Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial
La câteva zile după bombele atomice de la Hiroshima și Nagasaki, și invazia sovietică din Manciuria, Japonia Imperială capitulează în fața Aliaților, punând capăt celui de-Al Doilea Război Mondial.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
La câteva zile după bombele atomice de la Hiroshima și Nagasaki, și invazia sovietică din Manciuria, Japonia Imperială capitulează în fața Aliaților, punând capăt celui de-Al Doilea Război Mondial.

Încă din luna iulie, Marina Japoneză nu mai conducea niciun fel de operațiuni în Pacific, iar invazia insulelor era doar o chestiune de timp.

În ciuda faptului că liderii japonezi declarau public că vor lupta până la ultimul om, ei negociau în secret cu Uniunea Sovietică pentru ca aceasta să medieze o pace în termeni favorabili.

Preşedintele Truman primise cu o zi înainte de începerea reuniunii de la Potsdam informaţia secretă că „Proiectul Manhattan” se finalizase cu succes, SUA deţinea bomba atomică. De la bordul crucişătorului „Augusta”, el a ordonat ca Japonia să fie lovită cu noua armă.

La ora 8:15, bombardierul „Enola Gay” a lansat prima bombă atomică „Little Boy”, cum a fost botezată, asupra Hiroshimei, distrugerile şi pierderile umane fiind de neimaginat la Tokyo.

Truman a aprobat a doua lovitură nucleară asupra unuia din cele două oraşe, Nagasaki şi Kokura. Kokura fiind acoperit de nori, Nagasaki a suportat a doua lovitură nucleară. Cu o zi înainte, la Moscova, ambasadorul Soto fusese informat oficial că începând cu 9 august 1945 URSS declară război ţării sale.

Atacul de la Hiroshima și ulterior atacul sovietic au făcut ca premierul Suzuki și ministrul de externe Shigenori, să i-a în discuţie încetarea războiului.

Sovieticii se pregăteau însă să atace Japonia, după cum se angajaseră să o facă prin promisiunile de la Teheran și Ialta.

Incălcând pactul de neutralitate sovieto-japonez, URSS declară război Japoniei și, imediat după miezul nopții, invadează Manchuko. În aceeași zi, la câteva ore distanță, a doua bombă atomică americană distruge orașul Nagasaki.

Înalta conducere a Armatei japoneze subestima amenințările. Amiralul Toyoda, șeful Statului Major al Marinei, credea că Statele Unite nu reușiseră să construiască decât o singură bombă atomică.

Are loc o întâlnire a Consiliului Suprem. Suzuki tocmai se întâlnise cu Împăratul Hirohito și argumentează că războiul nu mai poate continua. Shigenori se pronunță în favoarea acceptării termenilor Declarației de la Potsdam.

Până la sfârșitul întâlnirii, Suzuki, Shigenori și Amiralul Yonai sunt pentru acceptarea condițiilor de la Potsdam, cu condiția propusă de Shigenori, în timp ce ceilalți trei, generalii Anami și Umezu și Amiralul Toyoda insistă asupra unei capitulări condiționate prin care Japoniei să se ocupe singură de dezarmare și de criminalii de război și renunțarea la ideea ocupației Aliate.

Chiar în timpul întâlniri, membrii Consiliului primesc vestea atacului de la Nagasaki.

Împăratul Hirohito anunță la radio capitularea Japoniei, împotriva tuturor opozanţiilor. Două săptămâni mai târziu, Japonia este ocupată de puterile aliate. Ceremonia de capitulare are loc în data de 2 septembrie, la bordul navei americane USS Missouri. Oficialii japonezi semnează atunci actul oficial de capitulare, punând capăt războiului.

Starea de război dintre Japonia și Aliați se termină oficial prin intrarea în vigoare a Tratatului de la San Francisco, în aprilie 1952. Patru ani mai târziu, în 1956, Japonia și Uniunea Sovietică semnează tratatul de pace.

După capitularea Germaniei, la Conferința la nivel înalt de la Potsdam s-a hotărât crearea Consiliului Miniștrilor Afacerilor Externe, compus din reprezentanții Chinei (numai pentru problemele Asiei), Franței, Marii Britanii, SUA și URSS. Urma să funcționeze ca organ permanent pentru încheierea tratatelor de pace cu Italia, Bulgaria, Finlanda, Ungaria și România.

La prima sesiune a Consiliului Miniștrilor, Ministrul de Externe sovietic a prezentat proiectul tratatelor de pace cu Bulgaria, Ungaria și România. La ultima sesiune s-au discutat și au fost elaborate proiectele tratatelor de pace cu cele cinci ţări aliate ale Germaniei și s-au hotărât data și locul convocării Conferinței de Pace: Paris, 29 iulie, cu participarea a 21 de state.

Negocierile pentru încheierea tratatelor de pace s-au desfăşurat într-o atmosfera tensionată, se acumulau norii grei ai războiului rece. În răsăritul Europei, partidele comuniste, sprijinite de Uniunea Sovietică, îşi continuau ofensiva pentru acapararea totală a puterii. În Grecia, insurgenții comuniști își continuau lupta împotriva guvernului legal, în timp ce Turcia era supusă unor presiuni sovietice în Marea Neagră și Caucaz.

Conferința de Pace de la Paris a fost urmată de semnarea Tratatelor de Pace dintre Aliați și statele Axei. De partea Aliaților erau Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Uniunea Sovietică, Polonia, Grecia, Iugoslavia și Cehoslovacia. De partea celor înfrânți, membrii Axei, Italia, România, Ungaria, Bulgaria și Finlanda.

Deschiderea Conferinței de Pace a avut loc la Palatul Luxemburg, convocată de puterile învingătoare, pentru a dezbate proiectele de pace cu Italia, România, Ungaria, Bulgaria și Finlanda.

Clauzele stipulau că semnatarii vor lua toate măsurile necesare "pentru a asigura tuturor persoanelor de sub jurisdicția sa indiferent de rasă, sex, limbă sau religie, drepturile umane și libertățile fundamentale, inclusiv libertatea de expresie, a presei, a religiilor, a opiniei politice și a întâlnirilor publice".

Conferința însă nu avea dreptul de a lua hotărâri, ci doar de a face recomandări Consiliului Miniștrilor Afacerilor Externe ai marilor puteri, singurul organism abilitat să ia decizii.

James Byrnes, secretar de stat în administrația americană delcara: "Ziua de 10 februarie a fost rezultatul unei lungi și plictisitoare serii de conferințe, reuniuni, discuții contradictorii, care s-au derulat într-un climat cu totul altul decât cel cordial, întrerupt de continue suspiciuni nejustificate care au făcut o atmosferă apăsătoare și au împiedicat ca bunele intenții inițiale să prevaleze …. evenimentul care s-a realizat la 10 februarie ar putea avea o influență tragică asupra viitorului lumii", atrăgând atenția că "tratatele de la Pari

Tratatele au permis Italiei, României, Ungariei, Bulgariei și Finlandei să își continue responsabilitățile ca state suverane în relațiile internaționale. Au fost incluse o serie de clauze care defineau despăgubirile de război şi drepturile minorităților.

Fiecare guvern se obliga să împiedice renașterea fascismului sau a oricărei organizări "politice, militare sau semi-militare, al căror scop ar fi acela de a împiedica accesul la drepturile democratice."

Au avut loc ajustări teritoriale incluzând sfârșitul imperiului colonial al Italiei din Africa și modificări ale frontierelor.

România își primea înapoi Nordul Transilvaniei, cedată Ungariei prin Dictatul de la Viena dar pierdea Nordul Bucovinei și Basarabia în favoarea Uniunii Sovietice.

Finlanda pierdea aproximativ 10% din suprafața sa în favoarea Uniunii Sovietice. Această cerere a sovieticilor a fost privită ca o mare nedreptate în rândul aliaților, mai ales datorită simpatiei de care se bucura Finlanda, după războiul pe care l-a avut cu Uniunea Sovietică.

Italia ceda localitățile Tende și La Brigue Franței, Zadar (actual pe teritoriul Croației) și regiunea Istria (actual pe teritoriul Croației și Sloveniei) Iugoslaviei și arhipelagul Dodecanez Greciei.

Cele 32 de state participante au fost împărțite în mai multe grupe, și anume: Marile Puteri, statele “invitate” și statele aliate cu Germania.

Marile Puteri, SUA, URSS, Marea Britanie, Franța și China, care aveau un rol hotărâtor (în special primele trei) în luarea deciziilor și impunerea punctului lor de vedere.

Statele din cele două grupe, reunite sub numele de Puterile Aliate și Asociate, aveau drept de vot. Alte șase țări participau la conferința cu titlu consultativ: Mexic, Cuba, Egipt, Iran, Albania și Austria.

Un grup de 16 state "invitate": Australia, Belgia, RSS Bielorusă, Brazilia, Canada, Etiopia, Grecia, India, Noua Zeelandă, Norvegia, Olanda, Polonia, Cehoslovacia, Uniunea Sud-Africană, RSS Ucraineană și Iugoslavia. Aceste state aveau dreptul să formuleze observații și propuneri ce urmau a fi supuse la vot și, în cazul acceptării lor, trecute în competența Consiliului Miniștrilor Afacerilor Externe.

Ultima categorie era a celor cinci state aliate cu Germania. Acestea erau privite global, fără să se țină cont de contribuția lor la victoria finală în război. Cele cinci țări aveau dreptul să-și exprime punctul de vedere numai când erau solicitate, puteau înainta memorii și materiale, dar acestea nu puteau fi considerate documente de lucru și nici nu puteau fi luate în discuție decât dacă erau însușite, ca amendamente, de state din primele două categorii.

Cortina de fier reprezintă o linie care despărțea Europa în țări comuniste și țări necomuniste. Cortina de fier a căzut în 1989, o dată cu revoluțiile din estul Europei. După capitularea Germaniei, prin care a luat sfârşit al doilea război mondial în Europa, ofiţerii americani şi britanici nu ştiau cum stau lucrurile în zona sovietică de ocupaţie din Germania din cauza lipsei URSS de transparentă.

Primul ministru britanic Churchill, foarte îngrijorat de ceea ce părea a fi refuzul sovieticilor de a coopera cu aliaţii lor în probleme de interes comun, i-a telegrafiat preşedintelui american Truman că „a fost trasă o cortină de fier în faţa aliaţilor vestici”.

Dar cariera publică a expresiei „cortina de fier” a început la Westminster College din Fulton, când Churchill i-a dat drumul în lume, unde avea să devină cea mai faimoasă şi mai caracteristică expresie asociată cu războiul rece. Printr-o ironie, Cortina urmărește îndeaproape prevederile "acordului procentajelor".

Două luni mai târziu, la Conferinţa de la Potsdam, Churchill a folosit o variantă a metaforei sale când a protestat pe lângă Stalin că sovieticii împrejmuiseră cu „un gard de fier” misiunea britanică din România.

Churchill declara „o cortină de fier a coborât tăind în două continentul. În spatele ei se află toate capitalele vechilor state ale Europei Centrale şi de Est, Varşovia, Berlin, Praga, Viena, Budapesta, Belgrad, Bucureşti şi Sofia, toate aceste oraşe celebre şi aşezările din jurul lor se află în ceea ce aş putea numi sfera sovietică şi toate sunt supuse, într-o formă sau alta, nu numai influenţei sovietice ci şi, într-o foarte mare şi crescândă măsură, controlului de la Moscova”.

Churchill şi-a reluat sintagma iniţială, descriind situaţia din Europa de Răsărit, declarând în Camera Comunelor că „nu este imposibil ca o tragedie de mari proporţii să se desfăşoare în spatele cortinei de fier”.

Ideea de cortină a mai fost folosită în contextul celui de-al doilea război mondial, la 25 februarie 1945. Publicaţia germană Das Reich prezisese că în cazul unei capitulări a Germaniei „se va lăsa imediat o cortina de fier în spatele căreia se va produce măcelărirea în masă a oamenilor”.

Churchill a întreprins o vizită în URSS, în vederea împărţirii Europei cu Stalin. In cadrul Celei de a Patra Conferinţe de la Moscova, s-a stabilit modul în care se va executa controlul asupra statelor din Europa de sud-est. Întelegerea secretă, cunoscută sub numele de Acordul de Procentaj, a stabilit în procente, câtă influenţă va primi fiecare stat. Pentru România - 90% Rusia si 10% alţii, Grecia - 90% Marea Britanie în întelegere cu SUA si 10% Rusia, Iugoslavia - 50-50%, Ungaria - 50-50%, Bulgaria - 75% Rusia si 25% alţii.