Deportările în Bărăgan
Un experiment după modelul sovietic
autor Cristina Pop, mai 2016
Fenomenul amplu al deportărilor în Bărăgan s-a declanşat în contextul încordării relaţiilor dintre URSS şi Iugoslavia. Deportările au urmărit purificarea etnică de germani, sârbi şi aromâni şi înlăturarea unor categorii sociale considerate periculoase: marii fermieri, marii proprietari de pământ, industriaşi, hangii sau deţinători de restaurante.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Fenomenul amplu al deportărilor în Bărăgan a fost întreprins de către regimul comunist din România. Acesta s-a declanşat în contextul încordării relaţiilor dintre URSS şi Iugoslavia, exclusă în 1948 din Cominform-Biroul Comunist de Informaţii al Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti, astfel graniţa Iugoslaviei cu România, a devenit o zonă delicată pentru guvernul de la Bucureşti, care adoptase o politică de supunere totală faţă de Moscova.

Deportarea s-a aplicat pentru zona de sud-vest a ţării, cuprinzând populaţia ce locuia la 25 km de frontiera cu Iugoslavia. Etniile prezente în această zonă, în special în Banat, erau considerate periculoase. Deportaţii din Câmpia Bărăganului proveneau din judeţele Timiş, Caraş-Severin şi Mehedinţi. În Bărăgan au murit oameni nevinovaţi, care au căzut victime regimului comunist. Practic, în Bărăgan se aflau într-o închisoare în aer liber.

Hotărârea Consiliului de Miniștri a netezit drumul desfăşurării acţiunilor de deportare plănuite anterior. Această acţiune urma să fie a doua mare deportare a României, după deportările făcute în ianuarie 1945, când peste 70.000 de persoane, în special etnici germani, au fost deportate în Uniunea Sovietică.

Deportările au fost făcute după modelul sovietic, astfel că, pe baza unei decizii a Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Române, urmărindu-se menţinerea siguranţei la frontiera cu Iugoslavia prin înlăturarea acelor populaţii ce dăunau construirii socialismului în România. Celor deportaţi li s-a stabilit domiciliu obligatoriu în Bărăgan.

Câmpia Bărăganului a devenit locul unde urma să fie aduşi oamenii, o zonă mai puţin dezvoltată şi extrem de puţin locuită. În realitate, aceste deportări au urmărit purificarea etnică de germani, sârbi şi aromâni a României. Deportările au vizat şi înlăturarea unor categorii sociale considerate periculoase de comunişti, precum: marii fermieri, marii proprietari de pământ, industriaşi, hangii sau deţinători de restaurante.

Alte persoane vizate de autorităţile comuniste: refugiaţi basarabeni sau macedoneni, foşti membri în forţele armate germane, cetăţeni străini, rude ale refugiaţilor, simpatizanţi ai lui Tito, persoane care colaboraseră în război cu inamicul, cadre militare, oficialităţi demise, rude ale contra-revoluţionarilor şi toţi cei care i-au sprijinit, activişti politici şi pentru drepturile cetăţeneşti, foşti oameni de afaceri cu legături în Occident, lideri ai grupării etnicilor germani.

Unii deportaţi își aminteau că au fost printre ei oameni ce au reușit să se strecoare de paza asigurată de miliţieni și să fugă în acasă să vadă ce se întâmplă cu casele lor. Erau prinși și readuși în Bărăgan dar stârneau respect și admiraţie din partea celorlalţi deportaţi. Existau printre deportaţi și oameni ce-i turnau la miliţieni și la securiști pe cei ce fugeau.

Deportările în Bărăgan s-au făcut în timpul regimului de factură stalinistă a lui Dej după modelul deportărilor URSS în Siberia. Deportarea în Bărăgan face parte din Gulagul românesc, alături de Canal, de închisorile comuniste. O asuprire a omului de către om. Deportarea s-a făcut în masă cu scopul de a-i înlătura pe adversarii și opozanții comunismului din lumea satelor, ridicând de la casele lor acele „elemente suspecte din zona de frontieră cu Iugoslavia”, deoarece puteau fraterniza cu „dușmanul”. Tito era prezentat ca un „trădător”, ca un „călău”.

În timpul regimului comunist de factură stalinistă a fost pregătit momentul deportării, după modelul deportărilor făcute de sovietici. După adoptarea Plenarei CC al PMR din 3-5 martie 1949, Gheorghe Gheorghiu-Dej care a pus problema colectivizării agriculturii, care însemna „sprijinul pe țărănimea săracă, alianță cu țărănimea mijlocașă și lupta neîntreruptă împotriva chiaburilor”. Deportarea în Bărăgan, deşi la început o mişcare antititoistă, a ajutat politica de transformare socialistă a agriculturii.

Totul a pornit de la atitudinea neobedientă a Iugoslaviei faţă de URSS. Gheorghe Gheorghiu-Dej, promovând cuvântul lui Stalin, şi-a creat o „teorie“ prin care Tito primea eticheta de „fascist“, susţinător al „ imperialismului anglo-american“. Un astfel de incident nu putea să stea în calea sovietizării României. Ruptura dintre Iosif Tito şi Iosif Stalin însemna curăţarea oricăror urme de „titoism“ din ţară, din păcate au fost căzut victimă a acestei răfuieli oameni nevinovaţi.

În contextul agravării conflictului dintre Tito și Stalin, Gheorghe Gheorghiu Dej afirma: „pe plan extern, Tito tratează cu imperialiștii anglo-amaricani iar pe plan intern cu chiaburii, dușmani de moarte ai socialimului”. De aici a început tragedia oamenilor din satele limitrofe cu Iugoslavia condusă de Tito. O lozincă de atunci spunea „Colectivul e pentru noi/Cu chiaburii la gunoi”.

Omul politic Ion Rațiu afirma cu privire la motivul deportării „Stalin voia să ajungă astfel, pe Dunăre, direct la Belgrad, iar Dej putea să întemeieze o nouă închisoare a morții”.

Pretextul invocat de autorităţile comuniste pentru deportarea a mii de oameni a fost ruperea lui Tito de linia moscovită. Comuniştii români afirmau că vor deporta oameni de-a lungul frontierei cu Iugoslavia, pentru a menţine siguranţa la graniţă. Relaţiile dintre Iugoslavia lui Tito şi Stalin erau foarte încordate, prin urmare Tito devenise şi duşmanul României. Acuzaţia de „titoism” era suficientă pentru comunişti pentru a stabili liste numeroase cu nume ale unor oameni ce urmau să fie dislocaţi.

Mulţi oameni au devenit, peste noapte, „duşmani ai poporului”, „elemente duşmănoase”, transformându-se în „trădători de neam”, marea majoritate fiind vinovaţi doar de vecinătatea cu Serbia lui Tito. S-au resemnat sorţii, oamenii au plecat spre Bărăgan unde au fost coborâţi din trenuri şi obligaţi să înceapă o nouă viaţă, să-şi ridice noi case, să-şi producă hrana şi să-şi crească copiii în condiţii aproape inumane.

Numirea lui Tito „ duşman al URSS”, fiind acuzat de nesupunere faţă de Stalin, a făcut ca Republica Populară Română să demonstreze loialitate faţă de Uniunea Sovietică. Deportarea a fost pusă la cale pentru ai susţine planurile lui Stalin. Astfel că a început un amplu program prin care populaţia aflată la o distanţă de 25 de kilometri de graniţa cu Iugoslavia. Autorităţile s-au justificat pentru mutarea forţată într-o altă zonă a ţării a acelor oameni, pentru a nu pactiza cu „rebelii” iugoslavi.

Deportarea în Bărăgan s-a făcut și pe fondul declanșării de către autoritățile comuniste a procesului de colectivizare, o fostă deportată Cornelia Fiat a precizat cu privire la acest aspect că „colectivizarea a fost temeiul deportării, pentru că în Ciacova colectivul s-a format pe baza materialelor și bunurile rămase după noi. Pământ, recolte, unelte, lucruri, absolut totul. Cu lucrurile noastre s-a făcut Colectivul”.

Tragedia a mii de oameni, ridicați din case și lăsați în Bărăgan avea să fie legalizată de comuniști. Totul era bine gândit și pregătit. Categoriile de persoane ce urmau să fie deportate, precum și măsurile pentru realizarea deportării, au fost stabilite prin „Directive” emise. În vederea realizării deportării, autoritățile au luat următoarele măsuri: au blocat granița cu Iugoslavia, au întărit efectivele de pază, au constituit diferite comisii și au stabilit locurile unde să fie duse persoanele deportate.

O hotărăre a Consiliului de Miniştri aproba planul de deportare sau internare în domiciliu obligatoriu a tuturor acestor „elemente duşmănoase cu factor ridicat de risc“ – „elemente“, aşa li se spunea oamenilor. Totul, pentru „curăţarea“ zonei de influenţă cu Iugoslavia titoistă. Comisia Centrală ce trebuia să coordoneze acţiunea era formată din Alexandru Drăghici - ministru adjunct la Interne, Marin Jianu - ministru adjunct la Interne, Mihail Burcă - general-maior la Interne, Pavel Cristescu - general-locotenent de poliţie şi Vladimir Mazuru-general-maior de securitate.

Din ordinul PMR, prin Hotărâri ale Consiliului de Miniștri, MAI a realizat acțiunea de deportare, într-o singură noapte, a doua zi de Rusalii, ridicând mii de oameni pentru a fi duși la sute de kilometri depărtare pentru a construi „sate noi”, în Bărăgan. Cu câteva zile înainte de tragica noapte, în sate au sosit vagoane de marfă, dar sătenii credeau că sunt pentru animale.

Securitatea insista că „măsura domiciliului obligatoriu s-a impus faţă de o seamă de persoană care, prin poziţia lor socială şi activitatea politică desfăşurată în trecut, prezentau un pericol pentru ordinea socială şi de stat”.

Deportarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu constituiau încălcări grave ale libertăţii oamenilor. „După două săptămâni, mi-am zis: noi suntem ca şi arestaţi. Numai că suntem arestaţi în familie. Ne-or chemat, programat, câte o sută la Miliţie, ne-or pus DO pe buletine şi ne-or obligat să semnăm o declaraţie pe care or citit-o: Dom’le, dumneata eşti deportat 5 ani aicea, n-ai voie să părăseşti raza de 30 de kilometri”, îşi amintea un deportat în Bărăgan din zona Banatului.

Unii ofiţeri de Securitate aveau să recunoască că dispoziţiile de dislocare ale oamenilor erau de cele mai multe ori abuzive deoarece încălcau dreptul la apărare, „nici unul dintre actele normative care au reglementat luarea măsurii de fixare a domiciliului obligatoriu nu conţinea prevederi cu privire la posibilitatea unei căi de atac din partea celor ce se considerau îndreptăţiţi şi nici un organ competent să soluţioneze asemenea situaţii”.

Constituţiile totalitare specificau respectarea libertăţii persoanei şi prevedeau garanţii privind inviolabilitatea domiciliului. Dispoziţiile autorităţilor comuniste încălcau grav prevederile constituţionale. Prin dislocarea oamenilor, aceştia erau privaţi de dreptul la libertate, însă în acelaşi timp erau deposedaţi de bunurile ce urmau să fie confiscate de autorităţi, bunuri ce reprezentau principalele mijloace de supravieţuire a celor deportaţi.

Soarta ţăranilor înstăriţi fusese hotărâtă de Plenara CC al PMR din 3-5 martie 1949 prin Raportul pentru transformarea socialistă a agriculturii prezentat de Dej. „Jecmănitorii satelor, chiaburii, vor să subjuge pe ţăranii săraci și mijlocași, să le acapareze pământul și să întărească exploatarea capitalistă la ţară. ... Rezolvarea problemei ţărănești este o sarcină a dictaturii proletariatului. ... Politica noastră faţă de ţărănime trebuie deci să fie clară: Ne sprijinim pe ţărănimea săracă, strângem alianţa cu ţărănimea mijlocașă și ducem o luptă neîntreruptă împotriva chiaburimii”.

Plenara semnifică declanșarea politicii de îngrădire și asuprire a chiaburimii, de constrângere, de limitare a puterii economice a acestei categorii sociale. Plenara înăsprea situaţia ţăranilor înstăriţi, se aplica o politică fiscală de clasă ce avea să-i „apese pe chiabur”. Pentru comuniști chiaburul era „ţăran bogat aparţinând burgheziei satelor, care își asigură câștigurile prin exploatarea muncii salariate, prin darea în arendă a pământurilor, prin camătă etc”.

Conform Plenarei, ţăranii săraci trebuiau educaţi în lupta necruţătoare împotriva chiaburilor, niște exploatatori odioși și vicleni ai ţărănimii muncitoare. Sfaturile populare trebuiau să ducă o politică de clasă, de lovire permanentă a poziţiilor chiaburilor.

Plenara deschidea drumul oprimării ţărănimii înstărite, o instigare la ură faţă de cei care prin munca lor reușiseră să-și creeze gospodării bogate. Specific comuniștilor se începea o luptă împotriva celei mai numeroase „clase exploatatoare” a „burgheziei satelor”.

O minciună, un fals al comuniștilor, acești oameni, așa numiţii chiaburi, erau în fapt ţăranii muncitori, cei mai harnici gospodari din lumea satelor. Ţăranii înstăriţi erau ridicaţi din casele lor, de pe câmp, pentru a-i îngrădi. Erau batjocoriţi, bătuţi, ameninţaţi, închiși. Erau anchetaţi fictiv, în general noaptea sub ameninţarea pistolului și a bastonului.

Această hotărăre stat la baza deportărilor deoarece autoriza Ministerul Afacerilor Interne să decidă, după bunul său plac, „mutarea din orice localitate a persoanelor cari prin manifestări faţă de poporul muncitor dăunează construirii socialismului în Republica Populară Română. Celor mutaţi li se va stabili domiciliul obligator în orice localitate”.

Această hotărâre oferea cadrul legal al deportările oamenilor. Teohari Georgescu, ministru al Afacerilor Interne, propunea: „Ministrul Afacerilor Interne va putea pe cale de decizie să dispună mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-şi justifică prezenţa în aceste centre”.

Conform acestei hotărâri, Ministerul Afacerilor Interne era autorizat să ducă la îndeplinire prevederile acesteia. Era organul care se ocupa de dislocarea personelor.

Au semnat Iosif Chişinevschi, Vasile Luca, Ana Pauker, Dumitru Coliu şi Gheorghe Gheorghiu-Dej, Teohari Georgescu. De aici nimic nu mai era de făcut, soarta a mii de oameni a fost hotărâtă de aceşti lideri comunişti.

Persoanele vizate să fie deportate au fost: chiaburii sau ţăranii înstăriţi, opozanţii colectivizării, simpatizanţii liderului comunist al Iugoslaviei Tito, membri ai partidelor istorice, mulţi dintre cei care aveau rudele plecate în străinătate, pe basarabeni și bucovinenii stabiliţi în Banat. Fruntașii satului au devenit elemente periculoase la adresa regimului de teroare, aflat sub influenţa sovietică.

Printre cei deportați s-au numărat: români bănățeni, nemți, aromâni, sârbi, basarabeni, bucovineni, peste 40 000 de oameni. Au fost persoane ce au simțit pe pielea lor represiunea comunistă. În Bărăgan au ajuns de la copii la bătrâni, indiferent dacă au fost sau nu bolnavi. În acel moment toate persoanele înscrise pe liste, cu voia sau fără voia lor, au fost obligate să-și părăsească gospodăria și locurile natale.

Scopul deportării, prezentat în directive ale autorităţilor comuniste, era „asigurarea securităţii zonei de frontieră cu Iugoslavia”. Erau vizaţi elemente considerate periculoase sau care erau percepute a fi periculoase.

Deportaţii era oameni obișnuiţi, normali, locuitori ai României, care au intrat în dizgraţia regimului comunist deoarece au fost percepuţi ca un pericol la adresa acestui barbar sistem. Erau oameni ce nu s-au supus regimului, care au încercat să se sustragă normelor impuse de comuniști, prin neplata acelor cote obligatorii, refuzul de accepta intrarea în „colective”. Au fost percepuţi ca opozanţi ai regimului și au fost trataţi ca atare, conform principiilor unui regim totalitar: eliminarea opozanţilor.

Conform documentelor emise de autorităţile comuniste urmau să fie dislocaţi: cetăţeni ai statelor occidentale „imperialiste” și Iugoslaviei, funcţionarii epuraţi, militarii deblocaţi, liber-profesioniștii excluși din colegii - avocaţii, cetăţeni din Basarabia și Bucovina de Nord, cei de origine macedoneană, simpatizanţi ai lui Tito, elemente care au făcut parte din SS, contrabandiști și călăuzele pentru trecerile frauduloase ale frontierei, chiaburii și cârciumarii, foști industriași și moșieri, foști comercianţi – care au lucrat cu străinătatea, rudele celor fugiţi din ţară și cei care au ţinut legătura cu organizatori sau susţinători ai rezistenţei armată din munţi.

Conform unor surse au fost deportaţi oameni din trei judeţe ale României, un total de 12.791 de familii, 40.230 de persoane, 2.656 de vagoane de tren şi 6.211 de autocamioane. Autorităţile comuniste le stabiliseră dinainte destinaţia, acea câmpie stearpă a Bărăganului.

Cei deportaţi au fost denumiţi de autorităţile comuniste, în propaganda comunistă ca: „dușmani ai poporului”, „elemente subversive”, „manifestări dușmănoase”, „dușmani ai colectivizării agriculturii”. MAI s-a ocupat întocmirea listele de deportare pe categoriile menţionate.

Alte persoane ce urmau să fie deportate: cele ce aveau la activ o condamnare pentru o infracţiune politică sau trecerea frauduloasă a frontierei, pentru o infracţiune de drept comun gravă, precum sabotajul economic, tâlhăria sau delapidarea.

Deportarea în Bărăgan a fost o crimă împotriva propriului popor, oameni nevinovați erau obligați să ia drumul pribegiei, necunoscutului, a pericolului. După momentul deportării, comuniștii au emis o Hotărâre a Consiliului de Miniștri prin care încerca să acrediteze ideea conform căruia deportații și-au abandonat casele și toată munca, agoniseala lor și a familiei de o viață pentru a „asigura forțelor de muncă necesare Gospodăriilor Agricole de Stat din regiunile Ialomița și Galați”.

Prin Hotărârea Consiliului de Miniștri se „autoriza conform Decretului Prezidiului Marii Adunări Naționale, formarea de centre de populație în care să se stabilească muncitori agricoli cu familiile lor, din alte regiuni”.

Se stabilea ca gospodăriile celor deportați „locuințele celor strămutați ... din regiunile Timișoara, Severin, Dolj și Gorj ... să fie întreținute și repartizate după nevoile locale pe baza normelor și instrucțiunilor stabilite de Departamentul Gospodăriei Comunale și Industriei Locale” ... prin măsurile luate de Comitetele Executive ale Sfaturilor Populare”. Era un jaf asupra unor oameni ce reușiseră prin agoniseala lor să-și creeze o stare favorabilă.

Adevăratul motiv al deportărilor a fost aplicarea colectivizării agriculturii, era nevoie să se lichideze țărănimea înstărită ce se opunea acestui proces abuziv. Totuși deportați, pentru a putea supraviețui, în Bărăgan au lucrat la diferite IAS.

Readuşi acasă tot în urma unei Hotărâri a Consiliului de Miniștri, deportații au fost repuși în drepturi, însă erau obligaţi obligați „să se întovărășească și să se înscrie în Gospodăriile Agricole Colective.

Persoanele ce urmau să fie deportate, fiind ridicate abuziv din casele lor puteau să-și vândă bunuri ce nu puteau lua cu ei, excepție făcea pământul și casa. Oamenii puteau să-și vândă bunurile doar la colectivele organizate de Comisia ce se ocupa de conservarea și administrarea bunurilor celor deportați.

Bunurile erau vândute la prețul de Stat, se ținea cont și de uzura acestuia. Pentru țăranii săraci și mijlocași, precum și funcționarilor, li se achita în întregime suma ce urma să o primească pentru bunurilor vândute.

Pentru țărănimea înstărită, așa-numiții chiaburi, evaluarea bunurilor s-a făcut la 50% din prețul de Stat. Acolo unde comisia stabilită pentru procurarea bunurilor întâmpina dificultatea de a face diferența dintre unii țărani mijlocași și chiaburi, va plăti după evaluare, doar 75% din prețul de Stat.

După vânzarea bunurilor, deportații semnau pentru sumele primite o chitanță, pe un chitanțier tip. Pe chitanța era trecută suma plătită pentru fiecare bun în parte, o copie a chitanței revenea și vânzătorului.

Comisia ce se ocupa de cazarea celor dislocați trebuiau să asigure construirea unor case din chirpici, acoperite cu stuf, pe parcele de 2.500 m2 fiecare. Se specifica că materialele pentru construirea caselor vor fi puse la dispoziția celor deportați gratuit, care urmau să-și construiască singuri casele sub supravegherea organelor Ministerului Agriculturii, ale Comitetelor Provizorii ce se vor înființa și ale Sfaturilor Populare.

Urmau să se construiască sedii, din aceleași materiale, pentru autorități și instituții: Sfaturile Populare, Posturi de Miliție, spitale de stat, școli, cooperative.

Deportații vor fi folosiți de către Gospodăriile Agricole de Stat la cultivarea bumbacului, orezului, precum și la orice alte munci. Cei care înainte de dislocare ocupau funcții administrative, la Sfaturile Populare, Cooperative, Gospodării Agricole de Stat, puteau fi folosiți în aceleași munci, numai dacă nu au avut o atitudine dușmănoasă, altfel erau folosiți în munci agricole.

Deportarea a început în, a doua zi după Rusalii, noapte denumită „Rusaliile Negre”, când aproximativ 44.000 de persoane au fost ridicate din căminele lor şi expediate în Bărăgan: români, germani, sârbi, bulgari, refugiaţi din Basarabia şi Nordul Bucovinei, aromâni.

Cei deportaţi erau locuitori din Banat și Mehedinţi, aproximativ 13000 de familii din zona de vest a ţării din actualele judeţe Timiș, Caraș-Severin și Mehedinţi, au fost ridicaţi din locuinţele lor și urcaţi în vagoane de transport animale urmând să fie abandonaţi sub cerul liber, pe locuri întinse în diferite puncte ale Bărăganului, moment ce semnifică un eveniment trist al istoriei comuniste a României.

Tot ce existase înainte de ziua deportării dispăruse, se instalase singurătate și începea o lume încărcată de dor și dorinţe: de a reîntâlnii locurile și persoanele dragi. Familii întregi au fost ridicate din casele lor și duse departe, pe locuri necunoscute, unde pentru a supravieţui trebuiau să se adapteze și să aibă tăria de aș reface viaţa. Cei întorși acasă au trăit drama recunoașterii locurilor mult iubite, să redescopere ce numeau înainte „acasă”. Erau vorba de o nouă readaptare. Casa și locurile dragi deveneau un nou, un alt nou, o altă încercare.

Deportatul Socolescu Aurel, din judeţul Ialomiţa își amintea „fiind copil de 14 ani în acel an al lui 1951, în zorii zilei de 18 iunie, ba chiar nu se luminase de ziuă, când un miliţian cu 7 soldaţi de securitate după el a bătut cu piciorul în poartă și a forţat poarta și ne-am pomenit cu ei în ușa casei .... ne-a citit acea hotărâre blestemată a Comitetului Central, după aceea în trei ore să fim îmbarcaţi în vagon și așa a și fost.... după ridicarea restricţiei nu ne-am mai întors în comuna Șandra, am stat în același sat Fundata .... până lui Ceaușescu nu-i ajungea pământul și o afurisită de prim-secretară a venit cu buldozăru și a început să ne strice casele”.

Drumul spre gară a fost ca o înmormântare, își amintea un deportat. Femeile și copiii mergeau în urma carelor plângând. Mulți dintre cei rămași acasă s-au ascuns în case, și-au tras obloanele și pândeau speriați. Au fost și oameni ce au însoți grupul deportat. Activiștii erau detașați, pentru ei totul era normal, era firească această înstrăinare a unor oameni nevinovați. Dirijau îmbarcarea oamenilor, în acea panică generală.

Referitor la judeţul Mehedinţi, 1500 de familii au fost luate din gospodăriile lor și îmbarcaţi la fel ca și Deportaţii din Banat în vagoane pentru animale, fiindu-le stabilită destinaţia finală Bărăgan. Cei deportaţi erau în mare parte fruntașii satelor, așa-numiţi chiaburi de către autorităţile comuniste. În fapt ei nu erau decât niște ţărani înstăriţi care reușiseră ca prin munca lor cinstită să deţină această calitate. Soarta celor deportaţi a fost de ajunge sub cerul liber, abandonaţi ai au continuat să muncească, reușind astfel să întemeieze așezări iar stepa de ciulini să o transforme într-o zonă agricolă roditoare.

În câteva ore oamenii şi-au împachet câteva lucru, aveau voie doar cât încăpea într-o căruţă. De la gară aceştia au fost îmbarcaţi în vagoane ce erau folosite de obicei pentru transportul animalelor, spre necunoscut.

În vederea conservării și administrării bunurilor cumpărate și rămase de la cei dislocați, precum și pentru organizarea cazării dislocaților în locurile unde sunt așezați și a folosirii lor la muncă, se va constitui o Comisie formată din delegați ai: Ministerului Agriculturii, Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Finanțelor, Ministerul Comerțului Interior, Comisiei de Stat a Planificării, Comitetului de Stat pentru Colectări, Direcției Generale a Treburilor Consiliului de Miniștri, Departamentul Gospodăriei Locale și Centracoopului.

Comisia ce se ocupa de conservarea și administrarea bunurilor celor deportați aveau următoarele sarcini: organizarea cumpărării bunurilor pe care dislocații le oferă spre vânzare, să ia măsuri pentru conservarea bunurilor cumpărate, să stabilească modul de valorificare a bunurilor ce se vor cumpăra și repartiția acestora, să conserve bunuri preluate cu inventar de la organele MAI, să asigure continuarea muncilor agricole, să propună repartiția terenurilor, caselor și mobilelor preluate.

Comisia trebuia să se ocupe și de problema celor dislocați: să organizeze construirea de locuințe pentru cei dislocați în locul unde vor fi așezați, să asigure aprovizionarea celor dislocați, să ia măsuri sanitare în locurile unde vor fi dislocați acei oameni.

Existau cazuri în care majoritatea salariaților Sfatului Popular dintr-o comună urmau să fie dislocați, acolo Organizațiile de Partid și Sfaturile Populare regionale urmau să-i înlocuiască imediat pe cei dislocați.

Tot momentul deportării a fost pregătit de către autorităţile comuniste, se ştia exact cine, cum, când, unde şi ce se va întmâpla oamenilor ce urmau să fie duşi în Bărăgan. Un activist afirma după ce încheiese procesul de ridicare a oamenilor de la casele lor: „Acțiunea s-a terminat. ... Instrucțiunile n-au fost depășite cu excepția unui singur caz, o soție nelegitimă, care n-a vrut să părăsească soțul, s-a dus cu el, însă va fi adusă înapoi. Spiritul între cei rămași în comună este bună, iar a celor strânși la unii nesănătoși, speriați, unii veseli, unii indiferenți.”

Unu activist de partid consemna „Îmbarcarea este în curs, peste 2-3 ore se termină cu aceasta. Acțiunea s-a desfășurat în condițiuni bune, fără greutăți. Spiritele în sânul celor rămași, în general este bună, sunt unii cărora le doare dar nu se manifestă pe față. În cadrul celor strânși, mai ales babele se vaită”.

Alt activist afirma: „.... S-a desfășurat în perfectă ordine, conform instrucțiunilor. S-au îmbarcat în general în liniște, fără manifestări. Spiritele, între cei rămași, unii au regretat, alții au fost mulțumiți. Animalele se vor concentra. Patrule sunt în comune. Se ocupă Sfatul de bunurile rămase. Nu s-au făcut abuzuri. Se simte lipsa de vagoane”.

Despre starea celor implicaţi în acţiunea comuniştilor, un activist raporta: „O parte din cei rămași au plâns, mulți au luat acțiunea cu bucurie. Cei strânși nu s-au manifestat. La fiecare casă este un paznic membru de Partid, Vice-președintele Sfatului se ocupă de bunurile rămase. Nu s-au făcut abuzuri”. Altul scria: „S-a terminat acțiunea la ora 16 și au și plecat, este lipsă de vagon, numai o parte a fost îmbarcată. ... Nu s-au plâns, iar cei plecați erau nemulțumiți. S-a făcut inventarierea”.

Fiecare raport făcut de activiştii de partid despre acţiunea întreprinsă denota că totul s-a realiyat conform planurilor: „S-a terminat acțiunea ... au fost încărcați în vagoane, însă vagoanele încă stau în gară. ... Starea de spirit în sânul celor rămași, era la început frământare, crezând că vor pleca și alții, s-a combătut și s-au liniștit”.

Într-un raport se preciza: „Acțiunea s-a terminat la ora 15,00. Este lipsă de vagoane, ar avea nevoie de circa 120 vagoane ... Starea de spirit în sânul celor rămași e bun, ei văd bine acțiunea. Cei strânși sunt liniștiți. Comisia face inventarierea. De bunuri rămase se ocupă Sfatul ... La gară s-a întâmplat un caz mortal, un om bătrân și bolnav a murit. Lipsa de vagoane se simte foarte grav, oamenii și animalele suferă mult de căldură stând lângă gară ....”

Într-un raport se preciza „Lucrarea este terminată, așteaptă ca GAS să vie să ridice vitele. Colectate 15 vagoane. Spiritele în sânul celor plecați cca. 70% bune, restul șovăitor. ... Cu bunurile rămase se ocupă președintele Sfatului, secretarul organului de bază și în mai mică măsură miliția. Până la orele 20-21 se termină inventarierea”.

Activiştii de partid urmau cu sfinţenie planul emis de autorităţile superioare lor: „S-a terminat colectarea la ora 13,00. 2 cetățeni n-au fost prezenți, plecați de Vineri, probabil că au fost informați de acțiune. ... Spiritele în sânul celor strânși sunt bune cu excepția unui cetățean care a plâns fiind un țăran sărac care n-a avut bani necesari pentru drum, astfel că Sfatul a fost nevoit să-i dea împrumut circa 2000 de lei”.

După ridicarea oamenilor de la casele lor, în plină noapte, nu avea ce să se mai întâmple favorabil acestora. Soarta lor era deja hotărâtă, să-şi părăsească gospodăriile şi să ajungă în Bărăgan.

Un activist menţiona despre cei ce uramu să plece că „Au fost aprovizionați cu alimente, în special prin rudele lor și în prezent se îmbarcă 18 vagoane care au fost primite azi”.

Într-o altă localitate, un activist nota privind situaţia deportaţilor „Au plecat toții, adică 2 eșaloane”. Un alt activist anunţa situaţia din localitatea sa privind persoanele ce trebuiau să părăsească localitatea: „Primul eșalon a plecat aseară la ora 22, azi la 12 al doilea eșalon era gata să plece, aștepta numai eliberarea liniei, sunt 60 de vagoane lipsă ...”.

Alte menţiuni ce au fost făcute privind îmbarcările oamenilor: „Au plecat cinci vagoane cu cinci familii ...”. „Îmbarcările azi s-au terminat la ora 9 și au plecat. A avut trei eșaloane din 3 sate”. „Îmbarcările nu sunt terminate încă, lipsesc încă 50-60 de vagoane pentru 68 familii”.

Realitatea stării celor rămaşi este greu de aflat, însă în mod sigur mulţi dintre aceştia, fiind martori la ce li se întâmplase altor localnici, au fost înspăimântaţi, le era teamă de ce li se putea întâmpla şi lor. Unii au rămas îndureraţi deoarece persoane printre cele ridicate reprezentau pentru ei: rude, prieteni, vecini. Au fost şi persoane ce nu au reacţionat la acest tragic eveniment.

Existau mai multe afirmaţii ale celor ce erau obligaţi să raporteze stare de spirit şi evenimentele petrecute după plecarea acelor oameni spre Bărăgan: „Grija față de animale este foarte bine făcută. Există neînțelegeri cu cei ce au luat pământ în dijmă de la chiaburii plecați”. La Satchinez „un cetățean, secretarul școlii, Mihai Dumitru, nu e membru de partid, fost plutonier de jandarmi, a lansat zvonul că va fi război și cei care au rămas vor pleca pe jos”.

O mică parte din cei rămaşi, liniştiţi, la casele lor au avut o atitudine nepăsătoare şi nefirească la adresa celor ce tocmai li se făcuse o nedreptate. Conform unor rapoarte a activiştilor au fost persoane ce au furat de la casele celor deportaţi:, „S-a întâmplat un furt de găini, cazul se cercetează de Miliția”. Oricum pentru cei plecaţi nu mai conta, ei căutau acum soluţii pentru supravieţuire.

Un activist afirma privind stare de spirit a celor ce au rămas acasă: „80% din locuitori au ieșit la munca câmpului mâine dimineața începe sezonul secerișului orzului”. Un altul anuţa furturi făcute de anumiţi localnici: „Aseară niște macedoneni au încercat să fure din casă, dar au fost prinși și predați Miliției”.

Deplasarea populaţiei s-a făcut în condiţii groaznice, fiind urcaţi cu forţa în mărfare, într-o permanentă tensiune, sub ameninţarea armei s-a făcut această „călătorie” cu trenul. Vagoanele în care au fost îmbarcaţi cei deportaţi erau folosite de obicei pentru transportul animalelor. Drumul până în Bărăgan a durat 15-16 zile, fără ca oamenii să cunoască destinaţia sau ce îi aşteaptă acolo, fiind lăsaţi în câmp, între mărăcini, fără apă, fără nimic.

Se trăia o stare confuză, de teamă, nu se știa ce urmează să se întâmple cu ei. Unii credeau că vor deportaţi în URSS, pentru a construi tranșee în eventualitatea începerii războiului cu sârbii, alţii presupuneau că vor fi deportaţi în Bărăgan. Se instalase o panică printre deportaţi, credea că destinaţia finală va fi Siberia. În dimineaţa deportării, au sosit miliţienii și soldaţii și au strigat: „Fiecare familie să-și strângă lucrurile, să lege vitele la căruţe”.

Fiecare familie avea la dispoziţie un vagon de marfă, pentru transportul propriu, al unor alimente şi al bunurilor din gospodărie. Călătoria a durat câteva zile, ulterior deportaţii au fost coborâţi în mijlocul câmpului, unde lotul de pământ destinat fiecărei familii, pentru construirea casei, era marcat cu ţăruşi.

În perioada deportării au murit sute de oameni în Bărăgan, copii, dar şi bătrâni, persoane dintre acelea pe care regimul comunist le catalogase drept „duşmani ai poporului”. Acești oameni, îmbarcaţi în vagoane de vite și duși în Bărăgan aveau să pună bazele unei pagini de istorii: Deportarea în Bărăgan. Ajunși în Bărăgan au construit 18 localităţi.

Mulţi deportaţi își amintesc, din judeţul Timiș, că cu o săptămână sau două înainte de momentul tragic al deportării, au venit în sat un tânăr locotenent de miliţie, ce intra în casele oamenilor și îi întrebau dacă au probleme sau dacă se descurcă cu mijloacele de muncă pe care le au. Ţăranii prezentau totul pozitiv, nu se plângeau, nu voiau să fie consideraţi sabotori. Miliţianul cerceta cu privirea totul, era foarte atent la gospodăria oamenilor, se pregătea ce urma să se întâmple „jefuirea oamenilor”. După aceste episoade au fost ridicaţi ţărani dinspre graniţa cu Iugoslavia și îngrămădiţi în vagoane de marfă sau animale. Au fost luaţi din grădini, case, drumuri.

Un deportat, din comuna Ciacova, judeţul Timiș, își amintea că înainte de deportare, tobașul satului a anunţat toţi oamenii că nu au voie să părăsească localitatea. Era mare agitaţie la sediul comunei de partid. Bunicul acestuia fiind anunţat de o persoană că este pe lista celor ce urmau să-și abandoneze forţat gospodăriile. Noaptea acest bărbat s-a ascuns în grădină dar un miliţian, însoţit de militari din trupele de Securitate și de către un delegat al partidului – numit Dan Petru, i-a bătut la poartă. Bătrânul a aruncat cu un lemn, ca semn de revoltă, în reprezentantul partidului, adresându-i și înjurături”.

Deportatul își amintea că ofiţerul de miliţie, după ce i-a adunat pe toţi membri familiei într-o cameră, a ţinut o mică cuvântare, care în fapt era o ameninţare: „Din ordinul partidului și guvernului”, a continuat „sunteţi obligaţi să părăsiţi domiciliul, orice împotrivire va fi pedepsită conform rigorilor legii”. A încercat să-i determine să fie ascultători pentru a nu lua măsuri împotriva lor. Oamenii au fost îndrumaţi și asupra lucrurilor ce aveau voie să le ia cu ei. Erau supravegheaţi de trei soldaţi: unul la poartă, altul în curte și unul în casă”.

Acel deportat din Ciacova îşi amintea că ulterior și-au făcut apariţia încă trei persoane ce urmau să inventarieze lucrurile ce rămâneau în casă. A fost confiscată toată recolta. Deportatul își amintește cu tristeţe plânsetele mamei sale care nu dorea să părăsească locuinţa. Au luat cu ei mobila, în general paturi și șifoniere, cai, vaci și căruţa.Totul era cărat cu ajutorul vecinilor în căruţe, cei rămași îi însoţeau până la ieșirea din locuinţe. În general, persoanele deportate au luat cu ei: găini, gâște, porci, raţe.

Familia de deportaţi din satul Obad, comuna Ciacova, își aminteau că au fost lăsaţi câteva zile, două sau trei nopţi pe terenul de fotbal din Ciacova. Dormeau în căruţe.

Unul dintre deportaţi își amintea „ Eu am fost la un meci de fotbal și acolo a bătut toba că toţi străinii să plece. Spuneau că sunt trenuri la margine de sat. .... Când m-am trezit în noapte, na, zic, că nu ne ridică. Și-o dată cu patu de armă a bătut”.

Un avocat repartizat în comuna Giulvăz, județul Timiș-Torontal, coleg de clasă al Regelui își amintea despre momentul deportării: „... când nu începuse secerișul .... linia de garare a haltei CFR Giulvăz a fost ocupată până la refuz de vagoane goale de marfă. Au staționat așa mai bine de o săptămână; șeful de gară nu a fost în stare să ne dea vreo explicație. Am bănuit că erau pregătite pentru transportul cerealelor”.

Avocat repartizat în comuna Giulvăz menţiona: „... în zori, o patrulă de securitate, însoțită de președinta Consiliului Popular, s-a oprit în fața casei ... ne-au pus în vedere să ne îmbarcăm într-unul din vagoanele la care ne-am tot uitat atâtea zile ... . Mi s-a permis să predau dosarele de birou unui vecin, meșter opincar. Câteva cărți de specialitate mi-au fost ridicate de ofițerul care supraveghea operațiunea și care în timpul percheziției îmi sustrăsese tocul rezervor primit de la Fostul meu Coleg – Regele Mihai”.

În zonele destinate deportaţilor nu existau locuinţe, astfel că cei ajunşi aici au fost nevoiţi să ridice case, să planteze legume şi fructe, ajungând chiar să-şi cumpere animale domestice pentru a putea supravieţui. Exista o stare generală de înfometare, lipsă de locuri de muncă şi de bani, frig, umezeală şi caniculă. Acestor oameni li s-a impus „domiciliu obligatoriu”, deci nu aveau dreptul să părăsească acest loc.

După deportarea în Bărăgan, oamenii au trecut printr-un lung proces de adaptare. Au reușit prin muncă să-și făurească un adăpost, prin acele bordeie sau case. Cei care aveau forță de muncă, mergeau cu căruțele sau cu brațele, să poată câștiga o pâine pentru familie. O zi de lucru era plătită cu prețul a trei pâini, chiar mai puțin. Existau ferme, unde nu s-a plătit nimic trei-patru luni.

Printre deportaţi erau bătrâni, copii de vârste diferite, cea mai mică persoană deportată fiind o fetiţă născută cu două zile înainte de tragicul eveniment. Copiii au continuat să studieze în acele bordeie, mergând la școli existente în localitatea în care au fost deportaţi.

Cei deportaţi în Bărăgan deoarece aveau restricţii, nu puteau să se deplaseze pe o rază mai mare de 15 km, trebuiau să lucreze la fermele din apropiere. Cei dislocaţi în Bărăgan, cei din vestul ţării, au fost urmăriţi şi după întoarcerea acasă. Deportaţii nu aveau voie să primească vizite şi scrisori. Existau reguli stricte, nu puteau fi vizitat nici măcar de rude de gradul întâi. Există cazul unui tânăr ce a vrut să-şi viziteze părinţii şi fraţii în Bărăgan. A fost arestat şi „anchetat pentru această vină”. A fost reţinut de Securitate şi amendat penal. El scăpase de deportare pentru că fusese înfiat de un unchi.

La focul întreținut cu ciulini, femeile în acele cuptoare săpate în pământ, coceau lipii sau prăjituri cu ingrediente ce le aveau la îndemână în acea sărăcie.Erau deportați ce mergeau la cimitir sau biserică pentru a manca colivă, acel grâu îndulcit devenise o delicatesă. Foști țărani înstăriți, ajunseseră din cauza sărăciei să aprecieze și fiertura din grâu îndulcit.

Animalele aduse de acasă, caii, vitele, păsările dormeau, la început, în câmp, nu aveau adăpost. Un fost deportat își amintea că porcul era ținut în groapa de unde se luase pământul pentru construirea casei. Mâncarea se făcea „ca la colibă”, foc în câmp. Ulterior au fost concepute cuptoare săpate în pământ. Focul se făcea din paie, crengi uscate, ciulini. Copiii mergeau cu vitele la marginea satului, aduceau ciulini acasă, îi târau după ei ca pe niște șerpi uriași.

Oamenii erau uniți, sărăcia și traiul greu îi determina pe oameni să se ajute reciproc pentru a se putea salva, pentru a supraviețui. Viața era o luptă de zi cu zi. Nu aveau medicamente, lipsa alimentelor. Au existat cazuri în care vecini sau rude rămase acasă au trimis pachete celor deportați, de exemplu la Fetești s-a trimis un vagon de făină, cartofi, carne afumată, slănină, untură și alte alimente, medicamente.

Deportaţii îşi amintesc că pentru ei Bărăganul reprezintă acel loc unde nimic, nici măcar sărăcia, nu avea graniţă, unde apa avea miros de motorină, oamenii se îmbolnăveau de enterocolite, hepatite şi febră tifoidă, iar şobolanii mâncau orice. În Bărăgan, vara erau călduri aproape imposibil de suportat, iar iarna erau nişte friguri greu de suportat. A fost greu pentru acei oameni să se adapteze la noiile condiţii.

Mulţi copii deportaţi consideră astăzi că viaţa grea din Bărăgan a creat cadrul necesar pentru studiu, deoarece părinţii vedeau prin frecventarea şcolii o salvare a copilăriei. Profesorii îi îndemnau pe elevi spunându-le „Voi nu vedeţi ce se întâmplă? Numai ce aveţi în cap nu vă poate lua nimeni!”, copiii erau motivaţi, interesaţi de studiu.

O copilărie ucisă, încărcată de durerea şi grijile părinţilor şi bunicilor. Fără jucării, cu jocuri invetate, cu dorul de casă, de persoane dragi, este copilăria trăită de copiii din Bărăgan.

Şcoala avea ziduri de chirpici, cu un coridor lung şi cu un şir de clase dispuse pe o parte. Exista la capăt al clădirii cancelaria. Cadrele didactice au văruit pereţii şi au spălat podelele cu motorină.

Au existat cazuri în care anumiţi copii au fost nevoiţi să recurgă la abandonarea şcolii pentru a-i putea ajuta pe părinţi la treburile de acasă, să vegheze casa şi mica gospodărie făcută. Copiii erau implicaţi în muncile de pe câmp. Mergeau cu vitele, munceau în grădină, mergeau după apă, cei mai mari mânuiau căruţa pentru a-şi ajuta părinţii.

Dora Sarafoleanu mărturisea „De la finele lunii noiembrie a început să funcționeze și școala. Eu am început clasa a doua. Numai cu un caiet și cu un creion, fără vreun manual, o altă carte ori alte rechizite. ... Învățătorii noștri (tot dintre deportați) s-au străduit să ne ofere cât mai multe cunoștințe și să ne dezvolte spiritul patriotic. Temele ni le făceam acasă, la lumina lămpii cu petrol. Iar părinții ne tot povesteau despre o lume civilizată, despre tradițiile localităților de unde veneam.”

Elevii aveau diferite naţionalităţi: români, germani, maghiari, sârbi, bulgari, slovaci, evrei. La şcoală se preda în limba română, germană şi sârbă pentru clasele I-IV. Mulţi dintre cei deportaţi nu ştiau limba română. Cadrele didactice proveneau din rândurile intelectualilor deportaţi, mulţi fiind învăţători.

Şcoala în Bărăgan nu a fost obligatorie. Şcolarii îşi târau picioarele toamna şi primăvara prin noroi, iarna înfruntau crivăţul şi viscolul zăpezii. În timpul viscolelor, şcoala întrerupea activitate, condiţiile erau foarte grele, nu se putea ajunge la şcoală. Nu existau drumuri şi poteci pietruite. Mulţi dintre cei deportaţi, astăzi apreciază că şcoala în Bărăgan a fost serioasă şi temeinică, fiind aacel mijloc prin care au resimţit mai puţin suferinţa zilelor petrecute în sărăcia Bărăganului.

Sunt mulţi copii ce au trăit şi învăţat ani de zile în Bărăgan şi astăzi sunt oameni apreciaţi, buni profesionişti. Câţiva absolvenţi al gimnaziului s-au înscris la liceele din Cernavodă şi Feteşti, mai ales la seral sau fără frecvenţă. Au reuşit să termine un liceu, mulţi au făcut şi facultate, de cele mai multe ori la fără frecvenţă. Sunt ingineri, profesori, contabili, tehnicieni.

Copiii nu s-au bucurat de copilărie, au fost forţaţi să se maturizeze forţat. Au trăit lipsuri şi au fost martori la suferina părinţilor lor. Cei mici se jucau pe şirele de paie ale fermei din apropiere, dacă erau prinşi erau lăsaţi fără chiloţi de paznici. Se jucau de-a războiul, cu săbii de lemn. Interpretau roluri precum: Stalin, Tito, Churchill, Roosevelt, Truman, Eisenhower.

Copiii mergeau cu vitele, câteodată se întâmpla să le intre animalele în Zona interzisă a culturilor, paznicii le luau animalele şi aşteptau să vină părinţii să le răscumpere de la Sfatul Popular. Părinţii suportau avertismentele şi amenzile autorităţilor. La scoală, copiii fugeau în jurul şcolii, făceau avioane din lemn. Se jucau de-a v-aţi ascunselea printre bordeie, alergau pe câmp. Cei mai mici găseau joc în orice nimic, se bucurau de orice, nu puteau realiza ce s-a întâmplat cu ei.

„Deși a fost greu, am rezistat și multe am învățat, am învățat în școala aceea improvizată, am învățat din chinurile oamenilor, am învățat din spusele atâtor intelectuali de elită, foști deținuți politici, care au avut acolo domiciliul obligatoriu și trăiau alături de noi.”, mărturia Dorei Sarafoleanu.

Copiii preferau să fie războinici, se înarmau cu ce puteau, de exemplu îşi făceau buzdugane cu ţinte din cuie, cuţite şi pistoale de lemn. Cu acest asernal se lăudau că îl bor „bate pe Stalin”. În general printre copiii mai mari, Stalin şi Hitler erau două personaje mult dorit pentru a le interpreta, de fiecare dată copilul ce primea acest rol trebuia să fie cel mai bine înarmat.

Mărturii ale unor copii din Bărăgan: „Copil fiind, nu am avut nici o jucărie. Aveam şapte ani când am văzut cea dintâi păpuşă”, „Eram în clasa a VI-a când am mâncat pentru prima oară ciocolată”.

„Fiind cea mai mică din familie, treaba mea era să am grijă de casă. Nu să mă joc. … Iar casa era mică, ca vai de ea, săracă. ... O cameră pentru toți, asta era casa noastră. Copil fiind nu aveam nici o jucărie”., mărturisea Draga Miatov.

În momentul deportării numeroaselor familii din sate și orașe ale Banatului și Olteniei, aflate în apropierea graniţei cu Iugoslavia, au trăit durerea părăsirii locurilor natale și teama îmbinată cu emoţia necunoscutului ce îi aștepta. Existau zvonuri că ar fi duși în Siberia, că trenul în care au fost încărcaţi i-a drumul URSS. Ileana Mateescu, deportată din Banat afirma „Bărăganul a fost Siberia noastră“, înţelegânu-se foarte bine ce a fost acest loc pentru oameni.

Cei deportaţi au fost ridicaţi de ofiţeri, subofiţeri și soldaţi de securitate cu armele pregătite să tragă în oameni. Faţă de cei care se împotriveau nu exista nici o formă de compasiune. Un bărbat din Jimbolia a fost împușcat, avea să moară pe drum. Oamenii trebuiau să ia cu ei doar strictul necesar, nu se lăsa să se înţeleagă că se vor reîntoarce la căminele lor. Părea a fi un drum cu dus, nu se zărea vreo lumină prin care să se întrevadă întoarcerea. Era o zi tristă ce avea să marcheze vieţile miilor de oameni.

Bărăganul era un îndepărtat, un loc pustiu, ce se asemăna ușor cu ţinuturile Siberiei. Pe câmpuri existau culturi de grâu, câmpuri de bumbac, rapiţă. Ajunși în Bărăgan, oamenii au dormit sub cerul liber, pe haine, în dulapurile culcate la pământ. Și-au ridicat colibe din mobilă și covoare. Ulterior și-au săpat bordeie care se umpleau de apă când ploua. De la bordeie au trecut la case de pământ, al căror acoperiș era făcut din paie sau stuf.

După abandonarea oamenilor pe Câmpia Bărăganului, lângă un ţăruș, loc ce avea să devină noua lor locuinţă, un nou cămin. Deportaţilor li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, fără să aibă dreptul de a se deplasa pe o distanţă mai mare de 15-20 km, de la locul în care au fost aduși. Buletinele lor purtau ștampila cu D.O. – Domiciliu Obligatoriu.

O fosta deportată în Bărăgan, Jivca Giorgevici povestea „E, veniră apoi să ne forțeze să ne facem bordeie. No, făcurăm și bordeie ... Haide, frate, să mergem, uite ce fac bulgarii, taie leme, haidem și noi, pentru iarnă, ce ne-om face cu doi copii”. Deportaţii în Bărăgan s-au adaptat la condiţiile de acolo, au învăţat să facă de toate. Ei trebuiau să lucreze acolo unde era nevoie de ei, nu puteau fi nici pontatori, nici şefi de echipă, ci numai zilieri. Erau suspectaţi că ar fi sabotori.

Deportaţii au construit 18 sate noi, locuinţele fiind niște colibe iar ulterior bordeie. Prin munca lor au reușit să evolueze și să se adapteze ajungând să-și construiască căsuţe de chirpici sau pământ bătut. Acoperișul era făcut din stuf sau papură. Acolo au locuit aproape 5 ani, ani plini de lipsuri. Procurarea mâncării, a apei erau adevărate probleme.

Localităţile nou-înfiinţate, după cum afirmă Marcel Sămânţă, născut în Bărăgan erau „în fapt nişte sate de ţăruşi, trasate pe câmpuri cultivate cu diverse culturi”.Oamenii au fost abandonaţi într-un câmp, între mărăcini, fără apă, fără nimic, în satele fără nume din deşertul Bărăganului. Printre ei sau numărat, bătrăni şi copii. Copiii nu înţelegeau mare lucru, nu ştiau că sunt duşmani ai poporului.

În urma deportării unui număr mare de oameni în Câmpia Bărăganului au fost constituite 18 „comune speciale”, numite: Dropia, Pelican, Ezerul, Olaru, Măzăreni, Zagna, Rubla, Schei, Bumbăcari, Brateş, Fundata, Viişoara, Dâlga, Salcâmi, Valea Viilor, Răchitoasa, Movila Gâldăului, Lăteşti şi făceau parte din raioanele Călăraşi, Brăila, Călmăţui, Galaţi, Slobozia, Lehliu şi Feteşti.

Deportarea în Bărăgan este o nedreptate făcută unor oameni, o cruzime din partea comuniştilor. Cei deportaţi au trăit un adevărat coşmar. O suferinţă ce o poartă, au purtat-o cu ei din momentul părăsirii propriilor locuinţe.

„Uite-așa am dus-o, am plâns zi de zi, cât am stat cinci ani în Bărăgan, acolo, n-o existat zi să nu plângem. Și mai multe ori, nu numa o dată pe zi am plâns.” avea să-și amintească cu durere Boţoc Mărioara. Arcadie Diaconu avea să afirme „Oamenii s-au chinuit. Dar erau foarte uniţi, indiferent c-a fost neamţ, c-a fost sârb, c-a fost român ... toţi au fost de-aceeași suferinţă, nevinovaţi!”. Elisabeta Roth susţinea această idee afirmând „În Bărăgan toţi am fost în aceeași chinuire”.

O fostă deportată din Banat, Cornelia Fiat îşi amintea: „Ne vedeam umiliţi şi sărăciţi: toată averea noastră încăpea într-un car sau două. Şi-au construit bordeie unde să se adăpostească. Nu aveam voie să depăşim o rază de 15 km. Evadarea era aproape imposibilă. Adaptarea a fost dureroasă şi nu s-a încheiat niciodată”.

Raluca Moise şi-a amintit de ea-copil, în primii ani în Bărăgan, avea 1 an şi jumătate la plecarea de acasă: „Când ploua, mama ne băga pe mine şi pe sora mea în şifonier, ca să ne apere“. Şi a subliniat cu voce clară, să se audă: „Cei tineri trebuie să afle, iar noi nu trebuie să uităm“.

În contextul destinderii impuse de Occident Rusiei Sovietice prin Convenţia de la Geneva, deportaţilor li s-au ridicat restricţiile de deplasare. Deportaţii din Banat şi Oltenia s-a reîntors acasă, în satele lor. Ce au găsit este trist, şi-au găsit casele ocupate şi averile confiscate, era un nou început.

Cornelia Fiat îşi amintea: „Îmbarcarea familiilor s-a făcut în vagoane de marfă, sub directa supraveghere a activiştilor, miliţienilor şi securităţii. Oamenii credeau că se îndreaptă spre Siberia. S-au oprit însă în Bărăgan. Într-un fel, memoria este cea care a salvat deportaţii, ajutându-i să supravieţuiască. Eram neputincioşi în faţa suferinţelor îndurate şi a nedreptăţilor”.

Deportaţi fără să cunoască soluţia premierului britanic Winston Churchill, au aplicat-o: „în prezenţa tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor, urgiilor, năpastelor, premejdiilor nu numai că nu te dai bătut, ci, dimpotrivă scoţi din ele pofta nebună de a trăi şi de a lupat”. Viaţa grea din Bărăgan i-a făcut pe oameni nişte luptători pentru supravieţuire, pentru viaţă. Au fost şi oameni ce şi-au pierdut viaţa.

Animalele din Bărăgan au avut o viaţa grea, erau ţinute fără grajduri şi furaje, motiv pentru care au venit în anumite localităţi noi apărute comisii ce propuneau oamenilor: „Cine doreşte poate să-şi vândă caii şi vaca, la GAS”. Au fost persoane ce au acceptat propunerea, deoarece nu aveau nici grajd, nici fân, numai că animalele le-au vândut la preţ de stat şi au rămas în sărăcie. Unii deportaţi şi-au improvizat un grajd lipit de casă. În prima iarnă petrecută în Bărăgan, deşi iarna nu a fost cumplit de geroasă, multe animale, în special caii au murit de foame. La ieşirea din iarnă, caii ce au supravieţuit erau aşa slabi că nu puteau să se ridice.

În Bărăgan, moartea reprezenta pentru cei deportaţi o mare tristeţe. Pierea încă unul dintre ei, în condiţii grele, departe de casă cu visul şi speranţa de a mai revedea locurile natale.

Înmormântările erau creştineşti, însă foarte simple şi săraci din cauza condiţiilor din Bărăgan. Cei ce mureau erau scoşi afară. În faţa locuinţei improvizate, se spuneau câteva rugăciuni, în prezenţa localnicilor şi era dus la groapă. În general nu bătea clopotul, deoarece multe sate nu aveau biserici.

Pe drumul spre locul de înmormântare, oamenii ce însoţeau trupul celui mort, se opreau din loc în loc şi spuneau rugăciuni, nu exista un preot care sau pastor.

La câteva luni venea un preot catolic, acesta făcea slujbă pentru toţi morţii. Nu existau cimitire în toate satele, deşi mureau mulţi oameni. Un deportat îşi aminteşte că decesele depăşeau cu mult numărul naşterilor.

Un deportat îşi aminteşte că în timp ce se întorcea de la liceul seral din Feteşti s-a întâlnit cu un om ce i-a comunicat că „Bunicul tău a murit!”. Îşi aminteşte că a rămas fără cuvinte, iar în mintea lui a apărut gândul: „Doamne, bunicul nu se va mai putea întoarce acasă, la pământurile pe care a trudit”. Acest bunic, de doar 54 de ani, avea să fie ultimul mort din rândul bulgarilor deportaţi. Povestitorul aceastei triste întâmplări trăieşte regretul că dacă bunicul său ar mai fi trăit o lună se întorcea acsă, deoarece la puţin timp a venit mult aşteptata veste că sunt eliberaţi.

După deportarea în Bărăgan, ajunși acolo oamenii trăiau cu impresia că se vor reîntoarce curând acasă, motiv pentru care nu s-au grăbit să-și ridice case. Mulţi dintre deportaţi își aminteau că oameni de naţionalitate germană, ce au aveau deja experienţa deportării în URSS, încercau să-i convingă să-și construiască locuinţe, pentru că șederea lor va dura pe aceste meleaguri străine ani de zile.

Printre deportaţi exista speranţa eliberării la intervenţia americană, că doar România fusese aliată în a doua parte a celui de-al doilea război mondial și până la urmă puterile occidentale se exprimaseră pentru instaurarea în lume a regimurilor de factură democratică. Existau nemţi în Bărăgan care afirmau „ja, ja, o să ţină seama, nici nu pot să doarmă noaptea Ana Pauker și Dej de grija americanilor”.

Oamenii și-au improvizat case din mobilă pe care o acopereau cu prelate sau alte materiale, care să-i protejeze împotriva ploii. Au construit ulterior colibe, apoi case. După construirea caselor, multe din familiile deportate au folosit bordeiele pentru animale.

Erau printre deportaţi bătrâni ce nu aveau putere să-și construiască case, își exprimau mereu dorinţa să moară în câmp liber sub cerul liber.

În momentul în care a sosit o delegaţie de activiști cu funcţii de la București aceștia au cerut oamenilor să-și construiască case și să se supună directivelor partidului. Îi ameninţau pe cei care refuzau să-și construiască case o să li se asigure locuinţe de pușcărie. Obligaţi, ameninţaţi oamenii și-au construit bordeie săpate în pământ. Casele trebuiau construite la fel: o bucătărie și o cameră, o bucătărie și două camere.

În timpul construirii caselor, miliţienii au strâns buletinele și au pus ștampila D.O., completând că nu au voie să se deplaseze decât pe distanţă de cel mai mult 15 km în jurul satului. Oamenii erau supravegheaţi, patrulau miliţieni călare toată ziua.

Spre sfârşitul perioadei de deportare, existau vizite „în secret” al rudelor, mulţi erau prinşi în tren. Miliţia se mulţumea cu parada: mâncare ce urma să ajungă la deportaţi: şuncă, cârnaţi, damigene. Existau întrebări frecvente, fireşti, în discuţiile dintre deportaţi, precum: „Când plecăm acasă?”. Mulţi doreau să evadeze.

Hrusciov a vizitat Iugoslavia lui Tito, care îi cere să elibereze sârbii deportaţi. De aici au apărut multe zvonuri despre eliberarea acestei pupulații, sârbii din Bărăgan spuneau: Plecăm! Plecăm!, însă zvonurile au devenit realitate.

În urma unei Hotărâri a Consiliului de Miniştri a venit o comisie a MAI de la Bucureşti, care avea misiunea de a se ocupa de plecarea sârbilor din Bărăgan. Au plecat cu sârbii, basarabenii, bucovinenii, macedonenii şi anumite familii cu „situaţii speciale”. Comisia de la Bucureşti le-a întocmit acestora dosarele pentru eliberare. Cu primul val de eliberare, s-au întors acasă şi câteva familii de bulgari.

Rămaşi acolo, deportaţii trăiau cu speranţa că vor pleca şi ei dar în acelaşi timp şi neîncrederea că nu vor fi eliberaţi. Mulţi spuneau: „De la comunişti poţi să te aştepţi la orice!”.

Comisia MAI de la Bucureşti s-a ocupat de plecare doar anumitor persoane din Bărăgan, însă întreaga populaţie de acolo a trăit febra întoarcerii. Se spunea: „Merg acasă!”, „Mă duci la gară?”, îşi puneau încrederea în cei plecaţi acasă. Cei ce primiseră aprobarea de a părăsi Bărăganul, fericiţi în gară se adresau celor ce rămaâneau: „Nu vă prinde iarna aici nici pe voi. Trebuie să vă dea drumul şi vouă”.

Eliberarea s-a făcut tot de o Comisie de la Bucureşti, în urma unei Hotărâri a Consiliului de Miniştri care avea sarcina de a întocmi formalităţile de eliberare. Deportaţii îşi amintesc că pentru a se întoarce trebuiau să-şi asigure singuri costul plecării. Comisia le-a comunicat „Vreţi să plecaţi, atunci vă priveşte, noi nu obligăm pe nimeni”. După eliberarea deportaţilor, aceștia reîntorși acasă au întâmpinat dificultarea reintegrării în comunitate. Aveau deja o etichetă, cea de „dușman al poporului”. Au fost probabil și oameni influențați de regim, nu reușeau să înţeleagă realitatea, adevărul acestor oameni nevinovaţi.

În timpul deportării, oamenii au visat momentul întoarcerii acasă, în special copii ce își doreau reluarea studiilor, reîntâlnirea cu foștii colegi. Nimic nu mai putea fi normal, deportaţii aveau încă ștampila „Domiciliu Obligatoriu”. Școala devenise un vis. Treptat copiii veniţi din Bărăgan au fost lăsaţi să înveţe, doar la fără frecvenţă.

După întoarcerea acasă, din Bărăgan, aproape toate familiile au avut nevoie de găzduire la rude, prieteni, vecini sau chiar străini. Casele lor deveniseră diferite sedii, ferme de stat, brigăzi colective, internate şcolare, baze de recepţie, diverse magazii.

Întorși acasă din Bărăgan, mulţi dintre deportaţi au luat cu ei doar fotografii și amintirile petrecute departe de casă. Trebuiau să o ia de la capăt, dar de data aceasta încărcaţi cu amintirea dureroasă a anilor petrecuţi în pustiu.

Foştii proprietari pentru a-şi recăpata locuinţele au început conflicte, chiar procese cu tot felul de instituţii socialiste sau cooperatiste. Erau numiţi „foşti chiaburi” sau „foşti dislocaţi”, astfel li se limitau drepturile încă o dată. Au existat cazuri în care, deportaţii reveniţi la casele lor au trebuit să plătească impozit şi pentru perioada în care au fost trimişi în Bărăgan. Oamenii trebuiau să-şi repare casele care suferiseră mari stricăciuni.

Deportaţii au fost eliberaţi, reîntorcându-se la locurile natale, însă şi-au găsit casele ocupate, pământurile şi gospădăriile confiscate. Prin urmare, ei au luat-o de la capăt, dar cu o experienţă câştigată prin deportarea într-un loc secătuit, fără prea mari posibilităţi de supravieţuire. Pentru ei a fost o încercare cruntă a destinului, o mare greşeală, deoarece au existat oameni care au gândit şi pregătit totul, petrecându-se o mare oroare a istoriei.

După ridicarea restricţiilor privind DO, au existat categorii ce nu le-a fost permis reîntoarcerea acasă, în localitatea de unde fuseseră deportaţi, practic acestora li se prelungea perioada de dislocare, chiar dacă aveau mai multă libertate de deplasare. Nu aveau voie să se întoarcă acasă, în zona de frontieră, în Bucureşti sau în alte centre aglomerate. Printre celor care li s-a prelungit perioada până la întoarcere au fost: „cei fugiţi din URSS”, „mace-românilor”.

După eliberarea deportaţilor, satele din Bărăgan au început să se distrugă. Au mai fost locuite de foşti deţinuţi politici, apoi de ţigani. Locuinţele din noile sate, au fost trecute în proprietatea statului şi au fost atribuite gratuit unor lucrători agricoli.

Aşezările ridicate de deportaţi în Bărăgan au fost ulterior locuite de noii condamnaţi ai regimului comunist: oamenii politici, declaraţi adversari ai regimului sau „elemente duşmănoase”.

După eliberarea deportaţilor, aceste comune au continuat să găzduiască persoane oprimate de comunişti, este vorba despre deţinuţii politici care nu respectau regulile impuse. Lor li s-a stabilit „domicilii obligatorii“ în Bărăgan pentru a continua să-şi ispăşească pedeapsă, deja executaseră anii de condamnare. Cu ocazia aplicării decretelor de graţierea a deţinuţilor politici, casele au fost demolate şi pământul a fost arat.

Printr-o decizie a Consiliului de Miniştri „cu privire la reeducarea foştilor condamnaţi contrarevoluţionari”, se stabilea Domiciliu Obligatoriu în satele noi din Câmpia Bărăganului, numite „localităţi sau comune speciale”. Această directivă era emisă în „scopul prevenirii unor noi infracţiuni la legile Republicii Populare Române”.

Persoanelor aduse în Bărăgan li se atribuia eticheta de „elemente contrarevoluţionare, care în timpul detenţiei nu au dovedit dorinţa de a se reabilita”, sau „deosebit de periculoşi pentru Securitatea Statului”, „elemente cu DO”. În fapt era vorba de prelungirea pedepsei, aşa-numita „pedeapsă administrativă”. Nu se cunoştea perioada pe care aveau s-o petrecă în Bărăgan, între 6 şi 60 de luni, fără nici o explicaţie putea fi prelungită de la un an la altul.

Mărturia unor oameni a căror destine s-au schimbat în câteva secunde constituie o sursă vie de reconstituire a istoriei. Sunt oameni ce au trăit și au făcut istorie, cei care au suportat și cunoscut adevărata teroarea comunistă.

Coriolan Babeţi, prin modul în care și-a prezentat lucrarea, m-a făcut să simt emoţia și teama acelei zi și a acelei călătorii spre necunoscut. M-am umplut de emoţie și recunoștinţă faţă de acei oameni care au fost privaţi de libertate dar și-au păstrat vie dorinţa de a supravieţui. M-a impresionat afirmaţia acestuia: „Orice copil poate deveni adult într-o secundă”, făcând trimitere la dimineaţa zilei de 18 iunie 1951. Își amintea, era marcat de afirmaţia ofiţerului, care venise să-l ridice alături de familia sa, la adresa tatălui „TE ÎMPUȘC CHIABURULE”. Tatăl său a răspuns plin de curaj: „Cât sunt în curtea mea glonţul tău nu mă atinge”.

Fostul preşedintele al Asociaţiei Foştilor Deportaţi în Bărăgan, filiala Timişoara, Silviu Sarafoleanu afirma „deportarea, înstrăinarea forţată şi ruperea legăturii sfinte cu pământul sunt nedreptăţi şi umilinţe care nu trebuie uitate niciodată“. Elena Raia, deportată în Bărăgan avea să declare mai târziu: „În Bărăgan mi-a fost foarte greu să suport umilinţa la care ne-au supus. Ne-au aruncat acolo într-un lan de bumbac ... Acest lucru mi-a fost foarte greu, deși eu cred că am stat pe verticală, n-am cerut milă”.

Fostul președintele al AFDB Timișoara, Silviu Sarafoleanu a făcut următoarele precizări: „De ce «Copilăria Furată»? Drama copiilor smulși din casele unde au văzut lumina zilei a fost mai acută decât cea a adulţilor (mulţi dintre ei trecuţi prin războaie, dezrădăcinări, persecuţii și având, astfel, tăria de a suporta vicisitudinile aduse de ciuma roșie). Dorul de casă, de locurile de joacă, de prieteni, de rudele dragi a mistuit sufletele lor. Și chiar dacă, prin firea lucrurilor, negura de sub cerul Bărăganului se risipea uneori, dorul acesta nu i-a părăsit nici o clipă. În pământul Gulagului României au fost îngropaţi străbunici, bunici și părinţi. Au fost îngropaţi și copii. Nou-născuţi sau dintr-aceia care visau zi și noapte că se vor întoarce acasă”.

Deportatul în Bărăgan, Rafael Mirciov își amintea: „Foarte mulţi copii au fost nevoiţi să abandoneze școala, încă din clasele a V-a sau a VI-a, ca să lucreze cu părinţii sau să stea să vegheze casa și bruma de gospodărie. Școlarii, câţi au rămas, toamna și primăvara își târau picioarele prin noroaiele grele ale străzilor desfundate sau de-a dreptul printre grădini”. Marcel Sămânţă, născut în Bărăgan afirma „Deși m-am născut în Bărăgan, nu am călcat prin praful lui, desculţ printre ciulini”.

Coriolan Babeţi, deşi copil fiind își aminteşte că ofiţerul, care a venit să-i ridice familia pentru a o trimite în Bărăgan, era cunoscut sub numele de „Colonelul Spaimă”. își amintea cum au fost urcate în camioane familii întregi, cu destinaţia „o întindere neîntreruptă”. Se locuia în bordei, în ai căror pereţi încolţea grâul.

„Am fost deportat la vârsta de 7 ani şi două luni. Eram orfan de război la vremea aceea şi, drept recompensă, statul român m-a dus în Bărăgan. Marele noroc a fost că eram cu bunicii mei, care erau destul de tineri, şi cu maică-mea. Tot timpul am fost împreună. Pe 18 iunie 1951, n-am să uit cât o să trăiesc, dimineaţa, în jur de orele trei, au venit, au bătut în geam şi până seara am fost urcaţi în mărfar. O săptămână de zile s-a mers pe traseul Jamu Mare-Timişoara-Caransebeş-Hunedoara-Simeria-Făgăraş-Braşov, am coborât apoi pe Valea Prahovei şi am fost duşi în satul Fundata, pe atunci se numea Perieţii Noi, şi depuşi acolo la gară. Ne-au aruncat într-un câmp parcelat, iar pe fiecare parcelă era un ţăruş pe care era inscripţionat numele fiecăruia. Ne-au aruncat sub cerul liber, într-un câmp plin de ciulini, cum e Bărăganul. Familia noastră a avut norocul că a nimerit într-o parcelă cu lucernă şi n-a nimerit în ciulini şi spini”, mărturisea Eftimie Marin.

Milan Milosav povestea „N-am crezut noi că vom fi ridicaţi. N-ai făcut ceva să fii condamnat. Cum să te ridice, să-ţi iese tot, sărac să te lase, să te ducă așa, din casă? N-ai putut să concepi așa ceva!”. Ion Micșa spunea „În ̔51 vara, eram ridicaţi crema Banatului, adică oameni ăi mai înstăriţi, ăi mai înstăriţi, ăi mai buni de pe sate”. Valeria Munteanu își amintea despre perioada petrecută în Bărăgan: „Era un vânt, o prăfărie, mizerie nemaipomenită, ce să vă spun! ... Așa a fost, trai mizerabil!”.

Despre episodul trist al deportărilor în Bărăgan sau în URSS, din perioada României comuniste, s-a scris mult și încă continuă să se scrie. Cercetători, jurnaliști au acordat o atenţie deosebită Deportărilor în Bărăgan.

Ana Blandiana avea să afirme despre tragicul eveniment al Deportării în Bărăgan: „Pe vremea aceea eu eram doar copil și auzeam doar ce li s-a întâmplat altora, fără a înţelege prea bine despre ce e vorba”, însă aceasta continuă prin a spune că pentru că nu înţelegea cuvântul îi crea o spaimă, era un cuvânt neobișnuit, înspăimântător.

Prof. univ. dr. Ioan Munteanu a afirmat că „Banatul a avut o situație specială în România comunistă: o dată în 1945, 1946, 1947 s-au făcut deportările nemților, iar în 1951 a avut loc deportarea în Bărăgan, dar, în afară de lucrurile acestea, pe care toți le știm, un lucru care nu se prea spune: cotele în Banat, sistemul de cote în Banat, pentru că erau pe regiuni fixate. Cotele în Banat erau cu mult mai mari, cotele pe care le achitau țăranii erau cu mult mai mari decât în regiunea Arad, în zona Arad, la noi cota a fost atât de mare, încât foarte mulți țărani au rămas fără nimic. În Banat simțul proprietății, pe care îl avea țăranul, era mai dezvoltat decât în alte părți ale României”.

Președintele Truman declara despre deportarea din România „Uniunea Sovietică strigă peste tot că dorește pace, dar provoacă război unde poate... Mai rea decât minciunile provenind de la Kremlin este deportarea în masă a oamenilor către lagăre de muncă forțată”.

Istoricul Ioan Munteanu a mai afirmat că deportarea în Bărăgan a fost legată de procesul de colectivizare, interesul comuniștilor era „să-l rupă pe om de pământ, să-l rupă pe om de credința lui, pe care o avea atât de mult înrădăcinată”. Prin deportare, oamenii erau, pur și simplu, jefuiți de bunurile pe care le produceau în gospodărie.

Preşedintele SUA, Truman adresându-se unei delegații de la Comitetul American de Acțiune contra deportărilor în masă „este unul din cele mai revoltătoare lucruri care s-au putut întâmpla în istoria lumii. Să nu credeți că în cele din urmă nu vor plăti pentru aceasta. Veți supraviețui ca țară liberă”.

Președintele Asociației Foștilor Deportați în Bărăgan, Petru Mirciov, a explicat problema deportărilor făcute de către comuniști, afirmând, în linii mari, că deportații au fost acea parte a populației care nu se manifesta fățiș împotriva regimului, nu avea atitudine politică. Ei au fost victimele regimului comunist, se poate spune că ce s-a întâmplat cu deportații a fost o adevărată crimă. Prin deportări, a mai precizat Petru Mirciov, s-a încercat intimidarea populației țărănești din Banat, ce avea un puternic simț al proprietății.

Cornelia Fiat a fost deportată împreună cu familia în Bărăgan. Avea aproximativ 5 ani, în momentul în care a fost dusă în spre necunoscut, și obligată să trăiască în sălbăticie. Deși, în timp Bărăganul a devenit o nouă casă pentru majoritatea deportaților, la început a fost foarte greu, doamna Fiat a afirmat că în primele zile nu aveau apă, iar când au primit, apa a fost pusă în butoaie de motorină, care în câteva zile a făcut viermi.

Despre cum se pregătea totul, aceasta își amintește: „Trecând cu bunicul și cu tata, întâlnindu-se cu alți prieteni, toată lumea comenta că gara este înțesată de vagoane de marfă și toată comuna este împresurată de militari, de armată și de milițieni, și toată lumea fremăta. Exista un zvon că de fapt s-ar face ridicări de persoane, precedentul a fost creat în 1944, se zvonea că vor fi foarte mulți oameni în Siberia, acesta era zvonul. Întâmplarea face că trec pe lângă gară, centru este la 20 de metri de gară, și erau într-adevăr vagoanele de marfă și acum vă povestesc din spusele tatălui meu”.

Cornelia Fiat își amintește că trecând pe lângă gară, acolo unde staționau vagoanele ce urmau să fie folosite pentru dislocarea oamenilor, tatăl acesteia a apreciat că vagonul numărul trei va fi al lor: „Era cu bunicul și cu încă alți prieteni și tata zice «care o fi vagonul nostru? ală al treilea este al meu», e întâmplarea face că exact acela al treilea a fost vagonul cu care am plecat. A fost probabil un presentiment, a fost o premuniție, ceva a fost, oricum cert al treilea vagon a fost vagonul în care am plecat”.

„Ne-am dus acasă, am mâncat, a fost sărbătoare pentru toată lumea, dar nimeni nu avea liniște. Toată lumea era agitată și fremătau că ceva se va întâmpla. Seara, toată lumea s-a dus la culcare și ne-am trezit la ora 2:00 noaptea cu bătăi în poartă. Au intrat așa: un militar cu armă pe piept, un milițian, o altă persoană despre care am aflat ulterior că era un securist și era un funcționar de la primărie, deci patru persoane. Patru persoane au intrat, milițianul a cerut buletinele și actele doveditoare de la toți membri familiei, au fost luate și ni s-a spus scurt «în trei ore ce puteți pune într-o căruță, vă echipați că veți pleca din casă»”.

„Milițianul ne-a zis, le-a spus părinților, să nu plece s-au să încerce să facă ceva pentru că au ordin să tragă, și că toți sunt cu arme de război, nu simulare ci arme de război”.

Doamna Fiat își amintește: „Militarul a rămas în ușă și părinții au început, bunica nu știa ce să ia, mama a adunat haine pentru noi, bunicul meu a fost cel mai echilibrat în acel moment. A știut, căruța a fost încărcată cu: mai întâi mâncare pentru animale, câteva obiecte, un dulap, un pat, o masă, două scaune și un pat al bunicilor și mâncarea care a existat atunci, la momentul critic, în casă, ceva șuncă, ceva slănină, pâine, ce-ai putut lua să nu se strice și într-o căruță, și vreme caldă. Am luat un cant cu apă, așa se numește în Banat, și ăsta a fost bine că l-am luat”.

„Am ajuns, nu în gară, pentru că toată adunarea acestei lumi s-a făcut la arena de fotbal și au venit din toate satele aflate în afara comunei acolo, asta a fost dimineața și seara la 18:00 ne-am dus în gară și ni s-a repartizat un vagon. ... Absolut, toată lumea asta vorbea: Siberia, Siberia, Siberia ... și ne-am împăcat cu ideea că mergem în Siberia. … . În momentul în care de la București, am luat-o în jos spre Călăraș, ajunse la noi un alt zvon că ne vor arunca pe toți în Dunăre, că ne vor îneca. Acum n-aș mai gândi așa dar atunci probabil că părinții și toate familiile erau disperate, se așteptau la orice, atunci era și aceasta o posibilitate. E, am trecut și de Dunăre, am trecut de toate, când am luat-o în sus, gata trecem Prutul, clar Rusia”.

„Așa, coloană am mers undeva, spre necunoscut, nu am văzut nicăieri nimic, n-am văzut nimic, n-am văzut un pom și la un moment dat la o bucată de noapte am ajuns undeva, într-un câmp, și toată lumea a oprit, am fost tractați de miliție și armată, înarmați până în dinți și toată lumea jos. Fiecare am primit un par bătut în pământ, și s-a spus «ăsta este perimetru vostru, aici vă dați jos. Bine, dar nimic, asta va fi casa voastră». Așa ni s-a răspuns, asta va fi casa voastră, și atunci sigur au oprit căruța …”

Ileana Mateescu afirma „Bărăganul a fost Siberia noastră. Nenorocirea a fost că unii, precum basarabenii ori bucovinenii, au avut de îndurat ambele Siberii – şi pe cea rusească, şi pe cea românească. Noi, copiii, am fost lipsiţi de copilărie. Bucuria noastră era joaca pe câmpia nesfârşită, sub arşiţa soarelui, în timp ce păşteam vitele. N-am avut în toată copilăria mea un brad de Crăciun, nici n-am văzut, decât în poze. Ce să mai vorbim de jucării!”.

Ileana Mateescu îşi amintea, în mare parte din spusele familiei: „Acasă, în bordei, dormeam îmbrăcaţi şi aliniaţi, pentru că locul era foarte strâmt. În loc de uşă, aveam o pătură. Soarele ardea nemilos şi în jurul bordeiului se făcea adesea un strat gros de praf în care ţi se afunda piciorul şi pe care vântul, care bătea zilnic, îl purta dintr-o parte în alta, murdărind haine şi lucruri”.

Petrecând primii ani de viaţă în Bărăgan, Ileana Mateescu a precizat: „Partea cea mai proastă, cea mai grea, era alimentarea cu apă potabilă. Nu era apă suficientă nici pentru oameni, nici pentru animale; nu era bună nici de băut, nici de spălat, nici pentru mâncare. Era adusă cu cisternele, era caldă, cu gust rău, dar tot stăteam la coadă pentru câţiva litri, aşa rea cum era. Foarte mulţi s-au îmbolnăvit aşa. Din cauza căldurii prea mari, şi apa Călmăţuiului a secat, iar animalele sufereau şi ele de sete. Au trecut luni, pentru unii chiar ani, până ce problema apei a fost rezolvată. A izbucnit şi o epidemie de tifos exantematic”.

„Oamenii tremurau, aveau febră şi transpirau. Din cauza bolii, se producea o disfuncţie a intestinelor şi nu puteau urina decât la opt-zece zile. Nu aveau voie să mănânce nimic, doar să bea un pic de ceai. Cei care mâncau mureau. Alţii, tot din cauza apei, au făcut ­dizenterii. Nişte asistente mai rele ziceau să-i lăsăm să moară, că doar de-aceea au fost aduşi aici”.

„Casele erau construite din chirpici făcuţi din pământ, apă şi paie sau pleavă. Aveau un fel de fundaţie cam de 0,5 m de la pământ, făcută tot din pământ amestecat cu apă şi paie şi bătută cu maiul între nişte cofraje făcute din scândurile pe care apoi le foloseau la tâmplăria casei. Era foarte greu să frămânţi pământul cu picioarele ca să-l amesteci bine, mai ales când te aflai după o zi de muncă istovitoare la fermă, sub arşiţa soarelui şi mai mult nemâncat. Pământul bine frământat era pus în nişte tipare, îndesat bine şi nivelat apoi cu palmele, să ia forma de chirpici. Apoi erau răsturnaţi pe nişte paie şi lăsaţi să se usuce câteva zile”.

„Erau veri toride, ploi torenţiale, iar iernile aduceau zăpezi abundente şi viscole. Pe 10 august 1951, în raionul Brăila, în localitatea Ion Sion, foarte aproape de Rubla, au fost +44,5˚ C! Mă întreb oare cât o fi fost în plin soare, unde stăteam noi, dacă temperatura aceasta s-a înregistrat la umbră şi la distanţa de doi metri de la sol“.

O fostă deportată Ileana Mateescu, de doar 5 luni, povesteşte momentul plecării din satul de baştină Floreşti, din judeţul Mehedinţi aşa cum i le-au povestit şi ei părinţii: „Semăna cu un convoi de ţigani lăieţi care umblă cu corturile. Era format din care, căruţe, în care se vedeau de-a valma saci cu făină ori cereale, mobilă, cearşafuri în care era înnodată îmbrăcăminte, covoare, oale, perne, saltele şi tot felul de alte lucruri pe care oamenii le adunaseră la repezeală. Printre mobile erau raţe, gâşte, purcei, copii sau bătrâni, care priveau speriaţi când la soldaţi, când la oamenii care ţipau la marginea satului ca după mort, când la oamenii la fel de speriaţi care se uitau de după garduri“.

O mărturie relevantă pentru cunoaşterea evenimentelor privind Deportarea în Bărăgan, este cea a lui deportatului Silviu Sarafoleanu: „Îmbarcarea familiilor s-a făcut în vagoane de marfă, sub directa supraveghere a activiştilor, miliţienilor şi securităţii. Oamenii credeau că se îndreaptă spre Siberia. S-au oprit însă în Bărăgan. Într-un fel, memoria este cea care a salvat deportaţii, ajutându-i să supravieţuiască. În Bărăgan, n-am uitat nicio clipă cine suntem şi nici de unde am fost smulşi cu forţa, purtându-ne cu demnitate cătuşele deportării. Eram neputincioşi în faţa suferinţelor îndurate şi a nedreptăţilor”.

Silviu Sarafoleanu îşi amintea: „Ne vedeam umiliţi şi sărăciţi: toată averea noastră încăpea într-un car sau două. Despre condiţiile în care miile de deportaţi erau nevoiţi să trăiască, iată ce spun notele de informare ale Securităţii: «În problema apei de băut, se resimte lipsa de apă şi nu s-au amenajat butoaiele cu capace şi cana pentru a se evita infectarea apei. S-au găsit viermi în apa din butoaie.»”

Despre condiţiile din Bărăgan afirma: „Să ai ce pune pe masă în Bă­­răgan a rămas o grijă zilnică. Tot mai des apăreau activiştii şi secu­riştii, ca să lămurească oamenii să se apuce de construirea caselor. De voie, de nevoie, fie­­care familie a început construcţia casei din chirpici sau pământ bătut. Pe lângă construirea caselor proprii, toţi au fost mobilizaţi şi la «muncă voluntară» pentru a fi ridicate «clădirile oficiale»: Sfatul Popular, şcoala, Miliţia, Dispensarul, Cooperativa. «Nu faci muncă voluntară, nu-ţi dăm pâine!» - acesta era unul dintre argumentele dictaturii comuniste”.

„Lupta pentru supravieţuire avea să înceapă încă din prima zi de Bărăgan. Primul adăpost a fost între două dulapuri acoperite cu o pătură sau, pur şi simplu, sub căruţe. Spiritul de solidaritate creştea proporţional cu starea de frică şi supărare. Deportaţii, chiar dacă în majoritatea lor erau ţărani, au înţeles destul de repede că sunt victime ale politicii comuniste”.

Silviu Sarafoleanu a oferit detalii importante despre viaţa în lagăr „Satul nou era un adevărat lagăr de muncă. Activitatea lui era condusă de un comitet provizoriu alcătuit din activişti de partid, care informau zilnic, apoi din trei în trei zile, despre situaţia satului. Se trimiteau rapoarte statistice informative privind potenţialul forţei de muncă, pe vârste, sex, apt, inapt, profesii etc., tabele şi locuri de muncă”.

Mărturia lui Silviu Sarafoleanu despre momentul abandonării în Bărăgan: „Azvârliţi în câmp, prima grijă a fost să-şi construiască un acoperiş mai sigur, un fel de colibe înjghebate din te miri ce. Prima etapă de adaptare a deportaţilor, în noile condiţii de viaţă, a început prin construirea bordeielor, locuinţe ale sărăciei.

„Verificarea inventarului uman dislocat nu era departe de apelul zilnic practicat în penitenciare. Supravegherea şi evidenţa populaţiei n-au încetat până în ultima zi. Drumurile, gările şi trenurile erau patrulate de miliţie şi armată, care aveau ordin de a legitima populaţia din zona satelor noi. Evadarea era aproape imposibilă. Adaptarea a fost dureroasă şi nu s-a încheiat niciodată”.

„Fermele de stat (GAS-urile) din apropiere solicitau zilieri pentru culturile de bumbac, orez, grădinărit etc. Munca deportaţilor era dirijată şi controlată. Au fost cazuri când, pentru a-şi salva bolnavul, familia şi rudele vindeau bunuri din casă sau trimiteau la lucru copii minori. Sufocată de nedreptăţi şi necazuri, fiecare familie şi-a purtat totuşi crucea cu demnitate. În acei ani grei, Dumnezeu era singura şi marea speranţă. Nimeni şi nimic nu poate plăti suferinţele şi nici averile pierdute. Victimele deportării, ca şi tragedia Bărăganului au rămas o amintire tristă“.