Escaladarea Războiului Rece
Criza Suezului, revolta muncitorilor din Berlin din Germania de Est, Zidul Berlinului, un simbol al Războiului Rece, Revoluția Ungară, Pactul de la Varşovia.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Egiptului a fost atacat de către Franţa și Marea Britanie pentru redobândirea controlului asupra Canalului Suez și Israel care cerea încetarea atacurilor unităților neregulate egiptene „fadaiun” contra coloniilor și populației civile israeliene, precum și respectarea dreptului la navigație a vaselor israeliene prin Canalul Suez.

Criza politico-militară a izbucnit ca urmare directă a hotărârii prim-ministrului Gamal Abdul Naser de a naţionaliza Canalul Suez, respectiv respingerea ofertei americano-britanică de a construi barajul de la Assuan, lucrare care urma să permită irigarea unui milion de hectare de teren în Egipt şi să rezolve o parte din problemele de aprovizionare ale ţării.

Această hotărâre avea consecințe negative atât asupra Marii Britanii care era principala beneficiară a canalului cât şi asupra Franței. Negocierile nu au dus la nici un acord. Pierderea controlului asupra canalului, i-a determinat pe britanici şi francezi, împreună cu Israelul, să elaboreze un plan de ripostă asupra Egiptului.

Israelienii au atacat cu tancuri, traversând Peninsula Sinai şi înaintând spre canal. Britanicii şi francezii au intrat în acţiune bombardând aerodromuri egiptene. Improvizaţia a inclus chiar un ultimatum anglo-francez dat ambilor beligeranţi cărora li se cerea să se retragă fiecare la 10 mile de o parte şi de alta a canalului, deşi israelieni încă se aflau la 70 de mile distanţă.

În urma anunţului făcut de secretarul de stat John Foster Dulles că Statele Unite vor retrage sprijinul financiar pe care-l promiseseră Egiptului pentru construirea Digului de la Assuan, preşedintele egiptean Nasser a naţionalizat canalul, ale cărui acţiuni, în majoritatea lor, erau deţinute de Marea Britanie şi Franţa. A declarat că această măsură îi va aduce venitul de care avea nevoie ca să acopere golul creat de către retragerea împrumutului american.

Forţele britanice şi franceze au început să debarce la Port Said şi în alte locuri. Administraţia americană a lui Eisenhower s-a alăturat Uniunii Sovietice şi i-a presat pe membrii coaliţiei să înceteze atacurile. Americanii au fost nemulțumiți de decizia luată de Franța şi Marea Britanie fără consimţământul lor, astfel le-a refuzat garantarea securității față de URSS, care a dat un ultimatum cu privire la a se pune capăt operațiunii și a declarat că este gata să ulitizeze arme moderme distructive.

Atacul împotriva Egiptului s-a produs în timp ce sovieticii invadau Ungaria, în contextul revoluţiei ungare, fiind abătută atenţia şi energiile lumii de la luptătorii pentru libertate care înfruntau tancurile sovietice pe străzile Budapestei. Razboiul din Suez are doi învingători: URSS și Egiptul. Pentru sovietici acest conflict a inaugurat seria ocaziilor de a influenţa evenimentele din Orientul Mijlociu.

URSS a acordat împrumut Egiptului. După criza Suezului, Egiptul, care tocmai se eliberase de presiunea occidentului imperialist, a stabilit relaţii strânse cu URSS. URSS a acordat o investiție de circa o treime din costul barajului Assuan la care au lucrat și tehnicieni sovietici. Sub influența sovietică, Nasser a introdus în Egipt sistemul de economie socialist. Rusia sovietică a reuşit să-şi crească influenţa asupra Orientului Mijlociu.

Blocul comunist s-a confruntat cu o primă puternică criză în contextul declanşării unor revolte în partea estică a Berlinului. Nemulţumiţi de creşterea generală a normelor de lucru cu 10%, muncitorii din capitala Republicii Democrate Germane au luat hotărârea de a intra în grevă.

Treptat mişcarea s-a extins în mai multe oraşe din RDG, căpătând o mare amploare. Apoi au fost alese comitete de grevă, au fost elaborate programe şi organizate manifestări, care însă au degenerat şi au produs incidente violente. Numeroase clădiri aparţinând Partidului au fost incendiate, au fost blocate diferite căi de acces, iar manifestanţii au scandat lozinci anticomuniste.

În Berlinul de Est, tulburările au fost dintre cele mai grave, zeci de mii de manifestanţi înfruntând autorităţile comuniste germane, care au reprimat mişcarea greviştilor cu violenţă, însă nereuşind să readucă ordinea.

Ritmul rapid de industrializare şi modul abuziv exercitat de aparatul represiv asupra societăţii civile au provocat o mare nemulţumire în rândul populaţiei din statele blocului sovietic, situaţie cunoscută şi la Moscova. Noua conducere a URSS renunţase la ritmul forţat şi agresiv dus de Stalin şi adoptase o politică mai prudentă, încercând să inspire şi liderilor democraţiilor populare necesitatea schimbării. Aceştia sperau să evite tulburări grave ce ar fi putut apărea, însă fără a scăpa din mâini controlul total asupra acestor ţări.

Reacţia timidă a regimului lui Walter Ulbricht a determinat intervenţia trupelor sovietice care, acţionând ca formă de ajutor pentru trupele est-germane, au înăbuşit protestul. Pentru întreaga RDG, numărul victimelor s-a estimat la aproximativ 500 de morţi, iar cel al arestărilor şi al deportărilor, cel mai adesea în lagăre sovietice, la circa 25.000.

wip

Germania a fost divizată în două țări: Republica Federală, de partea vestică și Republica Democrată, de partea sovietică. Berlinul era controlat pe jumătate de puterile occidentale, o insulă democratică în interiorul unei țări comuniste. Berlinul a devenit un ghimpe în coasta sovieticilor. Migrarea a peste două milioane de germani din zona comunistă spre Occident a determinat autoritățile comuniste să ia măsuri de prevenire a acestui exod ce ducea la depopularea statului. Economia Germaniei democrate era la un pas de colaps la începutul anilor 60.

Soluția comuniștilor a constat în ridicarea unui zid în mijlocul capitalei germane, pe unde plecau cei mai mulți dintre refugiați. Primele bariere au fost ridicate. Berlinezii au fost șocați când s-au trezit în acea dimineață de duminică. Ceea ce fusese până cu o zi înainte o graniță fluidă se transformase într-o frontieră rigidă, foarte strict păzită.

În Germania de Est, zidul era numit „Pavăza de protecție antifascistă” iar în Germania de Vest, i se spunea „Zidul Rușinii”. Autoritățile est - germane au susținut că zidul era menit să-i protejeze pe cetățeni de fasciștii occidentali și de spioni.

Partea de vest a Zidului era acoperită de graffitti-uri, spre deosebire de cealaltă, care a rămas mereu gri. Acest fapt se explică prin prezența forțelor armate din partea est-germană a Zidului, care nu permiteau nimănui să se apropie de el.

Circa 60.000 de oameni din RDG care lucrau în Berlinul de Vest s-au trezit că nu mai pot merge la muncă. Mii de familii au fost despărțite de ridicarea zidului, iar oamenii care au rămas în mod întâmplător să doarmă la cineva în partea cealaltă a orașului au rămas blocați de partea cealaltă a zidului.

Bariera care separa Berlinul de Vest de cel de Est consta din două ziduri de beton, între care se afla o așa-zisă „zonă a morții” de aproximativ 150 m păzită de soldați înarmați cu mitraliere. Zidul Berlinului a început ca un gard de sârmă ghimpată, transformat până în 1975 într-un sistem complex de baricade și capcane, cu 155 km de zid, 127.5 km de gard electric, 302 turnuri de pază, 20 de buncăre și 11.000 de soldați însărcinați cu păzirea lui.

Aproximativ 140 de oameni au murit încercând să treacă granița dintre Est și Vest. Prima victimă a zidului a fost Ida Siekmann care a încercat să sară de la geamul balconului ei care dădea spre o stradă aflată, teoretic, în zona Berlinului de Vest. Din cei 10.000 de oameni care au încercat să scape din Germania de Est, peste 5000 au reușit trecând peste sau sub Zidul Berlinului.

În 1989, Zidul Berlinului a fost distrus. Era primul pas către reunificarea Germaniei. După câteva săptămâni de proteste de stradă, guvernul comunist a permis cetăţenilor să-şi viziteze rudele din vest. Mii de est germani au escaladat zidul la Poarta Brandenburg, strigând din toate puterile „Zidul a disparut!”. Toate punctele de trecere a frontierei au fost desființate la 1 iulie 1990, iar în luna octombrie a aceluiași an, Germania a redevenit o singură țară.

Nikita Hrușciov a rostit Discursul Secret, unul dintre documentele politice cu cel mai mare impact asupra ultimului secol. Discursul a denunțat „cultul personalității” lui Stalin, făcându-i cunoscute crimele, fapt ce a zguduit comunismul global, chiar și în China, Mao considerând că Hrusciov este cel care a îngropat comunismul. Acesta este fondul pe care Revoluția Maghiară a izbucnit.

Opoziţia maghiară a fost inspirată de revoltele muncitoreşti de la Poznan din Polonia unde Reformatorul Wladyslaw Gomułka a reuşit să preia conducerea Partidului Muncitoresc Unit Polonez, convingând o impresionantă delegaţie sovietică condusă de Hruşciov să renunţe la forţă. În schimb Varşovia a asigurat faptul că nu va trăda lagărul comunist şi Tratatul de la Varşovia. Ungaria era cuprinsă de un focar revoluţionar, a cărui stopare a necesitat intervenţia armată a trupelor sovietice.

A fost organizată o mare adunare populară, în semn de solidaritate cu polonezii. În timpul manifestării, s-a conturat un veritabil program revoluţionar, care cuprindea revendicări precum plecarea trupelor sovietice staţionate în Ungaria, organizarea unor alegeri libere sau egalitatea deplină cu Uniunea Sovietică. Această manifestaţie a studenţilor din Budapesta, amplificată spontan până la nivelul unei demonstraţii populare de proporţii a căpătat, din cauza exceselor inutile ale Securităţii autohtone, caracterul unei revoluţii.

A fost convocată la Kremlin o delegaţie a Partidului Celor Ce Muncesc, denumirea oficială a Partidului Comunist din Ungaria. careia i-au fost impuse schimbări la vârful conducerii de partid şi de stat. Moscova l-a desemnat lider al Cabinetului pe Imre Nagy, un fost comunist moscovit, care colaborase cu NKVD-ul. Societatea maghiară a fost scindată de politica nehotărâtă a conducerii maghiare induse de Moscova.

În aceeaşi noapte, intervenţia tancurilor sovietice, chemate de liderii maghiari pentru a restabili liniştea, a radicalizat spiritele, revendicările căpătând un pronunţat accent naţional şi antisovietic. În numai treisprezece zile, în Ungaria s-a revenit la sistemul pluripartit, a fost decisă retragerea trupelor sovietice şi ieşirea ţării din Pactul de la Varşovia şi a fost proclamată neutralitatea.

Poziţia lui Nagy a început să fie periclitată și a fost exclus din Biroul Politic şi chiar din partid. Linia promovată de Nagy a avut însă efecte importante. În primul rând, i-a creat acestuia o imagine de vizionar şi de reformator. În al doilea rând, a fragmentat partidul între două concepţii diferite privind viitorul comunist al Ungariei. De asemenea, a încurajat intelectualii, care se bucuraseră de o relativă libertate în perioada lui Nagy, să fie mult mai implicaţi în viaţa publică, de pe poziţii critice.

Gestul disperat al autorităţilor de a folosi arme pentru dispersarea demonstranţilor, în rândul cărora s-au înregistrat victime, a dus la radicalizarea acestora şi la iruperea revoltei. Comuniştii maghiari au fost siliţi astfel să solicite ajutorul militar al Armatei Roşii împotriva propriului popor. Trupele sovietice au atacat Budapesta pe care au ocupat-o în întregime. Au fost distruse și focarele de rezistență din alte localități. A început un exod masiv, circa 200.000 de maghiari fugind prin Iugoslavia și Austria. Imre Nagy împreună cu alți

Revoluţia maghiară a dat prima lovitură puterii şi autorităţii Moscovei, afectând într-o măsură diferită toate statele membre ale blocului comunist. Acest episod sângeros din istoria Ungariei Comuniste a tras un puternic semnal de alarmă asupra ceea ce înseamnă URSS, controlul şi represiunea acestei puteri mondiale la cotele ei maxime. Ungaria a deschis calea spre libertate, a deschis minţile celor care doreau să se deschidă şi să cunoască adevărata „valoare” a comunismului sovietic, zguduind întreg bloc comunist de sub influenţa sovietică.

Pactul de la Varsovia, sau „Tratatul de prietenie, cooperare şi asistenţă mutuală” este o alianţă militară intre URSS, Albania, Bulgaria, Republica Democrată Germania, Cehoslovacia, Polonia, România şi Ungaria. Membrii pactului şi-au luat angajamentul să se apere unii pe alţii, dacă unul sau mai mulţi dintre ei erau atacaţi. Pactul se obliga sa asigure pacea în cadrul blocului comunist european şi să prevină o posibilă revoltă anticomunistă. A fost un răspuns la crearea NATO si a transformării Germaniei de Vest în stat independent și aderarii ei la NATO.

Principalul obiectiv al pactului de la Varșovia era de a asigura securitatea imperiului sovietic și obediența statelor-statelit. În caz de conflict militar rolul de conducere urma să revină Marelui Stat Major al Uniunii Sovietice. Moscovei i se acorda dreptul de a-și păstra trupele staționate pe teritoriul „aliaților” săi. Tratatul urma să rămână în vigoare timp de 20 de ani sau până la semnarea unui pact de securitate Est-Vest. Pactul a devenit un mod de supraveghere a acţiunilor naţiunilor intrate în sfera de influenţă sovietică.

Forţele Pactului de la Varşovia au fost refolosite în contextul declanşării evenimentelor interne din Cehoslovacia. O forţă constituită din 23 de divizii ale armatei sovietice a intrat în Cehoslovacia sprijinită de o divizie maghiară, două est-germane, una bulgară şi două poloneze. România a fost contra intervenţiei şi în consecinţă a refuzat să contribuie cu trupe. Ideea creări Tratatul de la Varşovia a aparţinut lui Nikita Hruşciov.

Moscova cerea atât participarea numeroasă, cu efective sporite la compunerea Foţelor Armate Unite, cât și o creştere semnificativă a cheltuielilor de înarmare, în defavoarea dezvoltării statelor respective. URSS a fost principalul furnizor de armament şi echipament tehnologic militar pentru statele membre, cu excepţia pentru o bună perioadă de timp a României. Pactul a fost reînnoit în 1975, apoi din nou în 1985.

Prima intervenţie în forţă a Pactului de la Varşovia a avut loc în Ungaria, stat membru. În timpul revoluţiei maghiare, după ce guvernul maghiar condus de Imre Nagy a anunţat că Ungaria se retrage din Pactul de la Varşovia, trupele Tratatului au intrat pe teritoriul maghiar pentru a-l repune în fruntea ţării pe János Kádár.

Albania a încetat să mai fie membru activ al alianţei după ruptura chino-sovietică, criză în care regimul dur stalinist din Albania s-a situat de partea Chinei. NATO şi Pactul de la Varşovia nu au intrat niciodată în conflicte armate directe, dar au fost părţi în Războiul Rece pentru mai mult de 35 de ani. Căderea regimurilor comuniste în Europa de Est a atras după ele și destrămarea Pactului de la Varşovia.

Poziţia critică a României la adresa pătrunderii trupelor Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia, a creat premisele unui posibil atac militar asupra țării. Potrivit unui plan emis de serviciile secrete britanice şi olandeze, trupele sovietice, ungare şi poloneze urmau să invadeze România la ora 4.00 dimineaţa.

Sub influența NATO, Tratatul de la Varșovia aduna forțele militare ale statelor semnatare sub o comandă militară unică, inițial a Mareșalului Konev, deci dominată de armata sovietică. În armatele statelor membre armele au fost standardizate, au fost introduse manualele militare ale armatei sovietice, s-au organizat programe comune de pregătire, manevre comune anuale și, nu în ultimul rând, uniforme inspirate din stilul armatei sovietice.

În cadrul tratatului de prietenie, alianţă şi asistenţă mutuală sino-sovietică URSS oferea ajutor economic Chinei, dar înţelegerea era mult mai favorabilă părţii ruse. Pentru acest ajutor trebuia trimisă o mare parte din rezerva chineză de aur, iar cei 10.000 de specialişti trimişi erau întreţinuţi pe banii Chinei, bani care erau împrumutaţi tot de la sovietici. Pe măsură ce termenii acordului şi-au făcut simţite efectele, relaţiile între ţări s-au răcit, pentru că era o mare diferenţă faţă de aşteptările iniţiale ale chinezilor.

Tratatul din 1950, nu era satisfăcător pentru Stalin, care a fost nevoit să renunţe la bazele navale de la Port Arthur şi Dalian, retrocedate Chinei comuniste. Totuşi, tratatul a consolidat relaţiile dintre URSS şi China Populară, din punctul de vedere al ajutoarelor economice şi tehnice, cât şi din perspectiva integrării regimului chinez în cadrul blocului socialist dirijat de URSS, chiar dacă Mao revendicase dintotdeauna autonomia şi paritatea în relaţiile cu PCUS.

Mao obţine de la Hruşciov noi credite şi ajutoare pentru industrializarea Chinei, rămânând impresionat de progresele realizate în sectorul producţiei şi de programul spaţial. Însă, redimensionarea imaginii lui Stalin, iniţiată de Hruşciov, l-a neliniştit profund pe Mao, care vedea în criticarea „cultului personalităţii” un pericol în perspectivă pentru statura sa politică. Aceeaşi senzaţie a avut-o şi ani mai târziu, când Hruşciov a fost destituit, de data aceasta cu motivaţia că s-ar fi lansat în politici economice „nechibzuite”.

URSS denunță acordurile nucleare cu China. Comuniștii chinezi au denunţat în mod oficial „Grupul revizionist trădător al conducerii sovietice”. Partidul Comunist al Uniunii Sovietice a condamnat în cadrul celui de al XXII-lea Congres pozițiile comuniștilor chinezi și albanezi. Relațiile diplomatice cu aceștia vor fi rupte.

Ruptura sino-sovietică a avut cauze de ordin ideologic deoarece o dată cu venirea lui Nichita Hruşciov în fruntea PCUS, URSS a hotărât să promoveze o coexistenţă paşnică în raport cu democraţiile occidentale. Mao Tzedong vroia în schimb să menţină o atitudine beligerantă faţă de Occident. Hruşciov critica excesele Marelui Salt şi acuza o deviere de la modelul sovietic. Mao acuza URSS de revizionism, prezicând că, în curând, primul stat socialist din lume avea să ia calea restaurării capitaliste.

Ruptura în relaţiile diplomatice dintre URSS şi Republica Populară Chineză, a fost la un pas să degenereze într-un război, în timpul Conflictului de frontieră chino-sovietic.

China acuza „aventurismul” și „defetismul” Uniunii Sovietice. Partidul Comunist Chinez adresează Rusiei o „scrisoare în 25 de puncte” la care răspunsul URSS din Pravda a fost ruperea ideologică dintre cele două puteri.

URSS a decis retragerea propriilor experţi din China, accentuând izolarea marelui stat asiatic şi creând dificultăţi considerabile progreselor industriale şi de producţie. China se prezenta în faţa mişcării comuniste internaţionale drept unica garanţie a unei lupte coerente în vederea construcţiei socialismului împotriva imperialismului, acuzând URSS de a fi abandonat această luptă odată cu politica coexistenţei paşnice cu Occidentul.