Viața politică internă
Principala problemă din viața politică românească în perioada dintre cele două războaie mondiale a fost lupta între democrație și autoritarism.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Principala problemă din viața politică românească în perioada dintre cele două războaie mondiale a fost lupta între democrație și autoritarism. Ascensiunea în Europa interbelică a regimurilor dictatoriale a influențat viața politică din România. Spre finalul perioadei, regatul român s-a înscris în acest curent european prin dictatura regală a lui Carol al II-lea. A urmat cea legionară, apoi dictatura militară a lui Ion Antonescu.

Instaurarea dictaturii regale s-a produs într-un moment în care ascensiunea Gărzii de Fier s-a întâlnit cu creșterea influenței în Europa a Reich-ului german. Dictatura regală a dezorientat partidele responsabile cu apărarea democrației. La o primă vedere, dictatura lui Carol al II-lea a fost mai puțin dură față de celelalte trei care i-au urmat: legionară, militară și comunistă.

Dezintegrarea României Mari și contextul internațional marcat de război l-au propulsat la conducerea statului pe generalul Ion Antonescu. În urma unui puci, acesta a devenit „Conducătorul statului”. Regelui Mihai I i-a fost rezervat un rol decorativ.

Dictatura militară a lui Ion Antonescu a însemnat o apropiere și mai mare a României de Germania nazistă. El a declarat, în mod repetat, că România se află alături de Axă din motive de conștiință și nu din calcule politice.

Înscriindu-se în curentul de extremă dreapta european, Legiunea Arhanghelului Mihail și-a pus amprenta asupra istoriei românilor. Legionarismul a negat democrația și a exaltat virtuțile creștine în spiritul românismului. Mișcarea a combătut pluripartidismul și s-a declarat ca antisemită. Simpatizant al mișcării, Emil Cioran a afirmat: „În România, numai teroarea, brutalitatea și o neliniște infinită ar putea schimba ceva.”

Legiunea Arhanghelului Mihail s-a născut din mișcări studențești anticomuniste. Una dintre acestea a fost cea a lui Corneliu Zelea Codreanu. Curentul legionar era impregnat de misticism și organizat paramilitar. Acesta a atras în rândurile sale oameni de cultură, precum Cioran și Eliade, membri ai familiilor boierești, precum Cantacuzino, Ghica și Sturdza, preoți, burghezi și țărani. După război, legionarismul a fost evaluat corect de către Emil Cioran și Constantin Noica: „O revoluție românească dirijată contra României”, respectiv „Singura mișcare românească contra căreia Caragiale nu poate

În șase ani, Garda de Fier a devenit o mișcare de masă, voturile câștigate urcând de la 1% la 15%. Electoratul era reprezentat de tineri orășeni, țărani, clerici din mediul rural, elemente ale muncitorimii și burgheziei. Conducerea a fost formată din elemente din clasa de mijloc, care aveau studii universitare.

Primul lider legionar, Corneliu Zelea Codreanu, s-a născut la Huși, în familia lui Ion Zieliński. Mama sa, născută Brauner, a avut origini germane. Codreanu a fondat împreună cu profesorul său de la Iași, A. C. Cuza, Liga Apărării Naționale Creștine, partid antidemocrat și antisemit. În preajma conflagrației mondiale, mișcarea a practicat asasinate politice la adresa adversarilor. „Asta este marea învinuire care se aduce legionarilor: au introdus în moravurile politice românești ceva ce nu făcea parte din tradiția noastră”, a afirmat istoricul Neagu Djuvara.

Corneliu Zelea Codreanu și-a rezumat astfel programul de politică externă: „Eu sunt contra marilor democrații ale Occidentului, eu sunt contra Înțelegerii Balcanice, eu sunt contra Micii Înțelegeri și nu am niciun atașament pentru societatea Națiunilor, în care nu cred. Eu sunt pentru o politică externă a României alături de Roma și Berlin, alături de statele revoluțiilor naționale.”

La trei ani după înființarea Legiunii Arhanghelului Mihail a apărut aripa sa militară, Garda de Fier. Definindu-și forma de manifestare, Garda a început să semene cu fascismul italian și german. A adoptat uniforme și saluturi specifice și a glorificat pe conducător - Căpitanul. Totuși, substanța fascismului românesc - antisemitismul, misticismul ortodox distorsionat și cultul țăranului - avea rădăcini autohtone premergătoare legionarismului.

În urma victoriei în alegeri a naziștilor, legionarii au pornit o campanie electorală violentă, impregnată de antisemitism și misticism religios. Premierul liberal Ion Gheorghe Duca, sfătuit de Nicolae Titulescu, a interzis participarea la alegeri a legionarilor. Aceștia erau grupați sub o nouă denumire electorală: Garda de Fier. Peste trei săptămâni, un grup de trei legionari, Nicadorii, l-au asasinat pe Duca, pe peronul gării din Sinaia.

Înainte de instaurarea dictaturii regale, premierul desemnat a fost liberalul Gheorghe Tătărescu. La ultimele alegeri parlamentare, acesta nu a reușit să câștige. Insuccesul s-a datorat Pactului de neagresiune electorală dintre legionari și țărăniști. În urma rezultatului alegerilor, regele a adus la guvernare liderii unor partide mici de extremă-dreapta: poetul Octavian Goga și profesorul Alexandru C. Cuza.

În urma alegerilor, soluţia aleasă de către regele Carol al II-lea a fost chemarea la guvernare a extremei drepte, facțiune reprezentată de Partidul Naţional-Creştin al lui A. C. Cuza şi Octavian Goga. Regele nu i-a chemat la guvernare și pe legionari. Deși a obţinut un procent de 9,15% în aceste alegeri, Partidul Naţional-Creştin nu avea niciun suport politic solid în spate.

Din jurnalul lui Carol al II-lea lipsesc 48 de pagini, exact perioada guvernării Goga-Cuza și apoi a transformării regelui din monarh constituțional în rege dictator. Cu o zi înainte de perioada care lipsește din jurnal, regele a notat, referitor la planurile aducerii național-creștinilor la guvernare: „O guvernare cu aceste elemente, destul de hotărât antisemite, nu va putea fi una de lungă durată și după aceea voi fi liber să pot lua alte măsuri mai forte”.

Aducerea la putere pe termen scurt a Partidului Național-Creștin a fost importantă pentru rege. Motivul era ostilitatea dintre liderii partidului și cei ai legionarilor. Regele Carol al II-lea a fost conștient că acest guvern, antisemit și germanofil, va nemulțumi Franța și Anglia. O viitoare înlăturare a acestui guvern și instaurarea unui regim personal al regelui ar fi însemnat o ușurare pentru cele două puteri occidentale. Deși îngrijorat de antisemitismul guvernului Goga-Cuza, măsurile relativ moderate împotriva evreilor îi serveau lui Carol al II-lea în atingerea scopurilor politice perso

În guvernul Goga-Cuza au fost cooptați generalul Ion Antonescu și economistul și politicianul Armand Călinescu. Despre acesta din urmă, regele a notat în jurnalul său: „chiorul, care, singur, vede bine în țara asta”. Pe Ion Antonescu, Carol îl caracteriza drept un „ambițios nestabil”. Atitudinea din acel an a generalului s-a caracterizat prin afirmarea fidelității față de vechiul aliat: Franța.

Scurta guvernare național-creștină a debutat în forță, suprimând ziarele „Adevărul”, „Dimineaţa” şi „Lupta”. Aceste publicații au fost acuzate ca fiind de orientare evreiască. A fost revizuită, și chiar retrasă, cetățenia română unora dintre etnicii evrei. Acest lucru a atras proteste din partea Franţei, Angliei, U.R.S.S-ului şi Cehoslovaciei.

Guvernul Goga-Cuza a avut o existență efemeră, de doar 44 de zile. Totuși, în acest scurt timp, măsurile antisemite și tensiunile politice crescânde au provocat o stare de instabilitate și confuzie în țară. În străinătate au avut loc proteste și critici. A venit clipa în care regele putea să apară pe scena politică drept salvatorul națiunii, instituind propria sa dictatură.

Instaurarea dictaturii regale s-a făcut într-un dublu context extrem de tulbure pentru România. Pe plan internațional, agresivitatea Germaniei naziste creștea, prin anexarea Cehiei. Pe plan intern, jocurile politice, deseori iresponsabile, și ascensiunea curentului legionar împingeau România spre trendul european: totalitarismul.

Dictatura regală a lui Carol al II-lea a debutat prin dizolvarea Parlamentului, abolirea Constituției de la 1923 și desființarea partidelor politice tradiționale. Guvernul Goga a fost demis și înlocuit cu cel de uniune națională, condus de patriarhul Miron Cristea. S-a decretat starea de asediu, ordinea și siguranța statului trecând în mâinile autorităților militare.

Prin noua Constituție, din 1938, regele a fost declarat „capul statului” și a avut dreptul numirii a jumătate din membrii Senatului. Monarhia și-a subordonat Parlamentul, Guvernul și Justiția. Printr-un decret-lege au fost dizolvate partidele politice. Peste câteva luni, prin alt decret, a fost înființat Frontul Renașterii Naționale, ca partid de masă. Acesta a devenit primul partid unic legiferat din istoria României. Mai târziu, a fost reciclat sub numele de Partidul Națiunii, aflat sub conducerea regelui.

Frontul Renașterii Naționale cuprindea nume de politicieni consacrați precum Armand Călinescu și Grigore Gafencu și oameni de cultură ca Lucian Blaga, Dimitrie Gusti și Nicolae Iorga. Scopul declarat al acestui partid era „mobilizarea conștiinței naționale în vederea întreprinderii unei acțiuni solidare și unitare românești de apărare și propășire și de consolidare a statului”. În câteva luni, F.R.N. a ajuns la aproximativ 3,5 milioane de membri.

Regimul lui Carol al II-lea s-a caracterizat printr-o mare instabilitate și incoerență. Astfel, în doi ani și jumătate, România a avut nouă cabinete executive. O altă caracteristică a regimului a fost înregimentarea adolescenților în Straja Țării. Această formațiune de tip premilitar a fost reorganizată de Carol al II-lea după modelul german al Hitlerjugend.

În urma unui schimb de scrisori cu Nicolae Iorga, pe atunci înalt demnitar al statului carlist, liderul legionarilor, Corneliu Zelea Codreanu l-a acuzat pe istoric de „necinste sufletească”. Codreanu a fost judecat și condamnat la șase luni de închisoare pentru ultragiu. În urma unei înscenări regizate de Armand Călinescu, Căpitanul a primit o nouă condamnare, de zece ani. Noile pretexte au fost: „uneltire contra ordinii sociale”, „răzvrătire” și „crima de deținere și reproducere în public de acte secrete interesând siguranța statului”.

În timpul unei vizite a regelui Carol al II-lea la Adolf Hitler, a avut loc asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, sub pretextul unei încercări de fugă de sub escortă. Suprimarea ‚‚Căpitanului” și arestarea fruntașilor mișcării au dus la dezorganizarea temporară a Legiunii. Legionarii s-au răzbunat la scurt timp după izbucnirea războiului. Aceștia l-au asasinat pe prim-ministrul Armand Călinescu, omul de încredere al regelui Carol al II-lea. Seria asasinatelor pentru răzbunare a continuat, odată cu instalarea guvernului legionar la putere de către Ion Antonescu.

Ruperea României Mari în vara lui 1940 l-a determinat pe Carol al II-lea să-l aleagă pe generalul Ion Antonescu pentru a forma guvernul. Dorea să folosească legăturile acestuia cu Garda de Fier și cu membrii legației germane. Scopul regelui a fost să își asigure sprijinul Germaniei și independența politică a țării.

În virtutea pactului Ribbentrop-Molotov, România Mare a fost ruptă. A pierdut în favoarea vecinilor Bucovina de nord, Basarabia, nord-vestul Transilvaniei și Cadrilaterul. Considerat răspunzător, regimul dictatorial al lui Carol al II-lea s-a prăbușit. În acele zile de derută, speranțele s-au îndreptat spre: Iuliu Maniu, având legături puternice cu Marea Britanie, generalul Ion Antonescu, sprijinit de Reich-ul lui Hitler, și Mișcarea legionară, resuscitată după moartea lui Codreanu, dar fără forța anterioară. Oprobiul public s-a îndreptat spre regele Carol al II-lea. Acesta a fost nevoit să plece din țară.

După pierderile teritoriale, regele Carol al II-lea l-a însărcinat pe generalul Ion Antonescu, investit cu puteri depline, să formeze un nou guvern. Iuliu Maniu și Dinu Brătianu au cerut abdicarea regelui ca o condiție pentru un nou guvern. Astfel, Ion Antonescu l-a somat pe monarh să abdice, în asentiment cu clasa politică.

Regele, agățându-se cu disperare de tron, a plănuit asasinarea generalului-premier. Comandantul diviziei de gardă regală, generalul Coroamă i-a replicat: „Armata care a lăsat să fie cotropit teritoriul nostru, fără a trage un foc, va refuza să tragă asupra generalului Antonescu. Chiar eu voi refuza să dau ordin în acest sens.”

În actul de renunțare la tron, Carol al II-lea a evitat folosirea formulei „abdic”. El a sperat că schimbarea contextului politic îi va permite revenirea. În acest fel a mai procedat la trei ani după criza dinastică din anii ‘20. În consecință, actul renunțării la tron spunea: „trecând astăzi fiului meu grelele sarcini ale domniei”. Tânărul rege, Mihai I, a moștenit o țară sfâșiată și un statut regal cu puteri limitate de autoritatea premierului-dictator: Ion Antonescu.

Carol a rămas în exil tot restul vieții sale. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cât și în perioada postbelică, Carol a făcut anumite încercări de a-și recupera tronul. El nu a avut niciun sprijin politic intern sau extern. S-a stabilit în final în Portugalia, unde a și murit.

Clasa politică tradițională a refuzat, în mare parte colaborarea, cu noul regim. Astfel, Ion Antonescu îi aduce la guvernare pe extremiștii de dreapta, legionarii lui Horia Sima.

În momentul plecării lui Carol al II-lea, generalul Antonescu a luat în calcul posibilitatea abolirii monarhiei, dar nu a trecut la fapte. Iuliu Maniu și Dinu Brătianu au cerut cu insistență păstrarea monarhiei constituționale. Totuși, generalul nu a avut de gând să suporte tutela noului rege. În consecință, a redus puterea monarhului la atribuții cu caracter ceremonial.

La momentul urcării pe tron, regele Mihai a emis un decret prin care îi acorda lui Antonescu puteri depline în funcția de „Conducător” al statului român. Astfel, i-a imitat pe Führer și pe Duce. Antonescu a concentrat atributele esențiale ale puterii legislative și executive. Practic, prin dizolvarea Parlamentului, nu răspundea în fața nimănui pentru actele sale.

Îndemnurile la solidaritate națională nu au condus la un guvern de uniune națională. Fire autoritară, Antonescu nu a agreat ideea de colaborare și angajamente cu parteneri politici. Liberalii și țărăniștii, încrezători în victoria Marii Britanii, nu au considerat oportună asocierea cu un general ce se voia dictator. Astfel, șansa unui guvern democrat a dispărut.

Agitațiile legionarilor din preajma plecării lui Carol al II-lea au fost folosite de Antonescu pentru a face presiuni asupra regelui. Generalul a apelat la mișcarea legionară pentru a forma un nou cabinet. Un decret regal a proclamat România „stat național-legionar”. Liderul legionar, Horia Sima, a devenit vicepreședinte al guvernului în care Internele și Externele, posturi-cheie, au fost încredințate legionarilor.

A doua dictatură din istoria României moderne a reprezentat-o Statul Național Legionar. Această guvernare efemeră a fost lipsită de personalitatea lui Corneliu Zelea Codreanu. Perioada legionară s-a caracterizat prin intrarea totală a României în sfera influenței germane și printr-o serie de asasinate. Motivul acestor asasinate a fost răzbunarea noului regim pe foștii adversari din timpul dictaturii regale.

În timpul celor patru luni de guvernare mixtă, corupția a devenit oficială și legea facultativă. De asemenea, drepturile omului, precum siguranța persoanei, a libertății de exprimare, a exercitării profesiei și a proprietății au fost lăsate la bunul plac al „cuiburilor legionare”.

Propaganda legionară a continuat să aducă noi aderenți cauzei. Au realizat aceasta prin diversificarea publicațiilor de profil, ceremonii publice, promisiuni de creștere a salariilor. În același timp, legionarii au contracarat decizii politice și economice ale lui Ion Antonescu, rezultând numeroase situații confuze.

Grupuri de legionari au atacat, devastat și distrus cartiere evreiești din București și Iași. De asemenea, au devastat și incendiat sinagogi, au încarcerat, torturat și ucis evrei nevinovați în sedii ale mișcării. Etnicii evrei au fost eliminați din teatre, școli, licee, universități, laboratoare, spitale, redacții de ziare și alte locuri de muncă și de creație. Antonescu i-a întrebat pe miniștrii legionari: „Dumneavoastră credeți că se pot înlocui imediat toți jidanii? Problemele de stat se rezolvă pe rând. Întocmai ca în jocul de șah.”

Două comandouri legionare i-au asasinat pe economistul Virgil Madgearu și istoricul Nicolae Iorga. Primul, a fost ucis în pădurea Snagov, iar cel de al doilea la Strejnicu, în apropiere de Ploiești. Pe Iorga, legionarii l-au considerat responsabil de uciderea comandantului lor, C.Z. Codreanu, în timpul regimului regelui Carol al II-lea. Aceste acte de răzbunare, puse în legătură cu descoperirea și reîngroparea rămășițelor lui Codreanu, au fost făcute de legionari din propria inițiativă. Acţiunile au dus la tensiuni între aceştia și Antonescu.

Legionarii au vizat acapararea întregii puteri în stat. Astfel, au creat instituții proprii care le dublau pe cele ale statului: poliție, tribunale, forțe paramilitare. Ordinea internă a fost dată pe mâna a două forțe antagoniste: poliția și legionarii. Corpul de ofițeri al armatei române a rămas ostil legionarilor, pe care îi considera un element de dezordine și subordonare față de Germania.

Regimul legionar a fost dominat de promovarea unui climat de teroare, incertitudine și dezordine. În acest sens, au fost arestați și asasinați, în închisoarea de la Jilava, 65 de foști demnitari, unii dintre ei foști colaboratori ai regelui Carol al II-lea. Printre victime s-au numărat: Mihail Moruzov, fostul șef al Serviciului Secret de Informații al Armatei, Victor Iamandi, fost ministru al Justiției și Gheorghe Argeșanu, fost prim-ministru.

Coabitarea Gărzii cu Ion Antonescu a fost conflictuală. Disputa lui Ion Antonescu cu legionarii a avut drept cauză lupta pentru putere. Șeful guvernului a urmărit subordonarea mișcării legionare propriei sale viziuni, aceea a unui stat disciplinat, în care domnește ordinea.

După câteva luni de coabitare conflictuală, legionarii au încercat eliminarea celui care i-a adus la guvernare, Ion Antonescu, printr-o rebeliune armată. Acest fapt a constituit pretextul perfect pentru general de a se debarasa de legionari cu ajutorul armatei.

După masacrul de la Jilava al celor 65 de foști demnitari și asasinarea lui Nicolae Iorga, Antonescu a înțeles că asocierea cu legionarii se răsfrângea negativ asupra regimului său. Astfel, Ion Antonescu a afirmat că „Mâna de nemernici care a făcut această crimă va fi pedepsită exemplar!”. Conflictul general-legionari s-a adâncit. În urma întâlnirii de la Obersalzberg dintre Hitler și Antonescu, cel din urmă a primt undă verde să se debaraseze de legionari. Führer-ul avea să-i declare telefonic generalului român: „Nu am nevoie de fanatici, am nevoie de o armată română sănătoasă”.

Incidentul declanșator al rebeliunii a fost asasinarea unui maior german în fața hotelului Ambasador, de către un agent grec al britanicilor. Ion Antonescu l-a demis pe ministrul de interne, Petrovicescu, și pe câțiva șefi din Poliție și Siguranță, cu toții legionari. Au fost acuzați de grave neglijențe în serviciu. Aceste demiteri au declanșat furia legionarilor, deja pregătiți pentru înlăturarea generalului.

În prima fază a rebeliunii, legionarii s-au aflat în ofensivă în București și în provincie. Aceștia au atacat și ocupat numeroase instituții publice, înlăturându-i pe reprezentanții legali.

Legionarii înarmați au deschis focul asupra soldaților armatei române, trimiși de autorități pentru a elibera instituțiile ocupate. Replica armatei a durat mai puțin de 24 de ore, fiind rapidă și eficace. Lupte puternice s-au dat în Capitală între Piața Victoriei și strada Roma. Au fost uciși 21 de ofițeri, subofițeri și soldați ai armatei române, iar 53 au fost răniți. În pogromul de la București, aproximativ 120 de români de etnie evreiască au fost torturați și uciși în cele două zile de rebeliune.

Concomitent cu ocuparea instituțiilor, legionarii au atacat, distrus, incendiat și jefuit numeroase magazine ale comunității evreiești. Când legionarii au ajuns la Templul Coral, oamenii se aflau în plină rugăciune. Conducătorul acestuia, Ozias Copstik şi ceilalţi evrei care se aflau în acel moment în sinagogă au fost duşi la centrul de tortură. Apoi, au fost asasinaţi în pădurea Jilava. Cea mai frumoasă sinagogă din București și din toată România, sinagoga sefardă Cahal Grande, a ars complet. Ca ea, au ars și alte câteva sinagogi vechi de secole.

Martor la incendierea templului Cahal Grande, procurorul I.N. Vlădescu a declarat, în cadrul mărturiei depuse la tribunal: „Templul spaniol semăna cu o torță gigantică care lumina lugubru cerul capitalei. Legionarii dănțuiau drăcește în bătaia focului, cântând aria «tinereții legionare» în timp ce izbeau, în furia lor sălbatică, cu tocurile ciubotelor, trei femei despuiate, pentru a le da pradă flăcărilor. Nenorocitele victime, în dureroasa lor disperare, tăiau văzduhul cu urlete de sfâșietoare durere”.

Șeful serviciului secret german în România a aranjat scoaterea în secret din țară a liderilor mișcării legionare și refugierea lor în Germania. Printre aceștia s-a numărat și Horia Sima, liderul suprem al mișcării. În Germania, aceștia au primit statut de refugiați politici, fiind plasați sub o strictă supraveghere de către autoritățile naziste. Cei rămași în România au fost internați în lagăre, închiși sau luați în evidență pentru a fi trimiși, mai târziu, în prima linie a frontului.

Debarasarea de legionari a permis generalului Ion Antonescu instituirea unui nou regim autoritar, unul de factură militară. Această orientare a guvernat România până în momentul arestării șefului guvernului, la ordinul regelui Mihai I. Poziția lui Ion Antonescu în conflictul mondial a fost definită chiar de el: „Sunt alături de germani în conflictul cu rușii, sunt neutru în conflictul dintre germani și englezi, sunt de partea americanilor, în războiul lor cu japonezii”.

Odată înăbușită rebeliunea legionarilor, Ion Antonescu nu a trecut la reorganizarea Legiunii. Mai mult, a interzis orice activitate politică. Totuși, liderii partidelor politice au beneficiat de o oarecare libertate de exprimare. Astfel, aceștia au întocmit memorii de protest și avertizare către general, atunci când au considerat necesar.

Economia a fost dirijată spre susținerea eforturilor de război, pentru refacerea statului național unitar. Întreprinderile au fost militarizate. În această perioadă, Germania a importat din România mari cantități de materii prime și materiale, în special petrol. În plin război, firmele germane au avut 60% din exportul românesc și 85% din import.

După rebeliunea legionară, Statul Național Legionar a fost abrogat. Noul cabinet de guvernare era format acum din militari și tehnicieni. Spre deosebire de regimurile totalitare, Antonescu a fost mai puțin preocupat de culoarea politică a colaboratorilor și mai mult de eficiența și moralitatea acestora: „Dă zece funcționari leneși afară și ia pe cineva de ispravă, indiferent ce a fost. Orice ar fi, numai să fie de mâna întâi.”

Conducătorul Statului a deținut puterea legislativă, executivă și a controlat justiția. Ion Antonescu a putut numi și concedia funcționari și a controlat politica externă a României. A avut drept de inițiativă legislativă. Într-o țară neobișnuită cu disciplina, generalul Antonescu a vrut să instaureze o ordine de tip militar. Instrumentele sale au fost armata și aparatul de siguranță.

România a rămas un stat monarhic pe perioada guvernării antonesciene, în care rolul regelui Mihai I a fost unul mai mult decorativ: „Regele rămâne ca un simbol. El nu are dreptul să se amestece”. Monarhului i-au fost rezervate drepturile de amnistie și grațiere.

Spre deosebire de dictaturile lui Hitler și Mussolini, cea militară a lui Antonescu a fost lipsită de o ideologie și nu a fost susținută de un partid politic unic. Regimul său a fost inspirat de temele tradiționale ale naționalismului autohton, cele mai exaltate dintre acestea fiind vechimea și continuitatea. Componenta antisemită nu a lipsit, ea fiind puternică în primii doi ani. Spre finalul guvernării, atunci când situația frontului de est s-a schimbat în defavoarea germanilor, influența antisemită s-a diminuat.

Regimul antonescian a promovat o linie antisemită în politică la adresa minorităților etnice. Cele mai multe măsuri i-au vizat pe evreii din Basarabia, aceștia fiind acuzați de comunism. S-au înregistrat pogromuri la Iași și Odessa. În perioada antonesciană, aproximativ 250.000 de etnici evrei au murit sau au fost declarați dispăruți.