, în bloc. Dezertorii și trădătorii au beneficiat de o amnistie generală.

Foarte mulți ofițeri români au demisionat de la conducerea comandamentelor, refuzând să se umilească în fața germanilor: generalii Prezan, Averescu, Iancovescu. Predarea materialului de război, în special a artileriei s-a efectuat greoi, întârziindu-se voluntar procesul. Clauzele demobilizării trupelor au fost eludate parțial, păstrându-se sub arme mai mulți oameni decât prevedea tratatul de pace. Acest fapt, conștientizat de germani, i-a obligat pe aceștia să păstreze în teritoriul ocupat circa 10 divizii. Altfel, acestea ar fi devenit disponibile pentru fronturile celelalte.

Necesitatea unei propagande sistematice pentru idealurile naționale a fost resimțită de guvernul român după dezastrul de la începutul campaniei militare. În acest sens, guvernul a început să stimuleze plecarea în străinătate a multor intelectuali capabili de a face cunoscute interesele naționale și de a pleda pentru ele.

Tradiția, legăturile intelectuale și limba au determinat pe cei mai mulți intelectuali să pledeze cauza națională în Franța. Cea mai importantă manifestare politică în acest sens a fost primirea parlamentarilor și universitarilor români de către Parlamentul francez. Ministrul de externe Stephen Pichon a afirmat: „Există între români și noi un contract pe care nimic nu-l poate distruge. România ne era atașată înainte prin legături de istorie, de rasă și cultură, care ne-o fac cu deosebire scumpă nouă. Am luat față de ea angajamente pe care ne este interzis a nu le ține...”

În Anglia, câteva personalități politice și intelectuale, precum lordul Cecil, episcopii din Oxford și Cambridge, directorul British Museum, au fondat o societate anglo-română. Prin această societate au făcut propagandă activă în favoarea „nefericitei și bravei aliate din Orient”. În Italia, profesorul Simeon Mândrescu a strâns prizonierii români capturați de italieni de la armata austro-ungară, organizându-i în legiuni române care să lupte alături de Antanta. Astfel, s-au adunat 108 ofițeri, 27 de plutonieri și 17.504 soldați. Din prizonierii români ai lagărului Avezzano s-a constituit primul regiment român, Horia.

La Paris, universitarii români au ținut cursuri despre situația din România. Succesul a fost atât de mare, încât trei dintre profesorii români, Toma Ionescu, Găvănescu și Hurmuzescu, au fost numiți profesori titulari. În marile orașe de provincie, precum Marsilia și Le Havre, conferențiarii români au adus României aclamațiile auditoriului. În publicistică, membrii misiunii române au publicat 47 de volume și broșuri. La acestea s-a adăugat un ziar săptămânal, La Roumanie, organ al revendicărilor și intereselor românești, condus de senatorul Pavel Brătășanu.

Propaganda română în Statele Unite ale Americii a fost inexistentă la momentul intrării României în război. Legăturile diplomatice nu erau încă stabilite. Mai mult, opinia publică americană a privit cu simpatie Imperiul Austro-Ungar. Problematica naționalităților etnice era de nepriceput pentru americani. Un prim pas spre schimbarea atitudinii ostile României l-au făcut americanii. Ofițerii americani ai misiunii militare au vizitat frontul din Moldova, aceștia întorcându-se cu impresii pozitive.

Marele Cartier General de la Iași a trimis în S.U.A. o misiune compusă din preotul Vasile Lucaciu, preotul Ioan Moța și publicistul Vasile Stoica. Scopul acesteia a fost de a face cunoscute aspirațiile României. Reticența guvernului american a condus la autodizolvarea misiunii. Guvernul român a decis să-l trimită la Washington D.C., în calitate de ambasador român pe doctorul Constantin Angelescu. Acesta a reușit să trezească interesul presei, politicienilor și al unor cercuri de opinie publică față de România. Treptat, articolele ziarelor americane au devenit favorabile cauzei românești.

Misiunea română în Franța a încercat să lămurească publicul francez asupra controversatei păci separate cu Puterile Centrale. Membrii misiunii s-au constituit într-un Consiliu Național Român. Acesta trebuia să reprezinte, pe lângă statele Antantei, adevăratele sentimente ale românilor, deoarece guvernul Marghiloman nu mai era în măsură. Președintele acestui consiliu a fost Take Ionescu, secondat de preotul Vasile Lucaciu, Octavian Goga, doctorul C. Angelescu și Ion Th. Florescu.

Acapararea puterii în România de către guvernul Marghiloman a condus la abandonarea proaspătului ambasador în S.U.A., dr. Angelescu. După patru luni, acesta s-a văzut nevoit să renunțe la activitatea sa. După plecarea legației românești către țară, lider al eforturilor române a rămas Vasile Stoica. Sub coordonarea sa a luat ființă Liga Națională Română din Statele Unite. Eforturile Ligii s-au soldat cu declarația ministerului de externe american, referitoare la România: „această țară, în conferința păcii generale, să-și cîștige justele sale drepturi politice și teritoriale”.

După patru ani de război, Puterile Centrale au fost epuizate. Resursele acestora nu mai puteau susține efortul de război. Însăși Germania a dus greu povara războiului, dar și pe cea reprezentată de propriii ei aliați, pe care îi susținea cu oameni și materiale. Rezultatele operațiunilor militare de pe fronturile occidentale și de pe cel din Balcani, favorabile Antantei, au declanșat o serie de evenimente în România. România a fost aliatul izolat al acestora din orient, fiind supusă condițiilor unei păci cu echivoc.

Generalul francez Foch a spart frontul german pe Somme, astfel că înfrângerea germanilor a fost asigurată. Comandantul german, Ludendorff, şi-a pierdut raţiunea lucidă de până atunci. El a anunţat Kaizer-ului Wilhelm al II-lea că războiul nu mai poate fi câştigat. Loviturile Antantei au venit una după alta. Germanii s-au retras pe linia Siegfried, pe care o considerau inexpugnabilă, dar au fost respinşi şi de acolo. Moralul german era zdruncinat şi înfrângerea părea sigură.

Pe urma armatelor austro-ungare care se retrăgeau prin Albania şi Serbia, armatele Antantei au înaintat victorioase. Acestea au eliberat Serbia şi s-au apropiat de Dunăre. Puterile Centrale au încercat crearea unui nou front pe fluviu, iar Franchet d'Esperey făcea deja preparative de înaintare spre Budapesta. Acesta a primit, însă, ordin de la premierul francez Clemenceau „să pună capăt iniţiativelor personale”, suspendând astfel marşul spre Budapesta. Faţă de catastrofa care se apropia, cele două imperii centrale au cerut preşedintelui american Wilson armistiţiul, pentru pregătirea păcii.

O nouă lovitură a Antantei s-a produs în Peninsula Balcanică. Acolo, forţele sale au menţinut frontul din faţa Monastirului de doi ani. Paralizarea ofensivei generalului Sarrail în sudul Peninsulei Balcanice a fost una din cauzele dezastrului campaniei române de la început. Sarrail nu a primit ajutor de la generalii Joffre şi Kitchener. Mareşalul francez Foch a reorganizat trupele Antantei de la Salonic. Ca urmare, comandantul din Balcani, generalul Franchet d'Esperey, a dispus de o armată considerabilă, de la Marea Adriatică la Marea Egee, compusă din divizii franceze, engleze, italiene, sârbeşti şi greceşti.

Înfrântă pe frontul italian, Austro-Ungaria a fost nevoită să încheie armistiţiul cu Antanta, prin intermediul italienilor. Armistiţiul a acordat un termen de 15 zile pentru retragerea armatelor germane prin teritoriul austro-ungar. Acest termen s-a referit la toate trupele, nu numai la cele de pe frontul italian. Ameninţat de un atac iminent de la sud de Dunăre, precum şi de reintrarea României în război, Mackensen a fost nevoit să ceară Marelui Cartier german permisiunea de retragere a armatei sale primejduite pe teritoriul românesc.

Franchet d'Esperey a atacat şi a spart centrul frontului bulgar, la Dobropolje. Bulgarii, demoralizaţi şi împrăştiaţi, s-au predat în masă. Delegaţii bulgari au semnat armistiţiul la Salonic, armistiţiu care a însemnat capitularea completă a Bulgariei. Victoria lui Franchet a fost decisivă şi pentru soarta Imperiului Otoman. Imperiul Otoman a fost epuizată de durata războiului şi de înfrângerile suferite în Palestina şi Siria, dar şi despărţită de cele două imperii centrale. Astfel, aceasta a fost condamnată la capitulare, la o lună după Bulgaria.

Mackensen a intervenit și pe lângă guvernul român cu rugămintea ca retragerea armatelor germane din Muntenia şi Dobrogea, prin teritoriul român, să fie netulburată de atacuri şi urmăriri, fie din partea românilor, fie din cea a Aliaţilor. În caz contrar, ar fi fost silit să procedeze la distrugeri, printre care şi aruncarea în aer a podului de peste Dunăre. A cerut, de asemenea, ca în cazul în care armata română ar trece munţii din Moldova în Transilvania, să nu depăşească linia Braşov-Cluj. Mareşalul şi-a exprimat „simpatia” pentru cauza naţională a românilor şi a dorit să se despartă de români ca de nişte prieteni.

După consternarea produsă în România datorită succeselor ofensivei germane din primăvară, a urmat euforia ofensivei declanșată în august de Antanta pe toate fronturile. Resentimentele înăbușite ale civililor români au determinat trupele de ocupație germane să adopte măsuri împotriva populației române.

În urma ofensivei Antantei, guvernele şi statele majore germane şi austro-ungare au început tratative pentru a trece la măsuri de constrângere prin forţă armată a României. Regele Ferdinand I nu a semnat Tratatul de pace de la Bucureşti şi a existat o atitudine de pregătire pentru reintrarea în război a românilor. Pentru un atac armat împotriva României au căzut de acord toţi factorii competenţi: Hintze, ministrul de externe german, ministrul de externe austro-ungar, Burian, şi generalul austro-ungar Arthur Arz von Straussenburg.

Trupele disponibile ale Puterilor Centrale din Ucraina au fost avizate să facă pregătiri pentru un eventual atac asupra României din spate. Dar împăratul Carol al Austriei, intenționând să facă președintelui american Wilson o ofertă de pace, a interzis orice mişcări de trupe. Atacarea României ar fi fost discordantă cu intenţiile afișate de acesta.

Delegaţii celor patru state inamice României au semnat la Berlin protocolul prin care Dobrogea, până atunci stăpânită în comun, se ceda, în întregime şi fără nicio restricţie, Bulgariei. Litigiul turco-bulgar care a întârziat această soluţie s-a aplanat. După patru zile, delegatul bulgar Kolușev a sosit la Sofia cu documentul. Dar, în aceeaşi zi, Bulgaria a capitulat la Salonic şi a ieşit din luptă. Dobrogea a aparţinut Bulgariei numai în cele patru zile cât documentul a călătorit de la Berlin la Sofia.

După capitulare, bulgarii au devenit odioşi în faţa armatei gemane care ocupa Romania. La Bucureşti li s-au aruncat vorbe grele de către foştii aliaţi, iar steagurile şi firmele lor au fost date jos de ocupanţii germani. Bulgarii au părăsit ţara.

La Iași, atmosfera a fost puternic ostilă Germaniei. Șeful misiunii germane, Brandenstein, a fost total ignorat de public. Guvernul Marghiloman a început să fie suspectat de germani de rea-credință și presat să pună în aplicare fără ezitare condițiile tratatului de pace de la București.

„Regele Vostru vă cheamă din nou la luptă ca să înfăptuiți visul nostru de atâtea veacuri: Unirea tuturor Românilor, pentru care în anii 1916-1917 ați luptat cu atâta vitejie.” Aceste cuvinte, adresate de regele Ferdinand I soldaților români, au dat semnalul reluării luptei împotriva ultimei Puteri Centrale: Germania, țara natală a regelui.

După capitularea armatei bulgare, generalul Franchet d'Esperey a gândit o operaţiune principală pentru eliberarea Serbiei şi pătrunderea spre Budapesta. O altă acțiune viza Istanbulul şi o a treia operaţiune separată, la centru, spre Dunăre, avea ca țintă trupele germane din România. Armata de la Dunăre a fost compusă din trei divizii şi a primit comandant pe fostul șef al Misiunii Militare Franceze în România, generalul Henri Berthelot. Armistiţiul cu Ungaria şi Imperiul Otoman a oprit acţiunile celorlalte două aripi ale armatei din Balcani, dar Berthelot a început înaintarea spre Dunăre.

Regele a trimis două telegrame preşedintelui Raymond Poincaré şi premierului Clemenceau, amintind hotărârea de a relua lupta alături de aliaţi. Ionel Brătianu, prin altă telegramă, şi-a exprimat emoţia cu care a luat la cunoştinţă sentimentele şi intenţiile Franţei, manifestate şi prin alegerea generalului Berthelot pentru operaţiunile comune cu România. Berthelot a cerut României să mobilizeze toate diviziile ce se puteau strânge şi dota cu artilerie. Armata de la Dunăre şi cea română trebuiau să-şi coordoneze acţiunile şi să se întâlnească la Ploieşti.

Regele Ferdinand I a cerut demisia guvernului Marghiloman, înlocuindu-l cu unul condus de generalul Constantin Coandă. Prin două decrete lege s-au dizolvat camerele parlamentare ce au fost servile germanilor. S-au anulat toate legile şi acţiunile elaborate sub guvernul Marghiloman. Regele a ordonat oficial mobilizarea armatei. Decretul a fost contrasemnat de noul ministru de război, generalul Eremia Grigorescu, eroul de la Oituz şi Mărăşeşti. Regele a adresat şi o proclamaţie prin care a anunţat reintrarea României în luptă alături de Aliaţi.

Retragerea germană a început cu câteva zile înainte de somația guvernului Coandă, în ritm lent. Această retragere a fost conform prevederilor armistiţiului semnat de italieni în numele Antantei şi a termenului de tranzitare în 15 zile a teritoriului austro-ungar. În urma ultimatului român, retragerea s-a precipitat în masă şi în dezordine. S-a produs un imens exod. Trupele lui Berthelot au început trecerea Dunării în mai multe puncte, începând de la Giurgiu, apoi la Zimnicea şi Turnu Măgurele.

Armata de la Dunăre era prea slabă pentru misiunea încredinţată, aşa că avea nevoie de colaborarea armatei române. Pentru a intra în contact cu liderii de la Iași, prim-ministrul Franţei, Clemenceau, a încredinţat un mesaj verbal confidenţial, unui fost ministru, Victor Antonescu, aflat la Paris. Mesajul trebuia trimis regelui Ferdinand şi lui Ion I.C. Brătianu. Antonescu a luat contact la Salonic cu generalii d'Esperey şi Berthelot. Sub identitate şi în uniformă franceză, Antonescu a străbătut într-un avion pilotat de Louis Noel distanţa Salonic-Iaşi, peste teritoriul ocupat de liniile germane.

În ziua în care regele Ferdinand I a chemat din nou ostașii la arme, la ora 4 dimineaţa, ataşatul militar al guvernului român la Bucureşti, generalul Eremia, l-a trezit pe von Mackensen pentru a-i remite o notă a guvernului Coandă. În principal, nota cerea ca trupele germane să părăsească România în termen de 24 de ore. După scurgerea acestui răgaz, trupele trebuiau să depună armele şi să se abţină de la orice distrugeri sau violenţe. În notă s-a mai precizat: „Aşteptăm răspuns până mâine la ora 9, fiind nevoiţi, ca în caz contrar, să întrebuinţăm forţa pentru a ajunge la acest rezultat”.

Evacuarea Bucureştiului s-a sfârşit nu fără conflicte sângeroase cu populaţia. Generalul Robert Kosch, guvernatorul militar, a străbătut Calea Victoriei în goana automobilului cu revolverul în mână. Cei din urmă soldaţi germani, garda de la Haupt-Wachel, Centrul Militar, au fost dezarmaţi şi făcuţi prizonieri de jandarmii români. Redacţiile ziarelor germanofile Lumina, Steagul şi Gazeta au fost devastate de mulţime, iar la periferii au fost jefuite depozitele armatei de ocupaţie. Primii intrați în capitală, dintre cei aşteptaţi, au fost militarii francezi.

Cu câteva zile înainte de încheierea războiului, guvernul Marghiloman a demisionat. Regele Ferdinand a numit prim-ministru pe generalul Coandă. Acesta a anulat actele Guvernului precedent, în esenţă, tratatul de pace de la Buftea cu Puterile Centrale. Regele a ordonat apoi mobilizarea armatei române şi reînceperea operaţiunilor militare împotriva ocupantului. Armata română a început înaintarea în Muntenia, Dobrogea şi Transilvania. Armata germană s-a retras în grabă.

Trupele germane în retragere au distrus toată infrastructura comunicaţiilor. Abia după cinci zile s-a putut stabili o legătură între guvernul de la Iaşi şi generalul Berthelot. Acesta a primit permisiunea să ia măsuri administrative şi de pază în teritoriul român rămas fără administrație, Muntenia. Trupele germane în retragere au trecut la distrugerea podurilor, a drumurilor și a căilor ferate.

Pentru a opri retragerea trupelor germane, generalul Berthelot a cerut Comandamentului român de la Iaşi suspendarea înaintării începute pe direcţia Focşani-Buzău-Ploieşti şi să acţioneze pe direcţia Oituz-Braşov. A doua zi după capitularea Germaniei, Berthelot a primit şi a transmis ştirea încheierii armistiţiului general pe toate fronturile. Din acel moment, germanii au continuat retragerea prin România în linişte. În ziua Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, cele din urmă detaşamente germane au trecut Carpaţii. Astfel, teritoriul României vechi era complet eliberat.

Marşul armatelor germane a fost întârziat de iarna grea şi de dificultăţile din Ungaria. Soldații germani s-au revoltat, organizându-se în soviete și şi-au maltratat ofiţerii. Au atacat şi au jefuit diversele transporturi militare. Termenul de retragere de 15 zile s-a scurs de mult timp, dar armatele au fost lăsate să-şi urmeze drumul spre Germania.

Mareşalul Mackensen a fost internat la Budapesta de către guvernul ungar, fost aliat, condus de Mihály Károlyi. De acolo a fost dus la castelul contelui Chotek, la Futtak, lângă Neusatz, în vecinătatea Dunării. Apoi, a fost transportat la Salonic. A fost eliberat tocmai peste un an, pentru a merge în Germania. În acest fel, mareșalul şi-a respectat angajamentul luat în faţa soldaţilor săi. A revenit în patrie ca cel din urmă soldat al armatei sale.

În ziua de 1 decembrie 1918, Bucureştiul a îmbrăcat haine de sărbătoare. Salutat în zori cu salve de tun, Regele a reintrat în capitala ţării sale în fruntea armatei. Solemnitatea defilării cortegiului triumfal a început la ora 11 dimineaţa. La festivitate au participat şi delegaţii Congresului General al Bucovinei, veniţi pentru a înmâna regelui Actul Unirii Bucovinei cu România.

În fruntea cortegiului se afla regele, având alături pe regina Maria şi pe generalul Berthelot, toţi trei călare. În urma lor veneau generalul Prezan şi oastea, cu regimentele de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz şi Cireşoaia. Urmau unităţi din armatele aliate, francezi, englezi și americani. Aceste unități au fost conduse de generalul Philippe d'Anselme. În aceeaşi zi, la Alba Iulia s-a îndeplinit cel mai măreţ act al istoriei moderne române: România Mare s-a întregit.

Războiul mondial a adus Imperiul Austro-Ungar în imposibilitatea de a mai gestiona problema naţionalităţilor conlocuitoare. Acestea îşi revendicau tot mai energic dreptul la autodeterminare. Pe măsură ce imperiul se dezintegra, Curtea de la Viena a urmărit reorganizarea acestuia pe baze federative. Bucovina se afla la intersecţia zonelor de interese austriece, ucrainene şi ruseşti. Ucraina pregătea anexarea ei la Galiţia. Tânărul stat ucrainean căuta să anexeze cât mai mult din teritoriile imperiului, ameninţând cu intervenţia militară.

Încă înainte de încheierea războiului, deputaţii ucrainieni din Parlamentul de la Viena au susţinut încorporarea Galiţiei, Bucovinei şi Rusiei subcarpatice într-o provincie autonomă, în cadrul unui stat federal. Alte forţe pro-ruse au căutat înfiinţarea Carpatorusiei, care urma să cuprindă şi o parte importantă din Bucovina. Mai mult, au circulat opinii filoruse, care revendicau Moldova întreagă.

În ultimele săptămâni ale războiului, împăratul Carol I de Habsburg a proclamat federalizarea Imperiului, însă fără să recunoască şi drepturile românilor. Naşterea statelor naţionale a fost iminentă, însă situaţia românilor din Imperiu a rămas incertă. În aceste condiţii, adunarea românilor emigraţi din Austro-Ungaria s-a reunit la Iaşi şi a adoptat o rezoluţie. Aceasta a respins federalizarea şi a declarat hotărârea românilor de a lupta pentru întregirea neamului sub un singur stat unitar.

La câteva zile după adoptarea federalizării Austro-Ungariei, Ucraina şi-a proclamat independenţa. Noul stat naţional proclamat la Liov includea şi Bucovina nord-estică, cu oraşele Cernăuţi, Storojineţ şi Siret. Proclamaţia de la Liov a produs un val de îngrijorare în rândurile românilor bucovineni. Eforturile lor unioniste trebuiau intensificate. Altfel, riscau să intre în componenţa Ucrainei.

La tratativele de la Brest-Litovsk, Rada ucraineană a cerut Galiţia, Bucovina şi Carpatorusia, urmând a fi unite în Ucraina de vest. Printr-un tratat secret, Puterile Centrale au făcut importante concesii Ucrainei, în schimbul furnizării unor cantităţi uriaşe de grâu şi alte alimente. Din acest motiv, s-a spus că „Bucovina a fost vândută de Austria pe mâncare”, după ce a fost cumpărată de la otomani cu 140 de ani înainte. Prin Pacea de la Bucureşti, Ţinutul Hotinului a intrat oficial în componenţa Bucovinei, împreună cu o parte din judeţul Dorohoi şi Dornele româneşti până la Broşteni.

Intelectualii români care au mai rămas în Bucovina s-au organizat pentru promovarea ideii unirii cu Regatul României. În acest sens, a apărut la Cernăuţi ziarul Glasul Bucovinei, sub conducerea lui Sextil Puşcariu. În ziar, unioniștii bucovineni au publicat editorialul „Ce vrem?”, document programator pentru românii bucovineni.

La iniţiativa fruntaşilor luptei naţionale, Sextil Puşcariu şi Iancu Flondor, s-a convocat o mare adunare reprezentativă a românilor din provincia Bucovina. Scopul acestei adunări a fost de a hotărî soarta Bucovinei. Adunarea a decis cu unanimitate de voturi, dar cu opoziţie ucraineană, unirea Bucovinei la celelalte provincii româneşti.

S-a înființat un Consiliu Naţional, prezidat de Dionisie Bejan. Acest consiliu a avut în componenţa sa reprezentanţi din toate păturile sociale şi din toate judeţele provinciei. Consiliul Naţional a înfiinţat un organ cu caracter de guvern numit Consiliul Secretarilor de Stat, format din 14 secretari de stat. La rândul lui, acest guvern provizoriu avea un Comitet Executiv, al cărui preşedinte a fost Iancu Flondor, iar vicepreşedinţi, Dinionsie Bejan, Doru Popovici şi Sextil Puşcariu.

Ordinea publică din Bucovina a început să se deterioreze rapid. Ucrainienii au devastat depozitele militare, furând echipamente, arme și muniții. Populația evreiască a fost atacată. Contele Joseph von Ezdorf l-a informat pe Iancu Flondor că ucrainienii solicită să li se încredințeze partea de nord a regiunii, până la Prut. Propunerea guvernatorului a fost respinsă de Flondor. Acesta a precizat că intervenția armatei române din Moldova, pentru restabilirea ordinii în Bucovina, a fost cerută de Consiliul Național.

Situaţia românilor din Bucovina a devenit critică. Adunarea naţională a ucrainienilor s-a întrunit la Cernăuţi şi a hotărât să încorporeze cea mai mare parte din Bucovina la Ucraina. Concomitent, Rada de la Liov a declarat mobilizarea legiunii ucrainene, încercând să ajungă la o împărţire a Bucovinei cu România. Administraţia austriacă a predat puterea asupra Bucovinei reprezentanţilor Radei şi deputatului român Aurel Onciul, favorabil menţinerii status-quo-ului. Acesta nu a avut niciun mandat din partea Consiliului Naţional Român să negocieze în numele românilor.

Factorii de decizie români de la Iaşi au monitorizat cu îngrijorare situaţia din Bucovina. Aceștia au hotărât să trimită în regiune Divizia 8 infanterie, comandată de generalul Iacob Zadik. Diviziei i s-au adăugat şi subunităţile de jandarmi şi grăniceri de la frontiera cu Bucovina. Trupele române urmau să înainteze până la Cernăuți, iar generalul Zadik trebuia să pună în legătură guvernul naţional din Bucovina cu cel de la Iași.

Generalul Zadik a făcut precizări privind rolul şi conduita trupelor din subordine în Bucovina: „Trupele se vor considera în campanie. În localităţi, comandanţii vor lua legătura cu autorităţile locale pentru a se pune în cunoştinţă cu situaţia existentă. Grija de căpetenie a comandanţilor trupelor este de a restabili liniştea în localităţi. În toate localităţile se va soma populaţia să depună armele şi muniţiile ce le are. Nu se vor face niciun fel de rechiziţii forţate, totul se va plăti cu bani. Se va evita orice provocare faţă de trupele austro-ungare”.

Divizia 8 infanterie a trecut la acţiune, fiind împărţită în trei detaşamente: „Dragoş”, „Alexandru cel Bun” şi „Suceava”. La data stabilită, acestea au început deplasarea din garnizoanele lor: Dorohoi, Botoşani şi Fălticeni. Înainte de intrarea trupelor în Bucovina, trei aeroplane române au împrăştiat manifeste prin care se explica misiunea armatei române: „Răspunzând la chemarea comitetului bucovinean, prin înalt ordin de zi al Majestăţii Sale Regele Ferdinand, a păşit pe pământul marelui voievod Ştefan pentru a ocroti viaţa, avutul şi libertăţile locuitorilor”.

Detaşamentului „Dragoş”, în fruntea căruia se afla generalul Zadik, i-a fost rezervată o primire entuziastă din partea autorităţilor şi locuitorilor oraşului Cernăuți. Trupele detaşamentului „Alexandru cel Bun” au trecut la nord de Prut pentru a asigura siguranţa capitalei. Detaşamentul „Suceava” s-a regrupat ca rezervă la sud-vest de Cernăuţi.

După încheierea armistiţiului cu Puterile Centrale s-a constatat că ucrainenii au încercat să mobilizeze toţi bărbaţii apţi de luptă. În această situaţie, Marele Cartier General Român a ordonat înaintarea spre nord şi vest până la hotarele istorice ale Bucovinei. În acest context a avut loc o luptă, în zona localităţii Luzan, unde detaşamentul „Alexandru cel Bun” a înfrânt o grupare ucraineană. Soldații români au capturat 17 prizonieri, șase mitraliere şi alte arme, pierderile lor fiind de un mort, trei răniţi şi patru dispăruţi.

După ce Divizia 8 a luat în stăpânire tot teritoriul Bucovinei, comandamentul ei a elaborat un plan de măsuri pentru desăvârşirea ordinii şi normalizarea vieţii publice. Jandarmeria era însărcinată cu menţinerea ordinii în comune. S-a înfiinţat un serviciu economic central la Cernăuţi şi un serviciu economic de judeţ în reşedinţa fiecăruia. Controlul trenurilor în unele staţii de graniţă, precum Nepolcăuți și Noua Suliţă, a oprit pătrunderea în ţară a armelor şi scoaterea alimentelor. Prin aceste măsuri, în scurt timp, ordinea în Bucovina a fost instaurată.

S-a dorit ca unirea proclamată de Adunarea de la 27 octombrie să fie făcută în completă legalitate. Astfel, s-au strâns legăturile cu guvernul român aflat la Iaşi. Totodată, s-au pregătit toate etapele necesare unirii provinciei cu Regatul Român. Riscul era ca unirea să nu fie recunoscută pe plan internaţional. Acest lucru s-a şi întâmplat, într-o primă fază. A doua zi după intrarea armatei române în Cernăuţi, Consiliul Naţional a adoptat o Constituţie provizorie, care reglementa principiile fundamentale ale provinciei.

La Congresul ce a avut loc la data de 28 noiembrie s-au stabilit raporturile politice între Bucovina şi statul român. S-a adoptat formula „Unirii necondiţionate” cu România. Pantelimon Halippa, vicepreşedintele Sfatului Ţării din Chişinău, a explicat bucovinenilor motivul pentru care basarabenii au pus condiţii la Unire. Ele nu erau garanţii împotriva României, ci împotriva guvernului Marghiloman, care guverna pe atunci cu baioneta germană în spate. În acel context nou, însă, orice teamă era zadarnică. Halippa a mai precizat că Basarabia îşi va revizui actul Unirii şi o va proclama „fără condiţii”.

Congresul general al Bucovinei a hotărât „Unirea pe vecie a Bucovinei”. În prealabil, şi-a exprimat adeziunea Consiliul Naţional al polonezilor, prin delegatul său, Stanislas Kwiatowski. Acesta a ținut o cuvântare în limba poloneză. În numele Consiliului Naţional al germanilor din Bucovina, elementul politic dominant până atunci, a vorbit şi a transmis adeziunea în limba germană Alois Lebouton. Delegatul german a încheiat strigând: „Trăiască România Mare ! Trăiască Măria Sa Regele Ferdinand I-ul!”.

Congresul general al Bucovinei s-a desfăşurat la Cernăuţi, în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan. Mii de locuitori din toate colţurile provinciei au venit pentru a participa la marele eveniment. Au participat reprezentanţi ai naţionalităţilor conlocuitoare: români, polonezi, ruteni, germani. În fruntea adunării s-au aflat Iancu Flondor, Dionisie Bejan şi Ion Nistor. La propunerea lui Flondor, congresul a votat cu majoritate zdrobitoare de voturi „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”.

După Congresul de la Cernăuți, o delegaţie a mers la Iași. Aceasta a fost formată din mitropolitul Vladimir de Repta, Iancu Flondor, Ion Nistor, Dionisie Bejan şi reprezentanţi ai minorităţilor. Guvernul şi curtea regală se aflau încă în Iași. Delegația de bucovineni a remis regelui Ferdinand I actul unirii Bucovinei cu România.

După aproximativ o lună de la proclamarea unirii Bucovinei cu România, a fost promulgat decretul-lege pentru consfinţirea actului. Decretul a prevăzut ca din partea Bucovinei să intre în guvern doi miniştri de stat fără portofoliu, unul delegat cu administraţia la Cernăuţi, celălalt la Bucureşti. Recunoaşterea internaţională a fost un proces complicat mai ales de refuzul Ucrainei de a recunoaşte unirea. Recunoaşterea internaţională a unirii a venit un an mai târziu, prin semnarea Tratatului de la Saint Germain dintre Puterile Aliate şi Austria.

Națiunile din Austro-Ungaria au început acțiunile de desprindere de vechea monarhie dualistă. În acest context Partidul Național Român și-a luat sarcina reprezentării poporului român din Transilvania, Banat și părțile ungurești. O serie de măsuri ale intelectualilor și politicienilor români transilvăneni au dirijat provincia spre unirea cu Regatul României.

Cu o lună înainte de încheierea Primului Război Mondial, membrii comitetului executiv al Partidului Național Român din Transilvania s-au întrunit la Oradea pentru a discuta situația. Au fost prezenți T. Mihaly, Vaida-Voevod, Ștefan Pop, V. Goldiș și alții. Comitetul a stabilit linia ce trebuia urmată de poporul român față de Ungaria: „Pe temeiul dreptului firesc că fiecare națiune poate hotărî liber soarta ei, …, națiunea română dorește acum să se folosească de acest drept și reclamă dreptul să hotărască singură așezarea ei printre națiunile libere”.

Noul guvern maghiar, prezidat de Mihály Károlyi, a încercat menținerea celorlalte națiuni în cadrul tinerei republici maghiare. Principala unealtă a premierului era ministrul naționalităților, Oskar Iaszi. Acesta a studiat problema naționalităților din Austro-Ungaria și a tratat cu căldură problematica românească. Această atitudine i-a atras simpatia unora dintre românii transilvăneni. Totuși, compromisurile oferite de Ungaria au venit prea târziu.

La Arad, delegația comitetului executiv al Partidului Național Român s-a proclamat Consiliul Național Român Central, sub președinția lui Ștefan Cicio Pop. În componența sa au fost T. Mihaly, Vaida-Voevod, Goldiș, Vlad și Lazăr. Consiliul a fost rapid recunoscut de guvernul maghiar.

La Viena, Iuliu Maniu, întors de pe frontul italian ca sublocotenent de artilerie, a organizat „Sfatul soldaților români din Viena”. Pentru aceasta a fost ajutat de 100 de ofițeri români din regimentele aflate în oraș. Regimentul 64 infanterie din Orăștie a menținut ordinea pe străzile Vienei în acele zile. Recunoscătoare, autoritățile austriece au pus la dispoziția „Sfatului soldaților români” cazărmi și trenuri. Îmbarcați în acestea, unitățile române întoarse de pe frontul italian au luat drumul Transilvaniei pentru a îngroșa acolo rândurile gărzilor românești.

Consiliul Național Român Central și-a stabilit sediul în casa lui Cicio Pop, în Arad. De aici a purtat tratative cu o delegaţie a guvernului maghiar privind soarta românilor din Austro-Ungaria. Între timp, Imperiul Austro-Ungar s-a destrămat. Mai multe ţări şi-au proclamat independenţa, iar Austria a devenit republică. În acest context, activitatea unionistă a românilor ardeleni s-a intensificat. Tratativele între CNRC şi noile oficialităţi socialiste de la Budapesta au eşuat.

CNRC a notificat guvernului maghiar decizia de a prelua asupra sa guvernarea Transilvaniei. O nouă delegaţie maghiară a fost trimisă la Arad. De asemenea, Iuliu Maniu a venit special de la Viena cu această ocazie. Partea ungară a pledat pentru găsirea unei soluţii provizorii până la Conferinţa de Pace. Această propunere a fost refuzată de Maniu: „Naţiunea română pretinde independenţa sa de stat şi nu admite ca acest drept să fie întunecat prin soluţii provizorii”. La întrebarea lui Iászi Oskar: „În definitiv ce vor românii?”, Maniu a răspuns: „Teljes elszaydas” (Despărţirea totală).

Consiliul Național Român Central a publicat manifestul „Către popoarele lumii”, prin care a comunicat hotărârea de a convoca o Mare Adunare Naţională a românilor. Aceasta era menită să voteze unirea cu Regatul României a tuturor teritoriilor locuite de români din Austro-Ungaria.

Propunerile de păstrare a unei situații provizorii de coabitare româno-maghiară în interiorul unui singur stat au fost respinse de partea română. Negocierile eșuând, autoritățile din Ungaria au încercat o politică de intimidare prin forță a românilor transilvăneni pentru a rămâne în granițele republicii maghiare. Utilizarea forței a atras intervenția trupelor din România, la solicitarea Consiliului Național Român Central.

Gărzile militare maghiare din Transilvania au făcut exces de zel, atacând în câteva rânduri populația română. La Giurcuța, lângă Huedin, un detașament de 14 ofițeri și 60 de soldați unguri, conduși de căpitanul Dietrich și locotenentul Cserenyes, a devastat satul, agresând inclusiv copiii. 44 de persoane au fost executate și incinerate pe un rug de scânduri. Peste cinci zile, rugul încă mai ardea când a fost văzut de comisia de anchetă româno-maghiară. La Făget, un avion unguresc a bombardat adunarea română din piață, ucigând peste 100 de persoane.

O delegație de cinci ardeleni a remis lui Ionel Brătianu, aflat la Iași, o scrisoare prin care s-a cerut trecerea rapidă în Transilvania a trupelor române. Guvernul de la Iași, al generalului Coandă, a răspuns apelurilor din Transilvania prin asigurări că se pregătește ajutorul solicitat. Peste două zile, primele trupe din armata română au intrat pe teritoriul Transilvaniei și au ocupat trecătoarea montană de la Tulgheș.

La Alba Iulia națiunea română din Transilvania a hotărât asupra viitorului său destin. În acest timp, Divizia 7 infanterie și Divizia 1 Vânători, depășind crestele Carpaților, au atins un aliniament care a înglobat localitățile Bistrița, Târgu Mureș, Sighișoara, Brașov. La jumătatea lunii următoare, trupele române, sporite ca număr în urma cuprinderii membrilor gărzilor românești din Transilvania, au atins linia Mureșului pe toată lungimea sa.

Alba Iulia a fost aleasă de către Consiliul Național Român Central, care a avut sediul la Arad, pentru a adăposti între zidurile ei pe reprezentanții poporului român din Transilvania. S-a ținut cont de două motive istorice în luarea acestei decizii. Mihai Viteazul și-a făcut intrarea triumfală în Alba Iulia, cetatea fiind capitala domnitorului pe scurta perioadă cât a durat Uniunea celor trei Principate române. Al doilea motiv era că pe același platou al Cetății, Horia și Cloșca au fost trași pe roată în urma condamnării lor.

Ședințele preparatoare din cele două zile, care au precedat Adunarea, au fost foarte însuflețite. Discutându-se textul Rezoluției Unirii, redactat de Vasile Goldiș, unii au susținut ca Unirea să se facă pe baza proclamării autonomiei Ardealului. Tineretul, la care s-au adăugat și delegații sosiți din Bucovina și Basarabia, au susținut Unirea fără condiții. Socialiștii au cerut republica și și-au exprimat temerea de stările politice din vechiul Regat al României.

În urma ședințelor preparatoare s-a stabilit o înțelegere, renunțându-se la punctele de vedere prea intransigente și adoptându-se formula unei autonomii. Iuliu Maniu a explicat că e necesară o epocă de tranziție. Aceasta deoarece „nu se poate ca într-o singură zi, sau într-o singură oră, sau într-un moment dat, să punem la o parte o stare de lucruri veche și să înfăptuim una nouă”.

Alegerile pentru desemnarea delegaţilor fiecărei circumscripţii la Marea Adunare Naţională s-au desfăşurat pe parcursul a 10 zile. Un element inedit al acestor alegeri a fost votul universal, exercitat atât de bărbaţi, cât şi de femei. Câştigătorii au primit un document scris, numit credenţional, pentru a participa la lucrările Adunării. Au mai avut dreptul de a trimite delegaţi şi preoţimea celor două confesiuni române din Transilvania, ortodoxă şi greco-catolică, asociaţiile culturale şi cele două partide române, PNR şi PSD. Populaţia română a fost îndemnată să vină la Alba Iulia în număr cât mai mare.

Pe lângă delegați, ceea ce a dat Adunării înfățișarea unui mare plebiscit popular a fost afluența poporului. Din toate direcțiile au sosit românii cu trenul, cu căruțele, călare, pe jos. Au fost îmbrăcați în haine de sărbătoare, cu steaguri tricolore în frunte, cu table indicatoare ale comunelor ori ținuturilor și cântau veseli. Peste o sută de mii de oameni s-au adunat pentru a fi de față la actul unirii. Grupurile entuziaste ale românilor ce umpleau drumurile spre Alba Iulia s-au încrucișat cu coloanele armatei Mackensen care au mers spre Germania.

Lucrările Marii Adunări Naţionale s-au desfăşurat în ziua de 1 decembrie 1918 în incinta Casei Armatei, viitoarea Sală a Unirii din Alba Iulia. Au fost aleşi preşedinţi ai Adunării Gheorghe Pop de Băseşti şi episcopii Ioan I. Pap şi Demetriu Radu. Cei 1228 de delegaţi ai românilor „din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească” au votat o rezoluţie care a decretat unirea românilor şi a tuturor teritoriilor locuite de ei cu România.

Adunarea Naţională a proclamat dreptul naţiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre. De asemenea a proclamat libertatea, egalitatea şi autonomia pentru toate confesiunile religioase, libertatea presei, votul universal şi reprezentarea proporţională în parlament, precum şi o reformă agrară radicală. Rezoluţia Unirii a fost citită de Vasile Goldiş în prezenţa celor peste 100.000 de participanţi. În final, Marea Adunare a ales un organism executiv, numit Consiliul Dirigent, care să vegheze asupra procedurilor de unire.

Populaţia prezentă pe Platoul Romanilor din Alba Iulia a depăşit 100.000 de persoane, venite din toate colţurile locuite de români ale fostului imperiu Austro-Ungar. Singurele fotografii care s-au păstrat de la această adunare au fost realizate de către Samoilă Mârza din satul Galțiu. Fotograful oficial al Marii Adunări Naţionale, de origine saș, nu s-a prezentat la manifestări.