Reforma învăţământului din 1948
Învățământul românesc subordonat regimului
autor Cristina Pop, iunie 2015
Imediat după instaurarea definitivă a comunismului, printre primele măsuri adoptate s-a numărat şi legea de reformă a învăţământului. Această reformă avea drept scop instituirea unui control total asupra statului şi populaţiei. PCR a militat încă de la începuturi pentru „epurarea și reeducarea” cadrelor didactice, a elevilor și a studenților.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
În contextul celui de al doilea război mondial, România a intrat în sfera de influență sovietică fapt ce a atras după sine preluarea puterii totale de către comuniști. Întreaga societate românească a fost cuprinsă de transformări puternice, ce s-au resimțit și asupra învăţământului.

Înlăturarea Regelui Mihai și abolirea Monarhiei ca formă de guvernământ au fost ultimii pași făcuți de comuniștii români sub tutela și susținerea Moscovei în vederea preluării totale a puterii și instaurarea unui regim de teroare ce avea să cuprindă întreaga societate română.

Noua linie politică afirma că scopul învățământului promovat de vechiul regim era crearea unui „nivel scăzut al culturii poporului român, milioanele de analfabeţi, învăţământul abstract, metafizic, rupt de nevoile poporului, şcolile primare nu cuprindeau majoritatea copiilor de vârstă şcolară şi oamenii de ştiinţă, savanţii nu puteau valorifica capacităţile lor în interesul poporului”.

Imediat după instaurarea definitivă a comunismului, printre primele măsuri adoptate s-a numărat şi legea de reformă a învăţământului. Această reformă avea drept scop instituirea unui control total asupra statului şi populaţiei.

Noua reformă a învățământului a stabilit referitor la școlile străine din România ca: „toate școlile străine de pe teritoriul Republicii Populare Române, înființate și susținute fie de guvernele altor țări, fie de instituții aparținând altor State, fie de comunități sau asociații de cetățeni străini, ca grădini de copii, școli primare, secundare, cursuri academice cu caracter permanent din Republica Populară Română, indiferent de felul cum sunt organizate acestea sau de limba de predare folosită în școală, încetează să mai funcționeze”.

Toți elevii ce aparțineau școlilor străine din România erau obligați să fie „înscriși la școlile de stat” și profesorii „cetățeni români care funcționează la aceste școli pot fi încadrați în învățământul de stat”.

Conducerea comunistă cataloga învățământul din perioada interbelică ca aparținând burgheziei, se insista pe faptul că anumitor categorii sociale le-a fost îngrădit sau li s-au stabilit restricții în vederea accesului la acesta. Încercând să se stârnească ură față de vechiul regim, comuniștii precizau că învățământul interbelic nu era accesibil tuturor, existând persoane excluse sau marginalizate.

După preluarea puterii totale în România, comuniștii sub influența modelului impus de Stalin în URSS au declanșat stalinizarea țării. România urma să devină o copie fidelă a URSS sub toate aspectele, chiar și învățământul devenea o copie a celui sovietic.

Învățământul a reprezentat un interes pentru comuniști încă de la începutul ieșirii lor din ilegalitate. Conducerea PCR îl acuza pe Ștefan Voitec, ce reprezenta Ministerul Educației Naționale, lider al PSD, partener al comuniștilor în Frontul Național Democrat,că este permisiv la acțiuni de „reacțiune” din sistemul de învățământ.

PCR a militat încă de la începuturi pentru „epurarea și reeducarea” cadrelor didactice, a elevilor și a studenților. Era șansa lor să controleze încă de la cele mai fragede vârste poporul român, să-și impună normele și directivele. Era o ocazie de manipulare în masă, motiv pentru care reorganizarea politică a învățământului a fost o prioritate pentru comuniști.

Petru Groza, prim-ministrul României, a afirmat cu privire la tineretul român „mai ales actuala generație din Universități este îmbibată, începând de la prima clasă de liceu și până acum, de o propagandă rasistă și naționalism șovin. Acest tineret a contribuit la marea tragedie în care ne găsim. Eu fac apel la dv. toți și rog pe domnul ministru al Educației Naționale să se ocupe îndeosebi de agitațiile de la diferite universități”.

Un fruntaș al Uniunii Patrioților, profesorul Mihail Dragomirescu a afirmat „ În școli, problema trebuie privită cu multă seriozitate pentru că am impresia că reacțiunea cea mai cruntă, rămășițele legionare cu legături la național-țărăniști și liberali, se concentrează în școli, prin directori, profesori și elevi mari, precum și în studențime. Se pune întrebarea dacă e bine să scoatem acest tineret la demonstrația maselor populare ale FND-ului”.

Vasile Luca a afirmat referitor la problema tineretului „reacționar” : „Dacă fac ceva, îi snopim în bătaie și își vor pierde pofta de a mai face ceva. Îi putem încadra între muncitori”.

Încă de la venirea la putere comuniștii s-au arătat preocupați de soarta învățământului, se simțea că avea să se aplice și asupra acestui domeniu măsurile represive ale noului regim. „Reeducarea” urma să devină o normalitate a comuniștilor, care erau fixați pe remodelarea întregii societăți românești prin violență.

În general învățământul a fost privit ca un pericol la adresa regimului, mai ales universitățile care erau percepute ca fiind locul prielnic pentru apariția și dezvoltarea „agitațiilor”.

Încă de la reintrarea în legalitate PCR a încercat să distrugă statutului social al profesorului, urmărind introducerea unei stări de instabilitate profesională. Au fost emise acte normative care au permis îndepărtarea din rândul corpului didactic a unor personalităţi de seamă ale vieţii publice româneşti. Decizia de raţionalizare a învăţământului, publicată în „Monitorul Oficial” înainte de adoptarea reformei învățământului, a dus la pensionarea forţată a unor profesori eminenţi care nu ajunseseră la vârsta legală de pensionare, de 65 de ani şi la suprimarea temporară sau definitivă a unor posturi de personal didactic.

Acest an corespunde preluării puterii totale a comuniștilor în România. Este anul marilor transformări a României spre o nouă țară de factură stalinistă. Comuniștii își trasaseră drumul: aveau propriul guvern comunist, au eliminat opoziția, au înlăturat monarhia și au introdus sistemul partidului unic. Începea o nouă etapă, aceea a instaurării unui control absolut asupra întregii României și a tuturor sectoarelor de activitate. Teroarea și represiunea devin părți ale vieții de zi cu zi.

Au fost constituite unităţi de învăţământ special pentru copiii cu handicap psihic şi locomotor şi au fost înfiinţate Institutul de Construcţii din Bucureşti, Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale” din Bucureşti, Institutul de Petrol şi Gaze din Bucureşti şi Institutul de Mine din Petroşani.

Au fost interziși autori precum: toate lucrările la Ioan Agârbiceanu, Lucian Blaga, A.J.Cronin, Mircea Eliade, C.C.Giurescu, Rudyard Kipling, Octavian Goga, Vasile Voiculescu și Ernest Hemingway, la Nicolae Iorga 28 de lucrări, R, la Margaret Mitchell „Pe aripile vantului!”, la Cezar Petrescu 6 lucrări.

Au fost întrerupte legăturile intelectualilor cu Occidentul, în vederea impunerii ca singur model, modelul și valorile sovietice. S-au pus bazele noii metodologii de cercetare istorică, unde trebuiau urmate: concepţia materialismului dialectic şi istoric, tezaurul ştiinţific sovietic, prin restabilirea adevărului „falsificat de burghezie”, precum şi condamnarea metodei comparative de cercetare, ca manifestare a cosmopolitismului filosofilor burgheziei, şi răspândirea metodei de lucru în colectiv, a limbii ruse şi „o mai mare apropiere a cercetătorilor de clasa muncitoare”.

Autoritățile comuniste au desfiinţat mai multe instituții, precum: Institutul de Istorie Naţională din Cluj şi Iaşi, Institutul pentru Studiul Istoriei Universale, Institutul pentru Studii Bizantine şi, implicit, şi revistele acestora: „Revista istorică”, „Revista istorică română” şi „Balcanica”. În locul acestora a fost înfiinţat Institutul de Istorie al R.P.R. şi revista sa, „Studii”.

Instaurarea cenzurii s-a simțit foarte puternic, s-a ajuns ca aproximativ 8000 de autori și titluri de lucrări să fie interzise. Sub semnul cenzurii a fost publicat un volum de 522 de pagini, intitulat „Publicaţii interzise” unde figurau numele autorilor și publicațiile interzise.

În România comunistă au existat și şcoli de partid, unde se promova politica de partid și erau create viitoarele elite comuniste: „Ştefan Gheorghiu”, Şcoala Centrală de Partid în Limba Maghiară şi Şcoala Centrală de Lectori „A. A. Jdanov”. Pe lângă acestea existau şcoli de partid de 3 luni, 6 luni şi 1 an, în care erau pregătiţi viitorii activişti politici.

Despre această lege a învăţământului învăţătorul Dumitru Moise din Timişoara afirma că „reforma pune integral şcoala în folosul poporului muncitor, asigurând gratuitatea completă a cursului elementar”, iar învăţătorul Gheorghe Stanciu din Vălcani aprecia că „reforma deschide fiilor proletari drumul spre lumină şi spre cultură”.

Reforma învățământului a dus la educarea tineretului român în spiritul comunist, învățământul devenind parte a propagandei politice a regimului asupra poporului. Educația primea o conotație ideologică, de factură stalinistă. Propaganda stalinistă devenind esență a sistemului de învățământ.

Toate instituțiile de învățământ și culturale din România deveneau instituții de stat, fiind desființată orice instituție neutră față ideologia și politica regimului comunist.

„Legea pentru reforma învățământului este o lege revoluționară, întrucât scoate din mâna burgheziei exploratoare aceste mijloace de cultură și de cadre” afirmație făcută de un director general din Ministerul Învățământului Public. Această formulare denotă intenția autorităților comuniste, anularea oricăror valori existente în România și impunerea unui singur sistem acceptat.

Conducerea comunistă urmărea crearea unor „cadre noi” care să aplice și să promoveze politica partidului în aparatul de stat, armată, justiţie şi cultură. Pentru comuniști, școala avea un rol important în pregătirea cadrelor necesare construirii socialismului. Se urmărea crearea unor persoane fidele regimului care l-a rândul lor să participe la transformarea tineretul în element de bază a noului regim. Astfel, tineretul trebuia educat în spiritul patriotismului socialist şi al internaţionalismului proletar.

Adoptarea reformei învățământului a fost soluția comuniștilor de a transforma acest domeniu într-o sursă de îndoctrinare politică. Scopul reformei a fost unul bine stabilit, acela de „cultivarea de zi cu zi a unei atitudini comuniste față de muncă, față de proprietatea socială, socialistă”.

Reforma învăţământului reprezintă o politizarea integrală a învăţământului şi schimbarea radicală a învăţământului românesc. Aceasta a declanșat o puternică discriminare socială la examenele de admiterea în învăţământul mediu şi superior. Ținta majoră a comuniștilor era crearea acelor cadre capabile să susțină și să aplice politica partidului în toate structurile statului: armată, justiţie şi cultură.

Nicolae Ceaușescu afirma în cadrul unei Plenare a CC al PCR, cu ani mai târziu, că practic comuniștii au reorganizat învățământul conform cerințelor țării „Faptul că în dezvoltarea învățământului au fost practic nesocotite tradițiile progresiste ale școlii românești a dus la adoptarea unor măsuri care s-au dovedit necorespunzătoare pentru țara noastră”.

După adoptarea noii reforme, a urmat „cultivarea de zi cu zi a unei atitudini comuniste faţă de muncă, faţă de proprietatea socială, socialistă”. Una dintre cele mai importante pârghii în educarea în spirit comunist a fost întrecerea socialistă. Ca şi muncitorilor, şi intelectualilor li se cerea participarea la întrecerea socialistă pentru mărirea productivităţii muncii: atât învăţătorii, cât şi educatorii trebuiau aduşi la starea de proletari – „proletari intelectuali”.

Prin reforma învăţământului, comuniștii au încercat să șteargă trecutul cultural și să impună o nouă fizionomie spirituală, scopul fiind crearea unui „om nou” supus liniei politice.

Conducerea comunistă a încercat să orienteze copiii chiaburilor, ai burghezilor și industraișilor spre anumite preocupări, spre şcoli profesionale, pentru muncitori calificaţi, „pentru a-i aduce spre producţie”, realitate care să transforme condiţiile social-economice.

Însuşi liderul PMR, Gheorghe Gheorghiu-Dej, aprecia că „dacă îi îndreptăm spre producţie le schimbăm şi mentalitatea. Sunt cazuri – rare – când se rup de familie sau [când] acest tânăr poate influenţa atitudinea părinţilor”. Autoritățile încercau să creeze premisele unei „deschiaburiri” naturale, preferabilă, în unele cazuri, din motive tactice, celei forţate.

Reforma învăţământului a fost componentă a „revoluţiei culturale” comuniste, o copie fidelă a modelului sovietic. A fost formulată și aplicată asemenea modului în care URSS a făcuse înainte, pentru comuniștii români acesta era modelul. Prin transformarea şcolii se urmărea, crearea unui „homo sovieticus”, un cetăţean uşor de controlat şi manipulat de partidul aflat la conducerea ţării.

Reforma învățământului a stat la baza politizării învățământului, conform conducerii comuniste şcoala avea un rol esenţial în formarea omului nou: adolescentul trebuia să fie transformat, astfel încât să ajungă, ca şi omul sovietic, „cel mai înaintat om al epocii contemporane” – formulă, evident, demagogică.

Liderii PMR, sub semnul propagandei afirmau că duc o intensă campanie de combatere a analfabetismului, deoarece acest fapt juca un rol important în cadrul revoluţiei culturale, mai ales aflați sub influența propagandei staliniste care pretindea că în URSS nu mai există neştiutori de carte.

Politizarea învățământului a avut ca scop principal eliminarea unor posibile forme de opoziție și impunerea unui control absolut asupra oricăror forme de activitate.

Pe lângă propaganda de partid, autoritățile comuniste s-au preocupat de campania de alfabetizare, deoarece neştiinţa de carte, susţineau oficialii comunişti, constituie „o piedică uriaşă în calea atragerii oamenilor muncii la conducerea ţării şi la construirea activă a comunismului”. Sau, mai pe scurt: „omul care nu ştie carte se află în afara politicii”.

Comuniștii, în campania lor pentru alfabetizare au întâmpinat si piedici, precum: teama părinţilor că, prin şcoală, copiii vor fi supuși unei propagande ateiste, în general în lumea rurală, ideile preconcepute, potrivit cărora fetele nu au nevoie de educaţie, folosirea de către părinţi a copiilor la muncile agricole de primăvară şi toamnă; alteori, iarna, copiii nu aveau haine pentru a se deplasa la şcoală. O problemă cu totul specială a alfabetizării o reprezentau comunităţile de rromi, mereu ostili la acest proces.

Învățătorilor de la sate li s-a încredințat sarcina să „lămurească” țăranii în privința acțiunilor „pozitive” întreprinse de comuniști: fie că era vorba de colectivizarea agriculturii, sau despre așa zisă „lupta pentru pace”. În același timp trebuiau să-i convingă pe săteni de necesitatea frecventării școlii.

La campania de combatere a analfabetismului, pe lângă şcoli, au mai fost cooptate organizaţiile de masă, precum Uniunea Femeilor Democrate, Armata, conducerea mai multor fabrici etc.

PCR a făcut vâlvă în jurul combaterii analfabetismului, susținând prin presa de propagandă, că imediat după lovitura de stat din 23 august 1944, 49% din populația din mediul rural era analfabetă, mai ales în rândul persoanelor de sex feminin.

În cadrul unei ședințe organizate de conducerea Ministerului Învățământului cu inspectori școlari, după adoptarea reformei învățământului, se semnala de către inspectorii școlari din județul Cluj: „În legătură cu alfabetizarea, învățătorii cer să li se plătească ore suplimentare pentru alfabetizare. Sunt o serie de demisii din învățământ în legătură cu încadrările, cu repartizările făcute. Sunt oameni care sunt legați de localitatea Cluj. Este mare contrast între Cluj și județul nenorocit din punct de vedere al așezării satelor, al căilor de comunicații. 600 de profesori din Cluj s-au dus la sate și au venit cu demisia. Am hotărât ca cei care se duc la țară și refuză să rămână, sabotează reforma și să nu mai fie primiți în alt loc”.

Reforma învățământului corespunde decretul 175 ce a fost publicat în Monitorul Oficial. Această reformă se legitima în temeiul articolului 44 și articolului 45 din Constituția Republicii Populare Române. Această Reformă avea să transforme învățământul românesc într-unul sovietic. Ea anula cultura și valorile învățământului anterior și impunea un învățământ controlat, dirijat bazat pe discriminare socială în funcție de origine, acea origine „sănătoasă”.

Această reformă modela învățământul după chipul învățământului promovat în URSS. Autoritățile comuniste copiau modelul sovietic atât la nivelul structurii organizatorice. S-a ajuns până la simpla traducere a titulaturii instituţiilor de învăţământ, după cele existente în URSS în acel moment.

Cele mai importante obiective ale legii învăţământului au fost: formarea tinerilor în spirit comunist, controlul strict al şcolilor elementare, medii şi superioare, prin suprimarea autonomiei universitare, precum şi asigurarea cadrelor pentru planul de industrializare, prin extinderea învăţământului tehnic mediu şi superior.

Reforma învățământului a comuniștilor a avut și efecte pozitive, și anume încadrarea în învăţământul elementar a unui număr mare de copii cu vârste cuprinse între 7–11 ani. În anul școlar următor fusese şcolarizat, în această categorie, un procent de circa 92,1%, fapt ce reprezenta, pentru acest nivel de învăţământ, împlinirea unui deziderat istoric adică şcolarizarea integrală a tuturor copiilor de vârstă şcolară.

În realitate, această nou măsură adoptată de autoritățile comuniste avea ca scop politizarea integrală a învăţământului şi „curăţarea de așa zisele elemente dușmănoase” a învăţământului românesc, prin introducerea discriminărilor sociale la admiterea în învăţământul mediu şi superior.

Reforma învățământului a atras după sine crearea unor discriminări asupra unor categorii sociale, de exemplu fiii de „chiaburi” au fost afectați direct de această lege, mulți dintre ei fiind privați de dreptul la învățământ, în general la cel universitar. S-a pus serios problema „categoriei sociale”, astfel că au urmat exmatriculări din anumite instituţii de învăţământ pe motive exclusiv de clasă.

Noua reformă a învățământului era o reflecție a noului regim proaspăt instaurat. Conținutul acestei reforme corespundea standardelor regimului comunist de factură stalinistă. Această lege impunea cenzura asupra informaţiei, controlul instituţiilor de învăţământ prin suprimarea autonomiei universitare şi desfiinţarea învăţământului particular şi confesional.

Noua lege a învățământului aducea mari schimbări, precum: înlocuirea unor materii cu propaganda stalinistă, îndoctrinarea, predarea religiei a fost interzisă, iar limba rusă şi marxism-leninismul au devenit materii obligatorii. Manualele de gramatică, istorie şi filozofie au fost rescrise pe bazele gândirii marxist-leniniste. În licee au fost desființate catedre catalogate ca fiind „inutile” precum limbile străine, limbile clasice, logica, religia. Au fost introduse discipline politice și s-a impus politizarea tuturor celorlalte.

Adoptarea unei noi reforme a învățământului a fost motivate de comuniști prin conținutul articolului al II-lea al prezentei legii: „înlăturarea neștiinței de carte” prin „lărgirea și democratizarea învățământului de bază pentru a cuprinde pe toți copiii de vârstă școlară”, „educarea tineretului în spiritul democrației populare”. Nu au fost omise nici cadrele didactice la adresa cărora se specifica „pregătirea cadrelor medii și superioare de specialiști, pe baze științifice, care să corespundă nevoilor consolidării democrației populare și construirii societății socialiste” și „formarea de cercetători și creatori în toate domeniile științei și culturii”.

În capitolul I, legea pentru reforma învățământului cuprindea o serie de principii generale. Conform acestora „învățământul public constituie un drept egal pentru toți cetățenii Republicii Populare Române, fără deosebire de sex, naționalitate, rasă sau religie”. Autoritățile comuniste au fost atente să specifice clar că învățământul „este organizat exclusiv de Stat”.

La capitolul al V-lea al noii reforme a învățământului erau cuprinse anumite dispozițiile finale și tranzitorii privind reorganizarea învățământului, printre care se numără și înființarea „școlii cu o durată mai scurtă” pentru „nevoile urgente ale vieții economice și sociale ale țării”.

Învățământul public, conform articolului al III-lea, era împărțit astfel: „învățământul preșcolar, învățământul elementar - școala de 7 ani, învățământul mediu și învățământul superior”. În articolul al IV-lea era menționat faptul că învățământul naționalităților conlocuitoare se va face „în școli de toate gradele în limba maternă, iar limba română se va preda începând din clasa I-a elementară”.

Cursurile gimnaziale şi liceale de 8 ani erau reduse la o şcoală medie, cu o durată de 4 ani, redusă apoi la 3 ani, ca în URSS Învățământul mediu cuprindea „patru tipuri de școli și anume: licee, școli pedagogice, școli tehnice și școli profesionale”. Fiecare dintre aceste tipuri de școli avea un scop: articolul X menționează că „liceele au ca scop să asigure o bază temeinică de cunoștințe științifice, necesare continuării studiilor în învățământul superior”. Liceele urmau să fie unice „în toată țara ca organizare, program, metodă de predare”, erau numerotate, fiind anulate vechile denumiri.

În cadrul capitolului al IV-lea al legii învățământului erau cuprinse datele necesare constituirii unui serviciu de îndrumare și control care era format „din inspectori școlari”. De asemenea, s-a stabilit înființarea unor birouri pedagogice pe lângă inspectorate, cu scopul „de a contribui la sprijinirea efectivă a activității pedagogice a corpului didactic, prin material documentar, metodologic, consultații pedagogice etc”.

La articolul al XI-lea se referă la învățământul în școli pedagogice medii, care are ca finalitate „pregătirea corpului didactic pentru învățământul preșcolar și pentru învățământul elementar”.

La articolul al XII-lea era stabilit scopul școlilor tehnice, și anume acela „de a pregăti cadrele tehnice medii, necesare producției”. Se mai preciza că acestea urmau să fie clasificate în „industriale, agricole, comerciale, sanitare, juridico-administrative”. Școlile profesionale erau organizate pe lângă întreprinderi, cu scopul „de a pregăti cadre calificate”.

Preșcolarii cu vârste cuprinse între 3 şi 7 ani urmau să fie şcolarizaţi în grădiniţe cu orar zilnic, săptămânal, sezonier – organizate, în timp, într-o adevărată reţea naţională subordonată şcolilor elementare din teritoriul de reşedinţă sau unor unităţi administrativ-economice.

Copilul trebuia educat, încă de mic, în spiritul partidului: „În loc să rătăcească pe maidane, i se dă o educaţie sănătoasă”, declara ministrul Învăţământului, Gheorghe Vasilichi, la o consfătuire pe ţară cu inspectorii şcolari, cărora li se dădeau indicaţii pentru aplicarea în teren a reformei.

În cadrul capitolului al II-lea al legii erau prezentate dispozițiile speciale pentru organizarea învățământului. Referitor la învățământul preșcolar se menționa că „este facultativ”, fiind organizat „pentru copiii de 3-7 ani”, funcționând în „căminele de zi și grădinițe de copii”.

S-a făcut modificări și la nivelul învățământului elementar, spre exemplu, de la un învăţământ primar obligatoriu şi gratuit cu o durată de 7 ani, s-a trecut la un învăţământ primar obligatoriu şi gratuit de 4 ani, cu posibilitatea de a urma facultativ clasele 5–7. Acest lucru a făcut ca mulți copii să urmeze doar 4 clase.

S-a hotărât ca în școli pentru naționalitățile conlocuitoare predarea să se facă în limba maternă la toate gradele, însă în clasa I se învăța limba română. Sistemul de notare era de la 1 la 5, care se aplica pentru întreg sistem de învățământ. Durata școlarizării, școala elementară și liceu, era fixată la 10 ani.

Conform noii reforme a învățământului manualele ce urmau să fie folosite erau „unice”, iar programa școlară „va da o largă dezvoltare disciplinelor de bază: limba, literatura, istoria și geografia națională, matematicile, științele naturii, educația fizică”, dar nu este uitată limba străină: „cu începere din clasa a IV-a elementară se va preda obligatoriu limba rusă”.

Referitor la manualele unice ce urmau să fie folosite în sistemul de învățământ, erau cel mai adesea, traduse din limba rusă, fără adaptări. La o dezbatere a Biroului Politic, Gheorghe Vasilichi, ministrul Învățământului Public, preciza că pentru școlile pedagogice „abia acum în Uniunea Sovietică s-a terminat un manual foarte bun pe care noi îl traducem și-l vom folosi”.

Reforma învățământului a dus la preluarea manualelor sovietice, fapt ce a produs o ruptura între generații în ce privește nivelul de cultura. Diferențe majore s-au simțit în învățarea literaturii române și a istoriei. Istoria a fost rescrisă după bunul plac al regimului, a autorităților comuniste. Manualul de istorie a fost redactat de un grup condus de Mihail Roller, o adevărată falsificare a istoriei, „lupta de clasă” fiind omniprezentă.

La școlile medii, a intervenit Gheorghe Stoica, „s-a reușit, în bună parte, să se înlăture materiile inutile și să se înlocuiască cu materia corespunzătoare timpurilor noi”, îndeosebi „materialismul dialectic și economia politică, aceasta înseamnă un mare pas înainte”.

Autoritățile comuniste au întâmpinat o problemă serioasă în impunerea ca obligatorie a limbii ruse, deoarece nu existau cadre didactice care să cunoască limba rusă. Guvernul comunist a hotărât că limba rusă poate fi predată și de către cadre didactice ce nu au absolvit cursurile Institutului Româno-Sovietic sau ale Asociaţiei Române pentru Legături cu Uniunea Sovietică, adică nu aveau această calificare.

Ministru Educației Ștefan Voitec afirma despre limba rusă: „de acord cu Legația sovietică ia ființă un Institut de Limba Rusă și de istoria Rusiei sovietice. Angajăm doi profesori de la Moscova, care vor veni la București, pentru a preda istoria Rusiei și care, împreună cu asistenții lor, vor face o pepinieră pentru crearea de profesori de limba și literatura rusă”.

Ministru Educației Ștefan Voitec afirma despre limba rusă: „de acord cu Legația sovietică ia ființă un Institut de Limba Rusă și de istoria Rusiei sovietice. Angajăm doi profesori de la Moscova, care vor veni la București, pentru a preda istoria Rusiei și care, împreună cu asistenții lor, vor face o pepinieră pentru crearea de profesori de limba și literatura rusă”.

Petru Groza era categoric în impunerea limbii ruse în școli afirmând că așa cum s-a învățat franceza și italiana, se poate învăța și limba rusă. Totul arăta ce urmează să se întâmple în România, URSS urma să fie mentorul comuniștilor români.

Anii au făcut ca limba rusă să fie învățată de câți mai mulți tineri și să fie predată de cadre didactice calificate, însă pentru mulți români a continuat să rămână o „limbă străină, urătă”. De asemenea, în timp ce limba rusă câștiga teren, în România comunistă a apărut deficit în rândul cadrelor didactice de limba engleză și franceză.

Noua lege a învățământului cuprindea și mențiuni referitoare la școli și cursuri speciale. Articolul XXV al acesteia prevedea, pentru lichidarea analfabetismului, organizarea „pentru persoanele de la 14-55 ani cursuri de alfabetizare, cu o durată de 1-2 ani”, care echivala cu „absolvența primilor patru ani ai învățământului elementar”.

Conform legii s-a stabilit ca școala medie să se poată echivala, potrivit articolului XXVI, cu „școli speciale de 2 ani” pentru „oamenii din câmpul muncii”, care „vor fi scoși din procesul de producție și vor fi întreținuți pe toată durata școlarizării”. Aceștu oameni ai muncii erau susţinuţi pe perioada şcolarizării de ministerul de resort şi de întreprinderea unde lucrau. Această formă de învăţământ le dădea absolvenţilor dreptul de a-şi continua studiile în învăţământul superior sau şcoli profesionale şi şcoli tehnice medii.

Pentru a fi elevi ai școlilor „speciale de 2 ani”, aceștia trebuiau să îndeplinească unele condiții: „au împlinit 23 de ani și nu au depășit 40 de ani”, „au fost propuși de serviciul de personal al întreprinderii”, dar și după ce „au fost verificați de o comisie formată din: inspectorul județean al Ministerului Învățământului Public, un profesor din localitate, recomandat de sindicat, și un delegat al Consiliului Sindical Județean”.

Programul acestei școli speciale consta în „zilnic 6 ore de curs înainte de masă și 3 ore de seminar după masă”. În programele analitice se studiau materii precum: limba română, limba rusă, istoria, geografia, filozofia, constituția R.P.R., matematicile, fizica, chimia, științele naturale și desenul tehnic.

Ministerul Învățământului Public a autorizat și înființarea „de școli elementare serale de doi ani, pentru alfabetizare”, dar și „școli elementare serale cu trei ani de școlarizare, echivalente claselor V-VII ale școlilor elementare”, toate acestea pentru „oamenii aflați în câmpul muncii”.

Au fost înființate pentru „absolvenții școlii elementare, de zi sau serale și absolvenții vechilor gimnazii sau școli echivalente, care se află în câmpul muncii” și „licee serale pe o școlaritate de 4 ani și vor avea programa analitică identică cu cea a liceelor de zi”. Media de absolvire a liceului seral se calcula prin adunarea notelor la materiile la care elevii au fost examinați, adică „Limba română (scris și oral), matematici (scris și oral), istoria României (oral) și constituția R.P.R. (oral)”.

Printr-o decizie a Ministerului Învăţământului Public au fost înfiinţate şi şcolile juridice de un an, destinate aceleiaşi categorii a muncitorilor scoşi din producţie. După un an de studii, cursanţii primeau o diplomă care le oferea dreptul de a se angaja în orice funcţie juridică, inclusiv magistratură şi parchet.

Prin decret, şcolile speciale s-au transformat în facultăţi muncitoreşti. Au funcţionat şi alte derogări: existau absolvenţi ai acestor şcoli speciale înscrişi în anii superiori, care nu aveau studii medii. Acest lucru arată crearea de către comuniști a unui sistem de învăţământ bazat pe antiselecţie.

Conform noii legi, învăţământul superior cuprindea universităţile, politehnicile şi institutele de învăţământ superior. Primele două depindeau direct de Ministerul Învăţământului Public şi aveau rolul „de a pregăti cadre pentru corpul didactic din învăţământul mediu şi mai ales pentru învățământul superior, cadre superioare de specialişti, precum şi cercetători în diferite ramuri ale științei”. Studenţii erau admişi pe baza unui concurs, iar numărul de locuri disponibile era stabilit de Consiliul de Miniştri, în funcţie de necesităţile fiecărui an.

Durata studiilor pentru universități și politehnici era de 4-6 ani, iar numărul studenților „se fixa anual de către Consiliul de Miniştri după criteriile cerute de necesități”. S-a impus pe toată durata anilor de studiu, indiferent de facultate și specializare, studierea Istoriei Partidului Comunist -bolșevic al U.R.S.S., a economiei politice și a filosofiei marxist-leniniste. Studenții erau obligați să studieze limba rusă în primii trei ani de facultate. Programele analitice urmau să fie „obligatorii și unice pentru toate catedrele de aceeași specialitate”.

După adoptarea reformei învățământului, a fost dat un decret privind organizarea asistenţei studenţeşti, asistenţa acordată de stat studenţilor consta în burse, ajutoare, întreţinere în cămine şi cantine, editarea de cursuri, asistenţă ce era subordonată direct Ministerului Învăţământului Public. Acest act normativ crea o dependenţă mai vizibilă a studenţilor faţă de Oficiile de Asistenţă, controlate politic. Acestea erau subordonate unui Centru de Asistenţă Studenţească, ce exista în fiecare universitate. Aceste centre, la rândul lor, erau subordonate Consiliului Superior al Asistenţei Studenţeşti.

Ministerul Învățământului raporta, după adoptarea reformei învățământului, că au reușit să impună învățământul superior cadre din afara sistemului, afirmându-se: „profesori din afara învățământului [superior], spărgând astfel o carapace reacționară care era autonomia universitară”. Referitor la studiile de doctorat se specifica faptul că poate urma cursurile pentru doctorat „orice absolvent al învățământului superior care reușește la examenul de admitere”, durata cursurilor urma să fie „de 3 ani”.

Conform reformei învățământului, Senatele universitare au fost înlocuite prin Consilii științifice. Aceste noi organe constituite erau subordonate politic, fiind de fapt niște instrumente ce executau directivele politice. Totul avea ca țintă distrugerea fostelor structuri sociale, motiv pentru care lumea universitară şi academică a intrat în atenția regimul comunist.

Institutele de învăţământ superior depindeau „fie de Ministerul Învățământului Public, fie de ministerele de resort” și aveau „o durată a studiilor de 3-4 ani”, scopul fiind acela „să creeze, în primul rând, cadre superioare de specialişti destinați producției, ca: ingineri, agronomi, medici etc., precum şi profesori pentru învăţământul mediu”. Practic aceste Institute trebuiau să pregătească specialişti pentru toate ramurile economiei dar şi profesori pentru învăţământul mediu.

Reforma Învățământului a atras după sine anularea șanselor în rândul tinerilor studenți de a se forma și perfecționa în centre universitare din Occident. Studenților români le-a rămas o singură soluție: învățământ în URSS sau în alte state comuniste din Europa. Aproape toţi studenţii au fost înregimentaţi sau au aderat sub presiune sau doar din oportunism la Uniunea Naţională a Studenţilor din România. Înregimentarea studenţimii a fost posibilă, deoarece fiecare student îşi dorea să termine facultatea, existând teama exmatriculării, a pierderii burselor şi a interzicerii accesului în cantine şi cămine.

Conducerea PMR îi pretindea studenţimii loialitate şi aderenţă deplină la noul regim politic; „studenţii trebuie să ştie cine sunt duşmanii şi care-i sunt prietenii” – era o lozincă la ordinea zilei. Vechile asociaţii studenţeşti „reacţionare” au fost suprimate, organizaţiile tineretului universitar naţional-ţărănist şi liberal au fost interzise, iar membrii lor marcanţi – arestaţi.

Articolul XXXIII făcea trimitere la modul de aplicare a măsurilor adoptate prin această reformă a învățământului, precizându-se: „Actualele facultăţi şi şcoli de învăţământ superior vor fi restructurate conform prezentei legi. În acest scop, se vor putea desfiinţa catedre inutile, altele vor putea fi raţionalizate după necesităţi sau se vor crea catedre noi”.

Reforma învățământul pregătea cadrul legal ce avea să stea la baza epurărilor cadrelor didactice „necorespunzătoare”. Se urmărea eliminarea acelor persoane care, prin autoritatea și atitudinea lor morală, puteau influenţa „negativ” elevi şi studenţi, să-i stârnească împotriva regimului.

Noile cadre, trebuiau în mod obligatoriu să fie devotate partidului și să servească fidel regimul, să-i educe pe elevi în spiritul impus de acesta. În anii imediat următori adoptării reformei învățământului, au fost scoase din învăţământul superior, conform unor rapoarte ale Ministerului Învăţământului, sute de cadre didactice.

Reforma învățământului se plia pe noile măsuri adoptate de regimul comunist, măsuri ce aveau să instaureze o stare de teroare în România. Se urmărea excluderea și eliminarea oricăror forme de opoziție și rezistență.

În vederea pregătirii cadrului de aplicare a reformei învățământului, ce avea să ducă la subordonarea acestui domeniul de activitate partidului, guvernul a emis o decizie ministerială prin care erau reziliate „toate contractele de angajament privind personalul didactic și științific din învățământul superior și secundar (...) de la 1 octombrie 1948”. Cu toate că „funcționarea în învățământ a acestui personal încetează la sfârșitul anului școlar 1947-1948, drepturile materiale urmând să li se achite până la data de 30 septembrie 1948”.

După adoptarea reformei învățământului, a crescut numărul cadrelor didactice excluse din sistemul de învățământ. Referitor la acest aspect, Ministrul Învățământului constata la aproximativ șase luni de la aplicarea reformei că: „ceea ce considerăm noi că nu este sănătos este faptul că prea mulți profesori vechi au rămas neîncadrați pe motive nu destul de serioase. Astfel de calificări ca mediocru, incapabil, șiret, necinstit, fost legionar etc., făcute de osingură persoană, este suficient de a da un profesor afară din învățământ și uneori de a-l lăsa muritor de foame, în timp ce alții, mai puțin capabili, însă mai șmecheri, s-au văzut făcuți profesori fără să merite”.

Conform noii legi a învățământului „toate școlile confesionale sau particulare de orice fel devin școli de Stat”, la fel se întâmpla și cu membrii corpului didactic al acestor școli. Existau și pedepse pentru cei care se opuneau acestei transformări, acestea fiind „5-10 ani muncă silnică și confiscarea întregii averi”.

Reforma învățământului a netezit drumul unor mari epurări asupra cadrelor didactice, în general făcute pe criteriu politic. Acest lucru a dus la excluderea unor buni profesioniști, a unor cadre didactice calificate din învățământul românesc.

Autoritățile comuniste au hotărât desfiinţarea Academiei Române, ulterior fiind înfiinţată Academia Republicii Populare Române, ca un „garant al marilor succese ştiinţifice”, interesul ascuns al comuniștilor fiind instaurarea unui control asupra tuturor instituțiilor. Conform liniei politice, noua Academie avea ca scop să promoveze „știința și cultura în toate domeniile. În realitate, comuniștii au urmărit supunerea învățământului academic și universitar, distrugerea fostelor structuri sociale.

Adevărata Academie Română fusese compusă din elite ale culturi românești, prin desființarea ei mulți dintre profesorii vechii structuri au ajuns în închisori.

În vederea ridicării nivelului material și cultural al poporului” și de „a promova oameni de știință și cultură de valoare etică și democratică”. Se menționa faptul că „nu pot fi membri ai Academiei Republicii Populare Române persoane care, prin activitatea lor, s-au pus în slujba fascismului” și s-au afirmat ca forțe reacționare la adresa regimului, „dăunând, prin aceasta, intereselor țării și ale poporului”.

Odată cu constituirea noii Academii Române a RPR a fost ales un Comitet Provizoriu, ce avea ca sarcină alcătuirea unor criterii pe baza cărora trebuia să funcţioneze noua academie. Comitetul Provizoriu era compus din: prof. dr. C. I. Parhon, Andrei Rădulescu, Mihail Sadoveanu, prof. Traian Săvulescu, prof. Iorgu Iordan, prof. Emanoil Teodorescu, prof. D. Pompei, prof. S. Stoilov, prof. dr. Ștefan Nicolau, prof. Emil Petrovici, prof. dr. D. Danielopolu, prof. dr. N. Gh. Lupu, prof. ing. Gh. Nicolau și prof. Eugen Bădărău, la care se adaugă supleanții prof. Constantin Balmuș, Gall Gabor și dr. A. Kreindler.

Academia R.P.R. şi-a început activitatea printr-o şedinţă solemnă, cadru în care cei 91 de membri au semnat un document alcătuit din 6 puncte, prin care se angajau să respingă valorile fostei Academii Române şi să slujească cu devotament politica partidului unic, a Partidului Muncitoresc Român.

Membru al Academiei RPR și profesor la Secția de Psihologie a Universității din București Mihai Ralea avea să redacteze un memoriu conducerii PMR, în care prezenta situația materială a cadrelor didactice universitare afirmând: „Nemulțumirea cea mare în rândurile profesorilor universitari constă în sistemul actual de salarizare după norme. Profesorii cu număr mic de studenți (la facultățile de științe mai ales) au o normă mai mică, adesea numai 50% din acea a profesorilor cu studenți mulți”.

Mihai Ralea mai sublinia „Copierea întocmai a normelor din învățământul superior sovietic este nejustă pentru că situațiile de la noi nu se potrivesc cu cele din Uniunea Sovietică. Noi nu avem nici același număr de studenți (mult mai mare în URSS), nici mai ales numărul mare de aspiranți pe care îl au Universitățile și Institutele din Uniunea Sovietică.

Mihai Ralea nu a adus în discuție problema pierderii autonomiei universitare, poate din dorința de a nu atrage asupra lui riposta regimului. Practic el se număra printre intelectualii care s-au adaptat noului regim. Anularea autonomiei universitare era tot după modelul sovietic. În perioada lui Lenin, bolșevicii au lichidat autonomia universitară și au favorizat înscrierea în rândurile studenților a unor persoane prost pregătite, dar care aveau acea „origine sănătoasă”.

Actualul sistem, la noi, de alcătuire a normelor face aproape imposibilă munca științifică a unora din cadrele didactice, care sunt nevoite să țină paralel câte două, trei și chiar mai multe cursuri, neavând posibilitatea de a le pregăti cum trebuie”. Interesantă este remarca făcută de Ralea prin care surprinde minusurilor din învățământ „elementele bine pregătite profesional rămân fără plasare [după absolvire] ori au o plasare absolut improprie aptitudinilor lor. (...) sunt repartizați în provincie, în posturi, în posturi care nu există”, completând „rătăcesc pe străzi, deprimați și dezorietanți”.

Legea Învățământului, prin crearea acelor „sindicate” ce înlocuiau asociațiile profesionale tradiționale a determinat scăderea prestigiului cadrelor didactice. Mihai Ralea avea să afirme despre aceste „sindicate” supuse politicului că nu sunt reprezentative, drept dovadă ele nu și-au găsit funcționalitatea și aplicabilitatea în învățământ.

Mihai Ralea a mai subliniat un neajuns al sistemului de învățământ, numirea directorilor de școli după criterii politice, afirmând la adresa acelor directori numiți politic că „nu pot avea nici un fel de prestigiu în fața acestora”, adică nu se bucură de apreciere din partea colectivului de cadre didactice.

Mihai Ralea în cadrul memoriului adresat PMR a mai afirmat „Situația materială a învățământului mediu și elementar e mult mai rea. (...) În ce privește cultivarea învățătorimii, noi suntem, din nenorocire, în urma politicii școlare a burgheziei. Aceasta a căutat să se sprijine pe învățători. Desigur demagogic și din interese exclusive de clasă, nu numai un Spiru Haret, dar politicieni ca d-rul Anghelescu ori I. Mihalache au încercat să facă din ei, adesea cu succes, activiști ai programelor lor politice”.

Mihai Ralea a luat în discuție și viața studenților afirmând „Organizarea vieții materiale a studenților lasă însă mult de dorit. Căminele, dar mai ales cantinele sunt încă slab organizate”. Referitor la hrana studenților acesta afirma că studenții sunt „oameni subalimentați”.

Reforma învățământului a atras după sine restructurarea sistemului de învățământ, au desființat sau suprimat catedre și instituții de învățământ, în generau au fost vizate domenii precum: filozofia, filologia, dreptul și istoria.

Au existat cazuri în care profesori cu vechime și cu o pregătire profesională temeinică au fost mutați în mediul rural. În document de partid se afirma referitor la aceștia: „Majoritatea dintre aceste cadre sunt elemente care în trecut și-au manifestat în mod activ atașamentul lor pentru regimul burghezo-moșieresc. ... Și pentru directorii de școli din București sunt ... destul de numeroși fără de partid, complet lipsiți de combaterea revoluționară”.

Se urmărea crearea unei comisii de verificare a cadrelor didactice, scopul fiind identificarea și excluderea „elementelor dușmănoase” din școlile elementare și medii. Inspectorii școlari erau solicitați să verifice cadrele didactice ce aveau formarea făcută în timpul școlii „burgheze”.

În anii următori s-a stabilit că cei care nu aveau dreptul la învăţământ universitar erau împărţiţi în trei grupe. Prima categorie: fiii de muncitori industriali sau agricoli, de ţărani colectivişti sau de ţărani cu gospodării mici şi mijlocii, fiii de militari, de ingineri sau tehnicieni, de funcţionari sau pensionari, fiii de meseriaşi şi cooperatori. A doua categorie: fiii de mici comercianţi sau liber profesionişti. A treia categorie: fiii de chiaburi, de comercianţi sau industriaşi, alături de care erau enumeraţi fiii criminalilor de război, ai trădătorilor, spionilor, sabotorilor, ai celor fugiţi peste graniţă etc.

Ca urmare a acestei reforme a învățământului a crescut numărul elevilor în calse, mai ales la nivelul celui preuniversitar. Există statistici care susțin că în anumite licee la București se ajungea la peste 50 de elevi în clasă. Acest număr mare se datora desființării liceelor particulare și a celor confesionale, la care se adăuga numărul mare de locuitori nou veniți. Numărul mare de elevi a îngreunat activitatea didactică a profesorilor și procesul de învățare și înțelegere a elevilor.

Ca urmare a Reformei Învățământului au fost desființate 1553 de școli particulare și confesionale, un total de 1586 de imobile, cu inventarul lor. Singura formă de învățământ era cel organizat de statul român, cel laic.