
Colectivizarea agriculturii
Distrugerea satului românesc
1949 - 1962
Partidul Comunist Român a desfășurat, în perioada 1949–1962, procesul de colectivizare. Acest proces a dus la confiscarea aproape în totalitate a proprietăților agricole private din țară și comasarea lor în ferme agricole administrate de stat, țăranul român fiind transformat în muncitor la stat. În linii mari colectivizarea agriculturii în România a fost similară cu cea efectuată în URSS, în ambele colectivizarea a presupus înglobarea terenurile agricole ce puteau fi adunate într-o fermă colectivă.





Regimul comunist a introdus regimul cotelor pentru ai forța pe țăranii înstăriți să-și abandoneze pământul, să-i ruineze, dar și pentru a compensa lipsa de alimente din orașe și necesitatea plății de despăgubiri de război Uniunii Sovietice. Sistemul cotelor presupunea ca țăranii să predea statului o parte semnificativă din producția gospodăriilor lor, uneori mai mare decât producția. De cele mai multe ori, țăranii erau lăsați doar cu grâul de sămânță pentru anul următor, iar uneori nici cu acesta.


Partidul Comunist Român a implementat în România o colectivizare după model stalinist, aproape toată suprafața agrară a țării a fost cuprinsă de acest proces. Din țările comuniste est-europene doar în Albania s-a realizat colectivizare la fel ca în Româniar. URSS supraveghea și dădea directive clare liderilor comuniști ai statelor din Europa asupra modului în care trebuie să se desfășoare procesul colectivizării. Toate statele socialiste din Europa, cu excepția Iugoslaviei lui Tito, s-au aliniat directivelor Moscovei.




Reforma agrară din 1945 constituie debutul distrugerii țărănimii române, poate fi prezentată ca o primă etapă a colectivizării. Aceasta a fost adoptată de guvernul Petru Groza și a stat la baza colectivizării agriculturii și a distrugerii proprietății private a țărănimii. Încă înainte de această reforma într-un manifest al Frontului Plugarilor se exprima încurajarea țăranilor să ocupe pământul moșierilor. Așa au început primele abuzuri asupra marilor proprietăți agrare. Reforma i-a instigat pe țăranii săraci împotriva moșierilor sau a unor țărani mai înstăriți, totul pentru pregătirea terenului colectivizării.




După preluarea puterii, dar mai ales în preajma alegerilor din 1946, sloganele propagandistice ale PCR îndemnau electoratul să voteze ca „țăranii să poată lucra în liniște și culege roadele de pe ogorul lor” sau „Vreți să vă păstrați pământul cu care ați fost împroprietăriți?” „Votați Soarele, semnul Blocului Partidelor Democratice”. Comuniștii acuzau partidele istorice că „Ei vor să ia înapoi pământurile țăranilor. Ei vor să poată ruina din nou pe micul patron. Ei vor să răpeasca cuceririle câștigate de muncitorii manuali și intelectuali”. Partidele istorice încercau să convingă țăranii de pericolul la care urma să fie supusă agrigultura, dacă comuniștii câștigă alegerile.



Țărănii nu au avut nici o șansă în fața regimului, PCR deținea încă din 1948 monopolul mijloacelor de represiune: Miliția, Securitatea, Armata. Comuniștii controlau justiția, dar și instituții precum Biserica. Țăranii s-au opus confiscării proprietății, în ciuda faptului că orice formă de rezistență a lor era înăbușită prin orice mijloace, mai ales pe calea violenței. Înainte de declanșarea colectivizării, populaţia rurală a României reprezenta mai mult de jumătate din totalul populaţiei ţării, astfel că colectivizarea a afectat o bună parte a poporului român. Comuniștii au reușit în numele luptei de clasă să-și legitimize și instituţionalizeze acţiunile politice abuzive.




Autoritățile comuniste își justificau necesitatea realizării colectivizării prin faptul că socialismul nu poate fi construit fără transferul mijloacelor de producţie în proprietatea statului. Într-un raport prezentat de Dej era menţionat că se reușise construirea unui număr limitat de ferme colective, membrii acestora având obligația de a aduce tot pamântul pe care îl deţineau, cu dreptul însă, de a păstra o mică parte pe care o puteau folosi pentru întreţinerea familiei. Din păcate, de cele mai multe ori, ţăranii români rămâneau fără recolte.





Comuniștii au stabilit cote abuzive, cu statut obligatoriu, pentru țărani, scopul acestora fiind determinarea forțată a țăranilor de a renunța la pământ și a se înscrie în colective. Colectările cotelor nu mergeau conform planului stabilit de comuniști, astfel că liderii partidului au decis că, cotele trebuie ridicate fie de bună voie, fie cu forţa, În unele zone au fost constituite „echipe de lămurire“, cunoscute și sub numele de „echipe fulger“, care de cele mai multe ori forțau țăranii, adoptau măsuri agresive. Statul oferea în schimbul cotelor sume derizorii.


Comisia de Stat pentru Colectarea Cerealelor avea sarcina de a organiza și conduce operațiunile de colectare, de a depozita și transporta cerealele provenite din colectări. Produsele colectate urmau să asigure hrana populației, mai ales cea din mediul urban. De fapt, destinaţia produselor colectate era pentru: aprovizionarea muncitorilor şi salariaţilor din oraşe, a armatei, dar şi exportul, pentru importul de maşini şi materii prime necesare industrializării, „pentru construirea socialismului”. Această Comisie pentru Colectarea Cerealelor urma să fie condusă de un ministru adjunct.



Aceasta a stat la baza „transformarii socialiste a agriculturii“, hotărâre adoptată modelului sovietic. Această „transformare” avea să poarte numele de colectivizare. În cadrul plenarei s-au trasat direcţiile în care avea să se îndrepte agricultura românească. Colectivizarea agriculturii este considerată una din cele mai violente reforme adoptate și implementate de către Partidul Comunist Român, asta în ciuda faptului că plenara a stabilit ca principiu pentru crearea colectivelor „țăranii intră de bunăvoie în gospodăria colectivă”.


Plenara CC survine la doar o zi de la emiterea decretului 83 prin care se confiscau bunurile moșierilor, decret aplicat chiar din noaptea aceleiași zi. Decretul a permis confisarea bunurilor țăranilor gospodari. De aici doar un pas până la deportarea țăranilor, aceasta fiind doar o tactică a autorităților de a susține procesul de colectivizare. Acestor țărani li s-a stabilit „Domiciliu Obligatoriu”, fiindu-le aplicată ștampila cu D.O. pe actul de identitate. Ei au fost duși în Câmpia Bărăganului, considerată „Siberia României”.






A fost constituită în urma Plenarei CC al PMR din 3-5 martie 1949. Sarcina acesteia era organizarea și supravegherea campaniei de colectivizare. Era condusă de Ana Pauker și era compusă din ministrul Agriculturii, Vasile Vaida, Dumitru Petrescu, Pavel Chirtoacă, Nicolae Ceaușescu, Mircea Gogioiu și consilierul sovietic Veretenicov. Ea a stabilit mai multe prevederi: fiecare membru putea avea propriul lot pe lângă casă, între 1/4 și 1/2 hectare, pot păstra o vacă pentru folosul personal, fiecare membru trebuia să lucreze minim 100 de zile, țăranii fără pământ puteau fi acceptați în colectiv, dacă colectiviștii doreau acest lucru.






Rezoluția PMR din februarie 1948 a recomandat cooperația ca mijloc de susținători ai teorie marxist-leniniste conform căreia „mica proprietate generează capitalism zi de zi, ceas de ceas, spontan și în proporții de masă”. Această Rezoluţie recomanda însă cooperaţia ca mijloc de ameliorare a stării economice a ţăranilor. Colectivizarea a început cu decretul 84/2 martie 1949, prin care s-a hotărât exproprierea proprietățile mai mari de 50 ha. Au urmat apoi o serie de Plenare și decrete care au stabilit cadrul legal al colectivizării.





Tot mai mulți țărani trimiteau plângeri pentru abuzurile săvârșite în înscriere în colectiv. Secția Agrară părea că sorește să permită celor înscriși abuziv să se retragă din colective. Conducerea Ministerului de Interne anunța că „cei care își achită obligația față de Stat și nu se manifestă dușmănos împotriva regimului să fie lăsați în pace. S-a propus chiar eliberarea chiaburilor arestați ilegal, se lua în discuție restituirea proprietăților foștilor proprietari. Circulara stipula ca partidul să nu mai selecteze cele mai bune și mai accesibile terenuri pentru consolidarea noilor colective. Ulterior țăranii vor fi forțați să se înscrie în colectiv.




Acest decret favoriza GAC în raport cu cele ale țărănimii libere, stipulându-se că GAC și întovărășirile „care au desființat haturile, fac toate muncile în comun și au fond indivizibil” sunt impozitate cu 20%. Abuzurile față de țărani continuau, comuniștii știau că colectivizarea se va încheia în curând.



Acest decret a fost adoptat de Marea Adunarea Națională prin care se urmărea „lichidarea rămășițelor oricăror forme de exploatare a omului de către om în agricultură, în scopul ridicării continue a nivelului de trai material şi cultural al ţărănimii muncitoare şi a dezvoltării construcţiei socialiste”, se făcea trimiterea la țăranimea înstărită, „chiaburimea”. Acest decret a fost formulat de conducerea PMR deoarece se apropia încheierea procesului de colectivizare. Scopul comuniștilor era preluarea întregului pământ agricol, chiar și al acelora care încă mai opuneau rezistență. Represiunea a dat rezultate, țărănimea înstărită a fost lichidată.



PCR și-a dorit realizarea colectivizării în două etape: dislocarea chiaburilor din pozițiile ocupate în comunitatea rurală și lichidarea acestora prin metodele arestării, deportării sau chiar a lichidării fizice, fără proces. Colectivizarea agriculturii în România a cunoscut trei etape. Prima etapă a fost cea a implementării din 1949-1953, fiind folosită metoda constrângerii prin diferite căi. A doua etapă începe odată cu moartea lui Stalin caracterizată printr-o relativă relaxare. Ultima etapă a colectivizării s-a desfășurat între 1957-1962. În această etapă au continuat arestările și condamnările la închisoare, fiind folosite și alte mijloace de presiune.




Cosmin Budeancă, de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, a declarat că: „În procesul de transformare socialistă a agriculturii din România se pot distinge trei etape majore, cuprinse în următoarele perioade: 1949 – 1953; 1953 – 1956, 1957 – 1962. Între 1949 şi 1953, s-a încercat impunerea structurilor colectiviste în special prin măsuri violente sau persuasiune, dar din cauza reacţiei populaţiei, au existat şi momente în care autorităţile au manifestat prudenţă”.




Colectivizarea forțată a agriculturii românești a făcut victime printre țăranii români, asupra lor s-au luat măsuri aspre pentru ai determina să accepte pierderea pământului, a inventarului agricol. Bătaia, crima, privarea de libertate cu sau fără proces au fost folosite de autoritățile comuniste foarte des pentru a-și duce la bun sfărșit planul: desființarea proprietății private agrare.




La baza distrugerii țăranului român, a proprietății private agrare, se pare că a stat Directiva NKVD NK/003/47, emisă în 1947 pentru toate ţările lagărului comunist și care stipulează la punctul 13: «Politica faţă de mica gospodărie ţărănească urmează acest curs pentru a face gospodăria particulară nerentabilă. După aceea, trebuie începută colectivizarea. În cazul în care ar interveni o rezistenţă mai mare din partea ţăranilor, trebuie redusă împărţirea mijloacelor de producţie repartizate lor, concomitent cu creşterea obligaţiilor de predare a cotelor. Dacă nici aşa nu se ajunge la rezultatul scontat, trebuie organizat ca agricultura să nu poată asigura aprovizionarea cu alimente a ţării, astfel ca necesarul să trebuiască să fie acoperit prin import».”


La Cancelaria CC al PMR se primeau zilnic zeci de scrisori de plângere din partea țăranilor în care se reclamau abuzuri în formarea Gospodăriilor Agricole Colective și a întovărășirilor agricole TOZ, cele de tip sovietic. Mulți țărani se prezentau la Biroul de Informații al CC al PMR solicitând audiențe la conducerea partidului, încrezători, probabil, în propaganda oficială a partidului privind liberul consimțământ în crearea GAC-urilor.




În 1962 s-a încheiat oficial procesul de colectivizare. Potrivit afirmațiilor făcute de Gheorghe Gheorghiu Dej, în cadrul unei Plenare speciale a CC a PMR, în contextul încheierii colectivizării, că formele socialiste de proprietate deţineau 96% din terenul arabil al ţării și 93,4% din suprafaţa agricolă. La această plenară au fost aduși câteva mii de țărani. Țăranul român a fost obligat să devină muncitor la stat, salariat sau „colectivist”. Practic comuniștii au reușit prin lichidarea proprietății agrare să transforme această categorie socială majoritară a României într-o populație dependentă de stat și subordonată acestuia.







Prăbușirea regimului comunist în România a adus în discuție și ilegalitățile făcute în timpul dictaturii comuniste. O problemă esențială ce s-a pus imediat după căderea regimului a fost retrocedarea pământul foștilor proprietari. Nedreptatea față de țăranii continua, căzuse regimul ce le confiscase proprietățile, dar nici noul regim instaurat, noua forță politică nu se arăta să rezolve problema agrară. A trebuit să treacă mai bine de o decadă până când procesul retrocedărilor să poată fi încheiat.



