Rezistența studenților împotriva regimului comunist
autor Cristina Pop,
octombrie 2015
Studenţii şi-au exprimat în mod deschis nemulţumirile. Ei au adus în discuţie probleme nedezbătute până atunci: relaţiile dintre URSS şi România, necesitatea prezenţei trupelor sovietice în România, colectivizarea forţată a agriculturii, situaţia grea a studenţilor, falsitatea afişată de conducători şi de presa oficială în contradicţie cu realitatea.
Congresul al XX-lea al PCUS milita pentru coexistenţa paşnică şi pluralitatea căilor de dezvoltare socialistă. Nu era vorba de o renunţare la ţările satelit, era vorba doar de o relativă liberalizare. Această destalinizare a fost receptată diferit în ţările din lagărul socialist, astfel că s-au declanşat adevărate seisme revoluţionare în Polonia şi Ungaria, datorită existenţei unor curente politice reformatoare.
Polonia a reuşit să se alinieze noului sistem propus de Kremlin, dorind să evite o intervenţie militară a sovieticilor, în timp ce în Ungaria se declanşează o revoluţie ce este înfrântă prin intervenţia directă a trupelor sovietice care staţionau pe teritoriul ţării, fiind suplimentate cu trupe aduse din Uniunea Sovietică, precum şi din alte state membre ale Tratatului de la Varşovia, inclusiv România.
În România, începând cu luna septembrie, s-au desfăşurat mai multe adunări în facultăţi, în care studenţii şi-au exprimat în mod deschis nemulţumirile. Ei au adus în discuţie probleme nedezbătute până atunci – relaţiile dintre U.R.S.S. şi România, necesitatea prezenţei trupelor sovietice în România, colectivizarea forţată a agriculturii, situaţia grea a studenţilor, falsitatea afişată de conducători şi de presa oficială în contradicţie cu realitatea – care erau şi revendicările susţinute de unguri şi polonezi.
Evenimentele care au avut loc în ţările aflate sub controlul sovietic, Polonia şi Ungaria, au produs îngrijorare în rândul elitei politice româneşti, ceea ce a determinat schimbări în politica dusă faţă de Moscova. Agitaţie s-a produs şi în rândul societăţii româneşti, care a perceput Revoluţia Maghiară şi evenimentele din Polonia ca pe un posibil semnal de schimbare a regimului din România. Liderii de la Bucureşti au fost interesaţi, încă din 23 octombrie, să cunoască „pulsul” populaţiei, pentru a evita o eventuală criză.
Membrii Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român au hotărât, într-o şedinţă, o serie de măsuri ce trebuiau aplicate pentru menţinerea controlului. S-a trecut la cenzurarea corespondenţei din şi către Ungaria, din teama creării unor legături între centrele anticomuniste, cenzurarea publicaţiilor venite din Ungaria, întărirea pazei la frontiera româno-ungară şi ţinerea în alertă a armatei, neacordându-se permisii şi concedii militarilor.
În România, ideea destalinizării a prins contur. Studenţii reprezentau un pericol pentru regimul comunist. Încă din primăvara-vara în mediile studenţeşti au apărut semne de nemulţumire faţă de regim, nemulţumiri exprimate fie deschis, în şedinţe U.T.M., fie pe căi ocolitoare, în discuţii pe holurile facultăţilor sau în camerele de cămin.
Conducerea de la Bucureşti a fost preocupată de adoptarea unor măsuri în vederea supravegherii învăţământului universitar. Studenţilor li s-au promis: condiţii mai bune, acces preferenţial la manifestări sportive şi culturale, extinderea bazei materiale, cămine, cantine, baze sportive, case de cultură, tabere studenţeşti.
Studenţii români erau nemulţumiţi de mai multe aspecte: de sistemul de acordare a burselor, de politizarea excesivă a programei de învăţământ, de birocratizarea structurilor U.T.M. Nemulţumirile studenţilor s-au acutizat pe fondul solidarizării cu studenţii polonezi şi unguri, după ascultarea unor ştiri la posturile de radio străine privind cursul evenimentelor din ţările vecine.
Hrușciov își dorea să distrugă mitul lui Stalin, acela de mare conducător, un idol al statelor comuniste. Noul lider de la Kremlin nu era adeptul unor schimbări la nivelul regimului, ci practic urmărea legitimarea puterii sale. Pentru Hrușciov era greu să înlocuiască pe Stalin, „mult iubitului Stalin” de popoarele comuniste. Era momentul distrugerii cultului personalității lui Stalin, fiind prezentată adevărata față a fostului liderul de la Kremlin.
Hrușciov nu își dorea slăbirea influenței și controlului asupra statelor satelit, ci încerca o reevaluare a relațiilor cu acestea. Cele mai importante probleme abordate în cadrul raportului lui Hrușciov sunt: restabilirea relațiilor „frățești” cu Iugoslavia, începerea unor relații diplomatice cu RFG, încheierea unui tratat cu Austria, acțiunii ale URSS ce aveau la bază principiul „coexistenței pașnice”, dintre cele două sisteme: socialist și capitalist.
Hrușciov se promova ca fiind cel care se va reîntoarce la politica gândită și făcută de părintele URSS, Lenin, că va readopta principiile lui Lenin, practic Hrușciov devenea un „restaurator al legalității socialiste și protector al birocrației împotriva terorii poliției secrete”. Hrușciov considera că URSS era centrul socialismului, sistem ce putea concura ușor cu cel capitalist.
Congresul i-a oferit posibilitatea lui Hrușciov să se afirme ca nou lider al URSS, este momentul decisiv al preluării puterii de către acesta, o legitimare a puterii. Sub numele de „Raport de activitate al CC al PCUS”, Hrușciov a prezentat toate tezele privind conducerea internă și externă ale URSS. Noul lider prezenta politica promovată de el ca fiind o revenire la ideologia marxist-leninistă. A profitat de moment și l-a acuzat indirect pe Stalin de abandonarea acestei ideologii, punând problema unei „devieri”.
În cadrul Raportului, Hrușciov a criticat cultul personalității, promovând la nivelul partidului o conducere colectivă. Practic era un atac la Stalin, al cărui cult al personalității era foarte pronunțat. Noul lider a subliniat că la nivelul partidului, în perioada lui Stalin, au avut loc multe abuzuri.
Hrușciov condamna cultul personalității deoarece pentru el acesta oferea ocazia săvârșirii de abuzuri în conducerea partidului, mai mult acest cult ducea la transformarea unui „activist sau altul într-un erou făcător de minuni”. Acest cult determina scăderea rolului partidului, acel rol conducător al partidului.
Raportul secret al lui Hrușciov a fost prezentat doar delegaților sovietici, celelalte delegații ale altor state comuniste au primit o copie a acestuia. Raportul avea rolul de a îl „demasca” pe Stalin, vinovat de îndepărtarea ideologia marxism-leninistă, promovându-se pe sine ca imagine a PCUS, a întregii lumi comuniste.
Textul raportului fusese pus la punct cu mult înainte de începerea congresului, fiecare cuvânt și informație fusese expusă cu mare atenție. Hrușciov a argumentat prezentarea raportului secret, afirmând: „nu este vorba de o afacere mică, am spus eu. Este vorba de mii și mii de oameni morți sau executați, și milioane de oameni condamnați la exil și închisoare. Nu ne putem deroba de aceasta. Dacă nu spunem adevărul congresului vom fi forțați să-l spunem mai târziu, însă nu în poziția de raportori, ci acuzați de complicitate. Nu am participat direct la aceste abuzuri de putere, dar vom fi culpabili de a le fi acoperit, după moartea lui Stalin, când le-am aflat”.
Raportul lui Hruşciov trebuia să rămână secret pentru populație, raportul a fi oferit „muniție dușmanilor; nu trebuie să ne spălăm rufele în fața ochilor lor”, însă textul acestuia a fost publicat în presa occidentală. A produs un adevărat șoc, nimeni nu ar fi gândit că o persoană este capabilă de atâta cruzime, chiar și susținător ai regimului comunist au condamnat abuzurile și crimele lui Stalin. Totul era clar, represiunea și violența erau căi de existență pentru lumea comunistă.
Multe din crimele lui Stalin era cunoscute în Occident, însă Hrușciov, prin faptul că reprezenta URSS, prezentând crimele și abuzurile lui Stalin atrăgea după sine condamnarea universală a celui ce fusese „marele om de la Kremlin, conducătorul URSS”. Credibilitatea informației lui Hrușciov era de necontestat deoarece pentru întreaga lume, acesta era conducătorul URSS, șeful PCUS, care a ales să spună adevărul și să spulbere un mit.
Hrușciov a declarat: „Această teroare nu era condusă contra vestigiilor clasei exploatatoare învinse ci contra cadrelor cinstite ale partidului și statului sovietic; li s-au adus acuzații mincinoase, defăimătoare și absurde de «ipocrizie și spionaj», de «de sabotaj», de preparare de «comploturi» imaginare etc.”
Realitatea era diferită, Hrușciov se prezenta ca fiind neimplicat în crimele și abuzurile lui Stalin, însă întreg Birou Politic, atât Hrușciov cât și colegii săi, l-au susținut pe Stalin, au reprezentat și susținut regimul brutal promovat de fostul lider al URSS.
Noua conducere de la Kremlin nu recunoștea vreo implicare în abuzurile, crimele și actele represive ale lui Stalin, se excludeau din orice asociere cu aceste fapte. Raportul secret al lui Hrușciov a fost o denunțare și denigrare a lui Stalin, făcându-se cunoscute crimele lui „tătucului Stalin”, al Marelui Erou al lumii comuniste.
Alături de Stalin, Beria, cel care controla serviciile secrete, a fost găsit vinovat de acele abuzuri și crime, însă fusese condamnat la moarte și executat în anul morții lui Stalin. Kremlinul motiva acțiunile lui Stalin prin influența lui Beria, catalogat ca „agent al imperialismului internațional”. Hrușciov a luat în discuție existența „testamentului” lui Lenin, în care recunoștea că fostul lider al Kremlinului avertiza în privința lui Stalin.
Dintr-o dată Stalin devenea „cel mai urât om al URSS”, nu mai era geniu, nu mai avea puteri aproape supraomenești, era vinovat de toate abuzurile săvârșite, fiind cel care încălcase normele interne ale PCUS. Stalin îmbrăca portretul unui om bolnav, un criminal ce a reușit să elimine o mare parte a liderilor comuniști, înfățișați în mintea lui ca fiind opozanți ai săi.
Biroul Politic al URSS rămânea neatins, toți aceia care colaboraseră cu Stalin continuau să dețină puterea politică. Practic Stalin era prezentat ca fiind cel care a anulat principiul fundamental al ideologiei marxist-leniniste, acela de a exista la nivelul partidului o conducere colectivă, ci nu individuală. Stalin era vinovat nu sistemul.
Membri Biroului Politic, Hrușciov și alți membri marcanți ai PCUS, colaboratori fideli ai lui Stalin au afișat o figură de nevinovăție, ei nu erau responsabil de acțiunile fostului șef de la Kremlin. PCUS era nevinovat, se mergea pe principiu că nu poți acuza partidul de actele unui dictator.
Congresul a XX-lea al PCUS a lăsat să se înțeleagă că Hrușciov promovează o altfel de politică, că „destalinizarea” o să se simtă și la nivelul relațiilor URSS state satelit. Est-europenii vedeau destalinizarea ca pe încercare de reformare a sistemului impus de Stalin. Ungaria și Polonia au reacționat la noua politică promovată, acel dezgheț, crezând în schimbare și reformare, idee ce s-a dovedit a fi o iluzie, asta și prin modul brutal prin care sovieticii au intervenit în Ungaria, punând capăt revoluției.
După moartea lui Stalin s-a simțit o puternică derută a liderilor de la Kremlin, precum și din statele satelit URSS. Începuse un nou curs de abordare a socialismului sub acel „dezgheț”mai mult formal. În Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, la nivelul intelectualității s-a resimțit tendința de a liberaliza regimul. Congresul a dus la răcirea relațiilor dintre URSS și sateliții săi.
Întorși de la Moscova, liderii est-europeni, din statele satelit, nu au făcut cunoscut raportul lui Hrușciov, doar Iugoslavia a prezentat în presa oficială un rezumat al acestuia. Liderii est-europeni ai statelor ce făceau parte din lagărul socialist, se regăseau în imaginea lui Stalin, erau convinși că Hrușciov va încerca să impună conducători noi.
Congresul al XX-lea a fost privit ca un debut de schimbare, Moscova devenea mai „transparentă”, se credea că și alte țări comuniste vor adopta schimbări. În Polonia, Ungaria și Cehoslovacia, mai ales intelectualitatea a simțit un aer de liberalizare. Raportul secret al lui Hrușciov reprezintă debutul „destalinizării” în lagărul socialist.
Noua politică a lui Hrușciov a deschis calea izbucnirii unor reacții pro-liberalizare în statele satelit Moscovei. „Destalinizare” a fost un element declanșator a unor reacții antisovietice și anticomuniste.
Pentru statele comuniste, de exemplu cazul României, dezvăluirile făcute de Hrușciov despre „marele Stalin” nu au avut impactul din Occident. În mai toate țările comuniste, în perioada de după al doilea război mondial, comuniștii locali au urmat cu sfințenie indicațiile Moscovei.
Delegația română prezentă la Congresul al XX-lea a fost formată de Gheorghe Gheorghiu-Dej, Miron Constantinescu, Iosif Chișinevschi, Petre Borilă. Comuniștii români nu au privit cu ochi buni criticile aduse de Hrușciov lui Stalin. Autoritățile comuniste din România au început să promoveze noua politică a Kremlinului. Acum, liderii comuniști români asimilau răul comunismului cu Stalin, nici pe departe nu considerau că există o problemă și în România, aplicau lozinca „Noi nu avem pe cine reabilita”. Așa urma să se facă „destalinizarea” la români. În diferite materiale publicate în Scânteia, ziarul oficial al PCR, au fost prezentate pe larg rapoartele și cuvântările liderilor din cadrul Congresului al XX-lea.
În România, raportul secret al lui Hrușciov a fost prezentat o singură dată, într-o versiune mai scurtă, în cadrul unei reuniuni secrete cu cadrele și aparatul CC, fiind prezenți activiști cu funcții de responsabilitate în guvern și armată. Nu li s-a permis celor prezenți să ia notițe, așa cum se petrecuse și în ședința secretă a lui Hrușciov. Cei prezenți au fost șocați de ororile comunismului stalinist.
Hrușciov scria în memoriile sale „După al XX-lea Congres al Partidului am discutat cu tovarășii români despre arestările din România. Gheorghiu-Dej mi-a spus că au avut dreptate în arestarea Anei Pauker și a lui Vasile Luca. Era o predominanță evreiască printre conducătorii PCR-ului. După aceste arestări, echipa conducătoare nu mai cuprindea decât români, cu excepția ungurilor”.
În Scânteia erau reluate idei din raportul oficial al lui Hrușciov. Astfel că se punea accent pe revenirea la principiile ideologiei marxist-leniniste. Se promova linia politică a URSS: coexistență pașnică, denunțarea cultului personalității, revenirea și aplicarea principiului conducerii colective, o dezvoltare democratică internă a partidului.
Ideile lui Hrușciov au fost prezentate membrilor PMR în cadrul unor adunări, timp în care a fost dezbătută noua politică a lui Hrușciov și tezele emise de acesta. Liderii comuniști prezenți la Moscova au formulat concluzii privind raportul lui Hrușciov, ce s-au regăsit în raportul prezentat de Dej cu ocazia Plenarei CC a PMR. În Raport erau luate în discuție principalele idei abordate în Raportul de Activitate al lui Hrușciov prezentat la Congres, printre care: socialismul conceput ca un sistem mondial, afirmarea principiului coexistenței pașnice, reluarea și normalizarea relațiilor cu Iugoslavia, adică restabilirea legăturilor „frățești”.
Nicolae Ceaușescu, într-o ședință cu membri ai CC al PMR a afirmat „Chiar dacă cineva ridică o problemă într-o formă nejustă este bine să nu fie întrerupt, rămânând ca după aceea să se clarifice problema. Ne interesează să cunoaștem cum gândesc tovarășii (...) pentru că dacă vom veni de la început și ne vom repezi, oamenii nu vor mai lua cuvântul în mod sincer”.
Delegația PMR prezentă la Congresul al XX – lea al PCUS a pregătit o expunere a principiilor formulate în cadrul acestuia. Liderii PMR au dat directive să se trimită circulare către comitetele regionale de partid pentru a se organiza ședințe cu toate activele de partid. Secția organelor de partid a CC se ocupa de situația adunărilor, fiind informată periodic despre dezbaterile din teritoriu. Urmau să fie dezbătute toate documentele Congresului al XX-lea al PCUS. Sarcina PMR era de a „educa” poporul în spiritul internaționalismului proletar, a patriotismului socialist, în special a intelectualității.
Dej se mândrea că a luptat împotriva cultului personalității, chiar înainte de moartea lui Stalin, afirmând că este împotriva acelor practici: „ce se înrădăcinaseră, de a ridica conducători ai partidului nostru deasupra partidului”. Într-un raport se preciza că CC al PMR a hotărât lichidarea cultului personalității și a oricăror forme de manifestare a acestuia.
În contextul Congresului al XX-lea al PCUS, Gheorghiu Dej a fost obligat să găsească o nouă cale să distrugă mitul lui Stalin, mult implementat și susținut în România. Era nevoie de o regândire a politicii PMR și a modului în care conducerea acestui partid reacționa la problemele existente la nivelul politicului. Dej trebuia să găsească calea de a se readapta la noile condiții impuse de noua conducere de la Kremlin.
După venirea de la Moscova, Dej a simțit că Miron Constantinescu devine un critic al vechii conduceri, începând să promoveze linia politică impusă de Hrușciov. În rândul conducerii PMR s-a creat o stare de confuzie. Au fost membri ai PMR, printre care și Miron Constantinescu și Iosif Chișinevschi care l-au acuzat pe Dej de acțiuni staliniste, chiar de existența cultului personalității. Se încerca subminarea lui Dej.
Cei doi au acuzat că a existat și în România un cult al personalității, mult renegat acum de Moscova însă Dej a susținut că prin eliminarea lui Pauker, Luca și Teohari s-a terminat și cu acesta. S-a încercat subminarea puterii lui Dej. Soluția lui Dej a fost înlăturarea adversarilor așa cum a procedat mereu.
Miron Constantinescu, fiind prezent la Moscova, cu ocazia Congresului al XX-lea al PCUS, a încercat să înțeleagă ce avea să se întâmple după prezentarea Raportului Secret al Hrușciov. Pentru delegația română acest raport a fost o surpriză greu de acceptat, nu cu puțin timp în urmă Stalin era „părintele” popoarelor comuniste.
Pentru unii membri ai PMR, Congresul al XX-lea al PCUS a oferit ocazia afirmării în lupta pentru obținerea puterii, însă fără nici un rezultat notabil. Dej a rămas conducătorul PMR și al RPR. Constantinescu și Chișinevschi criticau modul în care Dej a condus partidul, încercând să-l înlăture și să atragă de partea lor câți mai mulți susținători. Practic criticau vechea conducere pe baza ideilor pronunțate de Hrușciov.
Cei doi credeau că datorită abuzurilor de factură stalinistă, pe baza ideilor lui Hrușciov, a acelei destalinizări, va fi înlăturat și Dej. Înlăturarea celor doi a reprezentat doar un act al lui Dej de a înlătura pe aceia ce gandesc diferit lui. Congresul XX statea la baza acestui conflict deschis în rândul liderilor PMR.
Autoritățile comuniste acordau o atenție deosebită îndoctrinării politice a tineretului. Prin organizațiile de înregimentare, tinerii deveneau implicați în învățământul și propagandă de partid. Așa numita „destalinizare” atrăgea după sine modificări importante la nivelul învățământului. Mitul lui Stalin, mult promovat în toate domeniile de activitate se prăbușise. Congresul al XX-lea al PCUS trasase o nouă linie, îndreptase atenția și importanța spre Lenin, Stalin era condamnat, era vinovat.
În cadrul congreselor PMR se stabilise că partidul urma să desfășoare a activitate deosebită pentru promovarea unui învățământ de partid de „calitate”: „Trebuie acordată atenția cuvenită învățământului de partid în vederea ridicării de cadre cinstite și verificate totodată, solid prevăzute din punct de vedere ideologic”. La nivelul propagandei, se intensifica promovarea ideologiei marxist-leniniste, mai ales în rândul intelectualilor.
UTM avea sarcina promovării politicii de partid în rândul tinerilor, fiind considerată „organizație unică a tineretului muncitor, organizație care să educe pe tinerii muncitori din fabrici și uzine în spiritul luptei de clase, în spiritul învățăturii marxist-leniniste și al dragostei și devotamentului pentru Partid”.
În școlile de partid, studenții care frecventau cursurile acestora, până la Congres PCUS, erau îndoctrinați cu operele lui Stalin, după „destalinizare” a avut loc o reîntoarcere la operele și ideologia leninistă. Programul școlilor de partid s-a modificat pentru anul școlar ce a urmat Congresului: a fost scos cursul de limbă rusă și cel de geografie economică și politică a RPR, a fost introdus „Bazele teoriei marxismului”, care înlocuia cursul de „Istoria PCUS”, cursuri ce abordau istoria RPR erau înlocuite cu cursuri ce vizau istoria PMR.
Autoritățile comuniste s-au îngrijit de organizarea și desfășurarea unei puternice propagande, prin intermediul căreia să prezinte noua poziție impusă de Moscova. Au fost organizate conferințe cu titluri specifice noii situați create după Congresul a XX-lea al PCUS: „PMR, conducătorul și organizatorul poporului în lupta pentru construirea socialismului, Statul democrat-popular și rolul său în construirea socialismului, Însemnătatea istorică mondială a celui de-al XX-lea congres al PCUS, Dezvoltarea economică a URSS în cel de-al șaselea plan cincinal, Rolul transformator al partidului în viața social-economică a patriei noastre”.
Nicolae Ceaușescu, după evenimentele din Polonia, Ungaria și chiar România a declarat în cadrul unei Plenare a CC a PMR: „Nu este întâmplător, și noi trebuie să discutăm de ce, în timpul evenimentelor din Ungaria ...., noi am avut membri ... care au șovăit, care nu au fost clari. Sigur, mai avem o serie de legionari, elemente de care o să ne scăpăm, dar am avut și elemente care nu sunt socotite legionari și care nu au fost în stare să judece asupra problemelor și să le înțeleagă”.
Atât Gheorghe Gheorghiu-Dej, cât și alți lideri comuniști români au afirmat, pe baza hotărârilor Congresului XX, că sunt adepții „regenerării” partidului, folosind sloganul „revenirea la normele leniniste ale vieții interne de partid”. Liderii comuniști s-au pliat pe noul curs al Kremlinului, deși nu până cu mult timp în urmă fuseseră cei mai fideli susținători ai politicii moscovite staliniste.
După Congresul a XX-lea al PCUS, Polonia simțea încordarea la nivelul societății. Deja după mortea lui Stalin, în Polonia au fost luate anumite măsuri de slăbire a presiunii asupra oamenilor: au fost eliminați deținuți politici, s-a simiți și o relativă liberalizare și în economie. Moartea lui Boleslaw Bierut, liderul Partidului Comunist Polonez a declanșat o luptă pentru preluarea puterii.
Mișcările muncitorilor de la Poznan, când 15000 de oameni au strigat „Vrem Libertate”, au constituit o primă rezistență față de comuniști. Armata a intervenit și intervenția a luat sfârșit. Preluarea puterii de către Gomulka, arestat în timpul lui Stalin, dar eliberat ulterior pune capăt problemelor din Polonia. Gomulka era preferat de societatea civilă, însă venirea lui la putere nu a adus o puternică liberalizare a regimului, multe din planurile sale de reformă nu s-au realizat.
În Ungaria, evenimentele au debutat cu participarea a circa 300.000 de oameni din Budapesta, însă în doar câteva ore și-au găsit susținători în toate mediile: muncitori, inclusiv oameni din armată și poliție. Studenții și intelectualii au fost principalii organizatori și lideri.
Ungaria a fost mai decisă, tot pe acel fond al „destalinizării” a izbucnit o revoluție anticomunistă, antisovietică. Imre Nagy a fost perceput de poporul maghiar ca o soluție pentru liberalizare și reformarea sistemului la toate nivelurilor. Acesta avea să declare „În Ungaria nu soarta socialismului era în pericol, ci politica stalinistă slujitoare a intereselor marii puteri ruse, precum și monopolitismul din Moscova al îndrumării politice a mișcării comuniste internaționale”.
După preluarea puteri de către Kadar, comuniștii români au transmis acestui nou guvern al Ungariei un mesaj prin care salutau „înfrângerea reacțiunii interne”, „respingerea uneltirilor cercurilor reacționare imperialiste”. O delegație condusă de Dej a mers în Budapesta pentru a oferi ajutor noului guvern maghiar, liderul comunist român declara: „Este îmbucurător faptul că noi n-am stat inactivi, n-am privit ca simpli spectatori evenimentele din Ungaria. Eram direct interesați ca aceste evenimente să se desfășoare în interesul poporului maghiar și al socialismului din Ungaria ..., n-am lăsat numai Uniunea Sovietică să se descurce cum poate ...”.
Autoritățile române au decis, pentru a evita izbucnire unor revolte anticomuniste pe fondul crizei din Ungaria, să trateze cu atenție orice eveniment ce implica adunarea unui număr mai mare de oameni. Arestarea acelor elemente ostile, solidare cu Ungaria trebuia făcută cu mult tact, folosindu-se în general munca politică de lămurire a celor nemulțumiți.
Evenimentele în Ungaria au izbucnit ca o manifestare de solidaritate față de polonezi. Studenții și intelectualii au fost principalii lideri ai acestei mișcări, care a căpătat forma unei revoluții. Hrușciov avea să declare „Dacă am lăsa lucrurile să ia acest curs Vestul ar spune că suntem fie proști, fie slabi ... Nu putem permite aceasta, nici în calitate de comuniști și internaționaliști, nici ca stat sovietic. I-am avea pe capitaliști la frontiera cu Uniunea Sovietică”, motiv pentru care sovieticii intervin și pun capăt Revoluției Maghiare.
După înăbuşirea revoluţiei din Ungaria, comuniștii români au abandonat tactica prudentă față de intervenția împotriva unor oameni „reacționari” sau „elemente dușmănoase”. S-au luat măsuri stricte împotriva celor ce îndrăzneau să se abată de la ordinea politică impusă de partid. Mișcările studențești au demonstrat cu autoritățile comuniste nu stăpânesc situația.
Evenimentele din Polonia și Ungaria au fost percepute de societatea română ca o posibilitate de schimbare, ca un cadru prielnic liberalizării. Cei ce se manifestau împotriva regimului, și-au făcut apariția primele reacții anticomuniste, era numiți „dușmani ai poporului”. Studenții au constituit principalul focar anticomunist.
Declanşarea Revoluţiei din Ungaria a provocat o dinamizare a mediilor studenţeşti. La Cluj, Timişoara, Bucureşti studenţii s-au solidarizat cu studenţii din Ungaria şi s-au împotrivit autorităţilor comuniste. Presa românească prezenta evenimentele din Ungaria ca fiind acţiuni contrarevoluţionare ale delicvenţilor şi foştilor deţinuţi de drept comun care, încurajaţi de propaganda posturilor de radio occidentale, au trecut la jafuri şi furturi. Interesul studenţilor români faţă de ce se petrecea în Ungaria creştea.
În condiţiile în care presa oficială a pus un adevărat embargou asupra informaţiilor venite dinspre Polonia şi Ungaria, principala sursă de informare au fost posturile de radio străine, ca „Europa Liberă”, BBC sau, pentru regiunile de graniţă, postul de radio Budapesta, care au informat exact şi detaliat despre desfăşurarea evenimentelor. Lipsa ştirilor oficiale a creat o adevărată psihoză a zvonurilor în rândul populaţiei. La nivelul societăţii româneşti au existat, în toamna lui 1956, puţine reacţii de contestare a regimului comunist de la Bucureşti.
Revoluţia din Ungaria a suscitat interesul românilor, care au încercat să afle cât mai multe informaţii despre ceea ce s-a întâmplat în ţara vecină. La 15 august 1956 intraseră în vigoare dispoziţiile privind desfiinţarea obligativităţii vizelor de intrare în Republica Populară Ungară şi, respectiv, în Republica Populară Română, pentru cetăţenii de toate categoriile. Din acel moment, frontiera româno-ungară a fost, pur şi simplu, asaltată de zeci de mii de cetăţeni maghiari, care veneau şi vizitau România, în special Transilvania. Au fost foarte mulţi cetăţeni români care doreau să călătorească prin Ungaria. Cei mai mulţi români s-au rezumat la a comenta evenimentele din Ungaria şi a face o comparaţie cu starea de lucruri din România, asemănătoare, în mare măsură, cu cea din ţara vecină.
Regimul comunist considera că influenţa negativă a evenimentelor desfăşurate pe teritoriul Ungariei poate pătrunde în ţară prin vizitele oficiale, cât şi neoficiale, prin trimiterea de materiale literare din Ungaria, precum şi prin materiale de propagandă. Spaima de a pătrunde agenţi ai „contrarevoluţiei” ungare în România, precum şi alţi „duşmani”, a dus la suspendarea liberei circulaţii la graniţa cu Ungaria, nimeni nemaiavând aprobarea de a pleca în ţara vecină.
Denaturarea evenimentelor din ţara vecină a fost susţinută şi de o acţiune propagandistică prin circulare ale Comitetului Central al P.M.R., transmise comitetelor regionale de partid. În conformitate cu acestea, Biroul Comitetului Regional de Partid trebuia să stabilească măsurile ce trebuiau luate pentru lămurirea evenimentelor din ţara vecină.
În şedinţele de aplicare circularelor propagandistice ale CC al PMR pentru denaturarea evenimentelor din Ungaria, cei prezenţi puneau întrebări legate de ceea ce s-a întâmplat în Ungaria şi apar, de asemenea, reacţii care arătau o cunoaştere clară a ceea ce se întâmpla, de fapt, iar în comunele raionului Timişoara majoritatea populaţiei era de partea „contrarevoluţionarilor” din Ungaria, deoarece situaţia economică din ţară era grea şi cotele erau destul de mari.
În instituţiile de învăţământ superior, şedinţele de explicare a evenimentelor din Ungaria în varianta comunistă au determinat apariţia unor reacţii. A fost organizată o acţiune de prezentare a „adevărului” despre Ungaria, în viziunea autorităţilor, în urma căreia studenţii vor fi organizaţi pe grupe mici, ceea ce le-a dat acestora ocazia să conştientizeze teama autorităţilor faţă de o posibilă ridicare a lor împotriva sistemului.
Studenții erau o problemă pentru regimul comunist, de cele mai multe ori aceștia au fost percepuți și tratați ca fiind un pericol. Erau acuzați de nesupunere față de linia impusă de partid. UTM era acuzat că nu organizează munca cu studenții eficient, că la acest capitol au nenumărate lipsuri. Studenții erau priviți de autoritățile comuniste ca fiind dezinteresați față de regimul comunist, că nu apreciază și conștientizează realizările PMR.
Privind nemulțumirea față de studenți, unii membri de partid au afirmat: „Acești studenți, printre care sunt din păcate și unii utemiști, nu prețuiesc și nu răsplătesc cum se cuvine eforturile oamenilor muncii și ale statului nostru democrat popular care le asigură condiții din ce în ce mai bune de trai și studiu”.
În spatele siguranţei afişate de autorităţile comuniste exista o teamă a acestora faţă de rezistenţa poporului şi încercarea de a împiedica, cu orice preţ, crearea unei solidarităţi naţionale, care ar fi putut ameninţa stabilitatea regimului. Căderea regimului comunist a fost posibilă în momentul în care poporul român a înţeles că, acolo unde există unitate, există victorie. Autorităţile comuniste, atât locale, cât şi centrale, au încercat să prevină orice atac la adresa puterii comuniste, luând măsuri ferme în vederea stopării mişcărilor anticomuniste, stabilind întâlniri şi organizând şedinţe în care au fost adoptate mai multe circulare ce au fost, ulterior, prelucrate populaţiei.
Studenții ce nu erau susținători ai regimului, erau catalogați pentru a se explica reacția lor ostilă, erau încadrați în rândul celor care „învață nesatisfăcător, au atitudine necuviincioasă față de profesori și asistenți, sunt lipsiți de grijă față de bunurile obștești”. Mai rău că existau studenți ce erau numiți „elemente înapoiate sau dușmănoase datorită slabului lor nivel”, asta doar din cauza erau interesați de cultura antebelică sau interbelică.
A existat o perioadă în care s-a permis celor ce au fost închiși sau deportați să fie lăsați să-și finalizeze studiile, și aceștia erau percepuți de comuniști ca fiind elemente instigatoare. Compoziția socială a studenților era o cauză a manifestărilor anticomuniste sau rebele față de regim.
Nesupunerea studenților față de regim nu trebuie apreciată întotdeauna ca fiind o reacție anticomunistă, ci trebuie privită ca fiind ca o reacție la măsurile impuse de regim, o dorință de liberalizare și democratizare a regimului și a partidului. Creșterea numărului membrilor UTM reprezenta o cale a comuniștilor de a manipula câți mai mulți tineri, deveneau membru erau automat gândit că ai devenit susținător și fidel regimului.
UTM și Ministerul Învățământului se făcea vinovat de problemele existente în centrele universitare din România. Cadrele didactice, deși se făcuse o epurare a acestora, autoritățile comuniste acuzau că încă mai există cadre din vechiul regim, care au o influență proastă asupra studenților. Mențin starea de conflict, tensiuni și încurajează studenții la manifestări anticomuniste, prin urmare acei profesori sunt pericol, sunt „dușmani ai regimului”.
Existau cadrele didactice tinere, integrate în învățământ, ce nu susțineau politica partidului. 30% din profesori erau „fiii oamenilor muncii”, 60% au aparținut „elementelor mic burgheze”, 10% fiilor de moșieri și mari burghezi. Menținerea în învățământ a unor cadre ce aveau origine „nesănătoasă” a fost principala problemă a comuniștilor, din punctul lor de vedere. Erau cei care influențau tinerii negativ, stârnind conflicte și acte de nesupunere din partea acestora din urmă.
Crearea Asociațiilor Studențești trebuia văzută de către studenți ca o măsură de îmbunătățire a vieții universitare, a lor. Comuniștii au lăsat impresia că Asociațiile Studențești sunt organizații independente. Tocmai pentru a se evita reacții contestare ale unor studenții, Asociațiile Studențești au fost constituite pentru a se ocupa de probleme ale studenților, cu sarcina precisă de ai ordona și disciplina pe studenți.
Într-o ședință a CC a PMR, se afirma privind rolul Asociațiilor Studențești: „Noi nu vom putea să facem din studenții noștri să fie oameni care să se manifeste deschis pentru partid, să fie oameni care să fie cu totul atașați de partid și de UTM dacă nu ne vom ocupa îndeaproape de activitatea lor”.
Ion Iliescu, secretar CC al UTM și președinte al Comitetului de Organizare a Asociațiilor Studențești în RPR, afirma într-un număr din publicația „Viața Studențească” privind rolul acestora: „își propun și desigur vor reuși să-i antreneze pe studenți într-o muncă profesională mai susținută, mai pasionată, mai profundă. Cadre temeinic pregătite pentru economia și cultura socialistă a țării noastre, cetățeni devotați înaltelor idealuri de pace și progres social, de muncă neprecupețită spre bunăstarea celor muncitori – acesta este țelul asociațiilor studențești”.
Autoritățile comuniste încercau să transforme tineretul studențesc în instrumente de susținerea a regimului, așa cum se și afirma la nivelul conducerii comuniste „tinerii noștri, atașați partidului și statului nostru democrat popular”.
„Asociaţiile studenţeşti” constituite în mai toate centrele universitare din ţară erau acele structuri în care erau înglobaţi toţi studenţii, indiferent dacă erau sau nu membri ai UTM. Prin înfiinţarea acestora, PMR urmărea o mai bună gestionare a problemei studenţeşti.
Asociaţiile studenţeşti erau însărcinate cu educarea tineretului din universităţi şi instituţii de învăţământ superior în spiritul dragostei pentru adevăr ştiinţific, al pasiunii ştiinţifice, în spiritul patriotismului socialist şi al internaţionalismului proletar al devotamentului faţă de PMR şi faţă de statul democrat-popular român.
Asociaţiile studenţeşti au fost înfiinţate în baza Hotărârii Biroului Politic al Comitetului Central al PMR, constituind o măsură de îmbunătăţire a muncii politico-educative. Asociaţiilor studenţeşti au sarcina de a se ocupa de activitatea cercurilor ştiinţifice studenţeşti, de activitatea cultural-artistică şi sportivă în rândurile studenţilor, precum şi de a rezolva probleme gospodăreşti şi de asistenţă socială ale studenţilor sub conducerea organelor şi organizaţiilor de partid şi îndrumate nemijlocit de organele şi organizaţiile UTM.
În toamna anului 1956, în ceea ce priveşte situaţia studenţilor, condiţiile de viaţă erau destul de proaste, având în vedere faptul că bursele erau mici. Astfel, deşi printr-o hotărâre guvernamentală, bursele studenţeşti au fost mărite, ele nu acopereau necesităţile acestora. Cu toate că guvernul a anunţat mărirea burselor, mulţi dintre studenţi şi-au pierdut, de fapt, dreptul la bursă, deoarece plafonul de venit al părinţilor a rămas nemodificat, în condiţiile în care a avut loc o creştere salarială.
Mai mult, studenţilor necăminişti li se oprea din bursă regia de cămin şi cantină, ceea ce ducea la o scădere a sumei cuvenite. Studenţii care nu primeau bursă se confruntau cu o situaţie materială grea, mulţi veniţi de la sate, iar părinţii, în condiţiile în care trebuiau să dea statului cotele la produsele agricole, nu aveau un venit suficient pentru a-şi întreţine copiii la facultate.
Studenţii primeau bursă doar dacă erau integralişti, un singur examen amânat, chiar din motive medicale, atrăgea după sine pierderea dreptului la bursă. Nu aveau dreptul la bursă copiii de foştilor mari burghezi, chiaburi, preoţi sau funcţionari din vechiul regim. Cantinele şi căminele studenţeşti erau într-o stare deplorabilă. Numărul mic de locuri din cămine făcea imposibilă rezolvarea tuturor cererilor.
Evenimentele din Ungaria, dorinţa studenţilor din centrul universitar Timişoara de a solidariza cu poporul maghiar a constituit o cauză importantă a declanşării mişcării studenţeşti. Toate cadrele universitare au fost chemate la un instructaj, la care s-a hotărât ca, a doua zi, să se organizeze şedinţe pe grupe mici de studenţi, pentru a se studia mai bine starea de spirit şi a se comunica „adevărul” despre situaţia din Ungaria.
Evenimentele din Ungaria erau prezentate studenţilor timişoreni sub formula denaturată: „În zilele anterioare, în ţara vecină şi prietenă au avut loc o serie de tulburări, provocate de delicvenţi, huligani şi foşti deţinuţi de drept comun, care, încurajaţi de propaganda duşmănoasă a posturilor de radio străine, s-au dedat la furturi, spărgând vitrine şi incendiind unele obiective. Împotriva lor s-a ridicat poporul strâns unit în jurul partidului şi al organelor de ordine, care au restabilit situaţia”.
Cu ocazia adunării, din sala 123 a Facultăţii de Mecanică, la care au participat Secţia Energetică şi grupele 1 şi 2 a Secţiei de Maşini termice, studenţii pun întrebări asistentului Ştefan Rosinger, însărcinat de partid cu explicarea variantei lor cu privire la evenimentele din ţara vecină, cu privire la motivul intervenţiei sovietice în Ungaria, asupra caracterului cererilor studenţilor maghiari, asupra modului de justificare a prezenţei armatei sovietice în România. Studenţii pun problema scoaterii limbii ruse ca materie obligatorie din programa analitică şi problema burselor.
Studenţii Teodor Stanca, Caius Muţiu, Aurel Baghiu, Nicolae Boldea, Valentin Rusu, Romulus Vlădeanu şi Nicolae Balaci condamnă intervenţia sovietică în Ungaria, cer desfiinţarea cotelor şi îmbunătăţirea hranei de la cantină. Se poate observa foarte clar că nu avem de a face numai cu revendicări strict studenţeşti, ci şi cu revendicări cu caracter general.
După încercarea regimului de a le explica studenţilor propria versiune cu privire la evenimentele din Ungaria, un grup de studenţi de la Mecanică, din anul V, respectiv Aurel Baghiu, Teodor Stanca şi Caius Muţiu încep pregătirea unei manifestaţii de protest. Aceştia, întâlnindu-se cu câţiva colegi, au încercat să găsească varianta cea mai potrivită pentru declanşarea manifestaţiei. Caius Muţiu propune organizarea unei întruniri pentru data de 29 octombrie, dar Teodor Stanca e de părere că timpul e prea scurt pentru a fi anunţaţi toţi studenţii şi propune data de 30 octombrie.
Teodor Stanca îşi aminteşte că aveau în cap tot felul de variante: fie un marş la ora 15.00, când ieşeau oamenii de la lucru, fie să meargă la unităţile militare pentru a lua legătura cu ofiţerii, ştiind că existau nemulţumiri în rândurile armatei, dar se hotărăşte organizarea unei adunări, urmând, după crearea unei atmosfere tensionate, să se iasă în stradă în faţa Comitetului Regional de Partid. Au dorit ca aceste adunări să aibă loc şi în alte facultăţi pentru a se demonstra organelor de stat că există o solidaritate în rândul studenţilor, având aceleaşi revendicări.
Studenții Muţiu, Stanca, Baghiu, Nagy, Barth, Taşcă, precum şi asistentul Gheorghe Pop au stabilit ca toate întrunirile pe facultăţi să fie convocate pe 30 octombrie, la ora 14.00, iar organizaţia Uniunii Tineretului Muncitoresc să fie anunţată cu două ore înainte de începerea adunării. Studentul Teodor Stanca a propus să fie invitate şi forurile superioare din Ministerul Învăţământului, precum şi conducerea Institutului Politehnic.
Versiunea regimului cu privire la această întâlnire este aceea că o serie de studenţi, sprijiniţi de asistentul de la catedra de ştiinţe sociale, au ţinut o şedinţă secretă şi au hotărât convocarea unei adunări peste capul organelor de partid. Se stabilesc persoanele ce trebuiau să facă legătura cu celelalte centre universitare şi sunt căutaţi oamenii de încredere pentru a face legătura cu celelalte facultăţi sau cu anumite categorii sociale, precum muncitorii.
După cum îşi aminteşte studentul Ioan Muntean, aceştia erau: Axente Ţerbea şi Valentin Rusu, care merg la Facultatea de Zootehnie şi Agronomie, Nicolae Balaci la Agronomie, Ion Mihalca şi Ioan Ilca la Institutul de Medicină, Heinrich Drobny la Institutul Pedagogic, Caius Muţiu la Chimie Industrială şi Mecanică, Ladislau Nagy la Facultatea de Construcţii. Studentul Radu Valentin afirmă că răspândirea zvonului că va avea loc o adunare în ziua de 30 octombrie s-a făcut destul de repede, chiar el a scris pe tablă: „Sala 115, ora 14,00”, pentru a-i anunţa pe studenţii de la Mecanică din primul an.
Organele regimului comunist au văzut adunarea de la Facultatea de Mecanică ca un îndemn adresat studenţilor de la celelalte facultăţi la acţiuni antistatale şi contrarevoluţionare prin scrierea pe tablă a unei pretinse adunări convocate de ministrul adjunct Coriolan Drăgulescu, că la Facultatea de Mecanică se organizează o conferinţă urmată de dans, rulând filmul „Mâine se va termina totul”, o adevărată provocare pentru regim.
La această adunare a studenţilor şi-au făcut apariţia toţi cei invitaţi să participe: rectorul Institutului Politehnic, Alexandru Rogojan, prodecanul Facultăţii de Mecanică, Gheorghe Cristodorescu, şi ministrul adjunct al Învăţământului, Coriolan Drăgulescu, aflat la Timişoara, deoarece i se alocaseră ore la Facultatea de Chimie. Sunt alertate Securitatea şi forţele militare şi este stabilită legătura telefonică neîntreruptă cu cabinetul prim- secretarului Comitetului Regional de Partid, Martin Isac. Sala 115, unde a început adunarea, era unul dintre cele mai mari amfiteatre ale Facultăţii de Mecanică, dar, cu toate acestea, studentul Marian Lazăr, de la Facultatea de Construcţii, şi studentul Teodor Stanca îşi amintesc că sala a devenit neîncăpătoare.
Rectorul Institutului Politehnic, Alexandru Rogojan, s-a adresat studenţilor pentru a afla motivul întrunirii neaprobate. Teodor Stanca a luat cuvântul privitor la starea ţării şi la faptul că România era ocupată de trupele sovietice, deşi trecuseră 11 ani de la război, economia fiind subjugată sovieticilor, iar presa lipsită de obiectivitate. Alţi studenţi au cerut retragerea trupelor sovietice din ţară, au pus problema salarizării, a comerţului exterior neechivalent, a sistemului cotelor, şi s-a cerut ţinerea unui moment de reculegere pentru patrioţii căzuţi în Ungaria.
Tonul discuţiilor a fost deosebit de dur, studenţii acuzându-i pe conducătorii statului de dezinformare şi minciună, manifestându-şi sentimentele antisovietice prin lozinci de genul: „Afară cu ruşii din ţară!”, „Ne-am săturat de robie!”, „Vrem libertate!”, „Unde este grâul nostru?”. Participanţii au pus autorităţilor întrebări care se refereau la cartelarea pâinii într-o ţară agricolă, la condiţiile de mizerie în care trăiau ţăranii şi muncitorii, la ce a însemnat, de fapt, canalul Dunăre-Marea Neagră, unde au murit mii de oameni.
În jurul orei 16.00 se hotărăşte ca adunarea să se continue în sala mare a cantinei, ce avea capacitatea de a cuprinde un număr mare de studenţi. Acum şi-au făcut apariţia mai multe persoane cu funcţii de conducere în partid, la nivel local: secretarul Comitetului Regional al U.T.M., Micota, secretarul cu propaganda de la Comitetul Orăşenesc, Hertzberger, dar şi secretarul de partid al Institutului Politehnic, Bunescu, şi secretarul U.T.M. al Institutului Politehnic, Heller, care au venit însoţiţi de Ilie Verdeţ, membru al C.C. al P.M.R., şi Petre Lupu, ministru secretar de stat.
De la ora 14.00 până la ora 20.00 au luat cuvântul 30 de studenţi, adunarea transformându-se într-un „prilej de calomnii” la adresa regimului din România şi a Uniunii Sovietice. Oficialităţile prezente şi-au dat seama că nu pot stăpâni situaţia şi au început să le dea dreptate studenţilor şi să le facă promisiuni, cerând un răgaz de trei zile pentru a informa Comitetul Central al P.M.R. La această adunare a apărut, la un moment dat, şi o delegaţie de muncitori trimisă de Comitetul Orăşenesc, dar nu au reuşit să intre în sală.
Au avut loc huiduieli la adresa partidului şi guvernului, întreţinute de elemente duşmănoase: studenţi repetenţi, exmatriculaţi, cum erau consideraţi cei care organizaseră adunarea de către conducerea regională a partidului.
A existat o informare privind faptul că memoriul studenţilor, ce urma a fi prezentat în data de 30 octombrie, era cunoscut în unele întreprinderi, dar Caius Muţiu consideră că această posibilitate trebuie exclusă, deoarece pe 29 octombrie seara memoriul nu era încă redactat. Printre studenţii care au luat cuvântul s-au numărat: Valentin Rusu, anul IV Mecanică; Alexandru Dărăban, anul III Mecanică; Eugen Gavrea, anul II Mecanică; Cornelia Ionescu, anul II Construcţii; Remus Sitaru, anul IV Fizică-Matematică; Iulian Stanciu, anul IV Chimie; Aurelian Păuna şi Teodor Ciomocoş, anul III Construcţii.
La Timişoara, un grup de studenţi de la Politehnică a avut iniţiativa organizării unei mari adunări, la care să participe studenţi de la toate facultăţile din oraş. În 30 octombrie cantina Institutului Politehnic era arhiplină. Anunţată în ultimul moment, conducerea institutului a participat la şedinţă, alături de doi lideri de partid veniţi de la Bucureşti, Petre Lupu şi Ilie Verdeţ.
Tinerii au abordat subiecte ca: prezenţa trupelor sovietice în România, colectivizarea forţată a agriculturii, folosirea la construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră a deţinuţilor politici, nivelul scăzut de trai al întregii populaţii şi şi-au exprimat făţiş sentimentele antisovietice. Nemaifăcând faţă situaţiei, autorităţile s-au retras, iar studenţii au dorit să îşi formuleze pretenţiile într-un memoriu şi să le trimită la redacţia ziarului „Drapelul Roşu”. Acest memoriu a fost întocmit de Teodor Stanca, unul dintre studenţii organizatori ai mişcării de la Timişoara, astăzi preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici.
Memoriul a fost citit de către Aurelian Păuna, iar fiecare punct al memoriului este discutat şi aplaudat de către cei prezenţi. În memoriu existau cerinţe cu caracter general: lichidarea definitivă a cultului personalităţii; desfiinţarea normelor în industrie sau revizuirea normelor de lucru care ruinează clasa muncitoare; desfiinţarea cotelor pentru ţărani, creşterea salariilor. Alte revendicări: desfiinţarea impozitelor pe salarii; libertatea presei şi a cuvântului; retragerea imediată a trupelor sovietice staţionate pe teritoriul ţării; încheierea de convenţii comerciale cu toate statele, inclusiv cu cele capitaliste, care să fie date publicităţii cu specificarea condiţiilor în care au fost încheiate.
Au existat şi cereri ce-i priveau direct pe studenţi: limba rusă să fie desfiinţată sau să devină facultativă; marxismul şi economia politică să se studieze numai doi ani sau să fie scoase din programa universitară; educaţia fizică să fie facultativă; acordarea de burse studenţilor ţărani, fără a se ţine cont de starea materială; schimbarea criteriilor de acordare a burselor, pentru ca un număr mare de studenţi să beneficieze de ele; reducerea preţului la cantină la 150 de lei; autonomie universitară. Era înscrisă, de asemenea, cerinţa ca împotriva autorilor memoriului să nu se ia nicio măsură de constrângere, dar şi faptul că, dacă în trei zile nu vor primi răspuns, vor înceta a se mai duce la cursuri.
Memoriul acestora a luat în discuţie nu numai probleme de ordin studenţesc, ci a făcut trimiteri la situaţia generală din ţară. Printre doleanţele studenţilor se numărau: lichidarea definitivă a cultului personalităţii, desfiinţarea sistemului de norme din economie, reducerea cotelor şi impozitelor din agricultură, mărirea salariilor tuturor categoriilor de salariaţi, relaţii bazate pe principiul egalităţii cu toate statele, retragerea imediată a trupelor sovietice, încheierea de convenţii economice cu toate statele, inclusiv cele capitaliste.
La finalul memoriului studenţii au avertizat că neprimirea unui răspuns din partea autorităţilor în termen de 3 zile va duce la declanşarea unei greve generale, cerând, totodată, să nu fie luată nicio măsură represivă împotriva celor care au participat la adunare. S-a constituit un comitet studenţesc, format din reprezentanţi ai tuturor facultăţilor, care a fost împuternicit să prezinte, a doua zi, autorităţilor locale şi presei programul de revendicări.
Se hotărăşte ca memoriul să fie multiplicat şi dus la Partid, la Ministerul Învăţământului sau la Comitetul Central al P.M.R., iar un exemplar să rămână la studenţi. Se formează un comitet din reprezentanţi ai fiecărei facultăţi, ce cuprindea opt studenţi, iniţial fiind propuşi trei, printre care Aurel Baghiu şi Heinrich Drobny de la Mecanică, Octavian Vulpe de la Medicină, Aurel Păuna şi Teodor Ciomocoş de la Construcţii, Gheorghe Păcuraru de la Zootehnie şi alţii.
Într-o primă fază, s-au hotărât să ducă memoriul Comitetului Regional de Partid, iar Caius Muţiu propune ca toţi cei prezenţi să mai aştepte o oră întoarcerea comitetului studenţesc. Un alt student din anul V de la Mecanică, Paul Marius, propune să meargă la redacţia „Drapelului Roşu” pentru publicarea memoriului sau să-l publice în foaia Politehnicii, dacă aceasta ar trece sub administraţia studenţilor.
Oficialităţile prezente le-au promis studenţilor că vor transmite la Bucureşti toate cerinţele lor şi că le vor da un răspuns, dar, în momentul încheierii adunării, participanţii au fost reţinuţi de către forţele militare, care înconjuraseră, între timp, campusul. Când dezbaterile continuau, unităţile militare şi de Securitate au înconjurat cu maşini şi cordoane de soldaţi zona cantinei şi a Facultăţii de Mecanică. Atunci studenţii au început să-i fluiere şi să-i huiduie, iar colonelul Negrea, şeful Securităţii Regiunii Banat, a cerut să iasă în faţă cei care vorbiseră în timpul adunării şi s-au prezentat 10-12 studenţi.
Colonelul Negrea, şeful Securităţii regiunii Banat, a decretat: „Din acest moment, nimeni nu mai are voie nici să întrebe, nici să vorbească nimic”. A continuat „Vă pregătiţi cu toţii de un drum lung! Veţi fi îmbarcaţi în camioane militare. Să nu îndrăzniţi să fugiţi sau să săriţi din camioane, căci soldaţii au ordin să tragă şi vor trage ca în câini”. „Fiecare cum se găseşte, aşa va pleca”.
Membrii Biroului Politic au înfiinţat şi un organism de criză, Comandamentul General, în alcătuirea căruia intrau Nicolae Ceauşescu, secretar al C.C. al P.M.R, Alexandru Drăghici, ministrul Afacerilor Interne şi membru al Biroului Politic, Leontin Sălăjan, ministrul Forţelor Armate, membru al C.C. al P.M.R., sub conducerea lui Emil Bodnăraş, membru al Biroului Politic.
Studenţii arestaţi sunt duşi la sediul Securităţii din Timişoara pentru anchetă, iar în noaptea de 30 spre 31 octombrie, în căminele şi clădirile facultăţii, securiştii şi miliţienii efectuează percheziţii, razii şi controlează cartierele pentru prinderea studenţilor. Liderii protestului au fost duşi direct la sediul Securităţii din Timişoara şi supuşi anchetelor. Chiar în timpul desfăşurării adunării de la Timişoara, Biroul Politic al C.C. al P.M.R. s-a întrunit în regim de urgenţă, luând decizia arestării studenţilor protestatari timişoreni.
S-a creat un comandament general şi la nivel local, din care făceau parte: Alexandru Moghioroş, Martin Isac, prim-secretar al Comitetului Regional, generalul Stan, generalul Dragnea, colonelul Negrea, şeful Securităţii Timişoara, colonelul Breban, colonelul Cristache, locotenent-colonel Tudor, Ioan Beldeanu şi Petre Simionescu. Are loc izolarea studenţilor în cămine cu ajutorul forţelor armate, pentru a preîntâmpina o eventuală antrenare în acţiuni duşmănoase.
Studenţii au fost transportaţi la o unitate militară de lângă Timişoara, la Becicherecul Mic. Aici au fost încarceraţi pentru câteva zile. Aproximativ 900 dintre cei 2000 de studenţi arestaţi au fost supuşi anchetelor Securităţii. Organele represive au trecut la o triere a studenţilor pentru depistarea celor care se evidenţiaseră în timpul discuţiilor, restul fiind eliberaţi după câteva zile.
Atribuţiile noului organism, a Comandamentului General erau foarte largi: coordonarea activităţilor serviciilor de informare ale statului, puterea de decizie pentru reprimarea oricăror acţiuni care ar ameninţa ordinea de stat, inclusiv dreptul de a ordona deschiderea focului şi dreptul de a declara stare excepţională în orice regiune a ţării, subordonarea unor instituţii importante – Ministerul Forţelor Armate, Ministerul Afacerilor Interne, Procuratura Militară şi instanţele militare de judecată.
Comandamentul General putea declara stare excepţională în anumite regiuni ale ţării, iar trupele Ministerului Forţelor Armate şi ale Securităţii erau pregătite pentru a interveni în orice moment, la ordinul comandamentului. Printre atribuţiile comandamentului se specifica, în mod explicit, că putea lua măsuri pentru suspendarea cursurilor în institutele de învăţământ superior.
În ziua de 31 octombrie au fost suspendate cursurile în instituţiile de învăţământ superior, iar de la ora 10.00 grupuri de studenţi s-au adunat în faţa Facultăţii de Agronomie pentru a protesta împotriva arestării colegilor, fiind însă împrăştiaţi de către Miliţie. Studenţii au plecat spre căminul studentelor, de unde sunt luaţi de forţele de ordine şi transportaţi cu camioanele la cazărmile unităţii de Grăniceri de la marginea comunei Becicherecul Mic.
La căminele Facultăţii de Medicină studenţii vor declara greva foamei şi îi vor întâmpina pe cei trimişi să stea de vorbă cu ei cu huiduieli şi strigăte, cerând să plece armata sovietică şi să fie eliberaţi cei arestaţi, desfiinţarea cotelor, creşterea salariilor şi introducerea libertăţilor democratice în România. Printre autorităţile care vor sta de vorbă cu studenţii vor fi activiştii de partid: Şandor, Marin Wiliam, Storel Ştefan, Levin Sergiu, Butnărescu.
În zilele următoare, elevii de la Şcoala Medie Nr. 5, împreună cu cei de la „Nikos Beloianis”, actuala Loga au hotărât să protesteze împotriva acţiunilor represive. 30 de adolescenţi au fost arestaţi şi duşi în beciurile Securităţii. Într-un proces-verbal încheiat la 1 noiembrie se preciza că s-au tras circa 30-35 de cartuşe fără a fi rănit nimeni, dar că s-au auzit şi zgomote mai puternice, constatându-se, ulterior, că acestea s-au produs prin lovirea cu un polonic a unui dop de burete de către Bogdan Grigore, fiul femeii de serviciu, care era debil mintal.
O situaţie încordată a fost sesizată şi la Căminul Adas, aparţinând Institutului Politehnic, iar când au venit cei de la Partid să se lămurească asupra desfăşurării evenimentelor, aceştia au refuzat să stea de vorbă cu ei şi au încercat să iasă din cămin în forţă, fiind însă împiedicaţi de Armată. Grupuri de studenţi s-au deplasat în satele din jur pentru a-i anunţa pe părinţii celor arestaţi, dar sunt trimişi şi în celelalte centre universitare pentru a-i anunţa pe ceilalţi studenţi despre ceea ce se întâmplă în Timişoara. La 1 noiembrie organele de Miliţie identifică un număr de 62 de studenţi şi studente care aveau intenţia de a părăsi Timişoara.
Conform scenariului stabilit, Gheorghe Păcuraru, student la Facultatea de Zootehnie, organizează, în faţa Catedralei, împreună cu alţi studenţi, o demonstraţie la care au participat peste 1.000 de tineri. Au fost înconjuraţi de trupele de represiune. S-a tras în aer, s-a intrat în forţă printre rândurile studenţilor. Au urmat alte sute de arestări.
În seara zilei de 31 octombrie, studenţii de la Medicină se baricadează în cămin, iar forţele de represiune, pentru a pătrunde, vor trage focuri de armă în aer şi în geamuri, arestând o parte din studenţi, pe care-i vor duce la Becicherecul Mic. Studenţii de la Facultatea de Medicină, la iniţiativa lui Victor Diaciuc, din anul VI, vor intra în greva foamei pentru eliberarea celor arestaţi. Pe străzi circulau patrule înarmate.
Studenţilor li se cere să facă declaraţii individuale sau colective, prin care să condamne mişcarea din 30-31 octombrie. Declaraţiile seamănă între ele, ceea ce dovedeşte că acestea au fost scrise sub presiune, fiind, de fapt, dictate şi impuse. Unii studenţi le semnează, alţii îşi retrag acceptul, iar alţii refuză să le semneze. Studenţii duşi în cazărmile de la Becicherecul Mic au fost obligaţi să dea declaraţii de desolidarizare, iar anchetele au fost desfăşurate în faţa Securităţii şi a unor cadre didactice.
Aici a avut loc trierea studenţilor participanţi la mişcare, iar colonelul Breban şi locotenent-colonelul Negrea propun ca în data de 2 noiembrie să li se dea drumul studenţilor care au semnat declaraţiile de desolidarizare, dar să fie puşi sub un regim sever. Colonelul Isac propune să se facă o diferenţiere între cei reţinuţi astfel: cei care s-au numărat printre capii mişcării să fie judecaţi, cei cu un grad mai mic de vinovăţie să fie trimişi la detaşamentele de muncă, alţii să fie exmatriculaţi şi cei nevinovaţi să fie reprimiţi în facultăţi. Se ajunge la concluzia că, dacă se va menţine acest focar, se va desfiinţa acest centru universitar.
Cursurile tuturor facultăţilor din Timişoara au fost suspendate. Criza nu s-a încheiat însă după arestarea liderilor şi reţinerea participanţilor la adunarea studenţească. În zilele următoare, tulburările din mediile studenţeşti au continuat. Pentru a li se permite revenirea la cursuri, studenţilor li s-a impus semnarea unor desolidarizări de adunarea din 30 octombrie.
Zeci de studenţi au fost exmatriculaţi în lunile următoare, fiind acuzaţi de „abateri grave de la disciplină”, de „atitudine duşmănoasă”, de „participare la acţiunea studenţilor de la Politehnică”. Din cei circa 2000 de studenţi reţinuţi în acele zile la Timişoara, doar la 30 li s-a întocmit dosar penal. Studenţii au fost aduşi în faţa justiţiei, fiind împărţiţi în două loturi.
Biroul Politic a desemnat un colectiv, format din Ilie Verdeţ, adjunct al Secţiei Organe a C.C. al P.M.R., Virgil Florea, adjunct al Secţiei Ştiinţă şi Cultură a C.C. al P.M.R., Nicolae Oniga, adjunct al Secţiei de Propagandă şi Agitaţie a C.C. al P.M.R., Nicolae Şipoş, ministru adjunct al Ministerului Învăţământului, Aurel Pop, director al Direcţiei Ştiinţelor Sociale din Ministerul Învăţământului, şi Ion Cârcei, secretar al C.C. al U.T.M., care a fost trimis la Timişoara pentru rezolvarea tuturor problemelor de după proteste.
Tribunalul Militar Timişoara s-a ocupat de cazul studențilot „provocatori”. Rapiditatea cu care s-a trecut la judecarea şi condamnarea studenţilor protestatari, precum şi încadrarea lor la un articol al Codului Penal care nu prevedea pedepse foarte mari, Articolul 327 privind instigare publică, şi nu la Articolul 209 cu privire la uneltire contra ordinii sociale, arată că autorităţile au dorit o rezolvare imediată a crizei de la Timişoara, încercând, în acelaşi timp, să evite provocarea unor noi tensiuni în mediile studenţeşti prin pedepsirea mai dură a protestatarilor.
Grupul a primit atribuţiuni largi, fiind împuternicit să ia toate măsurile organizatorice, politice şi educative pe care le considera necesare. În perioada imediat următoare, 16 organizaţii U.T.M. din facultăţile timişorene au fost dizolvate, iar constituirea Asociaţiilor Studenţeşti şi alegerea liderilor consiliilor, în cazul în care erau deja constituite, au fost stopate. Abia la începutul anului următor se vor alege consiliile asociaţiilor studenţeşti din Centrul Universitar Timişoara.
Autorităţile au început să acorde o atenţie deosebită universităţilor, astfel că, în raportul prezentat la şedinţa M.A.I. din 1957, se anunţa că, în cursul anului în curs, ca urmare directă a evenimentelor din toamna anului 1956, au fost identificate „242 de elemente suspecte de activitate duşmănoasă”, fiind arestate 169 de persoane din rândul „elementelor contrarevoluţionare”.
Au fost duşi în cazărmile militare de la Becicherecul Mic aproximativ 868 de studenţi U.T.M.-işti, din totalul de 1000 de studenţi arestaţi. Au început să apară manifeste ce instigau la revoltă, organele de Securitate au găsit plicuri cu manifeste purtate de studenţi, în orarul Institutului Pedagogic au fost şterse orele de limbă rusă şi se asculta „Europa Liberă”.
Conform unei alte statistici oficiale, în anul următor au fost arestate 852 de persoane acuzate de „uneltire contra ordinii sociale”, la care se adaugă alte 327 de persoane, câte fuseseră arestate în 1956, 1017 persoane acuzate de „agitaţie publică” şi 78 de persoane acuzate de „răspândire de manifeste”. În acelaşi timp, mediile studenţeşti au fost puse sub o strictă supraveghere.
În ziua de 3 noiembrie 1956 sunt deschise cursurile la Facultatea de Filologie, Zootehnie, Agronomie şi Electrotehnică. La redeschiderea cursurilor au fost invitaţi muncitori, cadre didactice şi ofiţeri ai Ministerului Forţelor Armate, care au vorbit despre realizările obţinute de oamenii muncii şi grija pe care o poartă partidul şi guvernul tineretului, îndeosebi tineretului studios.
Studenţii încep să vină la şcoală, mai întâi stăteau pe coridoare, intrând, în cele din urmă, la cursuri. Dar în urma prezenţei reduse a studenţilor, nu s-au deschis cursurile la anii IV, V şi VI la Facultatea de Mecanică. Nici cadrele didactice, printre care s-au numărat decanul Facultăţii de Chimie, Gropşanu, profesorul Rusu Gheorghe şi asistentul Kovács, nu au fost de acord să nu-i primească pe studenţi la cursuri şi nu au acceptat nici măsurile luate împotriva lor.
Acţiunea de lămurire a studenţilor continuă, dar se face şi aşa zisa „prelucrare” a muncitorilor din intreprinderi. Se iau o serie de măsuri pentru a se normaliza situaţia: trimiterea la Timişoara a unui colectiv de Partid format din: Ilie Verdeţ, adjunct la Secţia Organe a Comitetului Central al P.M.R., Virgil Florea, adjunct la Secţia Ştiinţă şi Cultură a Comitetului Central al P.M.R., Nicolae Oniga, Nicolae Şipoş, Aurel Pop.
Autorităţile au hotărât verificarea cadrelor didactice din Învăţământul Superior, în urma căreia se consideră că majoritatea aveau o atitudine pasivă în ce priveşte situaţia din Ungaria şi politica Partidului, iar unele încurajau chiar studenţii în acţiunile lor împotriva regimului.
În urma controalelor, din cei 735 de profesori, conferenţiari şi asistenţi, 73 erau consideraţi ca având origine de exploatatori, 40 de funcţionari, 189 de ţărani, muncitori şi mici meseriaşi, numai 72 având origine socială sănătoasă. S-a propus eliminarea a 11 cadredidactice de la Politehnică şi 5 de la Agronomie. De asemenea, şi în Ministerul Învăţământului s-au făcut schimbări, fiind înlocuiţi Ilie Murgulescu din funcţia de ministru al Învăţământului, Coriolan Drăgulescu şi Teodor Bugnariu, locţiitori ai Ministrului Învăţământului, şi s-a hotărât întocmirea unui program concret de măsuri în vederea îmbunătăţirii originii sociale şi a programei analitice, precum şi a reglementării predării limbii străine.
Au fost judecate de Tribunalul Militar Timişoara cele două grupuri, din care făceau parte 28 de studenţi şi asistentul Gheorghe Pop. Procesul a declanşat o nouă agitaţie printre studenţi, iar studentul Gheorghe Lungu a propus ca, în ziua judecării procesului, să meargă la Tribunal pentru a protesta împotriva judecării colegilor lor. Pentru a preveni o posibilă acţiune protestatară faţă de judecarea studenţilor arestaţi, se urmăreşte frecvenţa la cursuri, consemnându-se o frecvenţă în proporţie de 92-96%, cea mai redusă fiind la Facultatea de Medicină: 82,9% şi la Facultatea de Matematică: 78%.
De la Colegiul de Avocaţi sunt delegaţi, ca apărători din oficiu: Ghemicescu Constantin pentru Caius Muţiu; Chiachiru Aristarch pentru Teodor Stanca; Tol Gheorghe pentru Aurel Baghiu şi Friedrich Barth; Cernescu Tiberiu pentru Ladislau Nagy şi Gheorghe Pop; Craşovan Ioan, înlocuit ulterior cu Staicu Nicolae, pentru Aurel Păuna şi Nicolae Balaci.
Tribunalul Militar Timişoara i-a declarat vinovaţi pe toţi cei opt inculpaţi şi îi va condamna la câte opt ani de închisoare corecţională pe Caius Muţiu, Teodor Stanca şi Aurel Baghiu, la şase ani închisoare corecţională pe Friedrich Barth, la cinci ani închisoare corecţională pe Gheorghe Pop, la patru ani pe Ladislau Nagy, iar Nicolae Balaci şi Aurel Păuna sunt condamnaţi, fiecare, la câte trei ani închisoare corecţională.
După terminarea pedepsei stabilite de tribunal, studenţilor condamnaţi în urma mişcării studenţeşti li s-a stabilit domiciliu obligatoriu în Bărăgan, sub pretextul atitudinii lor permanent contestatare, manifestată în timpul anchetei sau închisorii. Au fost exmatriculaţi 81 de studenţi în urma mişcării, printre aceştia numărându-se şi cei care au fost condamnaţi de Tribunalul Militar, pe motiv de abateri grave de la disciplină, atât de la Institutul Politehnic, cât şi de la Facultatea de Agronomie din Timişoara.
S-au găsit vinovaţi de declanşarea mişcării studenţeşti: Caius Muţiu, Teodor Stanca, Aurel Baghiu, Friedrich Barth, Ladislau Nagy, Aurelian Păuna şi Nicolae Balaci şi s-a dispus trimiterea lor în faţa Tribunalului Militar Timişoara pentru delictul de agitaţie publică. Tribunalul Militar Timişoara, compus din preşedintele Brancovici Ioan, maior de justiţie, asesorii populari: locotenent major Gligor Petru şi locotenent major Aftin Ioan, procurorul militar Luciu Virgil, căpitan de justiţie, şi secretarul Drăghici Ştefan, s-a întrunit la data de 9 noiembrie1956 pentru a-i judeca pe cei găsiţi vinovaţi de mişcarea studenţească.
Cel de-al doilea lot de studenţi, includea 21 de persoane: Valentin Rusu, condamnat la şapte ani închisoare; Heinrich Drobny, la şase ani închisoare; Octavian Vulpe şi Iulian Stanciu, câte trei ani închisoare fiecare; Victor Diaiciuc şi Gheorghe Păcuraru, câte doi ani fiecare; Alexandru Dărăban, Axente Ţerbea, Cristian Matei, Dezideriu Lazăr, Romulus Taşcă şi Mircea Moraru, condamnaţi la câte un an închisoare; Cornel Cormoş, Ioan Petca, Radu Valentin, câte şase luni închisoare; Nicolae Boldea, trei luni închisoare; Ioan Ilca şi Gheorghe Tamaş, un an şi, respectiv, trei luni cu suspendare; sunt achitaţi studenţii Teodor Ciomogoş, Paul Marius şi Ioan Mihalca.
Prin cele două procese, conducerea de la Bucureşti a încercat pedepsirea exemplară a răzvrătiţilor. Prin rapiditatea judecării studenţilor s-a urmărit să nu se dea amploare cazului, minimalizându-se, astfel, acţiunea studenţilor. Mișcarea studențească din Timișoara a avut ecouri la nivelul întregii țări. Posturile de radio occidentale au avut un rol important în informarea românilor: „Vocea Americii” și „Europa Liberă”. Acestea transmiteau informații despre revendicările studenților, măsuri luate de autorități contra celor ce s-au manifestat, chiar și numele celor arestați.
După acțiunea studenților, rectoratele institutelor de învăţământ superior trimiteau tuturor facultăţilor adrese prin care li se cerea o monitorizare atentă a tinerilor. Printr-o decizie a Ministerului Învăţământului, decanatele au fost obligate să afişeze, pentru a fi aduse la cunoştinţa studenţilor, articolele din regulamentul învăţământului superior referitoare la frecvenţă şi disciplină, precum şi sancţiunile legate de nerespectarea regulamentului.
La consfătuirea cu prim-secretarii Comitetelor Regionale U.T.M., instructorii C.C. şi responsabilii publicaţiilor şi ai celorlalte instituţii coordonate de C.C. al U.T.M., s-a decis ca, până la începutul anului următor, să fie organizate adunări generale U.T.M., în care „elementele duşmănoase” să fie puse în discuţie şi excluse din organizaţie. Au fost luate măsuri pentru „pacificarea” masei studenţeşti.
Încă de la începutul crizei, în luna octombrie, Biroul Politic a decis mărirea burselor şi a stabilit noi criterii de acordare a acestora. În noiembrie au fost trimise pe teren echipe care să verifice condiţiile din căminele şi cantinele studenţeşti. Ministerul Învăţământului a primit o suplimentare de buget de 750.000 de lei pentru reparaţiile necesare în campusurile studenţeşti.
Administraţia a fost instruită să le asigure studenţilor cele mai bune condiţii în perioada examenelor, iar profesorii au primit instrucţiuni să fie mai indulgenţi cu studenţii în timpul examenelor. S-au introdus criterii noi de admitere în facultăţi, revenindu-se la verificarea dosarelor candidaţilor, şi s-a trecut la „epurarea” studenţilor. S-a hotărât desfăşurarea anuală, în cadrul facultăţilor, a unor consfătuiri cu părinţii studenţilor, îmbunătăţirea condiţiilor materiale pentru studenţi, precum radioficarea căminelor, deschiderea Casei Studenţilor, îmbunătăţirea hranei de la cantină, redactarea de cursuri litografiate.
Într-o şedinţă a Biroului Politic, s-a decis ca Ministerul Învăţământului să întocmească un program concret de măsuri, care să ducă la „îmbunătăţirea compoziţiei sociale” a studenţilor, ceea ce însemna, de fapt, reactivarea „dosarului”, pe baza căruia se putea intra la facultate la începutul anilor ’50, contând apartenenţa politică şi originea socială a candidatului. Exmatriculările din facultăţi au început imediat.
Ministerul Învăţământului a mai dispus descongestionarea orarului încărcat al studenţilor: desfiinţarea orelor de apărare locală antiaeriană, reducerea cu două ore a cursului de pregătire specială şi trecerea educaţiei fizice ca disciplină facultativă, iar în anul 1957 s-a revenit la orarul iniţial. La începutul anului următor: s-au reintrodus orele de apărare locală aeriană, iar pentru studenții care absentau nemotivat la curs erau pedepsiți cu reținerea bursei, mustrare sau mustrare severă cu avertisment, se putea ajunge până la exmatricularea acestora.
La una din şedinţele cu activişti ai C.C. al P.M.R., unul dintre participanţi a precizat că va trebui să se introducă din nou rubrica în chestionarele studenţilor: „ocupaţia părinţilor” înainte de 23 august 1944 şi, în prezent, să se vadă ai cui fii sunt: de moşieri, de chiaburi, de funcţionari sau de muncitori. În câteva luni după declanşarea acestui val de excluderi şi exmatriculări, câteva zeci de studenţi fuseseră deja victime ale unor acuze ca: „fiu de preot”, „fii de moşieri, exploatatori”, „legionari” sau că „îşi ascunseseră originea socială”.
Aceste mişcări studenţeşti au determinat conducerea P.M.R. să aplice un amplu program de măsuri pentru perioada următoare: s-au majorat salariile şi pensiile, s-au desfiinţat cotele obligatorii de produse, a avut loc retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul ţării noastre. După mişcarea studenţească s-au amplificat măsurile autorităţilor de supraveghere a activităţii universităţilor.
Hotărârea „pentru îmbunătăţirea compoziţiei sociale a studenţilor” stătea la baza declanșării unei campanii severe a autorităților comuniste de exmatriculări a unui număr mare de studenți din facultăţi. Multe dintre aceste exmatriculări aveau loc în cadrul unor şedinţe U.T.M. sau adunări studenţeşti, transformate în adevărate procese publice de demascare.
După mișcările studențești, autoritățile comuniste s-au preocupat de „curățirea” mediului studențesc de așa numitele „elemente dușmănoase” care promovau o reacție anticomunistă. Astfel că principala țintă a comuniștilor se rezumă la declarația făcută de prim secretarul CC al UTM, Virgil Trofin, într-o ședință de partid: „Trebuie să știm câți dușmani mai există în țara noastră și încearcă să lupte împotriva partidului nostru”.
Primii vizaţi, de acea „îmbunătăţire a compoziţiei sociale”, cei ce urmau să fie exmatriculați au fost foştii deţinuţi politici, cărora li se permisese, în anii 1955-1956, revenirea în facultăţi. Ministerul Învăţământului a trimis o circulară către toate instituţiile de învăţământ superior, solicitându-le ca, în termen de 7 zile, să trimită la Direcţia Generală a Învăţământului Superior o situaţie a reînmatriculărilor din perioada 1955-1956, cerându-se în mod expres să se indice studenţii care au avut condamnări politice.
Urmările acestei hotărâri au fost: eliminarea elementelor „duşmănoase” din învăţământul superior şi mediu, o mai mare atenţie acodată admiterii în învăţământ.
Fii de preoţi, de foşti ofiţeri, de chiaburi, de condamnaţi politici, tineri „mistici”, „cosmopoliţi”, „împăciuitorişti”, foşti deţinuţi politici, „legionari”, toţi au fost vizaţi de noua hotărâre.
Nicolae Ceaușescu, membru al Biroului Politic al C.C. al P.M.R, a dat tonul campaniei de exmatriculări, îndrumând într-un discurs ţinut la Bucureşti, la eliminarea urgentă din facultăţi a tuturor foştilor deţinuţi politici, dar şi a oricărui student care avea o atitudine ostilă faţă de regim, pentru a fi un exemplu pentru toţi ceilalţi studenţi. Ceaușescu afirma „Să fie clar înaintea celorlalți ce consecințe are o purtare greșită și că partidul nostru veghează asupra atitudinii lui”.
După protestele studenţilor din toamna anului 1956 s-a trecut şi la o restructurare a U.T.M., liderii partidului considerând că organizaţia nu îşi făcuse suficient datoria, contribuind la declanşarea crizei. Conducerea U.T.M. a convocat, în luna noiembrie, adunări cu studenţii din toate centrele universitare, pentru a fi discutate evenimentele din ultima perioadă.
La şedinţa activului C.C. al U.T.M. condusă de Virgil Trofin, primul-secretar al U.T.M., s-a discutat despre activităţiile organizate în rândul studenţilor în timpul evenimentelor din Ungaria a fost principalul punct pe ordinea de zi. Se încerca găsirea de vinovați, printer cadrele didactice în general. Liderii U.T.M. s-au văzut nevoiţi să recunoască că membrii organizaţiei din facultăţi se găsiseră printre protestatari.
În ceea ce priveşte cadrele de conducere a organizaţiilor de bază ale U.T.M., se recomanda verificarea acestora şi „infirmarea” lor în cazul în care nu corespundeau cerinţelor partidului, chiar dacă erau printre studenţii cu rezultate bune la învăţătură. S-a dat, astfel, startul unei epurări la nivelul nu doar al simplilor membri ai organizaţiei, ci chiar al conducerii U.T.M. După protestele din toamna anului 1956 autorităţile au monitorizat, cu atenţie sporită, mediile studenţeşti.
Securitatea a folosit toate mijloacele – informatori, delatori, filaj – pentru identificarea focarelor „reacţionare” şi eliminarea lor din rândul studenţimii. Valul de arestări din anii următori – declanşat atât ca o reacţie la protestele din 1956, cât şi ca o măsură preventivă, în contextul retragerii trupelor sovietice.
În România se instaura o nouă teroare, asemenea celei petrecute la începutul anilor 1950. Zeci de studenţi au fost arestaţi, în această perioadă, pentru mulţi atitudinea din timpul protestelor din 1956 fiind factor agravant în stabilirea pedepsei. Arestaţilor li se adaugă alte zeci de studenţi exmatriculaţi.
Referindu-se la desfășurarea evenimentelor în Ungaria şi la ecoul Revoluției Maghiare din 1956 asupra Timișoarei şi asupra studenților români, prof. univ. dr. Ioan Munteanu a afirmat că „Revoluția din Ungaria a trezit, în primul rând, speranță”, speranța că poporul român se va elibera de sub jugul sovietic, că măsurile luate împotriva poporului de autoritățile comuniste vor dispărea. Mișcarea studențescă din Timișoara a reflectat starea de spirit a populației din Banat la acea vreme.
„Nu a fost un eveniment întâmplător ce s-a întâmplat la Timișoara, a fost rezultatul unor nemulțumiri aproape generale, spun aproape generale, deoarece activiștii de partid nu erau nemulțumiți, dar restul populației era într-o stare de nemulțumire generală. Au fost manifestări și înainte de 30 octombrie, mai ales în cursul nopților, s-au răspândit nenumărate manifeste anticomuniste, au fost acțiuni publice de manifestare”, a precizat, în continuare, prof. univ. dr. Ioan Munteanu.
Mişcarea studenţească din Timişoara se înscrie în tiparul acestei lupte de rezistenţă anticomunistă. Această mişcare s-a declanşat pe fondul nemulţumirilor studenţilor faţă de măsurile luate de regimul comunist, precum şi privitor la prezenţa trupelor sovietice în România. Teodor Stanca, unul dintre principalii organizatori ai Mişcării studenţeşti din Timişoara, afirma despre zilele de după evenimentele din Ungaria că „revolta plutea în aer”.
Prin toate aceste manifestări se reflecta starea de spirit a majorității populației, a oamenilor ce și-au exprimat public sentimentele anticomuniste şi în zilele care au urmat mișcării studențești din Timișoara, în cadrul adunărilor de la sate și din orașele din Banat. Autorităților comuniste le-a fost frică, organizând comitete, gărzi patriotice. De asemenea, au luat o serie de măsuri, prin care încercau să stopeze manifestările, să pună capăt stării de spirit a marii majorități a poporului. Manifestele anticomuniste urmăreau atragerea mai multor aderenți, adresându-se muncitorilor, țăranilor, studenților, elevilor, întregului popor.
Regimul comunist al anilor 1950 a fost unul represiv, în care drepturile şi libertăţile cetăţeneşti erau încălcate şi, în cele mai multe cazuri, se aplicau discriminatoriu, în funcţie de cât de devotat erai sistemului. Mişcarea studenţilor s-a încadrat în starea de tensiune existentă în judeţul Timiş: „starea de spirit a populaţiei întregii regiuni Banat era, în acel moment, extrem de ostilă faţă de exponenţii regimului comunist”, iar „în mediul rural situaţia era, de asemenea, explozivă”.
Represiunea din partea autorităţilor a fost foarte dură. Studenţii au fost arestaţi. Mişcarea studenţească a fost înfrântă, dar a demonstrat regimului ostilitatea din rândul populaţiei faţă de abuzurile săvârşite. Ea a avut un oarecare succes, deoarece, în anii ce au urmat, cele mai importante revendicări ale studenţilor vor fi satisfăcute. Cererile studenţilor reflectau problemele cu care se confrunta întreaga societate românească.
Ecoul revoluţiei anticomuniste din Ungaria a influenţat debutul mişcării studenţeşti din Timişoara. Polonia şi Ungaria au contestat regimul comunist, în special dominaţia sovietică. Timişoara a dovedit solidaritate cu Ungaria şi Polonia, deoarece şi în România atât economia, cât şi domeniile vieţii sociale, politice şi culturale se aflau sub influenţa modelului impus de U.R.S.S. „Înrobirea comunistă” a fost motivul declanşării revoltei. Intervenţia U.R.S.S.-ului şi a autorităţilor comuniste a dus la stoparea revoltelor, însă acestea au demonstrat că regimul comunist şi măsurile adoptate, în cea mai mare parte represive, faţă de populaţie nu sunt acceptate şi că există o puternică rezistenţă anticomunistă.
În presa comunistă, în ziarul oficial al partidului „Scânteia”, evenimentele din Timișoara au fost prezentate denaturat prin articole ce sugerau că studenții timișoreni și cadrele didactice au protestat împotriva presei reacționare din Occident, a calomniilor prezentate de aceasta. Se afirma că studenții din Timișoara s-au răzvrătit împotriva forțelor contrarevoluționare ce acționau în Ungaria, împotriva acelor calomnii formulate de organele de presă reacționare sau de anumite posturi de radio occidentale.
În centru universitar Cluj existau două grupări studențești: români și unguri, autoritățile fiind panicate de o posibilă solidaritate a acestora. Au apărut lozinci în institutele „Bolyai” și „Victor Babeș”, precum „Studenții acestor două facultăți să se solidarizeze” sau „Studenți români, solidarizați-vă cu studenții maghiari”.
La Cluj, studenţii erau nemulţumiţi de supraîncărcarea programului de studii, de prezenţa obligatorie la cursuri, de criteriile şi modul de acordare a burselor studenţeşti, cerând, în acelaşi timp, autonomie universitară. Participanţii au decis convocarea unei mari adunări studenţeşti, care ar fi trebuit să aibă loc pe un stadion din oraş, moment în care s-ar fi prezentat şi un program de revendicări. Iniţiativa a rămas însă fără rezolvare, pentru că iniţiatorii acestui protest au fost arestaţi de Securitate chiar a doua zi.
Balázs Imre și V. Tărnovan, studenţi la Institutul de Arte Plastice, inițiatorii ai unei mișcării de protest au fost arestați de autorităţi. În cadrul Facultății de Filologie-Istorie a Universității „Bolyai” s-a format un nou grup ce a formulat un program de revendicări: autonomie universitară, desființarea frecvenței obligatorii, crearea unei asociații libere care să nu fie subordonată organelor de partid. Erau revendicări asemănătoare cu ale studenților din Timișoara și București.
Cinci studenți: Koczka György, Kelemen Kálmán, Eva Sarosy, Varhegyi István, Nagy Benedek, au fost arestați și judecați de Tribunalul Militar al Regiunii a III-a Militare Cluj. Au fost condamnați între 3 și 7 ani pentru „agitație publică”.
Arestarea unor studenți a dus la creșterea nemulțumirilor în rândurile studenților. Au avut loc alte arestări. Raoul Volcinski, profesor de economie la Politehnica din Cluj, a fost arestat și condamnat la muncă silnică pe viață, fiind acuzat de legături cu evenimentele din Ungaria. Alături de el au fost arestați și alți studenți și asistenți universitari, și care au suferit condamnări de cel puțin 10 ani.
La Cimitirul central din Cluj, de „Ziua Morților” a avut loc o altă manifestare a studenților din centrul universitar Cluj, context în care asistentul universitar de la Universitatea „Bolyai”, Dávid Gyula a afirmat: „această zi, a morților, a devenit într-un fel zi de omagiu pentru cei care și-au dat viața în Revoluția maghiară, pe străzile Budapestei”. Acesta, împreuna cu alții a fost acuzat de „organizarea unei manifestații revoluționare”, arestat și condamnat la 7 ani.
Ministrul Învățământului, Miron Constantinescu prezent la Cluj, a afirmat, încercând să justifice reacția autorităților față de manifestarea studenților „O încercare aventuristă, care s-a pus la cale la Cluj, când s-au produs evenimentele din Ungaria, care ar fi putut lovi grav în interesele studenților, poporului muncitor, în interesele țării. Deci a trebuit ca în această privință partidul să vegheze, să îndrume tineretul, să arate calea bună, sănătoasă pe care trebuie să meargă”.
În centrul universitar București s-a simțit tendința de liberalizare, nemulțumirea studenților era la fel de mare ca și Timișoara și Cluj. La București, primii ce s-au arătat nemulțumiți de condițiile existente au fost membri ai UTM. În contextul adunării în vederea alegerii noului birou al organizației de bază a UTM, studenții de la Facultatea de Filologie a Universității „C.I. Parhon” s-au arătat nemulțumiți de cursurile de literatură română, literatură rusă și sovietică și economie politică. Mai mulți studenți din UTM cereau îmbunătățirea condițiilor de viață ale studenților, acordarea mai multor burse, cadre cât pregătite.
Studenții de la Filologie și-au impus în biroul de conducere candidații doriți, nu cei promovați și aleși de biroul organizației de partid. Se avea în vedere declanșarea unei greve în care să ceară îmbunătățirea condițiilor de viață a studenților. Autoritățile comuniste s-au sesizat,astfel că în ședința Biroului Politic al CC al PMR s-a discutat despre adunarea studențească. Au fost căutați vinovați, numiți cei prezenți „elmente dizolvante, anarhiste, mic burgheze, cu o concepție țărănească de mic proprietar au reușit să dezorienteze adunarea”, au stârnit neîncredere în organele de partid și politica desfășurată de aceștia.
Revoluția din Ungaria a reînviat starea contestară a studenților la adresa politicii de partid. Se dorea o solidaritate cu studenții maghiari, studenții români din București erau curioși de situația din Ungaria. Au existat studenți, printre care Teodor Lupaș și Ștefan Negrea de la Facultatea de Filologie, care au oferit informații despre situația din Ungaria. Au redactat un material în care au prezentat și abordat probleme existente la nivelul societății românești: colectivizarea agriculturii, acele cote obligatorii impuse țăranilor. Intenția lor era să-și publice materialul în publicația „Scânteia Tineretului”, însă au fost arestați și condamnați la 3 ani de închisoare.
Mai mulţi studenţi din anul al V-lea de la Facultatea de Filologie din Bucureşti au fost arestaţi după ce au purtat mai multe discuţii despre situaţia din Ungaria, iar doi dintre ei au depus la sediul ziarului „Scânteia Tineretului” un text pentru a fi publicat, în care era criticată conducerea de partid. Aceste evenimente nu au fost pe placul partidului.
Cel mai supărător pentru autorități a fost că mulți studenți cu funcții în organizațiile UTM s-au solidarizat cu protestarii. Multe din cadrele didactice au fost considerate vinovate, mulți deoarece au lipsit de la adunările UTM. Urmare a cererilor studenților a crescut plafonul de acordare a burselor, de la 700 la 800, creșterea numărului de burse. Urmau să fie amenajate căminele și cantinele studențești, de aceste probleme urmau să se ocupe Ministerul Învățământului. Însă PMR a fost preocupat de îmbunătățirea muncii politice la Facultatea de Filologie.
PMR, pentru a evita noi probleme în centrul universitar București, a recurs la excluderi din rândurile UTM, din cadrul Facultății de Filologie: Marin Perșinaru, Șerban Sergiu, Sorin Titel, Georgeta Naidin, Nicolae Mihai. La ședință au lipsit mulți membri ai UTM. Primii trei au fost exmatriculați, fără drept de a se mai înscrie la o altă facultate. Universitatea i-a exmatriculat la ordinele partidului.
Organele de Securitate rețineau orice student, a cărui activitate sau acțiune părea dubioasă. Studenții bucureșteni cereau eliberarea celor arestați. Memoriul studenților de la București era asemenea celui de la Timișoara, în mare parte revendicările se păstrau: burse mai mari, număr mai mare de studenți care să beneficieze de burse, eliminarea din programa universitară a limbii ruse și a marxismului, neamestec al autorităților comuniste în problemele universității, adică autonomie universitară, crearea unor condiții mai bune în cantinele și căminele studențești, desființarea cotelor impuse țăranilor, creșterea salariilor.
Studenții din București au stabilit organizarea unei manifestații în Piața Universității, la care să-și prezinte memoriul celor prezenți. Adunarea nu a mai avut loc deoarece autoritățile au fost informate de cele ce urmau să se întâmple, oameni ai Securității erau deja prezenți în piață înainte de adunare. Organele de securitate au arestat pe organizatori: Alexandru Ivasiuc, Mihai Victor Serdaru, Marcel Petrișor. Au mai fost arestați și condamnați: Dan Stoica, Mihai Rădulescu, Constantin Iliescu, Alexandru Tătaru, Remus Petcu, Paul Iliescu, Vasile Brânzan, Paul Goma, Horia Florian Popescu etc.
Inginerul proiectat Mihai Grama era inițiatorul Organizației „Partidul Frontul Național Republican” pe care Securitatea l-a găsit vinovat pentru evenimentele din București. De aici a apărut catalogării acțiunii studenților ca fiind un complot legionaro-fascist. Mihai Grama a făcut parte din armata națională a lui Horia Sima, el fusese trimis în timpul regimului lui Ion Antonescu să urmeze școala de ofițeri din Germania.
A fost arestat de comuniști pentru spionaj și sabotaj, acuzații ce nu au fost dovedite, fiind astfel eliberat. A pus bazele Organizației „Partidul Frontul Național Republican”, alături de economistul Valentin Dimitriu, doctorul Dionisie Stoenescu, studenții Marcel Petrișor și Demostene Andronescu și alții.
Organizația „Partidul Frontul Național Republican” urmărea: democratizarea vieții prin organizarea de alegeri libere, revenirea la sistemul pluripardist prin legalizarea partidelor și grupărilor politice, libertate cetățenească, respectarea principiului separării puterii in stat, revenirea la proprietatea individuală prin desființarea proprietății socialiste, desființarea cotelor impuse țăranilor, retragerea României din Tratatul de la Varșovia, recuperarea acelor teritorii aflate în componența URSS și altele.
Organizația „Partidul Frontul Național Republican” a răspândit manifeste în rândul studenților bucureșteni. Studenții erau interesați de schimbarea sau liberalizarea regimului, de îmbunătățirea condițiilor din învățământul superior. Studenții conștientizau adevărata față a regimului și reala situație existentă în țară.
Securitatea a declarat organizația „Partidul Frontul Național Republican” ca fiind principala vinovată, „vinovații absoluți” pentru cele petrecute în centrul universitar București.
Mihai Grama a fost anchetat de Securitate, fiind obligat să prezinte planul creat pentru schimbarea regimului comunist din România. Studenții erau baza pe care se bază organizația lui Grama. Manifestele se adresau lor: „Studenți și studente, Guvernul român aservit Uniunii Sovietice caută prin motive ieftine să vă inducă în eroare!”, „Studenți și studente, la luptă pentru eliberarea patriei”, „Trăiască România liberă, independentă și conducătoare”, „Studenți, urmați pilda studenților unguri. Încă nu este târziu”.
Autoritățile comuniste au legat manifestarea studenților din București de posibilitatea organizării unui complot fascisto-legionar, iar studenții implicați erau prezentați ca „elemente dușmănoase” ce aparțineau burgheziei. Scopul manifestării era răsturnarea regimului comunist.
Cei implicați în evenimentele anticomuniste au fost prezentate de Securitate și de către liderii PMR ca fiind persoane recalcitrante, fără valoare, autori ai unor acțiuni huliganice, în ciuda faptului că majoritatea studenților arestați și condamnați au fost studenți cu rezultate bune. După ispășirea pedepsei, mulți studenți au continuat să fie priviți ca elemente periculoase de către regim, unii au primit domiciliu obligatoriu în Bărăgan pentru încă ceva timp.
Autoritățile comuniste au reacționat specific regimului la mișcările studențești, au folosit ca mijloc de reprimare a acestora: violența, represiunea. Acestea au fost urmate de un val de represiuni soldate cu exmatriculări și noi arestări ale studenților. Autoritățile s-au preocupat de excluderea din rândurile facultăților a foștilor deținuți politici, sau pe baza provenienței la o familie cu deținuți politici.
Condițiile de admitere la facultate s-au înăsprit, originea socială și apartenența politică au devenit criterii importante pentru departajare și admitere.
Membru al Biroului Politic al CC al PMR și viitor ministru al Învățământului Miron Constantinescu a declarat că va acorda o atenție deosebită condițiilor de viața ale studenților, în special probleme legate de programul încărcat al studenților, de prezența obligatorie la cursuri sau mod de predare și examinare.
Liderii comuniști ai partidului au hotărât schimbarea lui Ilie Murgulescu, din funcția de ministru al Învățământului cu Miron Constantinescu. Adjuncți ai ministrului au fost numiți Bányai Ladislau, Constantin Nicuță, Gheorghe Ploeșteanu în locul lui Coriolan Drăgulescu, Teodor Bugnariu.
Autoritățile comuniste s-au ocupat de problema acelor studenți „instigatori”, chiar și după ani de detenție sau după o perioadă de deportare în Bărăgan, cei implicați în evenimente au continuat să fie priviți ca un pericol la adresa regimului, ca „un dușman al poporului”. Cei exmatriculați și condamnați foarte greu au reușit să-și finalizeze studiile, de cele mai multe ori la seral, fără frecvență.
Studenții implicați în manifestările anticomuniste au fost supuși unor măsuri de represiune dure, ce s-au resimți și asupra familiilor lor. Chiar și după eliberarea lor, au fost urmăriți de Securitate, fiind permanent supravegheați.
Comuniștii s-au preocupat de denaturarea evenimentelor petrecute în centrele universitare din România, de exemplu într-un articol din Scânteia se afirma că la sfârșitul unei adunări a studenților cei prezenți au adresat o telegramă CC al PMR în care se afirma: „Asigurăm CC al PMR că vom ști să răspundem cu hotărâre oricărei acțiuni a dușmanilor interni și externi, strângând și mai mult rândurile în jurul Partidului Muncitoresc Român, forța conducătoare în scumpa noastră patrie, Republica Populară Română. Mulțumim clasei muncitoare, partidului și guvernului nostru pentru condițiile create și ne angajăm să învățăm din ce în ce mai bine pentru a deveni cadre de nădejde necesare construirii socialismului în patria noastră”.
