Internaționalizarea războiului din Sfântul Imperiu. Edictul de Restituire din 1629 și alienarea principilor protestanți
Între ieșirea Danemarcei și angajarea Suediei în conflict
autor Alexandru Cristian Enescu, martie 2018
Transformarea Războiului de Treizeci de Ani într-unul european după înfrângerea Danemarcei de împăratul Sfântului Imperiu, Ferdinand al II-lea de Habsburg, s-a produs în contextul intersectării mai multor interese și conflicte separate. Habsburgii austrieci, fiind degrevați de pericolul danez, au luat în calcul crearea unei flote comune cu Spania pentru a înfrânge definitiv Provinciile Unite olandeze cu care Spania purta un război pe episoade de câteva decenii. De asemenea, Polonia a devenit apropiată de Sfântul Imperiu acum că împăratul lua în calcul posibilitatea oferirii sprijinului acesteia împotriva Suediei privind controlul asupra comerțului din Marea Baltică. În timp ce Suedia lua în calcul în mod serios declanșarea unui război împotriva Sfântului Imperiu după ce Danemarca fusese învinsă Războiul de Treizeci de Ani a cunoscut o perioadă de mai bine de un an - 1629-1630 - în care regatele europene s-au poziționat și repoziționat în funcție de interesele pe care le aveau, față de conflictele cu alte regate pe care le întrețineau deja, mutându-le, prin ricoșeu, pe teritoriul Sfântului Imperiu. Europenizarea conflictului, inițial unul intern al Sfântului Imperiu, s-a produs în mod natural.

În contextul în care Suedia se pregătea de invazia asupra Pomeraniei din Sfântul Imperiu, împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg a comis o eroare strategică importantă iar modul în care a persistat în această greșeală- Edictul de Restituire a proprietăților ecleziastice din 1629- a constituit punctul culminant al alienării principilor protestanți din Imperiu față de suveranul lor, Ferdinand al II-lea. Edictul de Restituire, în interpretarea împăratului, ar fi trebuit să așeze lucrurile în acord cu Aranjamentul de la Augsburg din 1555 iar proprietățile ecleziastice ce fuseseră confiscate prin diverse metode în timpul conflictelor să se întoarcă la proprietarii de drept. Numai că măsura îi va avantaja, în felul în care a fost implementată, pe simpatizanții catolici, ceea ce va crea consternare și îndârjirea opoziției față de împăratul de la Viena. Privită retrospectiv măsura pare cel puțin pripită și un fel de autosabotaj inutil politic din moment ce armatele imperiale controlau militar la finele anilor 20 ai secolului al XVII-lea situația din teritoriile Sfântului Imperiu.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Înfrângerea Danemarcei de armata imperială a lui Ferdinand al II-lea de Hasburg, ieșirea ei din război prin Pacea de la Lubeck - ceea ce a pus capăt etapei daneze a Războiului de Treizeci de Ani - a deschis opțiunile Suediei pentru o angajare în conflict. Trupele Sfântului Imperiu ajunse la Marea Baltică au declanșat debutul angajării regelui Suediei, Gustav Adolf, împotriva împăratului Ferdinand al II-lea. Deja cu un an înaintea victoriei taberei imperiale asupra Danemarcei - 1628 - regele suedez era atent la evoluția situației, fiind dispus să acorde asistență Danemarcei, moment în care un alt stat cu care Suedia era în dispută de ceva vreme asupra controlului Mării Baltice, Polonia, a luat în considerare oferirea unui ajutor, de data aceasta oficial, împăratului Ferdinand al II-lea. Micile conflicte separate și care s-au desfășurat paralel cu evenimentele din Sfântul Imperiu s-au intersectat între 1628 și 1630, constituindu-se premisele pentru transformarea Războiului de Treizeci de Ani într-unul european.

Cu puțin timp înainte ca armata imperială să înfrângă Danemarca, Suedia era deja atentă la evoluția evenimentelor din Sfântul Imperiu. Regele Gustav Adolf era dispus să ofere asistență regatului danez în condițiile în care trupele imperiale se instalaseră autoritar pe țărmul Mării Baltice al Imperiului. Odată cu încheierea Păcii de la Lubeck și ieșirea oficială a regatului danez din Războiul de Treizeci de Ani opțiunea intervenției Suediei nu a mai fost una probabilă, ci una tot mai palpabilă. Din acest moment conflictele care rulau în paralel între diverse regate europene s-au intersectat în Sfântul Imperiu iar conflictul relativ intern a alunecat tot mai mult spre transformarea lui într-unul european. Polonia, care avea deja episoade de confruntări cu regatul suedez asupra controlului Mării Baltice, a luat în calcul oficial susținerea Sfântului Imperiu în eventualitatea intrării Suediei într-o dispută cu împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg.

Transformarea Războiului de Treizeci de Ani într-unul european după înfrângerea Danemarcei de împăratul Sfântului Imperiu, Ferdinand al II-lea de Habsburg, s-a produs în contextul intersectării mai multor interese și conflicte separate. Habsburgii austrieci, fiind degrevați de pericolul danez, au luat în calcul crearea unei flote comune cu Spania pentru a înfrânge definitiv Provinciile Unite olandeze cu care Spania purta un război pe episoade de câteva decenii. De asemenea, Polonia a devenit apropiată de Sfântul Imperiu acum că împăratul lua în calcul posibilitatea oferirii sprijinului acesteia împotriva Suediei privind controlul asupra comerțului din Marea Baltică. Trupele imperiale se instalaseră puternic și ele pe țărmul baltic al Imperiului controlat până atunci de împărat mai mult teoretic - prin intermediul principilor locali - decât efectiv.

În timp de Suedia lua în calcul în mod serios declanșarea unui război împotriva Sfântului Imperiu după ce Danemarca fusese învinsă Războiul de Treizeci de Ani a cunoscut o perioadă de mai bine de un an - 1629-1630 - în care regatele europene s-au poziționat și repoziționat în funcție de interesele pe care le aveau, față de conflictele cu alte regate pe care le întrețineau deja, mutându-le, prin ricoșeu, pe teritoriul Sfântului Imperiu. Europenizarea conflictului, inițial unul intern al Sfântului Imperiu, s-a produs în mod natural.

La europenizarea conflictului cunoscut sub numele de Războiul de Treizeci de Ani, odată cu înfrângerea Danemarcei de armata Sfântului Imperiu, a contribuit, pe lângă intervențiile și interesele celorlalte regate europene, și creșterea - de-abia de acum în mod real - a tensiunilor confesionale, mai precis impactul pe care l-a avut asupra protestanților contemporani asediul practicat de trupele franceze asupra cetății La Rochelle. Împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg a complicat lucrurile și mai mult prin emiterea Edictului de Restituire din 1629. Însă, chiar și în acest punct cele mai multe dintre regatele europene erau cu gândul la a-și rezolva disputele avute cu alte state și nu de a se angaja într-un război la nivel general. Dar lucrurile au alunecat înspre acel no turning point în momentul în care conflictele paralele și de intensitate mai mică s-au intersectat pe teritoriul Sfântului Imperiu.

Atacul trupelor Imperiului Otoman asupra sudului Poloniei - tehnic asupra „Republicii Celor Două Națiuni”, cum era denumită Uniunea Polono-Lituaniană valabilă în anii Războiului de Treizeci de Ani- l-a determinat pe regele Suediei, Gustav Adolf, să profite de momentul oportun. Extinderea controlului în Marea Baltică s-ar fi putut obține prin înfrângerea regatului polono-lituanian iar momentul era, din perspectiva regelui suedez, de neratat. Conflictul din anii 1620-1621, deși a „rulat” în paralel cu evenimentele interne din Sfântul Imperiu, s-a intersectat cu acesta spre finalul deceniului atunci când, în apropierea momentului de eliminare a Danemarcei din conflict, trupele imperiale ale Sfântului Imperiu s-au aventurat în ajutorul polonezilor, deschizând culoarul intervenției suedeze împotriva Imperiului.

Decizia regelui Suediei de a invada Regatul polono-lituanian în anii 1620-1621 a venit pe fondul atacului armatei otomane la frontiera de sud a regatului, ceea ce i-a indicat regelui suedez posibilitatea obținerii unei victorii, având în vedere că trupele polone trebuiau să se desfășoare pe două fronturi. Controlul asupra Mării Baltice precum și problemele cauzate de succesiunea la tron au fost cele două motive majore ale conflictului dintre cele două părți, conflict de care trebuie să amintim faptul că s-a desfășurat pe o durată de timp care își are originile în secolul al XVI-lea și trece până în secolul al XVIII-lea. Războiul dintre anii 1620-1629 dintre cele două părți este doar unul dintre aceste episoade, este contemporan cu Războiul de Treizeci de Ani și este considerat parte din acesta date fiind conexiunile și implicarea ulterioară a armatelor imperiale ale Habsburgilor de partea polonezilor. Ulterior, conflictul a izbucnit între Suedia și Sfântul Imperiu prin invadarea Imperiului de armata suedeză.

În urma campaniei din 1620-1621 în care trupele suedeze ale lui Gustav Adolf au invadat Regatul polono-lituanian dar nu au reușit să controleze teritoriile din jurul Mării Baltice s-a ajuns la un armistițiu intre părți. Trebuie menționat faptul că regele Uniunii Polono-Lituaniene, Sigismund al III-lea Vasa- regele polon era și mare duce lituanian - fusese pentru câțiva ani, la finalul secolului al XVI-lea, și rege al Suediei. El refuza acum să renunțe la pretențiile asupra coroanei suedeze, dar eșecul invaziei militare l-a obligat pe Gustav Adolf să încheie un armistițiu. În același timp discuțiile se purtau între Provinciile Unite olandeze, Anglia și Danemarca pentru încheierea unui acord împotriva împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, suveranul Sfântului Imperiu. Emisarii englezi nu au reușit să îl atragă de partea alianței pe Gustav Adolf, acesta fiind convins până în ultimul moment că intențiile lui Cristian al IV-lea al Danemarcei sunt îndreptate împotriva lui și nu asupra Sfântului Imperiu. „Eforturile englezilor nu au reușit să-i alunge neîncrederea lui Gustav în privința danezilor așa că Suedia a rămas în afara alianței de la Haga”.

Regele Suediei a invadat în anii 1620-1621 coasta Livoniei din Regatul polono-lituanian cu 12.000 de soldați debarcați pe coastă și cu alți 4.000 trimiși să atace Riga, din Letonia de astăzi. Cetatea a fost cucerită de trupele suedeze în septembrie 1621. Din acest moment conflictul a devenit unul de uzură pentru următorii 3 ani, ceea ce a dus la încheierea unui armistițiu momentan între părți. Cauza eșecului temporar a campaniei lui Gustav Adolf a ținut de motive concrete, obiective, de geografia și condițiile vremii de pe țărmul Balticii, precum și de curajul soldaților polonezi. „Suedezii au fost nevoiți să debarce în forță deoarece epidemia le diminua rapid rândurile și un număr suplimentar de oameni era necesar pentru a controla orașele capturate. Aceste condiții l-au determinat pe Gustav să caute încheierea unei înțelegeri în fiecare toamnă pentru a-și securiza câștigurile pe perioada iernii în timp ce recruta întăriri în Suedia. Atunci când polonezii refuzau, frecvent ei recuperau mare parte din teritoriul pierdut, pătrunzând adânc în teritoriul controlat de suedezi și eliminând garnizoanele izolate. Aceste succese nu erau îndeajuns pentru a-i îndepărta pe suedezi dar erau, de regulă, suficiente cât să-i demoleze planurile lui Gustav pentru campania viitoare”.

După câțiva ani de la semnarea armistițiului dintre regatul suedez și Uniunea polono-lituaniană din 1622, regele Gustav Adolf al Suediei a reluat ostilitățile împotriva lui Sigismund al III-lea Vasa, cucerind Livonia în debutul anului 1626. Ținta predilectă a trupelor suedeze era orașul-port de pe coasta Balticii, Danzig - astăzi Gdansk în Polonia - care era unul dintre cele mai vii și bogate porturi din comerțul, nu doar din Marea Baltică, ci de pe continent. Rezistența localnicilor și, mai ales, opțiunea puternicilor vremii germani din oraș de a rămâne sub autoritatea regelui Sigismund al III-lea de Vasa, au dus la eșecul lui Gustav Adolf de a cuceri orașul.

Neputând și nefiind viabilă opțiunea de a ataca Danzig-ul, astăzi Gdansk, portul de pe coasta baltică a Uniunii Polono-Lituaniene, regele suedez Gustav Adolf s-a reorientat, încercând să ocupe delta Vistulei pentru a putea controla „intrările” și „ieșirile” comerciale din oraș. Și aici, precum în campania din 1620-1621, s-a ajuns la un război de uzură. „Inițial distras de raidurile tătarilor, Sigismund al III-lea și-a trimis cel mai bun general, pe Hetman Koniecpolski, să întărească puținele trupe din Prusia poloneză în timp ce Liga Hanseatică și-a ajutat „colegul” de organizație - Danzig - să recruteze mercenari germani. Incapacitatea lui Koniecpolski de a-l înfrânge pe Gustav la Dirschau în august 1627 a semnalizat debutul unui lung război de uzură, de vreme ce suedezii nu puteau să cucerească Danzig-ul, în timp ce polonezii nu puteau să recupereze delta”.

După înfrângerea Danemarcei și retragerea ei din Războiul de Treizeci de ani armatele împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg se aflau cantonate în teritoriile din nordul Sfântului Imperiu. Spania, acum că Imperiul se eliberase de rival, făcea presiuni asupra împăratului pentru a atrage armata Habsburgilor într-o operațiune comună împotriva Provinciilor Unite olandeze cu care spaniolii desfășurau deja un război, pe episoade, de câteva decenii. În același timp, contele spaniol Olivares îi sugera lui Wallenstein să convingă Liga Hanseatică - cunoscuta alianță comercială a orașelor din nordul continentului european - să se alăture proiectului, dat fiind faptul că trupele imperiale se aflau chiar în zonă și, la nevoie, în loc de persuadare se putea folosi constrângerea. Proiectul a eșuat din cauza faptului că Wallenstein a acționat în „modul lui” printre membrii Ligii Hanseatice care au început să devină suspicioși pe intențiile declarate drept onorabile ale împăratului.

Eșecul atragerii membrilor Ligii Hanseatice - aici în discuție e vorba de orașele din nordul Germaniei de astăzi - s-a datorat în primul rând abordării generalului Wallenstein care a decis să acționeze de o manieră „personală”, mai ales că trupele din subordine erau cantonate în zona Mecklenburg-ului după înfrângerea anterioară a Danemarcei. Atragerea orașelor Ligii Hanseatice de partea împăratului, acțiunea în sine, a început prost din cauza măsurilor lui Wallenstein care, în loc să încerce o abordare „în bloc” a tuturor membrilor Ligii, a acționat de pe poziții de forță - cum altfel, tocmai îi înfrânsese pe danezi - sabotând întregul proiect.

Doi dintre membrii Ligii Hanseatice din Sfântul Imperiu, Stralsund și Magdeburg, priveau politica imperială a lui Ferdinand al II-lea de Habsburg cu suspiciune, nedând prea multă importanță clamatelor intenții de bine ale acestuia. În condițiile în care trupele imperiale ale generalului Albrecht von Wallenstein erau staționate în nordul Imperiului era greu de crezut că doar înfrângerea Danemarcei fusese scopul politicii imperiale. Deposedarea sistematică a protestanților și a liderilor protestanți de fiefuri și titluri de până atunci, în paralel cu victoriile și avansul armatei imperiale prin principatele și ducatele Imperiului, nu erau semne prevestitoare de bine.

Atât Magdeburg cât și Stralsund, doi dintre membrii Ligii Hanseatice din Sfântul Imperiu, refuzau să se supună politicii împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg. Armata imperială condusă de Wallenstein, în urma înfrângerii Danemarcei, se afla staționată în teritoriile din nordul Imperiului, una dintre bazele acesteia fiind Rostock. Însă, în afara acestui oraș al Ligii Hanseatice generalul mai căuta încă o bază potrivită pentru flota imperială aflată în expansiune. Din momentul în care el a decis să meargă pe mâna ducelui de Pomerania, Bogislaw al XIV-lea, și să pună ochii pe Stralsund, lucrurile aveau să se complice deoarece orașul Stralsund nu avea să se supună ordinelor de sprijinire a armatei imperiale. Pentru ducele Pomeraniei, care încheiase un acord cu generalul Wallenstein de a-i permite cantonarea trupelor pe teritoriul acesteia, ar fi fost o situație câștigătoare deoarece acest mic teritoriu, deși parte a ducatului, fusese de multă vreme în stare de disidență față de autoritatea ducelui.

Generalul Wallenstein încerca să aducă orașele Magdeburg și Stralsund la ordine, cerându-le să permită staționarea și întreținerea unui corp din armata imperială din fondurile acestora, dar fără succes. Generalul a trimis doi comandanți în fruntea unor detașamente pentru a negocia cu consiliile acestora condițiile înțelegerii. La presiunea trupelor și în urma unui atac asupra Magdeburgului, notabilitățile și magnații orașului erau înclinați să accepte termenii lui Wallenstein numai că, în contextul negocierilor, o revoltă a izbucnit în oraș propagată de pastorii protestanți în rândul oamenilor simpli. În paralel, danezii, care încheiaseră oficial pace cu împăratul Ferdinand al II-lea, și suedezii, trimiteau mesaje de susținere cerând locuitorilor din aceste două orașe să nu accepte prezența în hinterland-ul lor a trupelor lui Wallenstein.

În negocierile cu orașul hanseatic de la Marea Baltică, Stralsund, care trebuia să accepte - în viziunea generalului imperial Albrecht von Wallenstein - cantonarea și susținerea unor costuri pentru armata imperială, generalul Hans Georg von Arnim le-a propus conducătorilor acestuia că e dispus să accepte, în loc de a lăsa un corp de oaste staționat în oraș, suma de 150.000 de taleri. Orașul însă se pregătise pentru rezistență în iarna dintre anii 1627-1628, zonele rurale din jur fuseseră depopulate iar oamenii retrași între zidurile cetății. Garnizoana acestuia era în jur de 4.000 de soldați în momentul în care Arnim a făcut cunoscute intențiile armatei imperiale către liderii orașului. Stralsund nu avea de gând să accepte termenii oferiți de generalul Wallenstein, încercând să reziste la adăpostul zidurilor orașului și a poziției excelente de apărare oferită de configurația geografică a teritoriului. „Stralsund era construit pe o insulă triunghiulară separată de uscat de lagune care se transformau în mlaștini vara și care puteau fi traversate prin 5 punți de trecere. Canalul deschis către est oferea un culoar protejat de navigare între coastă și Rügen, cea mai mare insulă a Germaniei”.

Comandantul suprem al armatelor împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg din Sfântul Imperiu, Albrecht von Wallenstein, l-a mandatat pe generalul Hans Georg von Arnim să impună orașului hanseatic de la Marea Baltică, Stralsund, acceptarea staționării unui corp de oaste imperială în și în preajma orașului. După ce notabilitățile orașului au refuzat termenii trupele imperiale au declanșat un asediu asupra acestuia, asediu în care s-au implicat și suedezii și danezii, rezistența acestora în fața armatei Habsburgilor devenind în rândul suporterilor protestantismului drept imaginea-prototip a unor eroi care se luptă cu tiranul catolic: împăratul.

În momentul în care conducerea orașului hanseatic de la Marea Baltică, Stralsund, a refuzat să permită instalarea unei garnizoane a armatei imperiale în și în teritoriile din jurul acestuia, armata de cei 8.000 de soldați din trupele Habsburgilor, condusă de Hans Georg von Arnim, a lansat un asediu asupra orașului. Înainte de a debuta efectiv asediul Arnim a mai încercat o tentativă de a-i convinge pe aceștia să accepte termenii lui Walenstein, declarând că e mulțumit și cu plata a 150.000 de taleri din partea orașului în loc de a accepta garnizoana Habsburgilor în oraș. Lovindu-se de un nou refuz, armata a lansat sediul asupra orașului. Momentul a fost speculat de regele danez, Cristian al IV-lea care, deși pierduse conflictul cu împăratul și își scăpase regatul de ocupația trupelor imperiale cu condiția de a se ține la distanță de orice combinație care ar fi fost împotriva lui Ferdinand al II-lea, totuși el a trimis provizii și întăriri orașului asediat. De asemenea, Gustav Adolf al Suediei nu s-a ținut deoparte și s-a implicat și el de partea orașului Stralsund.

Încercând să forțeze consiliul orașului Stralsund să plătească suma de 150.000 de taleri pentru costurile de război ale armatei imperiale, în condițiile în care reprezentanții orașului refuzaseră accesul unei garnizoane imperiale în interiorul cetății, generalul Habsburgilor - Hans Georg von Arnim - a ocupat insula Dänholm situată în sud-estul orașului. Tunurile armatei imperiale pregătite să declanșeze bombardamentul asupra orașului i-au determinat pe consilierii cetății să accepte plata a 80.000 de taleri către trupele imperiale, ei fiind dispuși să achite pe loc 30.000 din sumă. Facțiunea din oraș condusă de avocatul Justquinus von Gosen, cel care se ocupase de consolidarea fortificațiilor orașului în iarna anterioară acestui moment, a susținut și a reușit să-i convingă pe reprezentanții orașului să nu accepte trimiterea niciunei plăți către generalul Arnim și să se pregătească de rezistență. Arnim, după ce a primit 6.000 de soldați drept întăriri, alături de cei 8.000 pe care îi avea în subordine, a luat cu asalt cetatea în aprilie 1628, dar a eșuat. Încercările repetate de asalt general din luna următoare au avut același rezultat.

În condițiile în care orașul hanseatic de la Marea Baltică, Stralsund, rezista asediului armatei Habsburgilor condusă de generalul Hans Georg von Arnim, după ce refuzase să permită accesul unei garnizoane imperiale în oraș sau să plătească suma de bani cerută la schimb, regele danez Cristian al IV-lea a reintrat în schema antihabsburgică. Deși se obligase prin pacea încheiată anterior cu împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg să nu se alieze cu rivali viitori ai împăratului, el a trimis acum provizii orașului asediat. Evenimentul a fost văzut de administrația imperială drept o încălcare condițiilor tratatului de pace iar gestul orașului rebel de a acceptat ajutorul danez a fost interpretat de administrația imperială drept o ofensă de neiertat. „Rezistența orașului Stralsund s-a dovedit a fi o binevenită diversiune pentru Cristian care a trimis 1.000 de germani și scoțieni pentru a ajuta orașul[...]Eșecul discuțiilor împăratului Ferdinand al II-lea cu Liga Hanseatică încă din decembrie 1627 însemna faptul că nu era încă nicio navă imperială în zonă care să-i oprească. Pierderea Dänholm-ului a redeschis portul iar danezii au acostat pe 7 iunie. Acceptarea unui ajutor străin le-a pecetluit soarta celor din Stralsund care erau de-acum asociați în mod deschis cu inamicii lui Ferdinand”.

Intervenția danezilor în sprijinirea orașului Stralsund din Sfântul Imperiu, asediat de trupele imperiale conduse de Hans Georg von Arnim în primăvara anului 1628, l-a determinat pe regele Suediei, Gustav Adolf, să se amestece și el în conflict. Se pare că interesul lui era mai vechi asupra orașului Stralsund, fiind orașul-port din Sfântul Imperiu cel mai aproape Suedia. Deși discuții „în spatele ușilor închise” au avut loc între regele Suediei și conducătorul armatei Habsburgilor din Sfântul Imperiu, Albrecht von Wallenstein, în cele din urmă discuțiile au eșuat de vreme ce regele suedez nu avea încredere că flota imperială din zonă e doar cu rol defensiv plasată acolo. Prin urmare, a decis să acționeze el primul, demarând discuțiile cu regele Cristian al IV-lea al Danemarcei pentru planificarea unei intervenții comune în sprijinirea orașului asediat, Stralsund. Cei doi monarhi s-au întâlnit în persoană în primăvara anului următor, dar suspiciunile reciproce în legătură cu pretențiile teritoriale dintre cele două țări erau un punct fierbinte ce nu a permis încheierea unei alianțe puternice. În plus, se pare că excesele de alcool ale regelui danez, ce îl duseseră la un pas moarte în urmă cu câțiva ani când a căzut de pe cal într-un șanț, nu au fost pe placul lui Gustav Adolf al Suediei.

În iunie 1628 ajutorul oferit de regele Suediei, Gustav Adolf, pentru orașul asediat de trupele împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, Stralsund, au sosit în portul orașului. La scurt timp după acestea a sosit în persoană și generalul Wallenstein, în felul acesta numărul soldaților care asediau Stralsundul s-a ridicat la circa 25.000 de oameni. Timp de 3 zile s-au reluat asalturile asupra orașului iar bombardamentul a fost intens. Chiar și așa, notabilitățile orașului au refuzat să se predea armatei lui Wallenstein, consolidați moral și fizic de ajutorul consistent oferit de regele suedez.

Rezistența manifestată de cei asediați din orașul Stralsund în fața asalturilor și a bombardamentului feroce declanșat asupra lor de armata generalului Wallenstein în iulie 1628 l-a determinat pe acesta să ia în calcul formule de negociere cu reprezentanții orașului. Consiliul din Stralsund a fost de acord să plătească diferența de 50.000 de taleri din oferta de 80.000 inițială - 30.000 fuseseră achitați - și să accepte jurisdicția ducelui de Pomerania asupra orașului - ceea ce ar fi însemnat revenirea orașului rebel la starea de legalitate - acesta fiind desemnat să instaleze trupe în oraș și nu generalul Wallenstein. Generalul a ridicat asediul, având promisiunea consiliului orașului că acordul va fi pus în practică. Într-un fel, a fost victoria suedezilor și nu a consilierilor orașului pentru că, din acest moment, timp de 187 de ani, orașul va fi sub administrația Suediei. Regele Gustav Adolf avea baza de la Marea Baltică pe care și-a dorit-o.

Rezistența orașului Stralsund în fața asediului trupelor imperiale ale lui Wallenstein din vara anului 1628 le-a demonstrat celorlalte orașe membre ale Ligii Hanseatice că „se poate” și, prin urmare, au refuzat cererea generalului de a contribui la construirea flotei imperiale sau de a pune la dispoziție porturile acestora pentru nevoile flotei Habsburgilor. Wallenstein s-a văzut nevoit să utilizeze un mic port inadecvat - Wismar - și, pentru ca situația să se înrăutățescă, generalul a pierdut câteva nave într-o ciocnire cu flota daneză în largul coastei Pomeraniei. Wallenstein a luat în calcul contractarea unor mercenari scoțieni cu rolul de a sabota flota daneză iar împăratului Ferdinand al II-lea i-a cerut și obținut acordul de a muta companii de pirați Uskoci în zonă și de a bloca atacurile danezilor pe mare.

În urma înțelegerii dintre împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg și regele Uniunii polono-lituaniene, Sigismund al III-lea Vasa, vase din flota poloneză urmau să fie puse la dispoziția generalului imperial Wallenstein pentru nevoile din nordul Mării Baltice - blocarea atacurilor daneze - dar, la schimb, ar fi trebuit să participe militar de partea polonezilor în efortul de război pe care aceștia îl desfășurau de câțiva ani împotriva armatelor suedeze. Alianța celor doi a reușit din punct de vedere militar, numai că la nivel diplomatic cât și pentru parcursul ulterior al Războiului de Treizeci de Ani, personajul ales să conducă detașamentele armatei imperiale de partea polonezilor în vederea respingerii armatei suedeze nu era tocmai cel mai potrivit. Generalului Hans Georg von Arnim i se reproșa de către comandamentul polonez că a luptat fără tragere de inimă, dat fiind trecutul lui în care fusese contractat la un moment dat sub flamura regelui suedez. Mai mult, Arnim în mod deschis se opusese unei intervenții în conflictul polono-suedez.

Urmând să beneficieze de aportul vaselor poloneze în încercarea de a controla largul Mării Baltice la nord de coasta Pomeraniei împotriva flotei daneze, împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg a fost de acord să sprijine militar, la schimb, Uniunea polono-lituaniană a lui Sigismund al III-lea Vasa în conflictul pe care îl avea deja de câțiva ani cu regele Suediei, Gustav Adolf, care invadase coasta Mării Baltice a Uniunii. În acest sens, suveranul Sfântului Imperiu i-a ordonat generalului armatei din Imperiu, Albrecht von Wallenstein, să trimită detașamente militare înspre zona de conflict din delta Vistulei. Numai că personajul ales de Wallenstein nu a fost chiar cel mai potrivit și, deși militar operațiunea a fost încununată de succes, pe plan diplomatic atmosfera nu a fost una fericită. Dincolo de faptul că generalul Hans Georg von Arnim, trimisul armatei imperiale, se exprimase deschis împotriva unei intervenții în conflictul polono-suedez, el a plecat cu stângul în relațiile cu polonezii încă de la sosirea sa. El îi acuza pe aceștia că nu contribuie corespunzător din punct de vedere financiar la întreținerea trupelor sale, iar la rândul lor polonezii îi reproșau că a sosit cu mai puțini soldați decât fuseseră stabiliți în înțelegere și, în plus, îi aduceau aminte de trecutul lui în care fusese la un moment dat în solda regelui suedez.

Ajutorul oferit de armata Habsburgilor trupelor poloneze în conflictul cu Suedia regelui Gustav Adolf - trupele suedeze ocupaseră anterior părți din coasta Mării Baltice a Uniunii polono-lituaniene - a fost unul consistent din moment ce au reușit să respingă detașamentele sudeze din delta Vistulei printre care se afla prezent și regele suedez. Momentul a fost aproape să consemneze chiar capturarea regelui Gustav Adolf, într-o continuă urmărire a armatei suedeze în retragere. „Gustav avea 23.000 de oameni dar cei mai mulți dintre ei blocau Danzig-ul, lăsându-l cu doar 7.000 de soldați în apropiere de Marienwerder pe Vistula, la nord de Graudenz (Grudziadz). El a decis să se retragă în aval spre comandamentul general de la Marienburg, plecând dimineața devreme pe 27 iunie 1628 și trimițând trenul de bagaje pe drumul principal în timp ce grosul armatei a luat-o pe un drum lăturalnic peste câmpurile de lângă Stuhm, înspre est. Deși polonezii ar fi dorit prezența infanteriei imperiale, Koniecpolski nu i-a așteptat pe aceștia și a pornit într-un marș susținut în urmărirea suedezilor, atacându-le ariergarda în zona satului Honigfelde. După o rezistență inițială suedezii s-au împrăștiat, fugind spre nord către satul următor, Pulkowitz, acolo unde s-au regrupat într-un detașament sub comanda colonelului Hermann Wrangel. Cavaleria poloneză și cea imperială i-au ajuns din urmă și și-au copleșit adversarii. Un soldat austriac l-a prins de curea pe Gustav, dar acesta a lăsat-o să alunece rapid pe după cap și a scăpat, dar cu prețul pierderii pălăriei lui care a fost trimisă de Arnim drept trofeu lui Wallenstein”.

Manevrele pe care le-au efectuat polonezii, alături de trupele imperiale trimise de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg în ajutorul acestora împotriva suedezilor, s-au dovedit extrem de eficiente. Hărțuirea permanentă a armatei regelui suedez în retragere, Gustav Adolf, a fost un exemplu de manual iar această tactică pe care polonezii o stăpâneau foarte bine a fost ignorată de suedezi după invadarea teritoriilor Uniunii polono-lituaniene. Încercând să oprească hărțuirea acestora și să dea posibilitatea a cât mai multor detașamente din armata suedeză să se retragă, un corp de oaste suedez a încercat un contraatac care s-a soldat cu 1.000 de morți, polonezii pierzând mai puțin de jumătate.

Având în vedere războiul de uzură care se desfășura de câțiva ani în teritoriile Uniunii polono-lituaniene în condițiile în care suedezii care invadaseră aceste teritorii pierduseră doar în 3 ani - 1625-1628- 35.000 de soldați din cei 50.000 care fuseseră trimiși în zona de conflict, s-a acceptat o soluție de mediere franco-engleză de încheiere a unui acord între părți. Suedezii controlau încă delta Vistulei unde se instalaseră încă din prima fază a conflictului dar nu erau în măsură să dea o lovitură decisivă polonezilor cum nici cei din urmă nu erau capabili prin forțe proprii de a-i respinge definitiv pe suedezi. Costurile de război pe care le suportase Regatul Suediei erau de asemenea importante: circa 5.3 milioane de riskdaleri.

După reluarea a încă unui episod din conflictul polono-suedez în anii 1628-1629 și cum niciuna dintre părți nu era capabilă de a-i administra celeilalte lovitura decisivă, atât Sigismund al III-lea Vasa al Poloniei și Gustav Adolf al Suediei au convenit să deschidă discuțiile pentru semnarea unui acord cu ajutorul unei medieri oferite de Franța și Anglia. Richelieu, cardinalul Franței, își imaginea politica Suediei îndreptată împotriva Sfântului Imperiu și prin urmarea el presa pentru încetarea ostilităților din Regatul polono-lituanian. Acordul a fost semnat între părți, la Altmark, în septembrie 1629, prin care Suedia evacua unele teritorii pe care le invadase dar reținea pentru sine Livonia din Uniunea polono-lituaniană și majoritatea porturilor de pe coastă, cu excepția orașelor Danzig, Konigsberg și Puck.

Imediat după încheierea acordului de la Altmark de încetare a ostilităților dintre Regatul polono-lituanian și Suedia, prin medierea franco-engleză, trupele Habsburgilor care participaseră la ultimul episod al conflictului de partea polonezilor s-au retras înapoi înspre teritoriile Sfântului Imperiu. Ca parte a alianței de ajutor reciproc polonezii puseseră la dispoziția flotei imperiale navele de luptă pe care le avea, în vederea obținerii controlului asupra Mării Baltice din largul Pomeraniei de către împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg. Numai că generalul imperial Wallenstein a înțeles să se folosească de vasele de luptă trimise de polonezi la capacitatea maximă și dincolo de ea, reușind să angajeze în luptă toată flota trimisă de polonezi. În fapt, într-o primă instanță aceasta a reprezentat grosul flotei imperiale, înainte ca Wallenstein să mai primească alte nave comandate și construite pentru necesitățile flotei imperiale.

La sfârșitul anului 1629 în condițiile în care conflictul polono-suedez se încheiase prin acordul de la Altmark, Suedia era liberă pentru angajarea într-un eventual conflict împotriva Sfântului Imperiu, mai ales că rămăsese în controlul, ca parte a tratatului cu Regatul polono-lituanian, asupra marii majorități a porturilor de la Marea Baltică. După ce reușise cumva să blocheze atacurile daneze și să își îndeplinească scopul de a controla largul coastei Pomeraniei din Sfântul Imperiu, Wallenstein a rămas fără fonduri. Proiectul lui, mai mult decât îndrăzneț pentru epocă, de ocolire a blocadei daneze de pe mare - un fel de prototip al Canalului Kiel dar care va fi realizat de-abia peste 250 de ani - a eșuat, el a fost „pus pe liber” de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg iar flota imperială de la Wismar a rămas „trasă la mal” și inutilizabilă.

În timp ce operațiunile militare se desfășurau în Sfântul Imperiu în primul deceniu al acestuia - 1618-1628 - o serie de alte conflicte mai vechi și care se desfășurau cu întreruperi s-au reactivat, precum conflictul polono-suedez. Celălalt era războiul dus de Spania împotriva Provinciilor Unite olandeze, conflict care dura de câteva decenii, cu întreruperi, și care adusese Spania în pragul falimentului. Deși firul central al Războiului de Treizeci de Ani este dat de evenimentele din Sfântul Imperiu, întreaga armătură de conflicte paralele s-au interconectat în intervalul dintre ieșirea Danemarcei din război și angajarea Suediei împotriva Habsburgilor din Sfântul Imperiu. Protagoniștii conflictelor din jurul Sfântului Imperiu s-au alipit și ei, cu rivalităților lor, în războiul din teritoriile Imperiului cu intenția de bloca, prin intermediul unei alianțe dacă nu au reușit în nume propriu, adversarul tradițional. Dar acest lucru nu a făcut decât să escaladeze conflictul și mai mult. A fost un clasic exemplu de „benzină aruncată pe foc”.

La finalul primului deceniu al Războiului de Treizeci de Ani conflictul își derulase deja cele două etape, faza intervenției împăratului împotriva rebelilor cehi și apoi asupra celor din Sfântul Imperiu, precum și etapa daneză. Înfrântă, Danemarca a încheiat pace cu împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg ale cărui trupe se aflau sub conducerea generalului Wallenstein în Pomerania, pe coasta Mării Baltice. Pentru moment se părea că atmosfera s-a calmat și că împăratul și-a „pacificat” Imperiul și i-a înfrânt pe rebeli, numai că în acest punct s-au intersectat conflictele paralele ce se desfășurau între terți în jurul Sfântului Imperiu. Mai mult, trupele imperiale s-au amestecat în conflictul polono-suedez, de partea Uniunii polono-lituaniene, ceea ce avea să determine hotărârea regelui Suediei la scurt timp, Gustav Adolf, de a declara război Habsburgilor. Între timp, Spania, angajată în războiul împotriva olandezilor din Țările de Jos, după câteva decenii deja de conflict, se afla în pragul falimentului.

Capturarea Bredei olandeze în anul 1625 a fost un mic succes pentru spanioli în comparație cu costurile pe care le presupunea continuarea războiului. Cifrele pe care trebuia să le scoată în față regele Spaniei și „factura” ce trebuia plătită erau consistente, chiar și pentru resursele pe care Spania le putea avansa din coloniile de peste mări. Mai mult, în disperarea de a face rost de bani chiar și intransigentul rege catolic al Spaniei a trebuit să-și calce pe mândrie. „Taxarea s-a dublat între 1621 și 1627, în timp ce rata împrumuturilor a sărit de 500%. Deși Filip al IV-lea a tăiat 300.000 de ducați din cheltuielile casei regale, acest lucru a contat prea puțin atunci când costul războiului cu olandezii a sărit de la 1.5 milioane de ducați la 3.5 milioane de ducați, în timp ce cheltuielile cu flota din Atlantic s-au dublat, spre 1 milion de ducați. Pe măsură ce creditorii tradiționali genovezi ai Spaniei erau tot mai tensionați, coroana și-a înghițit „scrupulele religioase” și s-a împrumutat de la evreii portughezi și de la Converso [evreii spanioli - n.n] pentru prima dată. Măsura a alimentat indignarea portughezilor față de conducerea spaniolă[...]”.

Moartea lui Mauriciu de Nassau în contextul asediului asupra Bredei, pierdut în fața trupelor spaniole, a dus la reorganizarea Provinciilor Unite, calvinii militanți impunând și susținând preluarea conducerii Generalității Provinciilor Unite de către fratele acestuia, Frederick Henry. Apoi s-a decis continuarea războiului împotriva Spaniei și, în aceeași măsură, s-au dus discuții pentru constituirea unei Republici protestante din teritoriile din nordul și sudul Țărilor de Jos, create pe structura Uniunii de la Utrecht din 1579. Ajutorul oferit de Franța - subsidii - au permis recrutarea altor soldați, ducând efectivele armatei Provinciilor Unite la cifra de 70.000 în 1629 iar flota s-a mărit cu ⅓ în intervalul dintre 1621 și 1629. Nu mai puțin adevărat este faptul că victoriile și succesele pe mare ale olandezilor s-au datorat și prezenței pe postul de amiral a unor personaje de calibru precum Piet Hein iar ulterior Maarten Tromp și, poate cel mai cunoscut, Michiel de Ruyter.

Flota Provinciilor Unite condusă de amiralul Piet Hein și-a concentrat eforturile pe întreruperea aprovizionării cu bunuri și materiale prime, aur și argint, pe care Spania le aducea din coloniile de peste mări, încercând să saboteze efortul de război spaniol. Operațiunile lui din Oceanul Atlantic, acolo unde naviga pentru a intercepta convoaiele spaniole ce soseau dinspre America Latină înspre Spania, au fost de mare ajutor pentru Provinciile Unite olandeze. Una dintre operațiunile care au avut un efect atât financiar cât și psihologic asupra spaniolilor a fost cea din septembrie 1628 atunci când flota lui Hein a urmărit un transport spaniol dinspre Cuba. Captura a fost impresionantă iar el a fost primit ca un erou la întoarcerea acasă. „Finanțat de Compania Olandeză a Indiilor de Vest, Hein a lansat pe mare o nouă expediție cu 31 de nave, navigând vreme de 4 luni înainte de a pune ochii pe Cuba spaniolă pe 8 septembrie 1628. El a depășit ușor cele 9 vase inamice de dimensiuni mai mici, dar celelalte 6 au scăpat spre golful Matanzas, la est de Havana. Soarele era la asfințit atunci când Hein le-a prins din urmă, dar totuși el a decis să le atace pentru le opri să-și debarce prețioasa încărcătură sau să le dea foc. Echipajul spaniol al acestora și-a abandonat vasele în momentul în care olandezii au deschis focul. Hein a capturat peste 80.000 de kg de argint, de asemenea și mii de piei de animale, lăzi cu zahăr precum și saci cu coșenila și coloranți naturali de țesături destul de scumpi. Prada valora cel puțin 11 milioane de florini și posibil încă alte 6 milioane din valorificarea produselor. El s-a întors, înfruntând furtuni severe și haita de la Dunkerque trimisă să-l intercepteze, precum și pe vameșii englezi de la Falmouth care cereau și ei o parte din pradă, și a sosit acasă fiind întâmpinat ca un erou. Acționarii Companiei Indiilor de Vest au primit 75% drept dividende; marinarii obișnuiți au primit o plată echivalentă a 17 luni în serviciu, în timp ce lui Hein i s-au oferit 6.000 de florini și o medalie de aur”.

Captura record realizată de flota Provinciilor Unite olandeze condusă de amiralul Piet Hein în dauna flotei spaniole care transporta bunuri și metal prețios din coloniile din America Latină înspre Spania, a dus la modificarea programului de transporturi, intercalat cu „sezonul” de uragane pentru a mai tăia din elanul flotei olandeze de a-i ataca. După câțiva ani un nou transport a ajuns pe fundul oceanului, de data aceasta nu din cauza olandezilor ci din cauza furtunilor la care se expunea flota spaniolă alegând să navigheze conștient „pe marginea pericolului”. Între timp, situația trupelor spaniole din Țările de Jos devenea tot mai încețoșată de vreme ce olandezii reușeau să își susțină efortul de rezistență și datorită flotei și a Companiei Indiilor de Vest care sprijinea financiar eforturilor flotei. Capitalul „,de investiții” primar al expediției din 1628 în care flota olandeză a amiralului Piet Hein s-a întors în Provinciile Unite cu o captură record de bunuri și metal prețios a avut la origine fonduri puse la dispoziție de această companie de armatori privați și care a participat, evident, la împărțirea trofeului de la finalul expediției.

Deși situația financiară a Spaniei nu era una strălucită iar împrumuturile pentru continuarea războiului din Țările de Jos împotriva Provinciilor Unite olandeze precum și pentru întreținerea flotei de peste mări erau aspecte cunoscute de cei angrenați în cercul puterii din jurul regelui spaniol, totuși, contele Olivares a decis că pentru a prelua inițiativa Spania trebuie să deschidă un nou front de război în Italia. Generalul Ambrogio Spinola aflat la comanda trupelor spaniole din Țările de Jos s-a îndreptat înspre Madrid, conștient de faptul că Spania nu mai avea inițiativa împotriva olandezilor în Țările de Jos și că establishmentul de la Madrid pierduse contactul cu realitatea. Spinola i-a sugerat contelui Olivares să deschidă în numele regelui negocierile cu Provinciile Unite în termenii concepuți în 1625, altfel va fi prea târziu. Emfatic dar cunoscător doar al realităților de birou și nu din teren, contele Olivares i-a răspuns lui Spinola că romanii au cucerit Europa cu 100.000 de soldați și el nu îi poate înfrânge pe olandezi cu tot atâția soldați.

Spania a încercat de câteva ori să-l atragă pe împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg de partea ei în conflictul avut cu Provinciile Unite olandeze, dar acesta a refuzat constant replicând că nu e războiului lui. În cele din urmă, decizia noului conducător al Generalității Provinciilor Unite, Frederick Henry de a asedia s’Hertzogenbosch-ul, al doilea oraș ca importanță din Brabant, zonă astăzi împărțită între Belgia și Olanda a dus la schimbarea opțiunilor. Trebuie menționat faptul că sudul Țărilor de Jos în care se afla orașul s’Hertzogenbosch s-a declarat fidel Spaniei în momentul în care celelalte provincii olandeze s-au organizat în Generalitatea Provinciilor Unite de la Utrecht, în 1579, și s-au declarat pentru rezistența împotriva Spaniei.

Spania l-a abordat de câteva ori pe împăratul Sfântului Imperiu Ferdinand al II-lea de Habsburg, încercând să îl convingă să se alăture în războiul împotriva Provinciilor Unite olandeze, dar acesta a refuzat de fiecare dată motivând că nu e conflictul lui, el fiind ocupat cu rebelii din Sfântul Imperiu. Însă, decizia noului lider al Generalității Provinciilor Unite, Frederick Henry, de a ataca s’Hertzogenbosch, al doilea oraș ca mărime din sudul Țările de Jos și care rămăseseră fidel Spaniei, a dus a decizia împăratului Ferdinand al II-lea de a oferi asistență orașului asediat de trupele olandeze. În urma cuceririi orașului s’Hertzogenbosch din sudul Țărilor de Jos, fidele Spaniei, de către armata Provinciilor Unite olandeze, regele Spaniei Filip al IV-lea a trecut peste opinia contelui Olivares, liderul de cabinet, și a cerut deschiderea discuțiilor preliminare în vederea încheierii unui armistițiu cu Provinciile Unite. Liderul Generalității Provinciilor Unite olandeze a răspuns pozitiv și pentru moment s-a consemnat sistarea ostilităților. Cele două părți au decis să evite confruntările din teritoriile de nord-vest ale Sfântului Imperiu.

Liderul Generalității Provinciilor Unite olandeze, Frederick Henry de Nassau, a decis să atace în forță orașul s’Hertzogenbosch aflat în teritoriile din Țările de Jos controlate de spanioli. După ce a trimis „în fals” două contingente de armate în direcții diferite, el s-a îndreptat cu 28.000 de soldați și cu 118 tunuri cu scopul precis de cuceri fortăreața spaniolă din regiunea Brabant. Cetatea era apărată de o garnizoană de circa 6.000 de soldați și consolidată cu 3 rânduri de întărituri de jur-împrejurul cetății. Asediul început în debutul lunii martie 1629 l-a adus în iulie pe Frederick Henry în apropierea zidurilor cetății.

Contele Hendrik van den Bergh a încercat să elibereze s’Hertzogenbosch-ul spaniol din Țările de Jos de asediul la care era supus din partea trupelor Provinciilor Unite conduse de Frederick Henry dar fără succes. În încercarea de a-l face pe liderul Generalității olandeze să ridice asediul asupra orașului s’Hertzogenbosch-ul el s-a îndreptat înspre Amsterdam în fruntea a 25.000 de oameni. În același timp, împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg a ordonat trupelor conduse de contele Johann al VIII-lea de Nassau-Siegen să se îndrepte înspre orașul asediat și să facă joncțiunea cu armata lui van den Bergh. Cei doi aveau împreună peste 40.000 de soldați și s-au îndreptat înspre Amsterdam. Dacă operațiunea le-ar fi reușit, ar fi împărțit practic Provinciile Unite olandeze în două.

În vara anului 1629 armatele olandeze ale Provinciilor Unite conduse de Frederick Henry asediau deja de câteva luni cetatea s’Hertzogenbosch din Brabant, din Țările de Jos rămase fidele Spaniei, și unde garnizoana spaniolă rezista de câteva luni. În încercarea de a le administra o lovitură prin învăluire olandezilor, după nereușitul atac asupra trupelor acestora care asediau s’Hertzogenbosch -ul, două armate luptând de partea cauzei Spaniei și conduse de conții van Bergh și Johann al VIII-lea de Nassau-Siegen s-au îndreptat înspre Amsterdam, avansând până la circa 40 de km de Amsterdam În acest moment establishmentul Provinciilor Unite a luat o decizie îndrăzneață iar populația a fost în asentimentul acestora de a face tot ce le stă în putință pentru a opri armatele inamice ce se îndreptau înspre Amsterdam. Oamenii s-au organizat în miliții și alături de ei toți marinarii flotei au fost trimiși să lupte pe uscat, ridicând totalul soldaților olandezi la circa 128.000 de oameni. În același timp trupele imperiale erau dezordonate și lipsite de disciplină.

În septembrie 1629 după acțiunea de minare pregătită din timp și după un asediu de mai bine de 5 luni, armata Provinciilor Unite olandeze condusă de Frederick Henry a aruncat în aer unul dintre zidurile cetății s’Hertzogenbosch iar garnizoana s-a predat după încă o săptămână de lupte acerbe. Cele două corpuri de armată ale Habsburgilor au fost retrase din Țările de Jos înspre Duisburg, în urma eșecului de a avansa înspre Amsterdam și de a administra o lovitură Provinciilor Unite olandeze. După ce au pierdut fortăreața de la s’Hertzogenbosch, spaniolii au cedat și forturile de pe linia Rinului. Odată cu această înfrângere, Spania și-a mai păstrat doar câteva garnizoane în teritoriile germane. Într-un alt sens, teritorial vorbind, din acest moment conflictul Spaniei cu Provinciile Unite olandeze a devenit mult mai distinct față de cel din Sfântul Imperiu cunoscut sub numele de Războiul de Treizeci de Ani și care, pentru moment, se afla într-o fază de acalmie, chiar înainte de intervenția Suediei.

Disputa privind ducatul Mantovei a fost încă un exemplu de conflict paralel cu cel care se desfășura secvențial în Sfântul Imperiu - cunoscut sub numele de Războiul de Treizeci de Ani - și care a implicat țări care ulterior s-au coalizat una împotriva celeilalte în alianțe prin intermediul cărora își vor transporta și importa propriile dispute, dând Războiului de Treizeci de ani o anvergură europeană. Disputa asupra moștenirii ducatului de Mantova i-a determinat pe spanioli să intervină ca să-și protejeze posesiunile din nordul Italiei cum, la fel, împăratul Sfântului Imperiu, Ferdinand al II-lea de Habsburg a intervenit și el pentru a salvgarda interesele imperiale din nordul Italiei. Franța a intervenit și ea iar conflictul care putea să fie unul de moștenire și descendență locală a devenit o mare „bulă” politică în care s-au amestecat diverse rivalități.

În momentul în care contele Olivares, șeful de cabinet al regelui Spaniei Filip al IV-lea, a decis să intervină în disputa din nordul Italiei privind moștenirea asupra ducatului de Mantova pentru a proteja interesele spaniole din nordul Italiei, poziția Spaniei în Țările de Jos și în conflictul cu Provinciile Unite olandeze a devenit tot mai slabă. Este exact ceea ce nu recomanda contelui Olivares generalul Ambrogio Spinola care, cunoscând situația de pe front din Țările de Jos și la auzul intenției că Spania urmează să intervină militar și în nordul Italiei, a plecat convins de la respectiva întâlnire de la Madrid cu convingerea că administrația la nivel înalt a Regatului Spaniei a pierdut contactul cu realitatea. Spania a intervenit cu intenția de a-și apăra interesele din ducatul vecin de Milano în problema privind succesiunea din Mantova și conexul Monferrato.

Lipsa unei colaborări între împăratul Sfântului Imperiu, Ferdinand al II-lea, și regele spaniol, Filip al IV-lea, asupra problemei succesorale din ducatul Mantovei - Spania pentru că deținea ducatul vecin de Milano iar împăratul pentru că era suzeranul ducilor mantovezi - a dus la escaladarea disputei într-una militară. Practic, deciziile au fost unele administrate local, doar comunicate către Madrid și Viena și, cum ambele administrații erau implicate în conflicte cu Provinciile Unite pe de-o parte și cu Danemarca pe de altă parte, au fost distrase de la escaladarea situației din nordul Italiei. Împăratul ar fi putut rezolva destul de ușor situația, dat fiind faptul că din punct de vedere juridic el ar fi trebuit să-i ofere marja în care se putea mișca în viitor ducelui francez ales ca succesor în Mantova, Carol de Nevers.

În problema privind moștenirea din ducatul Mantovei și Monferrato din Italia, alături de Spania, a intervenit și împăratul Sfântului Imperiu Ferdinand al II-lea de Habsburg pentru a prezerva și proteja interesele imperiale din nordul Italiei. Încet-încet această problemă de succesiune care putea foarte bine să rămână una locală - familia ducală Gonzaga rămasă fără succesori direcți să găsească o rezolvare juridică situației - s-a transformat într-una periferică Războiului de Treizeci de Ani. Lucrurile s-au complicat după trimiterea unei armate imperiale în zonă, în momentul în care Franța și-a manifestat intențiile de a se implica în moștenirea ducatului, prin ducele Carol de Nevers și Rethel care obținuse drepturi de clamare a succesiunii acestui ducat rămas fără moștenitori în urma unei alianțe matrimoniale încheiate în ultimul moment. În afară de acest fapt, el era și urmașul unei alianțe matrimoniale anterioare dintre familia de Gonzaga și cea din ducatul francez de Cleves, ceea ce îi consolida „dosarul” de legitimitate a pretențiilor. „Nu avea de gând să lase oportunitatea de a reuși într-un principat suveran să treacă și prin urmare și-a trimis fiul să înainteze preempțiunea înaintea celorlalți clamanți. Acesta se căsătorise cu nepoata ducelui aflat pe moarte, Vincenzo, pe 23 decembrie 1627 cu binecuvântarea papală. Vincenzo a murit doar trei zile mai târziu, iar proaspăt-casătoriții au beneficiat de proclamarea lui Carol ca duce de către suporterii lor, înainte de a informa Spania sau pe împărat. Carol a sosit în Mantova pe 17 ianuarie și a trimis o misiune la Viena, cerând recunoașterea imperială”.

Gonzalo Fernandez de Cordoba, guvernatorul spaniol al ducatului milanez vecin Mantovei, a primit instrucțiuni de la împăratul Sfântului Imperiu Ferdinand al II-lea de Habsburg să nu intervină militar în Mantova și Monferrato în problema succesiunii, deoarece acestea erau sub jurisdicție imperială. Ducele francez Carol de Nevers, care se căsătorise cu nepoata ultimului duce de Gonzaga pe linie directă, clama recunoașterea oficială din partea împăratului vienez a titlului de duce oferit de suporterii din Mantova. Spania din ducatul vecin milanez era atentă la persoana care urma să fie numită în Mantova vecină, deoarece Carol de Nevers putea la fel de bine să „facă” politica Franței în zonă în cazul în care cardinalul Richelieu ar fi decis să joace cartea intereselor franceze și în nordul Italiei. După o perioadă de gândire, Fedinand al II-lea, singurul care putea să decidă asupra recunoașterii sau nu a alegerii lui Carol de Nevers ca duce de Mantova - în virtutea vasalității ducilor mantovezi față de împăratul Sfântului Imperiu - s-a decis pentru o confiscare a acestor teritorii. El l-a trimis să pună în aplicare ordinul pe Johann de Nassau-Siegen care a sosit în zonă în mai 1628.

Speriat de faptul că ducele francez Carol de Nevers, ales duce de Mantova, nu va mai aștepta confirmarea sa de către împăratul Sfântului Imperiu Ferdinand al II-lea de Habsburg iar Franța, prin această mișcare va avea un „picior” în nordul Italiei, guvernatorul spaniol din ducatul de Milano vecin - Gonzalo Fernandez de Cordoba - a decis să acționeze de unul singur. Exasperat de întârzierea răspunsului de la Madrid, dacă e oportună intervenția militară în Mantova în numele împăratului și în acest fel să salvgardeze și interesele spaniole din nordul Italiei, Cordoba a încheiat o alianță cu ducele Carol Emanuel de Savoia. În același context în zonă a sosit și Johann de Nassau-Siegen cu mandat din partea împăratului care se decisese că nu recunoască nicio alegere a ducelui francez în Mantova și Monferrato, acestea urmând să fie confiscate. Guvernul spaniol, ocupat cu războiul împotriva olandezilor și după o perioadă de oscilație, a considerat că guvernatorul Cordoba a ocupat deja Casale și nu trebuie decât să confirme acțiunea și nu să o încuviințeze. Însă datele arată că acesta încă nu demarase acțiunea.

Carol, duce de Nevers, după căsătoria cu nepoata ultimului duce Gonzaga al Mantovei s-a grăbit să ceară încuviințarea recunoașterii noii lui staturi, cea de duce de Mantova. Problema, juridic vorbind, era una la mâna împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg de vreme ce teritoriile respective erau formal sub jurisdicția imperială. Numai că Ferdinand ezita să îl recunoască pe ducele francez ca succesor proclamat legitim în Mantova, în primul rând pentru că nu ar fi dorit să lezeze drepturile membrilor mai îndepărtați de linia succesorală a familiei Gonzaga - familie ce se dovedise loială Habsburgilor în problema rebeliunii antidinastice a nobililor din Boemia - și, în al doilea rând, era conștient că Franța ar fi putut avea un „pinten” prin persoana ducelui în Italia. În al treilea rând avea nevoia de certitudinea că ducele Carol, înainte de a fi recunoscut oficial de împărat, i-ar fi despăgubit pe ceilalți membrii ai familiei Gonzaga iar suveranului i-ar fi oferit cetatea Casale, plasată strategic în Monferrato.

Într-o acțiune comună a guvernatorului spaniol de Milano, Gonzalo de Cordoba. și a ducelui de Savoia, Carol Emanuel, în primăvara anului 1629 Monferrato, teritoriul aparținător de ducatul Mantovei în care problema succesorală era în dispută, a fost invadat, armata celor doi îndreptându-se înspre Casale. În tentativa de a salva interesele spaniole din nordul Italiei și de a nu permite instalarea ducelui francez Carol de Nevers, ales de suporterii săi ca duce de Mantova și, având ca acoperire juridică decizia împăratului-suzeran al ducelui mantovez de a îi respinge alegerea și de a confisca teritoriile ducatului, Cordoba a avansat înspre Casale. Aici, comandantul a refuzat să-i predea cetatea în numele împăratului, iar în vederea pregătirii de asediu Cordoba a dispus aducerea de ingineri-geniști de la Genova pentru a săpa și mina zidurile cetății. Între timp, ducele ales de Mantova dar neconfirmat, Carol de Nevers, nu avea de gând să stea cu mâinile în sân și s-a pregătit militar. La fel ca în cazul guvernului spaniol unde părerile erau împărțite în ceea ce privește intervenția într-un teritoriu care nu se afla sub jurisdicția lui, la fel, în anturajul puterii regale franceze nu toată lumea era convinsă că merită efortul susținerii unui aristocrat francez în nordul Italiei și posibila intrare într-un conflict cu împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg. „Întârzierea i-a permis lui Carol să recruteze 13.500 de soldați locali și mercenari în Casale și Mantova, în timp ce alți 6.600 sub conducerea generalului d’Huxelles erau recrutați de pe proprietățile lui din Franța. Securizat în spatele zidurilor Mantovei, el a respins propunerile spaniole și imperiale de a preda Casale în schimbul recunoașterii sale ca duce. Figuri importante din Franța încă se opuneau intervenției iar guvernatorii de Burgundia și Dauphiné și-au dat toată silința pentru a împiedica pregătirile de campanie ale lui d’Huxelles. Oamenii dezertându-i constant, d’Huxelles a făcut o trecere îndrăzneață peste Alpi înspre Casale în august, dar a fost prins iar armata lui dispersată de trupele savoiarde”.

Ducele francez Carol de Nevers, ales duce de Mantova dar neconfirmat de împăratul Sfântului Imperiu Ferdinand al II-lea de Habsburg din postura de suzeran al ducilor mantovezi, reacționase militar încercând să se apere în Mantova și Monferrato de deposedarea teritoriilor ordonată de împărat. În același timp, el știa că pe termen lung nu putea rezista unui atac susținut din partea spaniolilor și a trupelor imperiale. Speranța lui se îndrepta înspre Franța, numai că, acolo, cardinalul Richelieu erau ocupat cu desfășurarea asediului cetății La Rochelle, bastion al hughenoților. Iar cardinalul nu avea să renunțe până nu-i elimina definitiv pe hughenoți, al căror oraș papa îl considera drept „sinagoga lui Satan”.

Numit de Papalitate drept „sinagoga lui Satan” bastionul hughenoților francezi, La Rochelle, era supus unui asediu susținut din partea cardinalului francez Richelieu din septembrie 1627 și până în octombrie 1628. Acesta era punctul culminant al confruntărilor politice și religioase care s-au desfășurat și în secolul anterior în regatul francez și întrerupte pentru perioade scurte, odată cu emiterea Edictului de toleranță religioasă de la Nantes de către Henric al IV-lea de Bourbon. Acum însă, odată cu asaltul asupra cetății La Rochelle de pe coasta atlantică a Franței, victoria avea să fie finală a regelui Ludovic al XIII-lea, a cardinalului Richelieu și a partizanilor catolici asupra hughenoților calvini. Prin urmare, atunci când ducele francez Carol de Nevers spera la un ajutor din partea Franței pentru a-și putea susține pretențiile asupra Mantovei amenințată de confiscarea împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, cardinalul Richelieu era preocupat cu asediul cetății La Rochelle.

În toamna anului 1627 bastionul hughenoților francezi, La Rochelle, se afla sub asediul armatei regelui Franței Ludovic al XIII-lea. În acel moment, regele în persoană, însoțit de cardinalul Richelieu, s-a alăturat trupelor care asediau deja cetatea. Situația nu era una fericită pentru locuitorii din oraș din moment de englezii care debarcaseră, conduși de lordul Buckingham cu gândul de a elibera orașul de sub asediul regelui francez, tocmai se retrăseseră. Dar chiar și așa, starea de spirit în cetate era una bună, în parte datorită liderului acestuia extrem de decis, Jean Gaiton.

Asediul orașului hughenoților francezi de pe coasta atlantică a Franței de către trupele regelui Ludovic al XIII-lea și sub supravegherea cardinalului Richelieu se desfășura în paralel cu asediul desfășurat de trupele spaniolo-savoiarde conduse de generalul Ambrogio Spinola și de ducele Carol Emanuel de Savoia asupra cetății Casale din Monferrato. Aici garnizoana ducelui francez Carol de Nevers, ales ca duce al Mantovei dar nerecunoscut de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg al Sfântului Imperiu, rezista asediului. Între timp, englezii au mai făcut două încercări de a elibera orașul hughenoților francezi, La Rochelle, de sub asediul armatei regelui Franței, dar fără succes. În octombrie, după un an de asediu în care hughenoții au jurat să lupte până la moarte și în care din cauza lipsurilor s-au consumat scene dramatice - populația a fiert curele și le-a consumat în loc de mâncare - La Rochelle a capitulat. „Numărul asediatorilor a crescut la cifra de 25.000 de soldați, în timp ce foametea i-a învăluit pe apărători, reducând populația orașului de la 27.000 la 8.000 de locuitori. Asediul nu a fost asa de lin precum propaganda lui Richelieu a susținut, dar a depășit problemele practice semnificative și a beneficiat în același timp de consensul general printre membrii elitei catolice potrivit căruia era timpul ca hughenoții să fie eliminați. Locuitorii din La Rochelle s-au predat necondiționat pe 28 octombrie, la aproape 4 săptămâni după ce englezii s-au îndepărtat pe mare”.

În pasul Mont Genevre armata regelui francez Ludovic al XIII-lea s-a văzut blocată de trupele spaniole și savoiarde în încercarea lui de a pătrunde spre Casale din nordul Italiei. Ducele Savoiei a defectat din alianța cu guvernatorul spaniol al ducatului de Milano și a acceptat să încheie pace cu regele francez. Ducele Carol Emanuel primea o parte din Monferrato, ducele francez de Mantova Carol de Nevers păstra ducatul în care fusese ales, iar cetatea Casale urma să treacă în administrația franceză. Guvernatorul spaniol Cordoba a fost nevoit să accepte și el condițiile, în parte pentru că nu primea niciun răspuns din partea guvernului spaniol asupra poziției pe care trebuia să o aibă și, pe de altă parte, pentru că ducele Savoiei acceptase să încheie pace cu Franța separat. În același timp, Cordoba era exasperat și de faptul că el luptase cu detașamentele din subordine pentru cucerirea cetății Casale în numele împăratului și drepturilor lui de suzeran asupra ducatului de Mantova iar reacția Vienei era una de pasivitate.

Hughenoții asediați de armata regelui Franței Ludovic al XIII-lea au câștigat simpatia englezilor. Ducele Buckingham a investit o sumă consistentă pentru a pune pe picioare o expediție împotriva trupelor franceze care asediau cetatea hughenoților de pe coasta atlantică a Franței. „A fost o abordare majoră: într-un timp în care Anglia avea doar 145 de vase de peste 200 de tone, Buckingham a găsit 115 vase cu 4.500 de marinari și 7.000 de soldați”. Din iulie 1627 de când au debarcat pe insula Re din apropierea orașului de coastă, La Rochelle, englezii au bătut pasul pe loc până în toamna aceluiași an, nereușind să elibereze orașul de asediul trupelor regelui francez. Asaltul din noiembrie și încercarea de a străpunge barajul cardinalului francez asupra orașului s-au dovedit a fi un eșec. Englezii s-au retras în noiembrie înapoi spre Anglia.

După distrugerea bastionului hughenoților francezi La Rochelle în urma asediului trupelor regelui francez Ludovic al XIII-lea, mâna dreaptă a acestuia, cardinalul Richelieu, jongla cu posibilitatea de a interveni în disputa privind succesiunea ducatului de Mantova și de a-i oferi o mână de ajutor ducelui francez Carol de Nevers, ales în Mantova dar nerecunoscut de împăratul Sfântului Imperiu Ferdinand al II-lea, și aflat sub atacul trupelor spaniole și savoiarde. Ducele francez amenința că în cazul în care nu va primi ajutor din partea establishmentului francez el va deveni client al ducatului vecin spaniol de Milano. Prin urmare, Richelieu a demarat pregătirea unei expediții înspre Casale, în nordul Italiei. Simultan, regele Ludovic al XIII-lea cu aproape 10.000 de soldați a încercat traversarea trecătorii Mont Genevre, dar s-a găsit blocat acolo de 4.000 de spanioli și savoiarzi. Încercarea regelui de a forța pătrunderea a eșuat iar cele două armate oponente au rămas pe poziții.

După ce a lăsat o garnizoană franceză în cetatea Casale din nordul Italiei, regele francez Ludovic al XIII-lea s-a întors peste Alpi și s-a oprit în Languedoc pentru a elimina rezistența hughenoților din zonă. Peste 3.000 de hughenoți din Privas au fost măcelăriți sau expulzați la finalul lunii mai a anului 1629. Celor rămași li s-a acordat toleranța religioasă dar li s-a anulat autonomia politică și militară de care avuseseră parte. Succesul campaniei din nordul Italia a dus la consolidarea puterii regale în interiorul Franței și în aceeași măsură și pentru cardinalul Richelieu. E reprezenta personajul cel mai puternic din regat după regele Ludovic al XIII-lea în acest moment.

Campania Franței din nordul Italiei din primăvara anului 1629 și plasarea unei garnizoane franceze în cetatea Casale din Monferrato au trezit spiritele la Madrid. În același timp, împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg al Sfântului Imperiu care până atunci tratase cu o oarecare larghețe dacă nu indiferență problema privind succesiunea din ducatul Mantovei și Monferrato - el având jurisdicție asupra lor - a decis să intervină militar alături de spanioli pentru remedierea situației. La finalul campaniei militare Mantova era sub autoritatea împăratului vienez. După capitularea ducelui francez al Mantovei, Carol de Nevers, în fața armatei imperiale a Habsburgilor condusă de contele de Collalto ducatul a trecut în mâinile împăratului. Scara dezastrului la nivel uman din timpul asediului a fost însă teribilă. Circa 10.000 de oameni din oraș au murit în timpului lunilor de asediu iar în momentul capitulării orașului doar 9.000 de oameni mai existau în oraș. Altfel, generalii Aldringen și ducele de Collalto au plecat cu obiectele din colecția de artă a fostului duce de Mantova iar prada armatei imperiale s-a ridicat la circa 18 milioane de ducați. Carol de Nevers, ducele francez care a predat orașul trupelor imperiale, s-a retras în pelerinaj la Roma, fiind convins că la mijloc era vorba de o pedeapsă divină abătută asupra lui.

În momentul în care operațiunile regelui francez Ludovic al XIII-lea din nordul Italiei au dus la instalarea unei garnizoane în cetatea Casale din Monferrato contele Olivares, șeful de cabinet al regelui Filip al IV-lea, a convocare un consiliu de urgență. Aici s-a decis efectuarea tuturor diligențelor pentru a-l convinge pe împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg să își acceseze dreptul de suzeran asupra ducatului de Mantova și Monferrato și predarea acestora de către ducele francez Carol de Nevers ce fusese ales ca duce de suporterii lui dar nu fusese recunoscut de împăratul Sfântului Imperiu. Trupe spaniole din Toscana și Padova au fost consemnate la cea a Lombardiei în acest scop iar guvernatorul spaniol al ducatului de Milano, Gonzalo Cordoba, a fost înlocuit cu generalul Ambrogio Spinola. Efectivul total se ridica la circa 18.000 de soldați.

În afara pregătirilor Spaniei pentru o intervenție împotriva ducelui francez al Mantovei, Carol de Nevers, și pentru eliberarea cetății Casale din Monferrat din mâinile garnizoanei franceze plasate acolo de regele Ludovic al XIII-lea, împăratul Sfântului Imperiu Ferdinand al II-lea de Habsburg a devenit, într-un final, convins de faptul că soluția militară e ultima soluție de a-i aduce la ordine pe vasalii săi din nordul Italiei, ducele de Mantova fiind unul dintre aceștia. Contele Merode a fost trimis să ocupe Valtellina cu 5.000 de oameni în primăvara anului 1629, iar după eliberarea de problema daneză - ieșirea Danemarcei din conflictul cu Imperiul, în ceea ce a rămas cunoscută drept faza a II-a a Războiului de Treizeci de Ani - împăratul și-a permis să mai trimită alți 30.000 de soldați înspre Mantova sub comanda lui Ramboldo, conte de Collato. În același timp, spaniolii au blocat Casale iar ducele de Savoia, observând schimbarea situației militare, a revenit la „prietenia” spaniolă, abandonând înțelegerea cu regele francez.

Trebuie menționat faptul că, deși intervenise în nordul Italiei pentru a-și proteja interesele și statutul de suzeran, împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg al Sfântului Imperiu îi considera pe spanioli vinovați de faptul că au acționat nesăbuit și l-au adus acum în postura de a lupta și contra francezilor, când la origine problema fusese doar una legată de succesiunea din ducatul Mantovei. Prin urmare, relațiile erau destul de reci între Spinola, comandantul armatei spaniole, și contele de Collalto, generalul armatei imperiale. Cel din urmă i-a risipit pe cei 7.000 de soldați venețieni care au încercat să i se opună în momentul în care a pătruns peste Alpi în direcția Mantovei. În scurt timp, întregul teritoriu al ducatului a intrat sub controlul trupelor imperiale și în octombrie 1629 ducele Carol de Nevers era blocat în reședința propriu-zisă a ducatului, Mantova, alături de 4.000 de soldați italieni, francezi și mercenari elvețieni.

Retras în reședința ducatului de Mantova, ducele francez Carol de Nevers, se confrunta în octombrie 1629 cu situația de a fi înconjurat de armata imperială a Habsburgilor condusă de contele de Collalto. El se afla în postura aceasta deoarece refuzase să predea ducatul la ordinul împăratului în calitatea de vasal al acestuia, Ferdinand al II-lea nerecunoscând alegerea lui ca duce de Mantova. Poziția totuși era una care îi dădea ceva speranțe ducelui, orașul Mantova fiind înconjurat de lagune din toate părțile. Încercările de luare cu asalt a orașului s-au soldat cu eșecuri și pierderi grele iar bateria de artilerie a fost montată de trupele imperiale prea departe pentru a avea efectul dorit asupra orașului. Prin urmare, asediul s-a transformat într-o încercare de deconectare a Mantovei de sursele de aprovizionare. La Casale, nici generalul spaniol Spinola care asedia cetatea apărată de garnizoană franceză nu avea mai mult succes. Situația era pe muchie de cuțit dat fiind faptul că apropierea iernii ar fi dus la întreruperea asediului.

Cardinalul Richelieu și regele Franței Ludovic al XIII-lea au decis să întreprindă o nouă operațiune în nordul Italiei, să treacă Alpii și să susțină garnizoana franceză asediată de trupele spaniole și savoiarde în cetatea Casale din Monferrato. În februarie 1630 campania a debutat, iar la aflarea veștii că trupele franceze se îndreptau spre Casale, un corp de oaste al ducelui de Savoia a fost trimis să le întâmpine dar a fost dispersat la Avigliana, lângă Torino, în iulie. Presiunea pe cetatea Casale asediată a mai scăzut, dar regele francez nu a fost în măsură să-și fructifice victoria împotriva trupelor ducelui de Savoia din cauza unei epidemii care a izbucnit în rândul armatei franceze iar operațiunile au fost suspendate.

În încercarea de a ridica asediul pus asupra Mantovei de către armata împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg condusă de contele de Collalto și de a-l salva pe ducele francez asediat, Carol de Nevers, cardinalul Richelieu i-a convins pe venețieni să trimită o armată de 17.000 de soldați înspre Mantova. Trupele Republicii Venețiene au fost interceptate și înfrânte de generalii Aldringen și Gallas la Villabuona. Situația ducelui de Mantova și a celor din cetate a devenit critică în toamna anului 1629 ia într-un final, în vara anului următor, cetatea a fost cucerită iar ducele francez s-a predat reprezentanților împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg. „Situația apărătorilor s-a deteriorat rapid după aceea. Epidemia apăruse deja în Lombardia în timpul anului 1629. După acalmia din timpul iernii, focarul a devenit mai virulent odată cu vremea mai caldă de primăvară, în special în Mantova unde populația de peste 30.000 de locuitori a fost „umflată” cu refugiați. Până la jumătatea lunii iulie, doar 700 de soldați rămăseseră apți pentru luptă. Conștient de situația lor slăbită, Collalto a atacat peste poduri pe 16 iulie, susținut de trupe auxiliare în bărci. Carol s-a retras în citadela Porto Fortezza, dar a capitulat două zile mai târziu”.

Aproximativ în același timp în care armatele imperiale ale Habsburgilor interveneau în disputa privind succesiunea din ducatul de Mantova și Monferrato, în Sfântul Imperiu, după victoria obținută împotriva Danemarcei și scoaterea acesteia din schema războiului pentru moment, împăratul Ferdinand al II-lea a comis o eroare de interpretare care va inflama spiritele și va constitui fundamentul continuării și deplasării Războiului de Treizeci de Ani în zona constrângerilor religioase. El a emis Edictul de Restituire dar interpretarea lui asupra Aranjamentului de la Augsburg din 1555 nu era deloc viabilă pentru situația din 1629 și, deși împăratul clama că prin acest edict la nivelul Imperiului proprietățile ecleziastice vor fi restituite în acord cu înțelegerea amintită din secolul anterior, în fapt, el a dus la trecerea multora din aceste posesiuni în mâinile simpatizanților catolici.

În același timp cu înfrângerea Danemarcei și trimiterea unei armate imperiale în Italia pentru a rezolva în interesul împăratului problema succesiunii din ducatul Mantovei Ferdinand al II-lea de Habsburg a comis una dintre erorile ce aveau să ducă la antagonizarea principilor protestanți din Sfântul Imperiu. El a emis Edictul de Restituire care, în interpretarea împăratului, ar fi trebuit să așeze lucrurile în acord cu Aranjamentul de la Augsburg din 1555 iar proprietățile ecleziastice ce fuseseră confiscate prin diverse metode în timpul conflictelor să se întoarcă la proprietarii de drept. Numai că măsura îi va avantaja, în felul în care a fost implementată, pe simpatizanții catolici, ceea ce va crea consternare și îndârjirea opoziției față de împăratul de la Viena. Privită retrospectiv măsura pare cel puțin pripită și un fel de autosabotaj inutil politic din moment ce armatele imperiale controlau militar la finele anilor 20 ai secolului al XVII-lea situația din teritoriile Sfântului Imperiu.

Zelul amestecării politicii de restituire a proprietăților ecleziastice pe baza Aranjamentului de la Augsburg din 1555, politică exprimată oficial la nivelul Sfântului Imperiu prin Edictul de Restituire în 1629 de către împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg, venea deja pe un trend de recatolicizare desfășurată, inițial în posesiunile personale ale Habsburgilor, și apoi extinsă la nivelul Imperiului, chiar dacă nu cu același succes și fervoare. Amestecarea acestei politici cu reconvertirea protestanților trebuie înțeleasă prin prisma personajele care au presat puternic pe lângă împărat punerea ei în aplicare pe fondul puternicei senzații date de faptul că, odată cu înfrângerea rebeliunii nobiliare boemiene din 1620, timp de aproape un deceniu victoriile de țineau lanț pentru tabăra catolică.

Deși se pare că emis cu intenția de a restabili pacea la nivelul Sfântului Imperiu, Edictul de Restituire al împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg din 1629 a fost prost pus în practică pentru că nu era separat față de problemele conexe care veneau odată cu transferul de proprietăți, odată ce proprietarul inițial - cel dinainte de izbucnirea conflictelor religioase din secolul al XVI-lea - era identificat. Măsura a fost gândită la nivelul Imperiului cu aplicare generală, dar ea venea deja pe fondul politicii de recatolicizare susținută de administrația imperială imediat după reprimarea rebeliunii nobiliare din Boemia din 1620. Spre exemplu, nobilii protestanți din Franconia eu fost obligați în 1623 să-i alunge pe pastorii protestanți din teritoriile lor și să readucă Biserica din teritoriile lor sub jurisdicția catolică a Bambergului sau a Wurzburgului.

Personajul care a contribuit decisiv la amestecarea politicii de restituire a proprietăților ecleziastice din Sfântul Imperiu din primul deceniu al Războiului de Treizeci de Ani, pe baza Aranjamentului de la Augsburg din 1555, a fost iezuitul William Lamormaini, confesorul apropiat al împăratului care a reușit să-l influențeze pe suveran pentru a forța punerea în aplicare a politicii de restituire funciară. „Mulți catolici credeau că timpul e potrivit pentru o acțiune decisivă de a recupera milioanele de suflete pierdute în fața ereziei din momentul izbucnirii Reformei religioase. Cursa aproape neîntreruptă de victorii catolice începând cu 1620 sugera nu doar că Dumnezeu era de partea lor, dar îi și convoca la un război sfânt. Evenimente precum aparenta miraculoasă supraviețuire a celor trei oficiali „defenestrați” sau căderea cetății La Rochelle erau interpretate drept semne ale susținerii divine. Extrem de important, atât sfătuitorul iezuit al ducelui Maximilian - Adam Contzen - cât și confesorul lui Ferdinand - William Lamormaini - promovau cu ardoare această interpretare. Lamormaini a fost cel mai influent, din moment ce era lângă urechea împăratului. Originar din Luxemburg el s-a alăturat iezuiților la vârsta de douăzeci de ani și a crescut rapid în anturajul curții Hasburgilor, devenind rector al Universității din Viena în 1623 și confesorul împăratului un an mai târziu. Nu poseda niciuna din calitățile agreabile ale lui Ferdinand și îl depășea în ceea ce privește fundamentalismul religios, fiind foarte aproape de stereotipul protestant al iezuitului răuvoitor și conspirator. Puternic, încăpățânat și auster era așa de încântat de statutul său încât și-a convins superiorul general, pe Vitelleschi, să direcționeze toată corespondența iezuiților cu Ferdinand prin intermediul lui”.

După scurta întrerupere a acestui trend cauzată de intervenția Danemarcei în Imperiu, din 1627 restituirea de facto a proprietăților ecleziastice s-a reluat în teritoriile Imperiului atunci când episcopii de Konstanz și Augsburg au înaintat împăratului Ferdinand al II-lea o cerere de reevaluare a proprietăților pe care le deținea Wurrtemberg-ul. Acest episcopat urma să fie primul episcopat protestant care avea să vadă efectele politicii de restituire a proprietăților operată de împărat. Această politică de restituire a proprietăților ecleziastice imaginată de împărat pe baza Aranjamentului de la Augsburg din 1555 a fost sabotată acum de introducerea, la nivel local, a componentei de reconvertire în Imperiu. Pentru mulți dintre liderii catolici de la nivelul Imperiului măsura de restituire funciară reprezenta și un bun prilej de a „readuce sufletele pierdute și rătăcite” înapoi la catolicism - pe scurt - reconvertirea protestanților.

Presarea continuă a consilierului iezuit al împăratului William Lamormaini de a se suprapune politica de restituire a proprietăților ecleziastice de la nivelul Sfântului Imperiu pe baza Aranjamentului de la Augsburg din 1555 cu cea de recatolicizare operată în teritoriile protestante confiscate a fost primită cu destulă reținere și reticență din partea clerului catolic de la nivelul Imperiului. Chiar și împăratul ezita în a se îmbarca într-o asemenea operațiune cu risc inflamator extrem de ridicat. El era interesat de restituirea teritorială și nu de zelul reconvertirii protestanților. În acest fel, el i-a abordat pe principii-electori din Imperiu în iulie 1627, cerându-le părerea în vederea punerii în practică a Edictului care să reglementeze restituirea teritorială. Aceștia s-au întâlnit la Mühlhausen, în octombrie, același an, invitând-l pe împărat să redacteze un draft al măsurii pe care o considera potrivită. În acest moment, ei considerau că va fi vorba mai mult de un text care să le ofere ghidaj cum să pună în practică restituirea teritorială. Mai mult, și ducele catolic al Bavariei, Maximilian, se poziționa acum în aceeași linie, el sugerându-i împăratului să introducă în actul ce urma să fie emis faptul că urmau să se bucure de deplinele privilegii pe baza Aranjamentului de la Augsburg din 1555 toți liderii protestanți care aderaseră la protestantism până în 1530. Intenția era legată de acceptarea luteranilor și de blocarea revendicărilor calvinilor care au apărut ulterior acelei date, tocmai pentru ducele Bavariei devenise elector al Imperiului prin deposedarea electorului rebel și calvin al Palatinatului, Frederic al V-lea, de titlul de elector.

De la consfătuirea principilor-electori din Sfântul Imperiu din toamna anului 1627, după ce împăratul le ceruse părerea legată de punerea în aplicare la nivelul Imperiului a unui edict de restituire a proprietăților ecleziastice și până la primele informații ce au răzbătut dinspre Viena, în ianuarie 1628, veștile și forma draftului viitorului edict la care se lucra nu erau îmbucurătoare pentru principii protestanți. Vice-cancelarul imperial, Pieter Heinrich von Stralendorf, i-a lăsat mână liberă teologului iezuit de la Universitatea din Dillingen, Paul Laymann, în a redacta fondul viitorului edict. Ceea ce a realizat acesta - Pacis compositio/Drumul către pace - a fost compunerea viitorului edict de restituire bazată pe o interpretare dură și procatolică a Aranjamentului de la Augsburg din 1555. Textul draftului realizat de Laymann a fost gata în martie 1629.

Dacă principii-electori din Sfântul Imperiu așteptau ca textul de restituire a patrimoniului ecleziastic pregătit de cancelaria imperială și promulgat de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg - cel puțin așa înțeleseseră ei dialogul anterior cu suveranul care le ceruse opinia - să fie unul de ghidaj, unul care să le indice cum să îl pună în aplicare în fiefurile din Imperiu pe care le stăpâneau, surpriza le-a fost mare atunci când textul prezentat a fost de fapt edictul final. Lăsat în grija vice-cancelarului Imperiului și trasat de un iezuit, textul Edictului de Restituire promulgat de împărat a provocat consternare printre liderii din Sfântul Imperiu.

Edictul de Restituire a proprietăților ecleziastice din Sfântul Imperiu promulgat de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg în martie 1629 și redactat de iezuitul Paul Laymann a provocat consternare în rândul principilor din Imperiu. Deși clama că respectă Aranjamentul de la Augsburg din 1555, de fapt, el a fost conceput pe baza interpretării pe marginea pro-catolică a înțelegerii, calvinilor nefiindu-le recunoscut dreptul patrimonial. Punerea în aplicare a edictului a însemnat de fapt ecuația în care s-au reglat conturile și prin care unele abuzuri au putut fi săvârșite „legal”. Mai mult, în unele situații contextul era așa de complicat încât punerea în aplicare a edictului și revenirea la situația anterioară Acordului de la Augsburg erau aproape imposibile. Unele episcopate se formaseră treptat, de-a lungul întregului secol al XVI-lea și prin urmare restitutio in integrum, restabilirea statutului patrimonial anterior acordului numit mai sus, era o misiune extrem de grea.

Punerea în practică la nivelul Sfântului Imperiu a Edictului de Restituire adoptat în martie 1629 de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg prin care proprietățile ecleziastice trebuiau returnate proprietarilor de drept în forma stabilită prin Aranjamentul de la Augsburg din 1555 s-a dovedit problematică. În practică, edictul era pus în valoare cu referire explicită la situația anterioară anului amintit de vreme ce calvinii trebuiau să returneze teritoriile luate în posesie înainte anului 1552. „În forma finală, Edictul ar fi trebuit să fie incontestabil și tot ceea ce mai rămânea de făcut era să fie pus în practică prin recuperarea arhiepiscopatelor de Magdeburg și Bremen, alte 13 episcopate nord-germane, peste 500 de mănăstiri în special în Saxonia Inferioară, Württemberg și Franconia. Reichshofrat-ul a numit corespunzător comisari pentru fiecare Kreis, în general selectând un prinț catolic local, asistat de oficiali ai Habsburgilor și ofițeri de armată. Wallenstein și Tilly erau deja autorizați pe 24 martie să folosească forța dacă era necesar[...]Principalele victime erau Danemarca, ce își acceptase pierderile la Lübeck, Guelfii precum și alții din nordul Germaniei, și de asemenea Württemberg-ul unde catolicii clamau 50 de mănăstiri reprezentând ⅓ din bogăția ducatului”.

Senzația generală în rândul protestanților din Sfântul Imperiu după emiterea Edictului de Restituire a proprietăților ecleziastice promulgat de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg în 1629 a fost una de întoarcere în timp, în vremea conflictelor religioase din momentul apariției Reformei în secolul al XVI-lea. De asemenea, punerea lui în aplicare, chiar cu legitima utilizare a forței, i-a dezamăgit și pe foarte mulți dintre catolici care, la finalul acestui proces nu întrezăreau nimic bun, din contră, doar antagonizarea protestanților. Temerea lor era legată și de faptul că, în paralel cu confiscările și redistribuirile proprietăților, iezuiții se insinuau și duceau o muncă de reconvertire - de multe ori cu forța - a locuitorilor protestanți de pe aceste teritorii retrasate acum sub jurisdicție catolică. Singurul care era entuziasmat de-a dreptul era consilierul împăratului, iezuitul William Lamormaini, adresându-i-se papei în acest sens. Altfel, Papalitatea, în stadiul inițial, nu s-a implicat considerând că e o problemă de ordin juridic a împăratului în fiefurile sale imperiale.

În momentul în care Edictul de Restituire a devenit public în martie 1629 și a început să fie pus în aplicare la nivelul Sfântului Imperiu, Spania a privit cu reticență măsura și i-a recomandat împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg să dea dovadă de echilibru. Apoi, a încercat să forțeze eliminarea iezuitului Lamormaini din postura de consilier al împăratului pentru a-l determina pe împărat să diminueze politica de restituire a proprietățile ecleziastice. Mai mult, unii dintre oamenii de încredere ai împăratului s-au retras din jurul acestuia, nemulțumiți de valurile de frustrare pe care le provoca în Imperiu punerea în aplicare a acestui edict.

Aplicarea efectivă a Edictului de Restituire emis de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg în 1629 prin care proprietățile ecleziastice urmau să fie returnate în acord cu Aranjamentul de la Augsburg de la nivelul Imperiului încheiat în urmă cu un secol a generat serioase probleme. Punerea lui în aplicare s-a făcut cu ajutorul trupelor imperiale iar recatolicizarea desfășurată în paralel de iezuiți a dus la acumularea unor frustrări consistente în rândul principilor protestanți din Imperiu.

În momentul în care împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg a promulgat textul Edictului de Restituire în martie 1629 la nivelul Sfântului Imperiu, generalul Albrecht von Wallenstein a protestat față de textul edictului și chiar a comis un gest de frondă la adresa împăratului, comunicând ducelui de Saxonia să nu pună în aplicare edictul de restituire a proprietăților ecleziastice. Trupele imperiale au fost trimise să pună în aplicare edictul în ducatul de Magdeburg care, în câteva săptămâni, a fost ocupat. Încercând să dezamorseze situația dată de faptul că orașul Magdeburg refuza să accepte intrarea unei garnizoane în oraș și riscul unui asediu plana asupra acestuia, Wallenstein a așteptat înainte de a executa ordinele împăratului ca Liga Hanseatică să încerce o mediere a conflictului.

Locuitorii și consiliului orașului Magdeburg s-au opus intrării unei garnizoane a împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg în oraș pentru a pune în aplicare Edictul de Restituire a proprietăților ecleziastice. Amenințați cu un eventual asediu de armata imperială, într-un final orașul a fost de acord să plătească 150.000 de taleri și să evite punerea în aplicare a edictului. Însă un detașament de soldați a fost lăsat de Wallenstein să supravegheze orașul. De remarcat faptul că generalul s-a opus punerii în aplicare a edictului și în acest context el nu a pus în aplicarea ordinul împăratului de instalare a fiului acestuia, Leopold Wilhelm, ca arhiepiscop de Magdeburg.

După punerea în aplicare a Edictului de Restituire de către trupele împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg la nivelul Sfântului Imperiu, pe rând, arhiepiscopiile de Magdeburg, Bremen, episcopiile de Verden, Halberstadt, Minden și Ratzenburg, 2 abații imperiale și în jur de 150 de mănăstiri și biserici de la nivelul Sfântului Imperiu au trecut în mâinile catolicilor. Intrarea Suediei în război împotriva împăratului avea să oprească continuarea aplicării Edictului de Restituire dar până în acel moment multe dintre mănăstiri fuseseră demolate iar terenurile vândute. „Mănăstirile erau frecvent demolate sau remodelate pentru alte scopuri, în timp ce proprietatea ecleziastică era vândută sau se reconstruia pe ea. Ocupanții inițiali erau morți de mult timp, problema fiind cine ar fi trebuit să primească acum posesiunile lor. Rezultatul a fost o nemaivăzută încăierare în care iezuiții s-au „remarcat” prin rapacitatea lor. Niciuna dintre aceste proprietăți nu le aparținuseră, dar ei s-a simțit perfect îndreptățiți să le preia datorită contribuției lor la realizarea Edictului și, mai recent, datorită zelului misionar în Germania. Darul de Anul Nou al lui Lamormaini către Ferdinand în 1630 a fost o listă 90 de conventuri și proprietăți pe care le dorea. Această cerere a declanșat „controversa mănăstirilor”, care a durat până în secolul al XX-lea și în care ordinele rivale contestau dreptul de proprietate al acestora”.

Edictul de Restituire emis de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg în anul 1629 care interpreta în manieră procatolică evidentă posesia asupra proprietăților ecleziastice de la nivelul Sfântului Imperiu și care trebuiau redate proprietarilor conveniți prin Aranjamentul de la Augsburg din secolul precedent, a generat un val de nemulțumire. Interpretările pe marginea edictului - calvinii erau excluși din start de la orice formă de înțelegere - precum și folosirea trupelor imperiale pentru a pune în aplicare ordinul s-au întors împotriva împăratului care, după ce controla situația din punct de vedere militar în Sfântul Imperiu, după toate succesele din ultimul deceniu, nu avea nevoie de o asemenea măsură. Edictul i-a înstrăinat și pe protestanții care îi erau fideli împăratului iar catolicilor militanți le-a dat „muniție” pe care au folosit-o din plin.

Principii protestanți din Sfântul Imperiu au răspuns Edictului de Restituire a proprietăților ecleziastice prin cereri juridice de luare în calcul a situațiilor speciale, precum cazul confiscării unei mănăstiri aparținând lui Ludwig Friedrich din Württemberg. În acest caz împăratul i-a dat dreptate acestuia în disputa cu Reichskammergericht-ul, Curtea de Apel a Sfântului Imperiu. Dar, în linii mari, ceea ce a reușit edictul împăratului a fost să-i alieneze pe protestanții fideli Coroanei și militanților catolici să le ofere „muniție”, „gloanțe de argint” și posibilitatea de a abuza, de multe ori, legal, de situația retrocedărilor transformate uneori, sub imperiul armelor, în confiscări. Odată emis edictul nu putea fi retras imediat deoarece din perspectiva imperială acest lucru ar fi însemnat o slăbire a autorității împăratului în Sfântului Imperiu mai ales că acesta reușise de puțin timp să preia controlul asupra situației prin înfrângerea rezistenței rebelilor și a suporterilor cauzei Palatinatului de Rin.

Principele-elector al Saxoniei, protestant, s-a văzut pus în situația dilematică impusă de autoritatea imperială a Edictului de Restituire din 1629 emis de Ferdinand al II-lea, a cărui legalitate nu ar fi dorit să o conteste, și efectele produse de acesta în rândul taberei protestante din Sfântul Imperiu. Ca să salveze ce putea fi salvat și să găsească o cale de mijloc el a sugerat faptul că Aranjamentul de la Augsburg din 1555 - baza pe care susținea împăratul că s-ar fi redactat edictul din 1629 - ar trebui respectat tocmai datorită faptului că el se ridica pe consimțământul părților. În plus, electorul sugera ca fiecare caz de restituire a proprietăților ecleziastice să fie tratat cu particularitățile și specificitatea lui. Prin urmare, electorul încerca un „dans” juridic prin care să nu-i lezeze autoritatea împăratului, dar în același timp să încerce să controleze abuzurile care puteau apărea în cazurile concrete de restituire. „În schimb, el a susținut că presiunea ar trebui aplicată pentru a-i convinge pe catolici să-și modereze cererile și să folosească mijloace mai puțin confrontaționale ca să le obțină”.

În spatele ușilor închise, electorul protestant al Saxoniei din Sfântul Imperiu, Johann Georg, a demarat discuții cu unii dintre liderii protestanți din Imperiu în vederea realizării unui front comun în fața abuzurilor generate de Edictul de Restituire a proprietăților ecleziastice, emis în 1629 de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg. Primele discuții au fost deschise cu electorul de Brandenburg, fiind imediat urmat în primăvara anului 1630 de o întâlnire la Annaburg în care s-a luat în discuție organizarea unui congres protestant la nivelul Imperiului pentru toamna acelui an. În fază inițială, știrea era menită să tempereze pornirea taberei catolice și să-i determine să negocieze restituirile și transferurile de posesie ale proprietăților ecleziastice de la nivelul Imperiului pe baza unei înțelegeri amicale între părți pentru a se evita abuzurile. Electorul Anselm de Mainz a îmbrățișat ideea rapid, readucând la viață ideile fostului episcop și șef al Consiliului Privat al împăratului de dinaintea izbucnirii Războiului de Treizeci de Ani, Melchior Klesl, cele de negociere individuală și colectivă și de rezolvare legală a tuturor diferendelor.

În urma discuțiilor la nivel neoficial dintre liderii protestanți din Sfântul Imperiu prin care se încerca ajungerea la un consens prin negociere cu tabăra catolică, ideea predominantă era cea prin care s-ar fi acceptat situația proprietăților ecleziastice din Imperiu, așa cum arătau ele în anul 1621, în momentul în care armatele împăratului îl deposedau de drepturi și de fiefuri pe electorul rebel de Palatinat, Frederic al V-lea. Situația confiscărilor ar fi fost acceptată pe această linie trasată în anul 1621, și nu pe cea care care începuse să se manifeste odată cu emiterea Edictului de Restituire din 1629 prin care tabăra catolică revendica de fapt restabilirea situației patrimoniale anterioare Aranjamentului de la Augsburg din 1555, acest lucru însemnând direct prevalența lor în fața protestanților. Se pare că discuțiile erau de așa natură încât și arhiepiscopii-electori ar fi fost de acord cu negocierea și chiar ducele catolic al Bavariei, Maximilian, a dat semne, în privat, că ar fi de acord cu o calmare a spiritelor și o negociere colectivă: protestanți vs catolici.

Deși discuțiile „din spatele scenei”, dintre liderii protestanți din Sfântul Imperiu și arhiepiscopii-electori și ducele catolic al Bavariei în privința ajungerii la un consens rezonabil în vederea blocării taberei extreme catolice care se folosea de Edictul de Restituire a proprietăților ecleziastice emise de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg pentru a-i deposeda de proprietăți pe liderii protestanți, decurgeau bine știrea a „răsuflat” către iezuiți care, în zelul și fervoarea lor, au presat puternic pe lângă împărat să mențină cursul ascendent al restituirilor. În termeni pratici, pus în aplicare, edictul însemna deja pe lângă restituiri și punea în practică a unor adevărate confiscări, date de faptul că interpretarea edictului de către cei care îl puneau în practică îi elimina din start din discuție pe calvini. Punctul care a întors și schimbat direcția cu 180 de grade a fost decizia celui mai puternic dintre principii catolici din Imperiu, ducele Bavariei Maximilian, de a renunța la susținerea negocierilor colective ce urmau să se desfășoare între părți. Se spune că, mai târziu, acesta ar fi regretat decizia luată - rămânerea lui în discuție ar fi putut duce lucrurile spre o rezolvare calmă a situației - și că vina le-a aparținut iezuiților din jurul lui care l-au manipulat în direcția dorită de ei, înspre interesele catolice.

Din perspectiva liderilor protestanți din Sfântul Imperiu, chiar și în ajunul emiterii Edictului de Restituire a proprietăților ecleziastice din 1629 de către împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg, rezolvările problemelor și relațiilor dintre liderii din Imperiu erau niște aspecte politice și juridice. Încă nu erau poluate masiv cu interferențe religioase, de luptă a celor „buni” împotriva celor „răi”. În contextul în care de aproape un deceniu împăratul reușise să înfrângă atât rebeliunea nobiliară a cehilor cât și mișcare protestanților calvini din electoratului Palatinatului de Rin, majoritatea liderilor protestanți din Imperiu acceptaseră confiscările pe care împăratul le operase ca având bază legitimă. De menționat faptul că ei s-a plasat, cu fluctuații mai mici sau mai mari dar într-un final au făcut-o, de partea împăratului în disputa cu rebelul elector de Palatin, Frederic al V-lea. Ba mai mult, în preajma emiterii Edictului de Restituire, acceptaseră returnarea unor proprietăți ecleziastice către catolici drept un lucru firesc și juridic valid. Altfel, dat fiind ajutorul oferit danezilor care atacaseră Imperiul de liderii din Magdeburg și Halberstadt - ceea ce i-a plasat pe aceștia în afara legii și împotriva împăratului - majoritatea liderilor protestanți au încuviințat drept corectă confiscarea fiefurilor acestora de către împăratul Ferdinand al II-lea. Greșeala care a pus o barieră și a întrerupt discuția dintre protestanții fideli împăratului din Sfântul Imperiu și acesta a fost tocmai inadecvarea împăratului care a refuzat să trateze cazurile de restituire a proprietăților ecleziastice, odată Edictul de Restituire emis, prin prisma particularităților lor, el demarând un soi de restituire generală la nivelul Imperiului.

Faptul că aplicarea în sine a Edictului de Restituire a proprietăților ecleziastice emis de împăratul Ferdinand al II-lea în 1629 a fost o greșeală teribilă care a turnat gaz pe foc inutil a fost confirmat și de poziția multora dintre catolicii din Imperiu. Ei își doreau proprietățile returnate dar se îndoiau că prevederile de restituire generală a Editului erau cele mai bune căi de rezolvare a situației. Mai mult, rezolvarea situației o vedeau tot în cadrul constituțional al Imperiului și chiar și grupul militant al taberei catolice își vedea poziția câștigătoare utilizând marje constituționale și nu neapărat raportul militar - prezența armatei imperiale în diferite zone ale Imperiului - care le conferea putere practică de a pune în aplicare Edictul de Restituire. Lucrurile au alunecat către un conflict iremediabil în momentul în care Suedia a atacat Imperiul, Războiul de Treizeci de Ani deschizându-și cea de-a treia etapă.

În perioada iulie-noiembrie 1630 s-a desfășurat la Regensburg un Congres electoral la care au participat alături de împăratul Sfântului Imperiu, Ferdinand al II-lea de Habsburg, circa 2.000 de reprezentanți ai orașelor, principi-electori și conducători de diferite ranguri de pe întinsul Sfântului Imperiu. Atmosfera era deja inflamată de punerea în aplicare a Edictului de Restituire a proprietăților ecleziastice, dar chiar și așa starea de spirit predominantă era reprezentată de dorința de a rezolva problemele generate de punerea în aplicare a edictului în limitele oferite de cadrele constituționale ale Sfântului Imperiu.

În perioada iulie-noiembrie 1630 s-a desfășurat la Regensburg un Congres electoral la care au luat parte principii-electori din Sfântul Imperiu, alături de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg, și circa 2.000 de oameni, conducători de rang mai mic sau mai mare de pe întinsul Imperiului. Numărul lor era reprezentativ pentru faptul că încă se spera - și aceasta era nota dominantă - că se vor rezolva pe cale constituțională problemele ivite odată cu punerea în aplicare a Edictului de Restituire a proprietăților ecleziastice emis cu un an în urmă de împărat, pe baza unui draft al textului întocmit de un iezuit, Paul Laymann. Mai exista în deschiderea congresului și opinia, printre liderii din Imperiu, că împăratul lor și-a depășit atribuțiile prin impunerea abuzivă a punerii în pratică a Edictului, fără nicio negociere pentru cazurile de restituire care aveau particularitățile lor.

La Congresul electoral de la Regensburg din 1630 împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg s-a prezentat în fața principilor-electori cu propunerea de a-l aproba ca succesor al coroanei pe fiul acestuia, arhiducele Ferdinand. Electorii au ezitat, cum, de altfel, au evitat și să susțină propunerea împăratului de a se implica militar de partea Spaniei în războiul acesteia cu Provinciile Unite olandeze. Principii catolici pe de altă parte i-au respins suveranului propunerea de a dizolva Liga catolică și de a se realiza unificarea trupelor acesteia cu cele ale armatei imperiale conduse de generalul Wallenstein. Electorii i-au cerut împăratului, fără ocolișuri, demiterea lui Wallenstein de la comanda armatei imperiale. Consilierii împăratului împreună cu duveranul au cerut timp de gândire, dat fiind faptul că metoda - dacă era pusă în aplicare - cerea tact, deoarece exista temerea unui răspuns nedorit al generalului: un marș înspre reședința imperială, Viena.

Deși la o primă vedere generalul Wallenstein părea intangibil și atotputernic pe lângă împărat, iar el a fost portretizat în acest mod în istoriografie de-a lungul timpului, situația nu a fost tocmai în acest fel. Diferențele față de cardinalul Richelieu pe langă regele Franței sau Olivares pe lângă regele Spaniei erau date de faptul că, spre deosebire de ei, Wallenstein nu era interesat de crearea unor legături personale la nivel înalt care să îi ofere suport atunci când „steaua lui nu mai strălucea la fel de puternic”. În plus, ambasadorul spaniol îl aștepta la cotitură. „Spre deosebire de Richelieu și Olivares, Wallenstein nu și-a creat o rețea de susținători loiali la curte. Repulsia lui în a lua parte la evenimente importante, precum încoronarea arhiducelui Ferdinand ca rege al Boemiei în noiembrie 1627, a dus la înstrăinarea figurilor importante de el, cel mai important fiind arhiducele care nu a aprobat niciodată comandamentul general al lui Wallenstein și care se imagina drept un potențial înlocuitor. Distanțarea lui, de asemenea, față de curte a creat condițiile pentru neînțelegeri, mai ales că tendința lui de a acționa din proprie inițiativă a ridicat suspiciuni că el își depășește autoritatea. El era prost plasat pentru contracara aceste rumori intenționat întreținute de Maximilian care era aprovizionat în secret cu informații de către capucini dinspre curtea imperială”.

Dincolo de cererile principilor protestanți de la Congresul electoral al Sfântului Imperiu de la Regensburg din anul 1630 de a-l demite pe generalul armatei imperiale Albrecht von Wallenstein, chiar și împăratul începuse să aibă îndoieli în privința generalului. Acesta se opusese deschis și intervenției armatei imperiale în războiul cauzat de succesiunea din ducatul Mantovei din Italia cât și în ceea ce privește punerea în aplicare a Edictului de Restituire a proprietăților ecleziastice. Principii protestanți încă, în acest moment, erau convinși că împăratul lua deciziile nefericite fără să-i consulte pentru că era prost sfătuit de general, sau cel puțin așa le plăcea să se autoiluzioneze.

În august 1630 în contextul defășurării lucrărilor Congresului electoral al Sfântului Imperiu de la Regensburg, împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg le-a dat satisfacție principilor care cereau demiterea generalului Wallenstein de la comanda armatei imperiale. Ferdinand a acționat cu tact în privința înștiințării generalului, deoarece se temea de imprevizibilul situației neștiind ce reacție va avea acesta. Vestea demiterii generalului l-a adus în pragul agoniei pe bancherul acestuia, de Witte, care, în disperarea produsă de lipsa unui orizont de a-și recupera datoriile pe relația general-împărat, s-a aruncat în fântâna de pe proprietatea lui din Praga. „Ferdinand a fost de acord să își concedieze generalul pe 13 august. A așteptat două săptămâni înainte de a trimite mesageri să-i transmită vestea lui Wallenstein, care se deplasase în Memmingen, în sudul Germaniei, pentru a fi mai aproape de operațiunile din Mantova[...] Wallenstein l-a îndemnat pe împărat să nu-i creadă pe criticii săi și a prezumat corect că demiterea lui va paraliza armata și că va împiedica un răspuns adecvat din partea Imperiului intervenției suedeze, deocamdată limitate. Nemulțumit, el s-a retras apoi la palatul său de la Gitschin. Veștile l-au aruncat pe Witte în disperare. Fără nicio speranță de a-și recupera banii, el s-a înnecat în fântâna de la reședința lui din Praga, pe 11 septembrie”.

Împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg s-a văzut confruntat cu opoziția principilor-electori din Sfântul Imperiu cu ocazia Congresului electoral de la Regensburg din anul 1630. Ca monedă de schimba pentru a aproba măsurile și cererile pe care acesta le dorea, principii i-au cerut să-l demită pe generalul armatei imperiale Albrecht von Wallenstein. După demiterea acestuia din august armata a trecut, de asemenea, printr-un proces de reformă. În mare parte circuitul financiar gândit și operat de Wallenstein a fost înlocuit cu altul care presupunea costuri de întreținere mai mici, efective de soldați mai mici și mobilitate mai mare a trupelor. Trebuie menționat faptul că deja din iulie 1630 trupele suedeze debarcaseră în Pomerania și Războiul de Treizeci de Ani avea să intre în cea de-a treia lui etapă, cea suedeză.

După demiterea generalului armatei imperiale, Albrecht von Wallenstein, de către împăratul Sfântului Imperiu Ferdinand al II-lea de Habsburg în august 1630, armata a trecut printr-un proces de reformă. După lungi parlamentări și opoziție a ducelui de Bavaria, Maximilian, față de propunerea împăratului ca armata Ligii catolice din Imperiu și trupele imperiale să devină un singur corp de armată, mutarea s-a realizat. Împăratul l-a numit pe contele Tilly drept comandant al armatei imperiale, în locul lui Wallenstein, și prin această mutare comanda celor două armate a devenit una singură, chiar dacă ele rămâneau distincte. În același timp, sistemul-circuit de fonduri utilizat de Wallenstein pentru recrutarea trupelor în solda imperială a fost înlocuit cu un sistem mai eficient și nu la fel de costisitor. În același timp, efectivele armatei imperiale au fost micșorate la circa 40.000 de soldați iar armata Ligii catolice urma să aibă alți 20.000 de soldați.

Tot în cadrul discuțiilor de la Congresul electoral al Sfântului Imperiu de la Regensburg din iulie-noiembrie 1630, pe lângă demiterea generalului Wallenstein și înlocuirea lui cu contele de Tilly, comandantul armatei Ligii catolice, s-a mai introdus o măsură care avea de-a face cu capacitatea militară a Imperiului, în condițiile în care suedezii tocmai debarcaseră pe țărmul Pomeraniei. Kreis-urile din Imperiu - Cercurile administrative - urmau să întrețină trupe permanente și care erau plasate sub comanda directă a împăratului. Echilibristica în politică operată de împărat avea scopul de a mai reduce din criticile care i se aducea în legătură cu efectele pe care le avea asupra teritoriilor Imperiului aplicarea Edictului de Restituire a proprietăților ecleziastice emis de împărat.

În cadrul reformei armatei dorită de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg după demiterea generalului Wallenstein de la comanda generală a armatei imperiale era instituit un sistem de plată anual la care erau obligate să participe toate teritoriile Sfântului Imperiu iar fondurile urmau să fie distribuite proporțional cu efectivele armatei:⅔ către armata imperială și ⅓ către armata Ligii catolice. Dacă toată lumea și-ar fi plătit contribuțiile, împăratul ar fi adunat din teritoriile Sfântului Imperiu - exceptând posesiunile personale - suma de 5, 7 milioane de florini. Zone de cantonare și încartiruire pe perioada iernii în Sfântul Imperiu pentru armată erau special prevăzute. Aceste măsuri erau destinate micșorării distrugerilor cauzate de sistemul anterior de aprovizionare operat sub comanda lui Wallenstein, dar Tilly era autorizat să își „ia” ceea ce provinciile trebuiau să plătească armatei în cazul în care acestea ar fi refuzat să o facă benevol.

Numirea contelui de Tilly la comanda armatei imperiale din Sfântul Imperiu de către împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg, după demiterea lui Wallenstein, a dus la crearea unei comande unice - în teorie - atât pentru armata imperială cât și pentru cea a Ligii catolice. În practică, lucrurile erau mai complicate deoarece armata Habsburgilor din posesiunile ereditare ale dinastiei avea propriul general, corpul de armată din Italia la fel, iar corpul din armata Ligii care era cantonat la Westfalia acționa cu destul de multă autonomie. Coordonarea contelui de Tilly din postura de comandant suprem cu cel care a preluat din 1630 comanda acestui corp al Ligii catolice de la Westfalia - Gottfried Heinrich Graf zu Pappenheim - avea să fie una dificilă. Acest lucru s-a datorat și faptului că personajul în cauză, dincolo de faptul că vroia o comandă independentă, era unul aparte față de mainstream-ul epocii. „Pappenheim a intrat în istorie drept un zelos după ce s-a convertit la catolicism în 1614, susținând șase ani mai târziu că e dispus să sufere câte o vătămare pentru fiecare an în care a trăit ca un eretic. Promisiunea lui a fost „ținută” la Muntele Alb acolo unde a fost abandonat, fiind considerat mort și câștigându-și sobriquetul de Heinz cel Speriat. Reputația lui a avut de suferit din cauza rolului jucat în reprimarea rebeliunii din Austria Superioară (în 1626) și distrugerii orașului Magdeburg (1631). El era cu siguranță extrem de ambițios dar suportul lui pentru acțiuni îndrăznețe era destinat câștigării războiului rapid și el era liber, de asemenea, de viciile afișate de contemporanii lui, notabilă fiind abstinența lui de la alcool”.

În privința problemei succesiunii la conducerea ducatului de Mantova și Monferrato în care împăratul se implicase militar pentru a-l alunga pe cel care fusese proclamat duce - Carol de Nevers - dar care nu fusese confirmat de împărat în calitate de suzeran, principii-electori nu fuseseră de acord sub nicio formă pentru deschiderea încă a unui front militar. În momentul în care o armată imperială era trimisă peste Alpi și asedia Mantova, cerneala de pe tratatul de pace de la Lubeck prin care era consemnată încheierea conflictului cu Danemarca de-abia se uscase. Împăratul a fost de acord cu propunerea trimișilor cardinalului francez, Richelieu, sosiți la Regensburg cu ocazia Congresului electoral din Sfântul Imperiu, încheindu-se un tratat de pace cu compromisuri pentru toate părțile implicate.

În timpul în care Congresul electoral din Sfântul Imperiu de la Regensburg, din 1630, își deschidea lucrările campania militară a armatei imperiale în războiul de succesiune din ducatul Mantovei din Italia era în plină desfășurare. Cetatea Casale se afla încă sub asediul armatei spaniole condusă de Ambrogio Spinola, în timp ce armata împăratului Ferdinand al II-lea cucerise deja Mantova. Și cum ducele francez de Mantova, Carol de Nevers, fusese înfrânt, cardinalul francez Richelieu încerca să salveze situația din nordul Italiei și să evite capturarea garnizoanei franceze din cetatea Casale asediată. Trimișii acestuia au ajuns la Regensburg unde i-au prezentat împăratului propunerile Franței.

În termenii tratatului negociat dintre împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg și Franța privind disputa din nordul Italiei, în afara reglajelor teritoriale, s-a mai convenit în toamna anului 1630 ca Franța să nu ofere asistență niciun rival de-al împăratului. Având în vedere rețeaua de contacte diplomatice stabilită de cardinalul francez acest articol din tratat i-ar fi încurcat planurile. În noiembrie, cardinalul încă nu încuviințase termenii primiți din partea împăratului prin intermediul trimișilor săi de la Regensburg, acolo unde se aflase împăratul cu ocazia Congresului electoral din Sfântul Imperiu. După un moment în care s-a temut pentru viața lui, din partea opoziției de la curtea regală franceză față de politica lui, Richelieu a primit reconfirmarea sprijinului lui Ludovic al XIII-lea care se refăcea la Versailles. Mai puternic decât înainte, Richelieu a trecut peste toată opoziția și a refuzat termenii tratatului de pace propuși de împăratul Ferdinand al II-lea.

În octombrie, la Regensburg, trimișii cardinalului francez, părintele Iosif și Brûlart de Leon au primit termeni de pace mai mult decât generoși din partea împăratului Sfântului Imperiu, Ferdinand al II-lea de Habsburg cu privire la încheierea unui tratat de pace privind situația din nordul Italiei. Trupele franceze urmau să se retragă, la fel și cele imperiale, cetatea Casale urma să fie evacuată de garnizoana franceză iar regelui Franței i se permitea să rețină Susa și Pinerolo. Împăratul rămânea arbitrul disputei pentru succesiune din ducatul Mantovei și Ferdinand al II-lea era dispus să îl accepte pe ducele Carol de Nevers drept conducător în Mantova, înfrânt anterior de armata imperială, dar doar după ce ar fi consimțit să-i despăgubească pe membrii familiei Gonzaga ca reparație pentru drepturile lor legitime la titlul de duce al Mantovei.

După ce cardinalul francez Richelieu a respins unii dintre termenii din tratatul de pace propus de împăratul Sfântului Imperiu Ferdinand al II-lea de Habsburg, contextul i-a devenit favorabil iar condițiile tratatului de pace gândit la Regensburg în toamna anului 1630 au fost refăcute. Spinola între timp retrăsese trupele spaniole de zona Casale din nordul Italiei iar el a murit la scurtă vreme din cauza epidemiei care s-a declanșat. La fel, împăratul și-a retras trupele înspre Pomerania de pe coasta baltică, acolo unde debarcaseră suedezii. „Ferdinand a fost obligat să redeschidă discuțiile pe baza aranjamentului de la Regensburg, revizitat în ceea ce s-a numit Pacea de la Cherasco de pe 19 iunie 1631, fără nicio promisiune din partea Franței că nu îi va ajuta pe inamicii împăratului. Războiul pentru succesiunea din ducatul Mantovei a costat Spania 10 milioane de escudos și nu mai rămăseseră bani pentru a contesta militar termenii înțelegerii. Carol de Nevers a fost instalat ca duce și imediat el a permis Franței să cantoneze 2400 de soldați în Casale acolo unde au rămas până în 1652. Richelieu l-a intimidat pe ducele de Savoia să cedeze Pinerolo permanent, deținând teritoriul până până în 1696. Pacea de la Cherasco menținea jurisdicția imperială asupra nordului Italiei, dar cu costul semnificativ al „acririi” relațiilor cu Spania”.