
Internaționalizarea războiului din Sfântul Imperiu. Edictul de Restituire din 1629 și alienarea principilor protestanți
Între ieșirea Danemarcei și angajarea Suediei în conflict
În contextul în care Suedia se pregătea de invazia asupra Pomeraniei din Sfântul Imperiu, împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg a comis o eroare strategică importantă iar modul în care a persistat în această greșeală- Edictul de Restituire a proprietăților ecleziastice din 1629- a constituit punctul culminant al alienării principilor protestanți din Imperiu față de suveranul lor, Ferdinand al II-lea. Edictul de Restituire, în interpretarea împăratului, ar fi trebuit să așeze lucrurile în acord cu Aranjamentul de la Augsburg din 1555 iar proprietățile ecleziastice ce fuseseră confiscate prin diverse metode în timpul conflictelor să se întoarcă la proprietarii de drept. Numai că măsura îi va avantaja, în felul în care a fost implementată, pe simpatizanții catolici, ceea ce va crea consternare și îndârjirea opoziției față de împăratul de la Viena. Privită retrospectiv măsura pare cel puțin pripită și un fel de autosabotaj inutil politic din moment ce armatele imperiale controlau militar la finele anilor 20 ai secolului al XVII-lea situația din teritoriile Sfântului Imperiu.
Înfrângerea Danemarcei de armata imperială a lui Ferdinand al II-lea de Hasburg, ieșirea ei din război prin Pacea de la Lubeck - ceea ce a pus capăt etapei daneze a Războiului de Treizeci de Ani - a deschis opțiunile Suediei pentru o angajare în conflict. Trupele Sfântului Imperiu ajunse la Marea Baltică au declanșat debutul angajării regelui Suediei, Gustav Adolf, împotriva împăratului Ferdinand al II-lea. Deja cu un an înaintea victoriei taberei imperiale asupra Danemarcei - 1628 - regele suedez era atent la evoluția situației, fiind dispus să acorde asistență Danemarcei, moment în care un alt stat cu care Suedia era în dispută de ceva vreme asupra controlului Mării Baltice, Polonia, a luat în considerare oferirea unui ajutor, de data aceasta oficial, împăratului Ferdinand al II-lea. Micile conflicte separate și care s-au desfășurat paralel cu evenimentele din Sfântul Imperiu s-au intersectat între 1628 și 1630, constituindu-se premisele pentru transformarea Războiului de Treizeci de Ani într-unul european.




Atacul trupelor Imperiului Otoman asupra sudului Poloniei - tehnic asupra „Republicii Celor Două Națiuni”, cum era denumită Uniunea Polono-Lituaniană valabilă în anii Războiului de Treizeci de Ani- l-a determinat pe regele Suediei, Gustav Adolf, să profite de momentul oportun. Extinderea controlului în Marea Baltică s-ar fi putut obține prin înfrângerea regatului polono-lituanian iar momentul era, din perspectiva regelui suedez, de neratat. Conflictul din anii 1620-1621, deși a „rulat” în paralel cu evenimentele interne din Sfântul Imperiu, s-a intersectat cu acesta spre finalul deceniului atunci când, în apropierea momentului de eliminare a Danemarcei din conflict, trupele imperiale ale Sfântului Imperiu s-au aventurat în ajutorul polonezilor, deschizând culoarul intervenției suedeze împotriva Imperiului.





După înfrângerea Danemarcei și retragerea ei din Războiul de Treizeci de ani armatele împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg se aflau cantonate în teritoriile din nordul Sfântului Imperiu. Spania, acum că Imperiul se eliberase de rival, făcea presiuni asupra împăratului pentru a atrage armata Habsburgilor într-o operațiune comună împotriva Provinciilor Unite olandeze cu care spaniolii desfășurau deja un război, pe episoade, de câteva decenii. În același timp, contele spaniol Olivares îi sugera lui Wallenstein să convingă Liga Hanseatică - cunoscuta alianță comercială a orașelor din nordul continentului european - să se alăture proiectului, dat fiind faptul că trupele imperiale se aflau chiar în zonă și, la nevoie, în loc de persuadare se putea folosi constrângerea. Proiectul a eșuat din cauza faptului că Wallenstein a acționat în „modul lui” printre membrii Ligii Hanseatice care au început să devină suspicioși pe intențiile declarate drept onorabile ale împăratului.





Comandantul suprem al armatelor împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg din Sfântul Imperiu, Albrecht von Wallenstein, l-a mandatat pe generalul Hans Georg von Arnim să impună orașului hanseatic de la Marea Baltică, Stralsund, acceptarea staționării unui corp de oaste imperială în și în preajma orașului. După ce notabilitățile orașului au refuzat termenii trupele imperiale au declanșat un asediu asupra acestuia, asediu în care s-au implicat și suedezii și danezii, rezistența acestora în fața armatei Habsburgilor devenind în rândul suporterilor protestantismului drept imaginea-prototip a unor eroi care se luptă cu tiranul catolic: împăratul.







În urma înțelegerii dintre împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg și regele Uniunii polono-lituaniene, Sigismund al III-lea Vasa, vase din flota poloneză urmau să fie puse la dispoziția generalului imperial Wallenstein pentru nevoile din nordul Mării Baltice - blocarea atacurilor daneze - dar, la schimb, ar fi trebuit să participe militar de partea polonezilor în efortul de război pe care aceștia îl desfășurau de câțiva ani împotriva armatelor suedeze. Alianța celor doi a reușit din punct de vedere militar, numai că la nivel diplomatic cât și pentru parcursul ulterior al Războiului de Treizeci de Ani, personajul ales să conducă detașamentele armatei imperiale de partea polonezilor în vederea respingerii armatei suedeze nu era tocmai cel mai potrivit. Generalului Hans Georg von Arnim i se reproșa de către comandamentul polonez că a luptat fără tragere de inimă, dat fiind trecutul lui în care fusese contractat la un moment dat sub flamura regelui suedez. Mai mult, Arnim în mod deschis se opusese unei intervenții în conflictul polono-suedez.







În timp ce operațiunile militare se desfășurau în Sfântul Imperiu în primul deceniu al acestuia - 1618-1628 - o serie de alte conflicte mai vechi și care se desfășurau cu întreruperi s-au reactivat, precum conflictul polono-suedez. Celălalt era războiul dus de Spania împotriva Provinciilor Unite olandeze, conflict care dura de câteva decenii, cu întreruperi, și care adusese Spania în pragul falimentului. Deși firul central al Războiului de Treizeci de Ani este dat de evenimentele din Sfântul Imperiu, întreaga armătură de conflicte paralele s-au interconectat în intervalul dintre ieșirea Danemarcei din război și angajarea Suediei împotriva Habsburgilor din Sfântul Imperiu. Protagoniștii conflictelor din jurul Sfântului Imperiu s-au alipit și ei, cu rivalităților lor, în războiul din teritoriile Imperiului cu intenția de bloca, prin intermediul unei alianțe dacă nu au reușit în nume propriu, adversarul tradițional. Dar acest lucru nu a făcut decât să escaladeze conflictul și mai mult. A fost un clasic exemplu de „benzină aruncată pe foc”.







Spania l-a abordat de câteva ori pe împăratul Sfântului Imperiu Ferdinand al II-lea de Habsburg, încercând să îl convingă să se alăture în războiul împotriva Provinciilor Unite olandeze, dar acesta a refuzat de fiecare dată motivând că nu e conflictul lui, el fiind ocupat cu rebelii din Sfântul Imperiu. Însă, decizia noului lider al Generalității Provinciilor Unite, Frederick Henry, de a ataca s’Hertzogenbosch, al doilea oraș ca mărime din sudul Țările de Jos și care rămăseseră fidel Spaniei, a dus a decizia împăratului Ferdinand al II-lea de a oferi asistență orașului asediat de trupele olandeze. În urma cuceririi orașului s’Hertzogenbosch din sudul Țărilor de Jos, fidele Spaniei, de către armata Provinciilor Unite olandeze, regele Spaniei Filip al IV-lea a trecut peste opinia contelui Olivares, liderul de cabinet, și a cerut deschiderea discuțiilor preliminare în vederea încheierii unui armistițiu cu Provinciile Unite. Liderul Generalității Provinciilor Unite olandeze a răspuns pozitiv și pentru moment s-a consemnat sistarea ostilităților. Cele două părți au decis să evite confruntările din teritoriile de nord-vest ale Sfântului Imperiu.




Disputa privind ducatul Mantovei a fost încă un exemplu de conflict paralel cu cel care se desfășura secvențial în Sfântul Imperiu - cunoscut sub numele de Războiul de Treizeci de Ani - și care a implicat țări care ulterior s-au coalizat una împotriva celeilalte în alianțe prin intermediul cărora își vor transporta și importa propriile dispute, dând Războiului de Treizeci de ani o anvergură europeană. Disputa asupra moștenirii ducatului de Mantova i-a determinat pe spanioli să intervină ca să-și protejeze posesiunile din nordul Italiei cum, la fel, împăratul Sfântului Imperiu, Ferdinand al II-lea de Habsburg a intervenit și el pentru a salvgarda interesele imperiale din nordul Italiei. Franța a intervenit și ea iar conflictul care putea să fie unul de moștenire și descendență locală a devenit o mare „bulă” politică în care s-au amestecat diverse rivalități.







Ducele francez Carol de Nevers, ales duce de Mantova dar neconfirmat de împăratul Sfântului Imperiu Ferdinand al II-lea de Habsburg din postura de suzeran al ducilor mantovezi, reacționase militar încercând să se apere în Mantova și Monferrato de deposedarea teritoriilor ordonată de împărat. În același timp, el știa că pe termen lung nu putea rezista unui atac susținut din partea spaniolilor și a trupelor imperiale. Speranța lui se îndrepta înspre Franța, numai că, acolo, cardinalul Richelieu erau ocupat cu desfășurarea asediului cetății La Rochelle, bastion al hughenoților. Iar cardinalul nu avea să renunțe până nu-i elimina definitiv pe hughenoți, al căror oraș papa îl considera drept „sinagoga lui Satan”.







Campania Franței din nordul Italiei din primăvara anului 1629 și plasarea unei garnizoane franceze în cetatea Casale din Monferrato au trezit spiritele la Madrid. În același timp, împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg al Sfântului Imperiu care până atunci tratase cu o oarecare larghețe dacă nu indiferență problema privind succesiunea din ducatul Mantovei și Monferrato - el având jurisdicție asupra lor - a decis să intervină militar alături de spanioli pentru remedierea situației. La finalul campaniei militare Mantova era sub autoritatea împăratului vienez. După capitularea ducelui francez al Mantovei, Carol de Nevers, în fața armatei imperiale a Habsburgilor condusă de contele de Collalto ducatul a trecut în mâinile împăratului. Scara dezastrului la nivel uman din timpul asediului a fost însă teribilă. Circa 10.000 de oameni din oraș au murit în timpului lunilor de asediu iar în momentul capitulării orașului doar 9.000 de oameni mai existau în oraș. Altfel, generalii Aldringen și ducele de Collalto au plecat cu obiectele din colecția de artă a fostului duce de Mantova iar prada armatei imperiale s-a ridicat la circa 18 milioane de ducați. Carol de Nevers, ducele francez care a predat orașul trupelor imperiale, s-a retras în pelerinaj la Roma, fiind convins că la mijloc era vorba de o pedeapsă divină abătută asupra lui.






Aproximativ în același timp în care armatele imperiale ale Habsburgilor interveneau în disputa privind succesiunea din ducatul de Mantova și Monferrato, în Sfântul Imperiu, după victoria obținută împotriva Danemarcei și scoaterea acesteia din schema războiului pentru moment, împăratul Ferdinand al II-lea a comis o eroare de interpretare care va inflama spiritele și va constitui fundamentul continuării și deplasării Războiului de Treizeci de Ani în zona constrângerilor religioase. El a emis Edictul de Restituire dar interpretarea lui asupra Aranjamentului de la Augsburg din 1555 nu era deloc viabilă pentru situația din 1629 și, deși împăratul clama că prin acest edict la nivelul Imperiului proprietățile ecleziastice vor fi restituite în acord cu înțelegerea amintită din secolul anterior, în fapt, el a dus la trecerea multora din aceste posesiuni în mâinile simpatizanților catolici.







Dacă principii-electori din Sfântul Imperiu așteptau ca textul de restituire a patrimoniului ecleziastic pregătit de cancelaria imperială și promulgat de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg - cel puțin așa înțeleseseră ei dialogul anterior cu suveranul care le ceruse opinia - să fie unul de ghidaj, unul care să le indice cum să îl pună în aplicare în fiefurile din Imperiu pe care le stăpâneau, surpriza le-a fost mare atunci când textul prezentat a fost de fapt edictul final. Lăsat în grija vice-cancelarului Imperiului și trasat de un iezuit, textul Edictului de Restituire promulgat de împărat a provocat consternare printre liderii din Sfântul Imperiu.




Aplicarea efectivă a Edictului de Restituire emis de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg în 1629 prin care proprietățile ecleziastice urmau să fie returnate în acord cu Aranjamentul de la Augsburg de la nivelul Imperiului încheiat în urmă cu un secol a generat serioase probleme. Punerea lui în aplicare s-a făcut cu ajutorul trupelor imperiale iar recatolicizarea desfășurată în paralel de iezuiți a dus la acumularea unor frustrări consistente în rândul principilor protestanți din Imperiu.



Edictul de Restituire emis de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg în anul 1629 care interpreta în manieră procatolică evidentă posesia asupra proprietăților ecleziastice de la nivelul Sfântului Imperiu și care trebuiau redate proprietarilor conveniți prin Aranjamentul de la Augsburg din secolul precedent, a generat un val de nemulțumire. Interpretările pe marginea edictului - calvinii erau excluși din start de la orice formă de înțelegere - precum și folosirea trupelor imperiale pentru a pune în aplicare ordinul s-au întors împotriva împăratului care, după ce controla situația din punct de vedere militar în Sfântul Imperiu, după toate succesele din ultimul deceniu, nu avea nevoie de o asemenea măsură. Edictul i-a înstrăinat și pe protestanții care îi erau fideli împăratului iar catolicilor militanți le-a dat „muniție” pe care au folosit-o din plin.







În perioada iulie-noiembrie 1630 s-a desfășurat la Regensburg un Congres electoral la care au participat alături de împăratul Sfântului Imperiu, Ferdinand al II-lea de Habsburg, circa 2.000 de reprezentanți ai orașelor, principi-electori și conducători de diferite ranguri de pe întinsul Sfântului Imperiu. Atmosfera era deja inflamată de punerea în aplicare a Edictului de Restituire a proprietăților ecleziastice, dar chiar și așa starea de spirit predominantă era reprezentată de dorința de a rezolva problemele generate de punerea în aplicare a edictului în limitele oferite de cadrele constituționale ale Sfântului Imperiu.





Împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg s-a văzut confruntat cu opoziția principilor-electori din Sfântul Imperiu cu ocazia Congresului electoral de la Regensburg din anul 1630. Ca monedă de schimba pentru a aproba măsurile și cererile pe care acesta le dorea, principii i-au cerut să-l demită pe generalul armatei imperiale Albrecht von Wallenstein. După demiterea acestuia din august armata a trecut, de asemenea, printr-un proces de reformă. În mare parte circuitul financiar gândit și operat de Wallenstein a fost înlocuit cu altul care presupunea costuri de întreținere mai mici, efective de soldați mai mici și mobilitate mai mare a trupelor. Trebuie menționat faptul că deja din iulie 1630 trupele suedeze debarcaseră în Pomerania și Războiul de Treizeci de Ani avea să intre în cea de-a treia lui etapă, cea suedeză.




În privința problemei succesiunii la conducerea ducatului de Mantova și Monferrato în care împăratul se implicase militar pentru a-l alunga pe cel care fusese proclamat duce - Carol de Nevers - dar care nu fusese confirmat de împărat în calitate de suzeran, principii-electori nu fuseseră de acord sub nicio formă pentru deschiderea încă a unui front militar. În momentul în care o armată imperială era trimisă peste Alpi și asedia Mantova, cerneala de pe tratatul de pace de la Lubeck prin care era consemnată încheierea conflictului cu Danemarca de-abia se uscase. Împăratul a fost de acord cu propunerea trimișilor cardinalului francez, Richelieu, sosiți la Regensburg cu ocazia Congresului electoral din Sfântul Imperiu, încheindu-se un tratat de pace cu compromisuri pentru toate părțile implicate.



