Holocaustul
În România, Holocaustul denumește prigoana și exterminarea evreilor și țiganilor în teritoriile controlate de statul român.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
În România, Holocaustul denumește prigoana și exterminarea evreilor și țiganilor în teritoriile controlate de statul român. A început de la primele legi anti-evreiești și a durat până la lovitura de stat din 23 august 1944.

Ascensiunea ideologiilor politice antisemite din Europa interbelică s-a manifestat și în România, începând cu guvernarea Goga-Cuza. Acest guvern a revizuit și a retras cetățenia majorității românilor de etnie evreiască. Politica de stat discriminatorie la adresa comunității evreiești a continuat în perioada dictaturii regale a lui Carol al II-lea. A culminat cu măsurile guvernului legionar și ale regimului antonescian.

Desfășurarea campaniei militare împotriva URSS-ului a adus un nou val de victime la est de Prut. Aproximativ 16.000 de etnici evrei au pierit în fața unor unități ale armatelor române și germane, cu concursul Einsatzgruppe D și al unor localnici ucraineni. Einsatzgruppe D era un grup paramilitar de intervenție, operat de SS. Misiunea sa principală era „anihilarea evreilor, țiganilor și comisarilor politici”, în cadrul „soluției finale a problemei evreiești”. Dintre cele 5.000 de victime ale masacrului de la Odessa, cei mai mulți erau evrei, uciși în urma represaliilor.

Regimul antonescian a preferat deportarea minorităților etnice neagreate, în zona de administrație militară românească de la est de Nistru, Transnistria. Lipsa oricăror condiții de trai acolo, a condus la moartea prin frig, foame, boli și execuții a peste 15.000 de evrei și țigani. Spre finalul regimului, Antonescu a acceptat varianta emigrării în Palestina, dar însoțită de deposedarea de bunuri.

Peste jumătate din populația de etnici evrei de pe teritoriul fostei Românii Mari, 420.000, și peste 11.000 de etnici țigani au fost victime ale autorităților române, ale celor maghiare din Transilvania de nord-vest, ale lagărelor de exterminare naziste și ale pogromurilor tolerate de stat.

Antisemitismul din România a luat amploare în perioada interbelică. La această situație a contribuit și apariția unor grupări politice de extremă dreaptă, declarate ca antisemite: Liga Apărării Naționale Creștine și Legiunea Arhanghelului Mihail sau Garda de Fier. Aceste grupări se încadrau în contextul european al momentului. Acestora li s-au adăugat materialele scrise din literatură și presă, aparținând unor personalități, precum Octavian Goga sau Nichifor Crainic.

Pentru prima dată, antisemitismul a devenit politică de stat, în timpul guvernării Goga-Cuza. Cabinet efemer, a servit jocurilor politice făcute de regele Carol al II-lea. Acest guvern a introdus prima lege anti-evreiască din România, în anul premergător conflictului mondial, denumită Legea revizuirii cetățeniei. Aproape jumătate dintre românii de etnie evreiască și-au pierdut cetățenia prin aplicarea acestei legi: 391.191 de persoane, dintr-un total de circa 800.000.

Prin ultimatum-ul sovietic, România ceda URSS-ului Basarabia, Bucovina și ținutul Herța. O parte a opiniei publice, unii politicieni și grupările extremiste au căutat „țapul ispășitor”, identificându-l în persoana întregii comunități evreiești din România. Totuși, adevărații vinovații erau „ascunși la vedere”: lipsa unei educații de calitate, corupția politică și din administrație, lașitatea politicienilor și erorile regelui Carol al II-lea.

Pentru a câştiga bunăvoinţa lui Hitler şi a lui Mussolini, oficialităţile de la Bucureşti au început să folosească un vocabular împrumutat din ideologia fascistă şi naţional-socialistă. S-au luat măsuri în conformitate cu noua orientare politică. Între acestea, se înscrie decretul-lege privitor la „starea juridică a locuitorilor evrei din România”. Aceştia erau împărţiţi în trei categorii, în funcție de dobândirea cetățeniei române și de momentul acordării acesteia. Un alt decret interzicea căsătoriile „între evrei şi românii de sânge.”

Dezorientați și frustrați de pierderea regiunilor luate de sovietici, unii români s-au răzbunat pe etnicii evrei. Era efectul propagandei care spunea că evreii îi „invitaseră” pe sovietici în respectivele teritorii. Violențele au debutat cu bătăi și crime sau aruncări ale evreilor din trenurile aflate în mers. Atmosfera antisemită apăsătoare devenea treptat una violentă.

După declanșarea celui de al Doilea Război Mondial, curentul antisemit se radicalizează. Dovadă este pogromul de la Dorohoi. Frustrarea pierderii Bucovinei de nord a condus la învinovățirea etnicilor evrei. Peste 150 dintre aceștia au fost executați de către unități ale armatei române.

În urma ultimatum-ului sovietic, România a cedat Bucovina de nord, Herța și Basarabia. Evacuarea precipitată a regiunilor respective a fost însoțită de unele gesturi reproșabile ale unor cetățeni, de diverse etnii, la adresa unora dintre soldații români. Acest lucru, precum și zvonurile alarmiste răspândite de refugiați au contribuit la instaurarea unei atmosfere tensionate în orașul de lângă noua graniță, Dorohoi.

În orașul Dorohoi au ajuns subunități militare române, Regimentul 3 Grăniceri și Regimentul 8 Artilerie, aflate în retragere din Herța. Soldații din aceste unități au răspândit în oraș zvonuri legate de presupusa legătură a localnicilor evrei cu armata sovietică de ocupație.

Pe noua graniță dintre România și URSS au avut loc abuzuri ale sovieticilor. Acestea au condus la schimburi de focuri între români și ruși. Au fost uciși căpitanul Ioan Boroș și un soldat, Iancu Solomon, de etnie evreiască. Trupurile celor doi au fost aduse pentru înhumare la Dorohoi. Soldatul evreu urma să fie înmormântat în cimitirul evreiesc din oraș. La ceremonie au participat etnici evrei, civili și 7 soldați din Regimentul 29 Infanterie din localitate, veniți să dea onorul camaradului ucis.

În momentul desfășurării funeraliilor soldatului Iancu Solomon, militari din unitățile armatei române aflate în retragere au intrat în cimitir și au deschis focul asupra participanților la serviciul funerar. Toți etnicii evrei, cu o excepție, au fost uciși. La ieșirea din cimitir, soldații evrei au primit ordin de la un ofițer român să predea armele. Au fost dezbrăcați de uniforme, înșirați lângă gard și uciși de soldații români.

Întreg orașul Dorohoi a fost cuprins rapid de focul pogromului. Ucigașii au făcut numeroase victime în rândurile evreilor. Majoritatea locuitorilor din oraș s-au ascuns în case. Soldați din Regimentul 3 Grăniceri și 8 Artilerie, ajutați de elemente antisemite din oraș, vânau etnicii evrei. Rapoartele autorităților civile și militare au declarat un număr de 50-52 de victime din rândurile celor prezenți la ceremonia funerară a soldatului Iancu Solomon. Nu se cunosc statistici legate de victimele civile ucise, în moduri bestiale, în restul orașului Dorohoi.

Există mărturii și evocări ale supraviețuitorilor care arată că au existat cazuri când etnici evrei au fost salvați de la moarte de civili, ofițeri și subofițeri români. Locotenenții Alexandru Atanasiu și Ion Gaia, precum și sergentul Gheorghe Olteanu l-au salvat pe dr. arh. Leon Haber. Căpitanul Stino a împiedicat uciderea soldaților evrei din cazarma Regimentului 29 Infanterie din Dorohoi. Locotenentul Nimereanu, fiu de preot din Trestiana, a salvat o familie de evrei.

Viitorul prim-ministru al României, generalul Corpului 8 Armată, Constantin Sănătescu, a afirmat că nu exista niciun ordin oficial de a se trage în evrei. Acesta a luat măsuri pentru încetarea jafurilor și omorurilor. Sănătescu l-a mustrat pe generalul Theodor Șerb, comandantul Corpului Grănicerilor: „Mă surprind aceste acte de banditism din partea unei trupe pe care o socoteam a fi o trupă de elită”. Pedepsele aplicate militarilor găsiți vinovați au fost administrative. Nimeni dintre asasini nu a ajuns în fața Curții Marțiale.

Primele 10 luni din guvernarea lui Ion Antonescu se pot caracteriza și printr-o înrăutățire a situației evreilor din România. Până la capturile teritoriale sovietice, au existat aproximativ 800.000 de etnici evrei pe teritoriul statului român. La începutul dictaturii antonesciene, se mai regăseau doar circa 350.000. Guvernarea Antonescu a amplificat și extins legislația antievreiască deja existentă și teroarea rasială, până la formele ei extreme.

În perioada guvernării Antonescu, evreii au fost eliminați în totalitate din activitatea militară. Zeci de mii dintre cetățenii români de etnie evreiască au fost incluși în detașamente de muncă forțată. În același timp, accesul lor a fost interzis în școli, universități, teatre. Personalul medical evreiesc a fost concediat. Literatura scriitorilor evrei a fost scoasă din librării și biblioteci publice.

Evreii din mediul rural și din micile orașe au fost evacuați și obligați să se stabilească în orașele reședință de județ. Populației evreiești îi era interzisă folosirea telefoanelor, aparatelor de fotografiat, a aparatelor de radio. Statul român a impus comunității evreiești taxe și contribuții speciale.

Politica de „curățare a terenului”, începută și coordonată de Ion Antonescu, s-a manifestat prin distrugerea fizică a cetățenilor români de etnie evreiască. Simultan s-a desfășurat jaful organizat de stat pentru distrugerea lor economică. Au fost confiscate și trecute în patrimoniul statului, cu tot inventarul lor, proprietățile rurale și urbane ale acestora. Statul român a confiscat magazine, localuri și întreprinderi aparținând evreilor.

În unele localități din Moldova a fost introdusă purtarea obligatorie, la vedere, a stelei galbene, „steaua lui David”. Evreii aveau dreptul să circule și să se aprovizioneze doar în anumite intervale orare. Autoritățile luau, prin rotație, ostatici dintre aceștia. Evreii din detașamentele de muncă forțată au fost supuși unui regim inuman: hrană puțină și necorespunzătoare, munci extenuante, cazare precară, loviri, torturări și umiliri din partea paznicilor.

La o săptămână de la declanșarea atacului Axei asupra URSS-ului, la Iași s-a premeditat și executat un pogrom antievreiesc. Vinovate de acțiune s-au făcut atât trupele militare germane, cât și cele românești. Numărul total al victimelor pogromului de la Iași și din trenuri a fost estimat la circa 14.000, o treime din populația evreiască a orașului.

Rebeliunea legionară a făcut numeroase victime printre militari și civili. În cadrul pogromului din București, bandele de legionari au strâns sute de evrei în centre de tortură, precum Prefectura Poliției, secții de poliție, sedii ale mișcării, moara Străulești, pădurea Jilava etc. În întreaga țară au fost asasinate circa 374 persoane și rănite 380. La București, în cursul rebeliunii, au fost uciși 120 de evrei, iar 5 au fost dați dispăruți. Au fost pângărite, jefuite și incendiate 25 de temple și sinagogi. 616 magazine și 547 de locuințe au fost jefuite, devastate și incendiate.

Dintre cei 200 de evrei torturați la sediul legionar „Ing. Gheorghe Clime” din Calea Călărași, 90 au fost duși cu autocamioane în pădurea Jilava. Acolo au fost asasinați cu 1-3 gloanțe, trase mai ales în cap. Unul dintre supraviețuitori, rabinul Gutman, și-a văzut fiii uciși. A scăpat rănit, a fost arestat, împușcat din nou, însă a supraviețuit. Eliberat de jandarmi și însoțit de unul dintre ei, s-a întors în pădurea Jilava, pentru a scrie pe cadavrele fiilor săi numele lor cu un creion chimic, pentru identificarea ulterioară.

Matatias Carp, unul dintre cei torturați la Circumscripția XV de Poliție, din str. Matei Basarab, mărturisea în lucrarea sa, Cartea Neagră: „Au fost bătuți în permanență. Au fost jefuiți de tot ceea ce aveau asupra lor. Toți au fost tunși cu o foarfecă de tăiat iarbă. Tuturor li s-au vârât cu forța în gură cantități masive de sare amară amestecată cu petrol, benzină și oțet. Fiecărui deținut i s-a găsit un cap de acuzație, pentru care a fost pedepsit cu 50-100 lovituri cu vâna de bou.”

Scriitorul Virgil Gheorghiu scria următoarele despre zilele rebeliunii legionare: „În imensa sală a abatorului, unde boii sunt agățați cu cârlige pentru a fi spintecați, erau suspendate acum cadavre de oameni goi. Era un spectacol oribil, care întrecea în cruzime orice imaginație… Pe unele cadavre era însemnat cuvântul „CUȘER”. Erau cadavre de evrei… Sufletul mi-e murdărit. Mi-e rușine de mine însumi. Rușine, pentru că sunt român ca acei criminali din Garda de Fier.”

După înăbușirea rebeliunii legionare, guvernul militar antonescian a continuat și a înăsprit măsurile și teroarea împotriva evreilor din România. Crezul extremist și antisemit al lui Ion Antonescu a fost surprins chiar în cuvintele sale, într-o ședință a Consiliului de Miniștri, la două luni după rebeliune și după pogromul din București: „Așa am crescut eu: cu ură împotriva turcilor, jidanilor și ungurilor. Sentimentul acesta de ură împotriva dușmanilor patriei trebuie împins până la ultima extremitate. Îmi iau eu această răspundere.”

După declanșarea planului Barbarossa, românii și germanii au eliberat relativ rapid Basarabia, Herța și Bucovina de nord. Au trecut Nistrul, pătrunzând pe teritoriul sovietic. Teritoriul ucrainean dintre Nistru și Bug, Transnistria, a trecut sub administrație românească. Astfel, numărul total al evreilor aflați sub autoritate românească a ajuns la circa 675.000. Dintre aceștia, 135.000 erau evrei ucraineni.

În totalul de 675.000, nu au fost incluși evreii din Transilvania de nord și Cadrilater, ținuturi aflate sub administrația Ungariei, respectiv Bulgariei. În acest număr, nu au intrat aproape 100.000 de evrei din Basarabia, Bucovina de Nord și Herța. Aceștia erau retrași silit sau voluntar împreună cu sovieticii, uciși în bombardamente sau de trupele germane, morți în asediul Odessei, unde se refugiaseră.

După începerea Campaniei militare din Est, starea evreilor aflați sub guvernarea antonesciană s-a agravat și mai mult. Au fost aplicate noi legi antisemite. Guvernul român a stabilit impozite suplimentare în natură și bani pentru etnicii evrei. Se încerca astfel o acoperire a costurilor de război.

Ion Antonescu a decis desființarea Federației Uniunilor de Comunități Evreiești din România și înlocuirea organismului cu Centrala Evreilor din România. Instituția avea rolul de a aplica legile rasiale ale statului român, prin colaborare cu acesta din urmă.

Fără a exista o lege în acest sens, autoritățile române au început deportarea masivă a evreilor din Basarabia şi Bucovina, în Transnistria. Aceștia au fost supuşi unui regim de distrugere fizică. S-a înregistrat un adevărat Holocaust. Cei mai mulţi evrei deportaţi au murit de foame, de frig, de diferite boli. Deportările au încetat după un an.

La scurt timp de la cucerirea orașului Odessa, sediul Comandamentului militar român din localitate a fost aruncat în aer. Executorii, cel mai probabil partizanii și soldații ruși rămași în urma retragerii, nu au putut fi identificați. Răzbunarea armatei române s-a abătut asupra civililor, în special evrei. Românii au ucis alți 19.000 evrei civili, femei, bătrâni și copii, familii întregi din orașul Odessa, prin împușcare, spânzurare, aruncare în aer, sau incendiere de vii. Alți aproximativ 45.000 de evrei au fost trimiși în lagărul de la Bogdanovka.

La o săptămână de la declanșarea atacului Axei asupra URSS-ului, la Iași s-a premeditat și executat un pogrom antievreiesc. Vinovate de acțiune s-au făcut atât trupele militare germane, cât și cele românești.

Cu câteva zile înainte de trecerea Prutului de către trupele româno-germane către Basarabia, generalul Ion Antonescu i-a telefonat colonelului Constantin Lupu, ordonându-i „să curețe Iașiul de evrei”. Acțiunea urma să fie mascată ca făcând parte din ordinul anterior al Conducătorului: „Evacuarea tuturor evreilor, între 18 și 60 de ani, din zona cuprinsă între Siret și Prut”. S-a organizat o diversiune, lansându-se zvonul că evreii ar fi tras asupra soldaților români și ar fi semnalizat avioanelor sovietice.

Megafoanele autorităților i-au chemat pe evreii ieșeni să se prezinte la chestura de poliție pentru eliberarea de adeverințe. Acolo, cei prezenți, câteva mii, au fost jefuiți și bătuți. Apoi a început să se tragă asupra mulțimii din curtea chesturii. Cei care au reușit să fugă, au fost prinși și aduși înapoi, alături de alți evrei din oraș. Măcelul a durat mai multe ore. Supraviețuitorii de la chestură, aproximativ 5.000, au fost duși la gară și urcați în două „trenuri ale morții”.

În „trenurile morții” din Iași, au fost înghesuiți câte 100-150 de oameni în fiecare vagon de marfă, în picioare, chinuiți de caniculă, sete și lipsa apei. Au fost purtați de aceste trenuri zile întregi pe direcțiile Podul Iloaiei și respectiv Călărași. Majoritatea au murit în condiții inimaginabile. Îmbarcarea evreilor în vagoane ermetice și uciderea lor prin asfixiere și deshidratare nu au mai fost utilizate în vreo altă țară a Europei.

În diferite cartiere și piețe publice ale Iașiului, au avut loc schingiuiri, jafuri și asasinate împotriva evreilor. Ele au fost realizate de jandarmi, poliție, agenți ai Siguranței, soldați români și germani, civili. Mii dintre evreii ieșeni au fost uciși în casele lor și pe stradă. Alții, la fel de mulți, au fost arestați și duși la sediile poliției din oraș.

Poliția din Iași a întocmit rapoarte din care NU reiese că etnicii evrei ar fi colaborat cu adversarul sovietic: „Nu a existat nici un rănit sau mort la unitățile române asupra cărora s-a tras și nici un semn de gloanțe pe zidurile caselor sau geamuri.” Directorul poliției, generalul de divizie Emanoil Leoveanu, raporta Conducătorului: „...atacul a fost un simulacru executat cu arme de salon și cu sisteme de pocnitori. Socotesc că atacatorii au fost legionari și borfași, care urmăreau să producă panică pentru a devasta. Ei au organizat atacul în cartierul evreilor înstăriți.”

Supraviețuitor al trenului Iași-Podul Iloaiei, ing. Iancu Țucherman, își amintea: „Pe mine m-au urcat într-un vagon în care erau 137 de persoane. Pe jos se afla un strat de bălegar peste care era presărat praf de var nestins. Trenul pornise. Bălegarul și varul au început să degaje căldură. De sete, mulți au început să-și bea propria urină, unii au înnebunit aruncându-se în neștire peste alții. După 9 ore de chin, trenul s-a oprit în gara Podul Iloaiei. Din vagonul meu, am coborât doar 8 supraviețuitori.”

Supraviețuitorii „trenurilor morții” au fost internați în lagărele de la Podul Iloaiei și Călărași. Au revenit acasă după 6 luni.

După eliberarea Basarabiei, Herței și Bucovinei de nord, subunități ale armatei române, împreună cu unii localnici, au declanșat un masacru generalizat la adresa etnicilor evrei. Victime au fost zeci de mii de bărbați, femei, copii și bătrâni. Cei mai mulți dintre aceștia au fost mânați precum vitele dintr-o localitate în alta, torturați, jefuiți și împușcați. Deportările haotice spre Transnistria au fost înlocuite, după două luni, cu deportări organizate de către autoritățile de la București.

Din procesele verbale și alte documente, reies numeroase asasinate la adresa evreilor. În orașul Bălți din Basarabia, unii dintre locuitorii evrei și-au săpat singuri gropile, au fost așezați cu fața la pământ în ele și executați cu câte un glonț în ceafă. În comuna Tătărăști, Cetatea Albă, 451 de evrei au fost executați la ordinele sublocotenetului Heinrich Frölich și ale căpitanului Ioan Vetu. Jandarmii Companiei 23 Poliție au împușcat 200 de evrei, ulterior aruncându-i în Nistru.

În localitatea Bănila din zona Storojineț, primarul Muscaliuc a organizat și condus grupuri de ucigași de evrei. Preotul român din sat, Ștefanovici, a refuzat să mai intre în biserică și să mai oficieze slujba: „Mi-e rușine să intru în biserică, când coreligionarii mei s-au dedat la crime. Rușine.” În alte sate basarabene și bucovinene, mii de evrei au fost uciși în mod sălbatic cu topoare, sape, tăiați cu ferăstraie etc.

Pe drumurile Basarabiei mărșăluiau coloane de evrei pribegi. Unele dintre ele erau atacate uneori de civilii români, iar cadavrele jefuite. Peste tot erau imagini înspăimântătoare, cadavre, inclusiv de copii, case evreiești și sinagogi prădate și incendiate. În unele cazuri, soldații care însoțeau coloanele de evrei au deschis focul asupra acestora.

În orașul Herța, aproape 1.800 de evrei au fost adunați cu brutalitate în patru sinagogi și două beciuri. Locuințele le-au fost jefuite. Tinere evreice au fost violate de către soldați. Administrația românească a întocmit liste de „suspecți”. Aceștia au fost scoși dintre ceilalți și duși încolonați pentru execuție. Printre ei se aflau copii, femei cu prunci, bătrâni. 132 de evrei au fost asasinați și îngropați la moara Kislinger și în grădina Chirulescu. În satele din împrejurimi, toți localnicii evrei au avut aceeași soartă.

În primele săptămâni ale campaniei din Basarabia, mulți evrei au fost trecuți de soldații români la est de Nistru. Trupele germane i-au întors, deoarece le îngreunau operațiunile militare. În acest haos, mii de evrei au fost împușcați de soldați sau au murit de epuizare.

După reducerea intensității terorii din primele zile, evreii scăpați cu viață din teritoriile eliberate au fost strânși și internați în lagăre de tranzit și ghetouri. Cele mai mari lagăre au fost cele de la Vertujeni, Edineț, Mărculești și Secureni. La Chișinău și Cernăuți au funcționat cele mai mari ghetouri. În lagăre și ghetouri s-a murit de foame, boli, asasinate și epuizare datorată muncii silnice. Bilanțul primelor două luni de administrație românească s-a ridicat la aproximativ 55.ooo de evrei uciși și dispăruți.

Sunt evidente pentru atitudinea armatei române cuvintele vicepremierului Mihai Antonescu, în ședința unui Consiliu de Miniștri: „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari… Să folosim acest moment istoric și să curățim pământul românesc. ...Dacă este nevoie, să trageți cu mitraliera… Îmi iau răspunderea în mod formal și spun că nu există lege… Două-trei săptămâni nu fac nicio lege pentru Basarabia și Bucovina. Deci fără forme, cu libertate completă.”

Scopul deportării evreilor din teritoriile recuperate de la sovietici a fost „purificarea” etnică, printr-o expulzare masivă a elementului evreiesc din aceste regiuni. Zona aleasă a fost regiunea dintre Nistru și Prut, cunoscută ca Transnistria. Moartea evreilor a fost și o consecință a deportărilor către această regiune, nu numai a asasinatelor sistematice.

Omul de încredere al mareșalului Ion Antonescu, Mihai Antonescu, spunea că el este „pentru migrațiunea forțată a întregului element evreiesc din Basarabia și Bucovina, care trebuie zvârlit peste graniță.” Ironia făcea ca Transnistria, zona de deportare, să fie sub administrație românească, adică tot în granițele României.

Dintre cei aproape 50.000 de evrei din Cernăuți, aproximativ 20.000 au fost salvați de intervenția primarului Traian Popovici. Acesta a obținut aprobarea mareșalului Antonescu pentru exceptarea de la deportare a unei părți dintre evrei. Fostul primar își amintea scenele deportării celeilalte părți a etnicilor evrei: „Scene sfâșietoare se petreceau pe rampa de îmbarcare și la plecarea trenurilor. Era despărțirea pentru totdeauna, plecarea unora la suferință și moarte, rămânerea celorlalți în sclavie și durere.”

Evreii din Chișinău, circa 50.000, au suferit de pe urma bombardamentelor avioanelor germane. Mulți au fugit spre Nistru, unde au fost uciși de alte bombardamente sau de trupele germano-române. Sub administrația românească a guvernatorului Voiculescu, la Chișinău a luat ființă un ghetou. Aici, munca forțată, bolile, crimele și inaniția i-au decimat pe nefericiții închiși. Au fost deportați de aici aproape 10.000 de evrei. Mulți au pierit înainte de a ajunge la Nistru.

Elaborarea instrucțiunilor de deportare a evreilor basarabeni a căzut în sarcina Inspectoratului de Jandarmi Basarabia. Au fost incluși pe liste evreii adunați din lagărele de tranzit. Deplasarea s-a făcut pe jos, pe ploaie, frig și uneori zăpadă. A durat între 6 și 8 zile. Lipseau hainele adecvate și posibilitatea aprovizionării cu alimente. Cei care ieșeau din coloană, chiar dacă aceasta se datora epuizării, au fost adunați și împușcați în gropi cu capacitatea de 100 de persoane, săpate din 10 în 10 km.

Pe parcursul deplasărilor, s-au întâmplat scene incredibile. Unii jandarmi au vândut cadavre țăranilor pentru hainele cu care erau îmbrăcate. Trupurile dezgolite erau abandonate apoi la marginea drumurilor.

În total, din Basarabia, Bucovina de nord și Herța, au fost deportați în Transnistria circa 113.000 de evrei.

În perioada deportării etnicilor evrei din Basarabia, Herța și Bucovina de nord, autoritățile de la București au decis începerea deportării evreilor din fostele județe Suceava, Câmpulung și Rădăuți, și din zona de sud a Bucovinei. Pretextul colaborării celor de aici cu sovieticii nu mai putea fi folosit. Regiunea nu fusese ocupată de URSS prin ultimatum.

Debutul deportării s-a făcut în orașul Suceava. Primăria orașului a dispus ca evreii din localitate și cei din comunele Ițcani și Burdujeni să se prezinte la rampa militară a gării Burdujeni, cu haine groase și hrană cât puteau transporta individual. Capii familiilor au fost obligați să predea unei comisii un plic. Acesta conținea inventarul bunurilor abandonate și o cheie a locuinței.

În gara Burdujeni, deportații au fost înghesuiți în vagoane de transportat vite, murdare încă. Li s-au alăturat inclusiv bătrânii și bolnavii netransportabili. Acest prim transport a fost urmat de altele, timp de cinci zile. Toate au ajuns în localitatea Atachi, pe malul Nistrului.

În așteptarea trecerii Nistrului, cei însărcinați cu traversarea deportaților i-au jefuit pe aceștia. Traversarea Nistrului a fost realizată cu plute improvizate. În Atachi, au avut loc sinucideri ale unor etnici evrei. Circa 23.800 de evrei din Bucovina de sud au fost deportați. Acasă au rămas doar 179.

La scurt timp după deportarea evreilor din sudul Bucovinei, a venit rândul celor din județul Dorohoi. Erau aduși deja de autorități din orașe precum Darabani, Rădăuți-Prut, Mihăileni și strânși în orașul Dorohoi. Erau circa 12.ooo de persoane.

Evreii din Darabani erau aduși la Dorohoi încă din vară. Deportarea lor s-a făcut la sfârșitul toamnei, în haine de vară. Dintre evreii deportați din județul Dorohoi făceau parte veterani ai Marelui Război de Întregire Națională, invalizi, orfani și văduve de război. Înainte de îmbarcare, s-a efectuat o percheziție urmată de confiscarea bunurilor.

Odată urcați în vagoane, acestea au fost închise cu lacăte și păzite de jandarmi. În vagoane, oamenii mureau de frig, primele victime fiind bătrânii. La Atachi, pe malul Nistrului, evreii au fost coborâți și jefuiți de majoritatea bunurilor. După trecerea râului cu bacul, au fost duși pe jos către localități din Transnistria.

Anul următor au fost deportați din România în Transnistria și capii familiilor evreiești. Aceștia făcuseră parte până atunci din detașamentele de muncă forțată de pe diverse șantiere din România. Unii dintre ei, reuniți cu familiile, au fost predați germanilor și duși dincolo de Bug, în lagărul Tarasivka. Acolo au fost exterminați prin muncă.

În perioada deportărilor, etnicii evrei au fost obligați să-și predea la Banca Națională aurul, valuta, bijuteriile și leii. Au primit în schimbul depunerilor forțate, la un curs nefavorabil lor, mărci germane de ocupație, Kassenscheine. Această monedă, lipsită de acoperire, era practic inutilă.

După deportările evreilor din Basarabia, Bucovina, Herța și Dorohoi, guvernul antonescian a continuat aplicarea variantei românești a „soluției finale” germane: „curățarea terenului”. Venea rândul cetățenilor români de etnie evreiască din Vechiul Regat să suporte deviația autorităților centrale. Inițial evreii, au trebuit fi trimiși în Polonia, ulterior renunțându-se la acest plan, ei au fost deportați în Transnistria. Deportările în Transnistria ale evreilor din Vechiul Regat, Banat și Transilvania de sud au încetat atunci când Regina-mamă, Elena, a intervenit în ajutorul acestora.

În urma discuțiilor cu emisarii lui Heinrich Himmler, Mihai Antonescu a decis trimiterea evreilor români în lagărul de la Belzec, din Polonia. Aici urma să li se aplice acestora „soluția finală”: gazarea cu Zyklon B și incinerarea cadavrelor. Aproximativ 17.000, din cei 293.000 de etnici evrei din Vechiul Regat și Transilvania de sud, trebuiau să rămână în țară. Erau considerați indispensabili pentru economia românească. Peste câteva luni, planul a fost suspendat. Aceasta s-a întâmplat datorită dezastrului militar de la Stalingrad, urmat de răcirea relațiilor româno-germane.

În locul trimiterii în lagărul de exterminare german de la Belzec, autoritățile antonesciene i-au deportat pe evreii români tot în Transnistria. În total, a fost vorba de 4.000 de etnici trimiși peste Nistru. Aproximativ 1.500 dintre ei au făcut parte din Batalionul 120 Balta, detașament de muncă forțată.

Cifrele privind totalul evreilor deportați de guvernul antonescian în Transnistria variază între 110.000 și 185.000. Inginerul Marcu Rozen, victimă a evenimentelor din acea perioadă, estimează, pe baza cercetărilor personale, un număr de circa 150.000 de evrei deportați peste Nistru.

Regina Elena i-a transmis fiului său, regele Mihai, că este o rușine ce se întâmplă cu oamenii din acestă țară, cerându-i să intervină. Înalți prelați ai Bisericii Ortodoxe Române, politicieni și Regele l-au făcut pe Ion Antonescu să suspende deportările evreilor.

În urma tratatului româno-german de la Tighina, teritoriul dintre Nistru și Bug, Transnistria, cu capitala la Odessa, a intrat sub administrație românească. În cele 13 județe organizate aici de guvernul român locuiau deja ruși, ucraineni, români și evrei. Pe baza unui plan al autorităților de la București, această regiune a devenit un uriaș lagăr destinat deportării și exterminării populației evreiești din teritoriile românești. Circa 80.000-90.000 au fost exterminați în Transnistria prin inaniție, boli, condițiile de mediu, asasinate, bombardamente.

Pentru primirea evreilor deportați de autoritățile române, s-au constituit ghetouri pe lângă unele localități. Cele mai mari se aflau la Moghilev, Copaigorod, Șargorod, Lucineț, Berșad, Nesterovka și Djurin. Nu erau asigurate nici cele mai elementare condiții de trai pentru deportați. Aceștia au suferit de frig, foame și boli, precum tifosul exantematic. Erau înghesuiți câte 8-10 într-o încăpere, alături de evrei localnici. Unii își improvizaseră adăposturi în magazii, sinagogi și cocini de porci.

Evreii din ghetourile transnistrene nu au fost aprovizionați cu apă, alimente și medicamente. Vânzând ultimele bunuri localnicilor ucraineni, aceștia își procurau puțină hrană. Erau consumate coji de cartofi și alte resturi menajere pentru supraviețuire. Supraviețuitorii au declarat că au existat cazuri de practicare a canibalismului. Foarte mulți etnici evrei au fost uciși de jandarmi și soldați români sau germani. Alții au fost utilizați pentru muncă forțată pe șantiere și, uneori, după finalizarea lucrării, executați.

În Transnistria, autoritățile române au organizat lagăre de exterminare, precum cele de la Peciora, Bogdanovka, Scazineț, Vapniarca și Domanovka. Dacă în lagărele de exterminare germane, genocidul a fost unul planificat în detaliu, aici uciderea evreilor a fost una haotică și sălbatică.

Lagărul de la Peciora era împrejmuit cu trei rânduri de sârmă ghimpată și păzit armat. Camioane germane transportau deținuții peste Bug, spre locurile de execuție. M. Katz, fost președinte al Comitetului Evreiesc din Moghilev, declara: „internații lagărului, neavând posibilitatea aprovizionării cu alimente, se hrăneau cu cadavre omenești.” Uneori, țărani ucraineni aruncau peste gardul lagărului resturi vegetale pentru deținuți.

Lagărul de la Vapniarca funcționa pentru evreii suspectați de legături cu socialiștii și comuniștii. Aici s-au practicat tortura și hrănirea exclusivă cu mazăre furajeră. Acest fapt a provocat consumatorilor paralizie spastică, latirism. În lagărele de la Bogdanovka și Domanovka, zeci de mii de evrei au fost uciși de jandarmi români și germani cu cetățenie ucraineană din trupele SS, din ordinele prefectului județului Golta, Modest Isopescu. Aici, bolnavii au fost arși de vii în grajduri. Ceilalți au fost uciși în grupuri de 300 cu gloanțe „dum-dum” explozive. Cadavrele lor au fost arse timp de 2 luni.

Au existat și cazuri de salvare a unor evrei deportați în Transnistria de către ofițeri și soldați români. Locotenentul Ioan D. Popescu, chestorul orașului Tiraspol, a refuzat ordinul de a ucide 4.300 de evrei prin mitraliere. Maiorul Orășanu, din legiunea de jandarmi a Moghilevului, a desființat personal lagărul de la Capusterna. I-a cazat pe cei 437 de evrei la țăranii din localitate.

Aproximativ 12.000 de supraviețuitori au fost repatriați în România, în anul declanșării contraofensivei sovietice pe frontul de est. Restul de 50.000 de supraviețuitori evrei din Transnistria au fost eliberați de soldații sovietici în penultimul an de război. Au ajuns acasă ulterior, prin traversarea zonelor în care s-au purtat lupte.

La ordinul mareșalului Ion Antonescu, s-a aplicat deportarea către Transnistria a peste 25.000 de țigani, din cei 208.700 estimați de Institutul Central de Statistică din România. Se poate spune că măsurile luate de stat împotriva țiganilor nu s-au bucurat de sprijin din partea populației românești. Opinia publică nu era pregătită pentru fenomen. Lipsea o propagandă oficială în acest sens.

În cadrul „evacuărilor” peste Nistru, au fost deportați țigani din două categorii: nomazi și sedentari. Nomazii au fost deportați primii și în totalitate, aproximativ 11.500. Dintre cei stabili, au fost aleși cei considerați „periculoși pentru ordinea publică”, circa 13.000. În cazul celor mobilizați pe front, aceștia au rămas încadrați în efectivele militare. Familiile lor au rămas în România.

La sate, unde locuiau cei mai mulți etnici țigani, aceștia îndeplineau roluri economice specifice. Majoritatea se ocupau cu meșteșuguri și cu munca în agricultură. Scoaterea acestora din comunitățile respective presupunea defectarea angrenajului economic respectiv. Multe cereri de anulare a deciziilor de deportare sau de repatriere a țiganilor au fost efectuate de comunități sau de mari proprietari funciari care aveau nevoie de munca sezonieră a țiganilor.

Alegerea etnicilor țigani pentru deportări s-a făcut după anumite criterii, precum nomadismul, condamnările penale, lipsa mijloacelor de existență etc. Ion Antonescu invoca la procesul său drept cauză infracțiunile comise de țigani în orașe, în timpul exercițiilor de alarmare antiaeriană. Argumentul nu se putea suține. Cei mai mulți deportați proveneau din mediul rural. Motivul a fost omogenizarea etnică a României, prin evacuarea etniilor minoritare și aducerea din afara granițelor a etnicilor români.

În urma deportărilor familiilor etnicilor țigani mobilizați, reacția armatei române a fost una de consternare. Au fost făcute demersuri și efectuate intervenții personale ale unor ofițeri pe lângă autorități pentru stoparea fenomenului. Guvernul i-a păstrat pe țiganii sedentari sub arme, iar pe cei nomazi i-a trimis după familiile lor deportate.

Au existat reacții ale clasei politice românești la adresa deportării țiganilor. Conducerile Partidului Național Țărănesc și Partidului Național Liberal au protestat în fața lui Ion Antonescu. Astfel, Dinu I. C. Brătianu, liderul liberal, a adresat mareșalului un memoriu, în care preciza: „Nimeni nu înțelege scopul și interesul acestor expulzări. Ei sunt ortodocși ca și românii și ocupă în țara noastră un rol economic important, fiind meseriași dibaci. Fac apel la Dvs. ca să faceți să înceteze o persecuțiune care ne va duce cu câteva secole înapoi, din istoria omenirei.”

În urma tratatului româno-german de la Tighina, teritoriul dintre Nistru și Bug, Transnistria, cu capitala la Odessa, a intrat sub administrație românească. În cele 13 județe organizate aici de guvernul român locuiau deja ruși, ucraineni, români și evrei. Pe baza unui plan al autorităților de la București, această regiune a devenit un uriaș lagăr destinat deportării și exterminării populației evreiești din teritoriile românești. Circa 80.000-90.000 au fost exterminați în Transnistria prin inaniție, boli, condițiile de mediu, asasinate, bombardamente.

În Transilvania de sud și Banat, populația românească a fost nemulțumită de deportarea țiganilor. Măsura era considerată ca fiind nefavorabilă intereselor naționale. Exista temerea de înlocuire a țiganilor cu etnici germani coloniști. Acest fapt ar fi afectat preponderența românilor în procentajul etnic. Se adăuga zvonul care spunea că după țigani, va veni rândul românilor să fie deportați, pentru a elibera teritoriile pentru coloniștii Germaniei.