Iugoslavia a fost primul stat din blocul socialist sovietic care a renunțat la ideea colectivizării agriculturii. Conducătorul Iugoslaviei Tito s-a opus URSS și a refuzat să îndeplinească planurile indicate de liderii sovietici. Polonia s-a apropiat foarte mult de modelul Iugoslaviei, încetând procesul colectivizării în 1956. Astfel în cele două țări proprietatea de stat și cea privată în domeniul agricol au coexistat pe durata întregului regim comunist.

Cercetătorul englez Nigel Swain a distins patru mari tipuri de agricultură socialistă în Europa Centrală şi de Est, toate relativ diferite de modelul sovietic: 1) modelul stalinist, care a funcţionat în România şi Albania; 2) modelul neostalinist, care a funcţionat în Cehoslovacia, Bulgaria şi Germania de Est; 3) modelul mixt, care a funţionat în Ungaria; 4) modelul colectivizării „incomplete” sau abandonate, care a funcţionat în Polonia şi Iugoslavia.

Ungaria a preluat modelul colectivizării de tip stalinist, dar ulterior a permis proprietatea privată asupra unor terenuri mici, lăsând creșterea animalelor în seama sectorului agricol privat. Sectorul de stat și-a concentrat atenția asupra cultivării cerealelor pe arii extinse. În Ungaria, această economie mixtă, pe de o parte, precum şi autonomia managerială a gospodăriilor colective, pe de altă parte, au dus la o agricultură performantă, cu efecte benefice asupra ţărănimii maghiare.

În RDG, Bulgaria și Cehoslovacia s-a realizat o colectivizare masivă. Țăranii muncitori la fermele agricole au fost retribuiți similar celor din industrie, dar li s-a permis și să cultive loturi individuale, ceea ce a ajutat la evitarea dezastrului total al economiei socialiste.

În Broşura „Comuniştii şi proprietatea particulară” se exprima că „de rezultatul alegerilor depinde ca ţăranii să poată lucra în linişte şi culege roadele de pe ogorul lor”. Totul era o minciuna, chiar și după înfăptuirea reformei agrare, prima lovitură dată agriculturii, comuniştii au continuat să nu divulge planurile lor de colectivizare a agriculturii, se declarau mereu apărători ai proprietăţii ţărăneşti. La nivel oficial, partidul lansa tot mai mult lozinca susținerii micilor proprietari.

Colectivizarea agriculturii s-a făcut chiar dacă aparent Constituţiei din 1948 garanta dreptul la proprietatea privată, paradoxal că în același timp constituţia îi pedepsea pe cei care nu se conformau confiscării bunurilor de către stat. Astfel, ţăranii români erau obligaţi să se supună și să îndure măsurile abuzive impuse de către regimul comunist.

Procesul de colectivizare a agriculturii a fost construit după modelul sovietic, totuși existau diferențe între cele două. Spre deosebire de Uniunea Sovietică, în România nu s-a recurs la naţionalizarea întregii suprafeţe agricole. De asemenea, dacă URSS-ul avea ca obiectiv principal, suprimarea, lichidarea „culacilor“, chiaburilor, în România, în primă fază, s-a dorit doar „îngrădirea“ chiaburilor, urmând să se treacă apoi la desfinţarea completă a exploatării ”chiaburești” la sate.

Cu scopul de a ușura aplicarea colectivizării aproximativ 40.000 de ţărani înstăriți, din Banat, Oltenia, Dobrogrea au fost deportaţi în Bărăgan și așezaţi în așa numitele „comune speciale“, în fapt au fost create 18 localități noi cu populația deportată. Comuniștii erau conștienți că Bărăganul reprezintă o zonă geografică dificilă de locuit, astfel că deportaților le-a fost greu să se adapteze și să-și asigure cele necesare traiului de zi cu zi. Și aici au continuat să fie persecutați politic. După câțiva ani aceștia au reușit să se întoarcă la locuinţele părăsite, fiind eliberați, dar însă și-au găsit locuinţele confiscate, astfel din nou trebuiau să înceapă de la capăt.

În cazul opunerii rezistenţei față de colectivizare, sau față de predarea cotelor abuzive se aplicau pedepse cuprinse între 5-15 ani de muncă silnică, urmată bineînțeles și de confiscarea tuturor bunurilor.

Articolului 2 al Statutului Model al Gospodăriilor Agricole Colective stabilea că scopul gospodăriilor este următorul, „Scopul urmărit de noi este de a crea o gospodărie agricolă colectivă, astfel ca printr-o muncă organizată în comun și cu mijloace comune de producţie, să asigurăm victoria asupra chiaburilor, explotatorilor și dușmanilor celor ce muncesc; să înlătureăm mizeria, întunericul și starea de înapoiere a gospodăriilor mici, individuale, să obţinem producţie agricolă mare, să combatem condiţiile de muncă“.

Partidului Comunist a stabilit cinci categori de ţărani: cea a ţăranilor care nu deţineau pământ și care erau nevoiţi să lucreze pentru ţăranii bogaţi, cea a ţăranilor săraci, cea a țăranilor de clasă medie, cea a „chiaburilor“ sau a ţăranilor bogaţi care își permiteau să angajeze forţă de muncă, cea a foștilor proprietari de pământ ale căror proprietăţi au fost date ţăranilor în urma Reformei agrare a guvernului Groza. Comuniștii au stabilit că adevăratul dușman al poporului erau chiaburii, astfel că a început o puternică acțiune de reprimare împotriva lor, mulții fiind uciși.

Gheorghe Gheorghiu-Dej a propus crearea unui al treilea tip intermediar de colectiv, între întovărășirea și colhoz. Întovărășirile inițiale numite SMT-întovărășiri, deoarece erau create și administrate de Stațiuni de Mașini și Tractoare ale statului, erau asociații în care țăranii lucrau pământul în cooperare, își păstrau proprietatea asupra terenurilor, vitelor și uneltelor. Țăranii pentru acest tip nu semnau nici un fel de statut, astfel se înființau întovărășiri temporare. Dej, cu sprijinul lui Stalin a propus întovărășirea de tip sovietic TOZ, cooperative permanente, ce urmau treptat să fie transformate în colhozuri.

Colectivizarea a durat cel mai mult în România dintre toate statele din blocul sovietic, inclusiv URSS. S-a reușit cuprinderea în colectiv a celor mai întinse terenuri agricole, cu excepția Albaniei care însă avea suprafața agricolă mult mai redusă. Colectivizarea în România este prezentată pe bună dreptate o dramă a agriculturii. Romulus Rusan considera că „Ziua când a fost decretată colectivizarea seamănă cu căderea Constantinopolului. Răpuşi de glonţ sau de ideologie, ţăranii sunt cele mai numeroase şi inocente prăzi ale comunismului”.

La început comuniștii au lăsat să se înțeleagă că prin colectivizare se dorește îmbunătățirea economiei ţării, că este necesară adoptarea unei astfel de reforme. Astfel că printre primele sate alese pentru a fi colectivizate au fost cele care au avut de suferit din cauza războiului și din cauza secetei din 1946. Comuniștii au vizat și satele în care existau mișcări anticomuniste foarte puternice, colectivizarea fiind folosită ca pe o formă de „pedepsire“ sau de represiune față de forțele ostile.

Un aspect important este că acele cote era obligatorii, indiferent cu ce era dotată o gospodărie. De exemplu o gospodărie ce nu avea păsări sau vaci pentru lapte tot era obligată să predea cota impusă. Chiar și țăranii foarte săraci, cei cu până la 1 ha de pământ, aveau obligația să predea anual între 16 și 20 kg de carne, aproximativ 15-20 de găini. Cotele obligatorii erau impuse la: cereale, cartofi, lână, lapte de vacă sau bivoliță, oleaginoase, legume, furaj, semințe de plante furajere, carne. Prețurile de achiziție a cerealelor colectate erau stabilite de Ministerul Comerțului și Alimentației.

Comuniștii au adăugat țăranilor și impozitul pe pământ, cerut tot în produse. Cotele, impozitul și mai ales represiunea au fost instrumentele de bază folosite pentru forțarea țăranilor să se înscrie în GAC. Cotele erau prezentate de autorități ca o „datoria către Stat”. De cele mai multe ori țăranii erau bătuți și supuși la tot felul de mijloace de presiune în timpul anchetei. Autoritățile au organizat arestări în masă, cam așa s-a desfășurat „libera consimțire” din Raportul prezentat Plenarei CC al PMR din 3-5 martie 1949.

Comisia centrală avea în subordine organisme similare la nivel de județ, plasă și comună, ultimele două se aflau în subordinea prefectului. La scurt timp a fost înființată și Comisia de stat a planificării care avea ca sarcini întocmirea „planului general al economiei naționale în conformitate cu directivele economice-politice stabilite de guvern”, coordonarea sectoarelor economice în cadrul planului economiei naționale și repartizarea sarcinilor către ministere „pe baza directivelor primite” și a obiectivelor stablite de Consiliul de Miniștri.

Plenara a declanșat colectivizarea agriculturii, însă poziția oficială a partidului privind procesul colectivizării a fost comunicat în raportul Biroului Central către plenară. Acest raport sublinia că partidul nu acționează printr-o colectivizare masivă, că se urmărește mai întâi dezvoltrea cooperației de consum, fiind înființate întovărășiri, în care urmau să se înscrie cei care refuzau să intre în colective. De asemenea, se sublinia că se vor ființa un număr limitat de colhozuri. Acestea trebuiau să joace rolul unor modele pentru țărani, pentru a le arăta acestora avantajele agriculturii colective.

Secretarul general al partidului, Gheorghe Gheorghiu-Dej, în raportul ținut în fața Plenarei CC al PMR, care a hotarât începerea colectivizării agriculturii în România, a afirmat că: „Partidul va duce o muncă sistematică în sânul țăranilor săraci și mijlocași spre a-i convinge de necesitatea de a se uni treptat în gospodării colec­tive” Acesta era o altă minciună, un neadevăr deoarece scopul real al comuniștilor era de a distruge proprietatea privată, de ai lichida pe chiaburi, prin urmare forța, violența urmau să fie cele mai frecvente căi pentru aplicarea planurilor.

Comuniștii și-au instaurat monopolul asupra proprietății agricole prin două decrete: decretul 83 din 2 martie 1949 prin care s-a confiscat suprafețele de peste 50 ha rămase după reforma din 23 martie 1945, în noaptea imediată acest decret s-a aplicat fiind astfel lichidată mosierimea, și, respectiv, plenara CC din 3–5 martie care lansa o luptă deschisă împotriva chiaburilor. Conținutului plenarei este prezentat de anumiți instorici ca o declarație de război.

Rezoluția Plenarei CC al PCR constituie documentul care stă la baza declanșării „operei” de colectivizare a agriculturii. Acest proces avea să determine distrugerea țărănimii, a satului românesc, idee insuflată de Moscova imediat după preluarea României în sfera ei de influență. S-a trecut imediat la organizarea de „gospodării colective”, dorindu-se mai întâi distrugerea micilor gospodării țărănești, apoi a celor mari.

Principalul obiectiv stabilit era transformarea socialistă a agriculturii, ce urma să se realizeze pe 2 direcţii: prin organizarea de structuri colectiviste de tip G.A.C. - Gospodării Agricole Colective, S.M.T. - Staţiuni de Maşini şi Tractoare, G.A.S. - Gospodării Agricole de Stat şi intensificarea luptei de clasă la sate, lupta împotriva chiaburilor fiind prioritară.

Gheorghe Gheorghiu Dej a introdus conceptul proprietății socialiste la sat în cadrul acestei plenare. Tot acum a expus motivele pentru „transformarea socialistă a agriculturii”, a făcut clasificarea proprietarilor agricoli, a definit strategia și a expus fazele procesului de colectivizare. Acest proces era preluat după modelul sovietic, avându-se la bază principiul leninist potrivit căruia socialismul nu trebuie construit doar la oraș, ci și la sate în măsura în care proprietatea privată favorizează „capitalism și burghezie permanent, spontan și în proporție de masă”.

Comisia Agrară condusă de Pauker specifica în cursul anului 1949 că se vor crea colective cu acordul țăranilor. Tot mai multe colective își făceau apariția, Secția Agrară condusă câteva luni, vara lui 1950, de Alexandru Moghioroș, care o înlocuia pe Pauker, care plecase în concediu, fiind diagnosticată cu cancer la sân, afirma că crearea de GAC se face „numai pe bază de convingere, cu liberul consimțământ al țărănimii sărace”. Realitatea era că tot mai multe familii erau înscrise cu forța.

Pe fondul colectivizării au apărut disensiuni la nivelul PMR. Grupul Anei Pauker a fost îndepărtat de la conducerea partidului și a secției agrare a CC, aceștia fiind etichetați ca „deviaționiști de dreapta”, fiind făcuți responsabili de întârzierile și de abuzurile din procesul de colectivizare. Dej i-a făcut vinovați de arestarea și trimiterea în judecată a „peste 80 000 de țărani, în majoritatea lor țărani muncitori”. Ceaușescu vorbea de 89 000.

Comisia trimitea echipe pe teren, fiecare fiind constituită din doi reprezentanți ai Comitetului Central și din delegați de la comitetele județene de partid, pentru a investiga condițiile din satele unde locuitorii depuseseră cereri de înființare a colectivelor, dar și în localități, recomandate de comitetele județene de partid ca fiind favorabile colectivizării.

Comisia a hotărât ca numai 48 de propuneri din cele analizate să fie acceptate, însă doar 21 îndeplineau condițiile necesare înființării de colective, restul îndeplineau doar parțial. Țăranii săraci constituiau majoritatea celor care depuneau cereri de înscriere, aceștia în mare parte aveau sub 3 ha, cei mai mulți erau cu 2 ha.

Comisia agrară a intensificat principiul conform căruia „țăranii intră de bunăvoie în gospodăria colectivă”. Comisia a decis crearea a cinci-șase colective în cursul verii 1949, în final s-au creat 56 în acest an. Aceasta era conștientă de statutul precar al acestor colective, fiind mai mult un prim experiment. Comisia a început să întâmpine dificultăți în crearea de colective, erau țărani care refuzau să se înscrie, chiar și unii țărani săraci.

Ana Pauker a observat în urma analizării cererilor de înscriere că „numărul vitelor și a uneltelor este în general insuficient. Caracteristic e faptul că în foarte multe locuri sunt vaci trăgătoare, ceea ce arată o profundă sărăcie ... Caracteristic este că țăranii nu au venit cu milogeala, nu au condiționat intrarea în colhoz de darea de pământ din partea Statului. Dar au sugerat că în apropiere sunt pământuri pe care nu le lucrează proprietarii lor. O problemă foarte grea a fost aceea a datoriilor, mai ales pentru vite și către fisc”. Țăranii aveau datorii deoarece după foametea din 1946-1947 guvernul a acordat împrumuturi în valoare de opt milioane de lei, cu o dobândă considerabilă, pentru cumpărarea de vite.

În anumite stenograme din ședințele PMR se specifica că țăranii „Au cumpărat apoi vite din Ardeal, din care o bună parte au murit. Pe lângă asta, prețul vitelor a scăzut, încât dacă ar vrea astăzi să vândă vitele să-și plătească datoriile, nu ar reuși”. Pe lângă țărănimea săracă, Comisia Agrară anunța că un număr însemnat de țărani mijlocași au depus și ei cereri de înscriere în colective, în mare parte pentru a plăti taxe mai puține, sau de exemplu în cazul Sibiului, pentru a obține casele abandonate de etnicii germani.

Comisia a stabilit ca cele 48 de colhozuri să fie formate din 35 până la 420 de persoane, în funcție de localitate. Ana Pauker anunța că s-a fixat „suprafața de 100-200 ha, întâi pentru ca colhoznicii să știe ce se petrce pe colhozul lor, al doilea să se țină seama de principiul voluntariatului și al treilea s-a ținut seama de cadre pentru că nu vom putea avea de la început președinți în stare să conducă o gospodărie mare”, „s-a propus caracterul cerealist, după experiența US, pentru că este forma cea mai simplă, în timp ce goscolurile petru culturi de vii sau pentru crescătorii sunt mult mai complicat de realizat”.

Decretul 84/2 a fost aplicat pe loc. Proprietarii au fost luați noaptea din casele lor și li s-a fixat domiciliu forțat în diverse localități. Proprietățile au fost confiscate în întregime, cu tot cu animale, mașini agricole și clădiri. Multe dintre cele câteva mii de foste locuințe ale proprietarilor au fost transformate în sedii de GAS-uri, GAC-uri, posturi de poliție, etc. Propaganda vremii a prezentat pe cei expropriați ca fiind „moșieri”, dar în realitate în multe cazuri era vorba de gospodării înstărite în urma muncii țăranilor de generații.

Un rol important în pregătirea distrugerii satelor românești îi constituoie decretul nr. 183 din 30 aprilie 1949, care „califica drept infracţiune dosirea, distrugerea ori denaturarea produselor sau mărfurilor, pedepsele variind de la 5 la 15 ani de muncă silnică şi amendă între 50 000 şi 100 000 de lei.” Tentativa se pedepsea ca infracţiunea consumată. „Complicii şi tăinuitorii se pedepsesc ca şi autorii.” Cosmin Budeancă, de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, precizează referitor la acest decret că „Acest decret a reprezentat, de altfel, baza pentru o serie întreagă de condamnări care s-au pronunţat în acei ani pentru nepredarea cotelor, iar lui i s-a adăugat ulterior Decretul nr. 312/1949, care prevedea confiscarea averii şi în baza căruia s-au efectuat o serie de rechiziţii de produse, bunuri şi confiscări de pământuri, în cazul nepredării cotelor”.

Plenara CC al PMR din iulie 1956 cerea tuturor comitetelor regionale de partid, ținând seama de parti­cu­la­ri­tățile locale și posibilitatile existente în fiecare comună, raion sau re­giune, să intensifice „munca politică și organizatorică pentru trans­for­marea socialistă a agriculturii”, fiindu-le fixate planuri cu su­prafetele ce trebuiau cooperativizate.

Plenara CC al PMR din 19-20 august 1953 a hotarât consolidarea și dez­vol­tarea GAC-urilor și a întovărășirilor agricole pe calea transformării socia­liste a agriculturii. Congresul al II-lea al PMR a stabilit ca sarcină pentru sfârșitul anului 1960 sectorul socialist în agricultură să fie preponderent ca supra­față și ca producție marfă. Gheorghe Gheorghiu-Dej a afirmat la Congresul al II-lea al P.M.R. că: „am fi fost mult mai departe în construirea socialismului la sate dacă timp îndelungat nu ar fi fost neglijate formele simple de asociere şi întrajutorare în muncă ale ţăranilor muncitori”.

După 1956 s-a acce­lerat ritmul colectivizării. Plenara CC al PCR din 26-28 noiembrie 1958 prevedea, alături de reluarea industrializării, un ritm accelerat pentru colectivizarea agriculturii. Astfel că în 1962, cu ex­ceptia unor supra­fete din zonele de deal și de munte, ea a fost în­che­iată, chiar cu trei ani mai devreme decât prevedeau directivele Con­gre­sului al III-lea al PMR din iunie 1960. Regimul a reușit să transforme țăranul din proprietar, pro­ducător și beneficiar al muncii sale, în simplu proletar agricol.

Se anula cerința conform căruia colectivul trebuia compus dintr-un singur trup de pământ. Acest aspect atrăgea după sine reducerea confiscărilor de terenuri. Se menționau chiar penalități sau chiar excluderea din partid pentru acele persoane implicate în forțarea țăranilor să adere la colectiv.

Această circulară a limitat abuzurile față de țărănime, împiedicând autoritățile locale să adopte măsuri agresive față de țărani. Numărul colectivelor a scăzut în această perioada, se axa mai mult pe consolidarea celor care erau create deja. Țăranii s-au bucurat de o oarecare relaxare.

În 1958, Dej va afirma față de țăranii răsculați, ce nu voiau să respecte regulile partidului „Oare nu merită ca pentru asemenea acțiuni contrarevoluționare să frângem gâtul și șira spinării unui asemenea om? Trebuie foarte tare bătuți acești oameni, să nu vă fie milă, că acestora nu le e milă de regimul nostru.

Tot Dej a rostit o propoziție care definește întregul proces de colectivizare a agriculturii „Trebuie să li se spună că nu scapă de gospodăria agricolă cum nu scapă de moarte”. Această expresie a fost spusă de Dej ca un reproș și amenințare la adresa țăranilor ce se opuneau înscrieriii în GAC. În 1961, sectorul cooperatist din RPR ocupa 82,8% din suprafața arabilă, dintre care GAC aveau 66,6%.

Decretul prevedea perceperea unui „impozit suplimentar pentru vânzarea pe piață” de 10% pentru gospodăriile particulare cu un venit impozabil între 2.001 și 5.000 lei și 20% la peste 5.000. Aceste impozitări stabilite prin decret se calculau retroactiv pentru gospodăriile individuale și întovărășirile care nu-și desființaseră haturile. De asemenea începând din 1 ianuarie 1958 se calculau și pentru „formele socialiste” ale agriculturii.

Colectivizărea a debutat cu strămutarea mai multor proprietarilor de pământ în alte localităţi decât cele de domiciliu, urmând ca ulterior să fie confiscat atât pământul cât și inventarul agricol, inclusiv gospodăria fiecărui țăran. Comuniștii urmăreau expropierea proprietăţilor mai mari de 50 de hectare, motivul fiind că ţăranii cu astfel de gospodării erau consideraţi „moșieri“. În cea mai mare parte țăranii dețineau acele proprietății în urma unor eforturi mari, prin munca de generații a familiei.

După Congresul al II al PMR s-a decis reluarea „transformării socialiste a agriculturii”. Această „întovărășire”, preluată de la ruși, presupunea punerea pământului în comun în vederea cultivării, se păstra teoretic dreptul de proprietate privată. Această etapă se încheie în 1956. După moartea lui Stalin, accentul se va muta dinspre colectivizare spre gospodăriile colective deja create.

În 1957, colectivizarea a fost reluată printr-un nou program în regiunea Galați. Colectivizarea a reînceput cu violență în regiunea Constanța, unde au fost mobilizați 30.000 de activiști de partid sub conducerea secretarului regional Vasile Vâlcu, cu scopul de a termina colectivizarea în același an. Acest lucru s-a reușit, astfel că regiunea Constanța a fost declarată prima regiune românească colectivizată în întregime, o dată cu cea de-a 40-a aniversare a Marii Revoluții Socialiste din 1917. Următoarele regiuni spre care și-a îndreptat atenția regimul comunist au fost Banatul, care, ca și Dobrogea, era o provincie de graniță diversă din punct de vedere etnic.

În ultima etapă a colectivizării represiunea a atins maximul de violență. Mulți țărani care s-au împotrivit represiunii au fost arestați, condamnați sau deportați, mai ales în Câmpia Bărăgan, acolo unde au rămas pentru o perioadă de câțiva ani. Întorși acasă, oamenii și-au găsit gospodăriile ocupate, pământul fusese confiscat.

Cosmin Budeancă afirma „Rezistenţa populaţiei s-a dovedit mult peste nivelul aşteptărilor şi în vederea intensificării colectivizării s-a apelat la Miliţie şi Securitate, care s-au implicat în mod deosebit în sprijinirea activiştilor de partid. Potrivit documentelor de arhivă, doar în vara anului 1950, aproximativ 30.000 de familii de ţărani au fost obligate să se înscrie în colective şi, odată cu consolidarea acestora, foarte mulţi alţii au fost nevoiţi să îşi părăsească proprietăţile, ele fiind absorbite de noile structuri.”

Ultima etapă, după cum aprecia Cosmin Budeancă: „s-a caracterizat în special prin folosirea unor mijloace violente pentru atingerea scopului final, înregimentarea definitivă a ţărănimii. (...) La 30 martie 1959, se publica Decretul nr. 115, prin care se interzicea darea «în parte» sau în arendă a terenurilor, iar terenurile care nu vor mai putea fi cultivate urmau să treacă în «folosinţa gospodăriilor agricole colective sau a altor organizaţii agricole socialiste».

Cosmin Budeancă aprecia că Decretul nr. 115: „Acest nou act normativ instituia o presiune suplimentară asupra celor care nu se înscriseseră în gospodăriile agricole colective, viaţa acestora în afara sistemului fiind din ce în ce mai dificilă. După 13 ani în care lumea rurală a fost supusă la multiple violenţe şi diferite măsuri legislative cu vădit caracter coercitiv, în 1962 comuniştii au reuşit să îşi atingă obiectivul. (...)În sesiunea extraordinară a Marii Adunări Naţionale (27 – 28 aprilie), Gheorghe Gheorghiu-Dej anunţa în mod oficial încheierea procesului de colectivizare a agriculturii. (...)”.

Robert Levy, doctor în istorie, a identifica cinci stadii distincte ale colectivizării din România: martie 1949 - februarie 1950; februarie -15 iunie 1950; 15 iunie - septembrie 1950; octombrie 1950 - ianuarie 1952; ianuarie 1952 - aprilie 1953. Aceste stadii erau marcate de directive politice contradictorii venite de la București, de lupte interne pentru putere între facțiuni politice rivale în sânul partidului și de ezitările de a urma în totalitate modelul sovietic de colectivizare.

Sistemul cotelor impus de către guvernul comunist va determina izbucnirea unor răscoale ţăranești, în următoarele judeţe: Botoșani, Radauţi, Suceava, Bihor, Arad, Sălaj, Brașov, Târnava Mare, Făgăraș, Turda și Mureș. Răscoalele au fost reprimate de către autorităţile comuniste prin violenţă.

Mulți dintre țăranii români au opus rezistență față de represiunile comuniste. Trupele de Securitate, Miliție și Grăniceri au răspuns mișcările țăranilor trăgând asupra celor răsculați. Mulți țărani și-au pierdut viața în luptele cu forțele de represiune, alții au fost arestați și unii chiar executați sumar. Sute de persoane au fost anchetate penal și condamnate la pedepse grele, iar familiile lor deportate în Dobrogea. Represiunea a continuat, cele mai mari răscoale având loc în actualul județ Vrancea.

Țăranii din anumite zone au crezut că vor pune capăt GAC-urilor și a întovărășirilor. Ei erau dezamăgiți și nemultumiți pentru că le fuseseră confiscate bunurile prin colectivizare, dar și pentru că ei practic munceau aproape pe gratis în formele socialiste de agricultură. Țăranii au adoptat ca formă de protest, de cele mai multe ori, refuzul de a ieși la lucru, fiind înregistrate veritabile greve agricole. O parte a țăranilor au început să fure din Gospodăriile Agricole Colective, gest catalogat de regim drept o formă de sabotare a agriculturii socialiste.

Țăranii cărora le fusese confiscat pământul, rămând în cele mai bune cazuri cu casa de locuit, au fost forțați fie să plece la orașe pentru a lucra în fabricile deschise prin procesul de industrializare forțată, fie să rămână în sate și să muncească la CAP pentru obținerea unor venituri mult mai mici.

Au existat întâlniri ale țăranilor în care se vorbea împotriva colectivizării, aceștia reușind să răspândească manifeste cu următoarele mesaje: „Nu vrem colhoz. Nu ne trebuie comunism. Nu vrem să mâncăm mămăligă de la gospodăria de stat”. „Să nu se ridice chiaburii care ne-au dat pâine albă și am trăit bine cât am lucrat la ei”.

Colectivizarea se caracterizează prin numeroase răscoale ţărăneşti şi mişcări de revoltă, când Securitatea şi Miliţia au intervenit, de cele mai multe ori violent, rezultatul fiind morţi, răniţi, numeroşi arestaţi şi deportaţi. Cele mai cunoscute astfel de reacţii violente din partea ţăranilor au fost cele din judeţele Bihor, Arad, Suceava (1949), Giurgiu (1950), Vrancea şi Argeş (1960), Olt (1961), Dâmboviţa (1962)”.

După încheierea procesul de colectivizarea au continuat să existe răzvrătiri ale țăranilor. Astfel că într-un Buletin Informativ Special cu privire la unele manifestări și acțiuni negative în cadrul gospodăriilor agricole colective, întocmit de Ministerul Afacerilor Interne, la 4 noiembrie 1964, erau trecute în revista numeroase nemulțumiri ale țăranilor din agricultura socialistă. Se pare că a existat un zvon că s-ar produce „schimbări” în sectorul socialist, mulți țărani colectiviști nutreau speranța că GAC-urile se vor destrăma, că își vor redobândi pământul, animalele și atelajele cu care intraseră în colhoz. Alții credeau că vor primi loturi mai mari de pământ în folosință.

Au existat și țărani necolectivizați, mai ales din zonele montane, deoarece partidul nu a considerat neapărat necesară colectivizarea acestora. Există și cazuri de țărani care în ciuda presiunilor exercitate de partid au refuzat sistematic să semneze cererile de înscriere în colectiv. Mulți țărani au fost deposedați de pământ, atribuidu-li-se parcele de pământ în alte comune, departe de locuință, pe care aceștia le-au refuzat.

Colectivizarea agriculturii, opoziția și rezistența țăranilor în fața acestui proces, a făcut multe victime, dar nu se cunoaşte cu exactitate numărul de ţărani au fost arestaţi şi trimişi în închisoare. Istoricul Dennis Deletant aproximează la 80.000 numărul acestora, dintre care 30.000 ar fi fost judecaţi public.

Gheorghe Gheorghiu Dej a consemnat în raportul său că „obiectivul stabilit de Congresul al III-lea al PMR a fost realizat cu aproape patru ani înainte de termen”. Dobrogea a fost prima regiune colectivizată a României. Nicolae Ceauşescu a fost responsabil cu aplicarea politicii de colectivizare în Dobrogea. La final erau intrate în GAC 3 294 800 de familii, cu 9 084 700, dintre care 7 677 700 ha teren arabil. Acest pământ era cuprins în 5 398 de GAC. În cadrul ședinței în care era anunțată finalizarea colectivizării s-a acordat medalii și ordine. Acest lucru l-a făcut chiar Dej și Ștefan Voitec.

Ulterior GAC își va schimba numele în Cooperativa Agricolă de Producție - CAP, accentul căzând pe conceptul de cooperație, conlucrare voluntară pentru obținerea producției. Tot cam același lucru, însă o nouă formulare.

Direcția Treburilor din CC al PMR cea care pregătea sesiunea extraordinară a Marii Adunări Naționale, care trebuia să anunțe încheierea colectivizării a trimis tuturor invitațiilor din teritoriu următoarea adresă: „Slavă PMR, conducătorul încercat al poporului, inspiratorul și organizatorul tuturor victoriilor noastre! ... Trăiască și să se întărească alianța dintre clasa muncitoare și țărănimea colectivistă, temelia de neclintit a regimului democrat popular!”.

După anul 1965 se produce etatizarea întregului teritoriu al României „indiferent de destinația terenurilor”. Acum colectivizarea și-a atins finalitatea prin suprimarea oricărui drept de posesiune individuală, s-a ajuns chiar ca gospodăriile țăranești se aflau tot pe terenul statului. Acest fapt a determinat desființarea dreptului la succesiune.

Căderea comunismului a dus la reapariția pe scena politică a pluriartidismului, adică existența mai multor partide politice. Acestea susțineau că trebuie rezolvată problema agrară, numai că s-a tergiversat și a durat ceva timp până la găsirea unor soluții pentru rezolvarea parțială a problemei retrocedării pământului. După 1989, CAP-urile au fost desființate, țăranii putând deveni proprietari de pământ. Reconstituirea dreptului la proprietate pe terenurile agricole a fost un proces îndelungat și destul de dificil. În mare parte retrocedările de pământ și a altor terenuri agricole și silvice s-a făcut, însă fără gândirea unui plan de perspectivă pentru o agricultură modernă, astfel economia agrară și națională a fost afectată.

Petru Mirciov, fost deportat în Bărăgan, afirma referitor la acest aspect: „după 1990 când așa zisa „restituire a pământurilor” prin Legea 18, acorda loturi limitate fiecărui fost proprietar. La noi, bunicul a fost proprietarul, el a avut 28 de hectare, ori din aceste 28 de hectare, regimul Iliescu restituia tuturor urmașilor 10 hectare, aceasta era limita, nu mai mult. Atunci noi de pildă eram: părinții mei care erau încă în putere, tata cu mama, și eram trei frați, deci la 4 familii ne-au fost restituite din 28 de hectare adică doar 10, 2,5 hectare de familie. Cu ce să lucrezi 2,5 hectare? Când ne-au deportat am avut o gospodărie cu tot inventarul agricol, cu animale, cu plugul, cu semănători, cu treierătoare, cu mașină de cosit trifoi, fân, acestea s-au dus, nu ți le-a mai dat nimeni înapoi.”

La doi ani de la Revoluție, guvernul condus de Petre Roman și dominat de FSN a promovat o primă lege de retrocedare parțială a unor mici proprietăți funciare. Legea a fost insuficientă și a fost criticată atât de țărani cât și de reprezentanții PNȚCD, care, prin deputatul Vasile Lupu, au depus un nou proiect axat pe principiul restitutio in integrum, principiu pe care candidatul prezidențial al partidului, Emil Constantinescu l-a enunțat în campania electorală ce a urmat.

Proiectul axat pe principiul restitutio in integrum a fost adoptat după ce Emil Constantinescu a devenit președinte și în Parlament s-a format o majoritate compusă din CDR, UDMR și PD. PDSR, deoarece mulți dintre membrii au fost membri PCR, și senatorului PD, Triță Făniță, considerat susținător al regimului lui Nicolea Ceaușescu, s-au opus proiectului. Promulgarea legii, axată pe principiul restitutio in integrum, a fost făcută de președintele Emil Constantinescu într-o ceremonie publică, la care au fost prezenți un grup de țărani, în frunte cu deputatul Lupu, îmbrăcat în costum popular. În timpul guvernării PSD din 2000 - 2004, aplicarea acestei legi a stagnat, fiind restrânsă și limitată. Ea a fost reimpulsionată prin așa-numitele „legi ale proprietății” din 2005, care au eliminat limitările de suprafață retrocedată și au consacrat principiul retrocedării terenurilor pe vechiul amplasament.