Imposibilitatea clasării naționalismului într-o grilă unanimă de interpretare provine din ambiguitatea, caracterul confuz și dezordonat al său, reflex viu al transformării perpetue produse în cadrul societății umane. Literatura de specialitate și istoriografia în general, rețin puține alte noțiuni care să fii generat discuții, studii, polemici, interpretări și reinterpretări mai ofensive decât ideea de națiune, aceasta devenind scopul cercetărilor unui conglomerat compus de-a lungul timpului din istorici, sociologi, antropologi, filosofi, filologi, psihologi ai mulțimilor, etc.

Dimensiunea divergentă din rândul specialiștilor în problema decodării naționalismului ante sau post națiune, rezultă din prefențialismului celor două abordări majore ale cercetării - medieviști versus moderniști. În galaxia disonanțelor dintre cele două abordări s-au înscris termenii de cultură, identitate, solidaritate, in timp ce microcosmosul de consonanță dintre cele două paliere ale cercetării se oprește asupra noțiunilor ce privesc comunitatea, exclusivitatea, timpul apariției, statul și etnicitatea.

Cele două teorii clasice ale formării națiunilor au avut la bază formulările de sorginte franceză și germană. Jus solis - dreptul pământului versus Jus sangvinis - dreptul sângelui; cele două modele considerate opuse de agregare a națiunilor, în terminologia de specialitate sunt: modelul de origine franceză bazat pe principiul voluntarismului, civismului (sau în termenii lui Ernest Renan din 1882 – națiunea e un „plebiscit de fiecare zi”), căruia i s-a opus modelul națiunii culturale in spiritul german, așa-numita Kulturnation. Unii autori au găsit cele două concepte complet opozabile iar alții, mai recent, au formulat teoria transferului cultural care, de fapt găsește puncte comune între cele două moduri clasice de formare a națiunilor. ,Transferul cultural ține de interesul și contextul de primire și receptare. Contextul străin alege în funcție de criterii care nu sunt cele ale culturii emițătoare. Ideile de Volk și de națiune la Fichte, pe care avem tendința să le considerăm tipic germane, datorează, în realitate, esența inspirației lor dezbaterii franceze începând de la Jean-Jacques Rousseau. În domeniul istoric, comparatismul pierde din vedere faptul că majoritatea locurilor m

Celor două teorii clasice ale formării națiunilor - modelul francez și cel german - istoricii, care s-au ocupat de studierea fenomenului național, au adăugat și topit în formula de interpretare - de unde și diversele puncte divergente în istoriografia subiectului - o serie de elemente care au contribuit la „rețeta” națiunilor: resentiment național, solidaritate, conștiință, cultura străinului, limba națională, standardizare, teritorializare, spațialitate, memorie colectivă, origine, «noi» vs «ei».

Unul dintre ingredientele formării națiunilor din secolul al XIX-lea a fost apariția naționalismului a cărui primă menționare și definiție apare în mediul britanic la începutul secolului al XVIII-lea și consemnat în dicționarul lui Samuel Johnson din 1773. Într-o definiție clasică, naționalismul a fost sintetizat de Guy Hermet. „Definit clasic, naționalismul exprimă aspirația grupurilor comunitare asemănătoare de a se uni sub autoritatea unor guvernanți ce corespund idealurilor lor. Acest deziderat, relativ nou, datează din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și se datorează revoluțiilor, mai întâi americană și apoi franceză, triumful legitimității democratice asupra celor sacre, ereditare, aristocratice, etnice sau obținute pur și simplu prin luptă. Sentimentul național ar trebui considerat drept suport indispensabil al guvernării reprezentative și apoi democratice. Întrucât puterea, în accepția modernă a termenului se considera drept exponent al voinței colective și nu al unei ascensiuni princiare, e necesar să se delimiteze și un cadru teritorial, acesta fiind cel național. Abstract la început, imaginar, acesta urma să fie consolidat deseori prin conflicte cu vecinii, bazân

Istoriografia reține debutul „sacralizării” națiunii în congruența dintre Revoluția Americană și elementul pe care acest fenomen îl introduce în abordarea politicii – Lumea Nouă aducea o nouă idee - cea a suveranității (în sens modern), cuprinsă în chiar primul articol din Constituție („We, the People”). El era indisolubil legat de formele naționalismului modern timpuriu, care oferă de acum legitimarea organizării popoarelor în state suveran, timbrând modele de agregare prin exportul națiunii și revoluției pe mapamond, cu filtru și punct de tranzit, Franța. De menționat faptul că, în memoriile sale din timpul războiului și în corespondența cu Comitetul de la Philadelphia, George Washington folosea termenii, referindu-se la americani, de „englezi născuți liberi”. Urmarea demolării acestei denominări a fost decizia politică de independență din 4 iulie 1776.

Voluntarismul, ca element al constituirii națiunilor, a fost introdus de Ernest Renan în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, în discursul lui faimos din 1882, aducând în discuție ideea memoriei colective și respingând elementele etnicității și tradiției - modelul german - din „formula” agregării națiunilor. Voluntariatul lui Renan a fost explicat și argumentat mai târziu de Hugh Seton-Watson care spunea simplu că „o națiune există atunci când un număr semnificativ de oameni dintr-o comunitate se consideră pe ei ca formând o națiune ori cred că formează una”. (Hugh Seton-Watson, p. 5)

Selecționalismul primelor abordări teoretice ale originii națiunilor din secolul al XIX-lea, „datorează” fondul său dimensiunii contemporane europene a biologicului, și anume, darwinismului social. Arthur de Gobineau privilegia sângele și rasa în detrimentul celorlalte particularități din structura unei națiuni, identificând în mixajul social germenii decăderii universale. Văzut de unii drept precursor al teoriilor rasiale ale naziștilor de mai târziu, răspunsul lui Gobineau la problema națională, prin introducerea valorii vechimii „sângelui”, era una de pe poziții aristocratice, el fiind suspicios pe ideile compatriotului său - Francois Guizot - care marșa pe ideea metisajului social. Spunea Gobineau: „Les races germanique transformèrent, au V siècle, le génie de l'Occident. Elles etaient arianes”. (Rasele germanice au transformat în secolul al V-lea, geniul Occidentului. Ele erau ariane). (Joseph Arthur de Gobineau, p. 362)

Sociologia secolului al XIX-lea a introdus și conceptul de solidaritate în procesul de formare a națiunilor, ca parte vitală în agregarea sentimentului de conștiință de grup. Inițiatorul acestui concept a fost Max Weber ale cărui idei trebuie interpretate și plasate în contextul epocii în care au fost redactate. „Conceptul fără îndoială înseamnă, în ultimă instanță, că este de așteptat de la anumite grupuri un sentiment specific de solidaritate în fața altor grupuri. Deși, conceptul aparține sferei valorilor. Chiar și asa, nu există nicio înțelegere în privința delimitării acestor grupuri sau asupra tipului de acțiuni comune care ar trebui să rezulte din această solidaritate.[...] o națiune nu este identică unei comunități ce vorbește aceeași limbă; [...] o limbă comună nu pare să fie absolut necesară unei națiuni. În documentele oficiale, pe lângă termenul de Popor Elvețian, se poate găsi și fraza Națiune Elvețiană”. (Max Weber, Economy...p. 922)

Un sociolog precum Georges Gurvitch s-a aplecat asupra relației „cu celălalt”, cu apropierea sau depărtarea de el în procesul de formare a unei conștiințe de grup cu preocupări comune, alegeri comune și interese comune. Pentru el, alăturarea sau depărtarea membrilor unui grup ține de punctul comun acceptat sau nu al unui standard definit. „[...] (Și acesta este conținutul care devine obiectul mișcării de reapropiere sau separare. Chiar și indivizii sau grupul care intră în conflict sau se alătură unei bătălii, trebuie să consimtă mai întâi spre puncte identice de dorință, necesitate, interese”. (Georges Gurvitch, pp. 207-208)

Naționalismul și ideea formării națiunilor pe o axă Vest-Est în Europa a fost văzută de istoricii recenți prin prisma clasificărilor făcute de Hans Kohn fenomenului. În Occident apartenența la o națiune a fost o chestiune de liberă voință, politică, „legată prin contract” de un viitor comun între membrii ei, în timp ce, în centrul și estul Europei, nefiind vorba de un mediu politic rațional, ideea de națiune s-a văzut „sudată” de ideea de vechime a poporului ca ideal și legitimare a națiunii.

Jean Baechler, sociolog, a identificat în formarea națiunilor trei elemente pe care le numește autarhii: economică, diplomatică și strategică și cea pasională. Pentru Baechler capacitatea fiecărui stat de a-și conduce „suveran” politica exterioară înseamna independența și suveranitatea ei ca națiune. Autarhia pasională era direct legată de dezvoltarea sentimentului național ca parte a traseului formării națiunilor. El dă exemplul Franței prenaționale unde sentimentul apartenenței era unul local. „În ordinea tradițională, prenațională, «sentimentul de apartenență» se leagă, pe de o parte de entitățile locale – parohia, senioria, «ținutul» - iar pe de altă parte, de persoana regelui ca reprezentant vremelnic al unei dinastii. Într-o oarecare măsură, francezii există ca supuși respectuoși ai regelui Franței, dar Franța nu reprezintă decât spațiul unde se exercita puterea acestei dinastii. Pentru ca națiunea să apară, a fost nevoie ca francezii și Franța să sfârșească prin a se întâlni. Întâlnirea a avut loc în două etape. Prima se situează în secolul XIV-XV și a fost îndreptată împotriva englezilor. Cea de-a doua, decisivă, s-a petrecut împotriva dinastiei înseși, în timpul Revoluției

La frontiera dintre secolele XIX-XX în interpretarea problemei fondării națiunilor sociologii au introdus conceptele de demnitate națională și onoare, ca părți componente ale acestui creuzet în formare, Max Weber fiind inițiatorul acestor teorii. Pentru el, teritoriul, prestigiul și monopolul violenței legitime și a „dominației instituționalizate” sunt părți fundamentale din traseul constituirii națiunilor. „Pretutindeni, dezvoltarea statului modern începe prin aceea că este pusă la cale de către principe, o expropriere a celorlați deținători «privați» ai puterii administrative: proprietari de mijloace administrative sau forțe militare, de fonduri financiare sau de orice alte bunuri având o utilitate politică. Întregul proces prezintă un paralelism perfect cu dezvoltarea întreprinderii capitaliste prin exproprierea treptată a producătorilor autonomi. La sfârșit, vedem că, în statul modern, gestiunea asupra întregului aparat politic se concentrează într-un singur vârf, niciun funcționar nemaiavând în proprietatea sa personală fondurile de care dispune sau clădirile, materialele, instrumentele, ori armele pe care le administrează.[...]statul modern este o unitate de dominație institu

Mișcarea națională a cehilor din Imperiul Austriac a fost analizată de-a lungul timpului de istoricii cehi, iar una dintre cele mai consistente analize și teorii ale acestui fenomen i se datorează istoricului ceh Miroslav Hroch. Fundamentala sa teorie, ce îl plasează pe orbita moderniștilor, distinge trei mari faze în asamblarea națiunilor: Faza A (corespunde perioadei interesului manifestat de elită pentru „reînvierea” și „redescoperirea” națiunii); Faza B e sinonimă cu perioada agitației patriotice, iar Faza C corespunde generalizării în masă a mișcării naționale.

Faza A, din teoria istoricului ceh Miroslav Hroch privind formarea națiunii cehe, a însemnat perioada în care intelighenția națională și-a asumat rolul de a populariza ”ideea națională”, marea masă a indivizilor fiind în timpul respectiv într-un procent extrem de mic alfabetizată încât să vibreze la ideile translatate de intelectuali. „Debutul oricărei redeșteptări naționale este marcat de o atentă grijă din partea unui grup de indivizi, de regulă intelectuali, pentru studiul limbii, al culturii și al istoriei naționalității asuprite. Aceste încercări individuale rămân fără o răspândire socială largă, și, de regulă, aceștia nici măcar nu încearcă să instituie o stare de agitație patriotică, pe de-o parte deoarece sunt izolați iar pe de altă parte, pentru că nici ei nu credeau că ar servi vreunui scop. Pentru o mai mare claritate ar trebui să creionăm cele trei menționate fundamentale faze ale mișcării naționale drept Faza A (perioada interesului manifestat de intelectuali), Faza B (perioada agitației patriotice) și Faza C (ridicarea unui mișcări naționale în masă)”. (Miroslav Hroch, pp. 22-24)

Faza A, din teoria formării națiunii a istoricului ceh - Miroslav Hroch -, e perioada în care istoria națională, trecutul poporului, au fost pretinse într-un mod ideatic, dublate de procesul de asamblare a unor mituri fondatoare cât mai vechi privind originea comunității, a poporului. Ele au căpătat proporții mitice și mitizante, și, pe cale de consecință, au fost transportate în timp până în contemporaneitate, cu reflexe de adevăr universal și absolut.

Miturile fondatoare ale originii unei națiuni central-europene și nu numai, formulate de mișcările naționale fiecare în parte au fost absorbite de-a lungul timpului de către marea masă a populației și postulate drept adevăr. Cu greu și numai după cercetări recente serioase a putut fi îndepărtat adaosul romantic al mișcării naționale din secolul al XIX-lea, uneori nerealist și neonest, legat de istoria și tradiția medievală a cehilor. Despre forța miturilor naționale cehe create în secolul al XIX-lea, rezistența lor la 100 de ani distanță, se exprima istoricul ceh Kamil Krofta, în 1932. „Națiunile fac apel la trecutul lor glorios, la vechimea lor considerabilă, la realizările lor strălucitoare, la serviciile pe care le-au adus altor națiuni sau omenirii. Pe aceste baze, ele își atribuie uneori o misiune istorică ieșită din comun și tind să-i convingă și pe alții de realitatea acestui lucru...Negreșit, trebuie să admitem că această convingere despre ceea ce a reprezentat sau a făcut o națiune în trecut poate fi un stimul puternic pentru evoluția sa din prezent. Dar conștientizarea despre care vorbim se poate transforma într-o amenințare atât pentru respectiva națiune intoxicată de as

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, raportarea nobilului ceh la administrația imperială era una de fidelitate față de persoana împăratului de la Viena care era, în același timp, și rege ceh. În această nișă trebuie interpretată forma de patriotism a nobilului ceh din prima jumătate a secolului a XIX-lea. Instituțiile fondate de nobilii cehi din această perioadă - Muzeul patriotic, de exemplu - precum și orfelinatele, azilurile de bătrâni au venit pe fondul asumării liberale al unui patriotism al nobilului ceh față de oamenii din teritoriile cehe.

Raportul nobilului ceh cu autoritatea imperială din prima jumătate a secolului al XIX-lea era una de fidelitate nu față de administrația austriacă, ci față de persoana împăratului de la Viena care era, în același timp, și rege ceh. În această filiație se măsura patriotismul nobilului ceh care se simțea dator să reprezinte populația în fața autorității împăratului.

Nobilimea cehă din prima jumătate a secolului al XIX-lea se simțea legată de mișcarea națională a intelectualilor cehi mai mult datorită punctului comun pentru istoria și tradițiile cehe decât pentru cultivarea limbii cehe. Argumentele istorice și juridice ale traseului regatului ceh din perioada medievală erau acceptate de nobilimea cehă ca justificare a componentei juridice nobiliare și de legitimare încă din cele mai vechi timpuri. Altfel, în linii mari, în această perioadă, nobilimea era relativ indiferentă față de mișcările naționale ale cehilor și germanilor din Coroană Cehă ce se conturau. Ei încercau, mai degrabă, să sugereze acestora ideea unui „popor unitar”.

Legat de nobilimea cehă, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, s-a dezvoltat un anume tip de patriotism „de țară”, numit bohemismus. Sentimentul patriotismului și atașamentului față de „țara” al cehilor - bohemismus - a reprezentat un mod de viață pentru marii moșieri din primele decenii ale secolului amintit. Ideea a trecut și în rândul intelectualității cehe și punea accent deosebit pe viabilitatea conviețuirii dintre cehii și germanii din Coroana Cehă. Unul dintre exponenții acestui patriotism ceh - bohemismus -, Bernard Bolzano, susținea puternic necesitatea ca fiecare dintre cele două popoare să învețe limba celuilalt pentru a putea conviețui în liniște și armonie. Apelul pentru pace al filosofului de mai sus trăda o tensiune derivată din semnele care se întrevedeau ale unei tot mai posibile ciocniri între cele două popoare care își vor dezvolta individual o agendă națională separată unul de celălalt. Spunea Bolzano: „De fiecare dată când cehul îi oferă ocazia unui ceh din mediul nostru trebuie să încerce să dovedească germanilor bună voință și dragoste; fiecare german trebuie să se poarte la fel față de ceh. Sunt convins că dacă un grup mic de oameni adunați aici se va co

Particularitatea primei etape a mișcării naționale a cehilor a fost dată de apolitimsul ei total. Intelectualii cehi erau interesați de cultivarea limbii cehe și de istorismul - de multe ori mai mult decât exagerat -, activitatea lor de patrioți cehi desfășurându-se pe teritoriul lingvistic. De menționat faptul că această perioadă a fost caracteristică și altor popoare din cadrul Imperiului Austriac din acest interval, unul dintre exemple fiind cel ale românilor din Transilvania și al Școlii Ardelene.

Preocuparea pentru literatură, istorie și contemplare a frumuseților „țării” erau formele de patriotism ale intelectualilor cehi, iar, în acest stadiu, inapetența lor pentru politică nu punea niciun fel de problemă autorităților imperiale austriece. Mai mult, faptul că patrioții cehi încă nu aveau o agendă politică - și nici mișcarea germanilor din Coroana Cehă nu aveau una - le plasa încă într-o formă de conviețuire fără nicio problemă. Era, în termenii memorialistului Jakub Maly, „idila unei parade blajine de patriotism”. (Vratislav Vanicek, p. 339)

Prima fisură din cadrul grupului patrioților cehi, adepți ai panslavismului, s-a consemnat în momentul mișcării poloneze din noiembrie 1830. Înăbușirea ei de către trupele țarului a fost aplaudată de aripa mai veche a slavofililor - Rusia fiind „farul călăuzitor” -, cu toate că la mijloc era tot un popor slav. Generația tânără însă a patrioților cehi a condamnat acțiunea țarului și a cuplat la mișcarea polonezilor în care au identificat dorința de libertate. Ei au manifestat și simpatie față de polonezii care s-au refugiat în teritoriile cehe, după înfrângerea revoltei.

După primele trei decenii ale secolului al XIX-lea a apărut tendința dezvoltată din conștientizare a patrioților cehi de a depăși stadiul popularizării limbii cehe la nivel general cu teme din istoria cehilor și de a traduce lucrări științifice și opere din limbi străine pentru conectarea mișcării naționale cehe la actualitatea timpului. Apoi, al doilea palier însemna pentru patrioții cehi și „intrarea în rând cu lumea”. Unul dintre ei, Frantisek Palacky, se exprima în 1837. „Am dori să progresăm. Până acum în opera noastră considerentele de limbă au avut prioritate în fața altora...Dar acum, când în privința limbii am ajuns deja aproape la același nivel cu celelalte popoare cultivate, ne așteaptă o altă muncă și o altă obligație, adică trebuie să ne ocupăm în principal de esența lucrurilor și să ne străduim să intrăm în competiție cu aceste popoare pentru a câștiga laurii unei adevărate culturi pe plan științific, artistic și industrial”. (Vratislav Vanicek, p. 340)

Ceea ce a realizat mișcarea națională cehă până în preajma Revoluției de la 1848, în etapele apolitice ale mișcării, a fost - iar acest aspect este valabil pentru o serie întreagă de popoare din Imperiul Austriac - perioada în care s-au realizat și conceput literar „marile narațiuni” ale poporului respectiv. „Popoarele mici sau mijlocii ale Europei de Centru-Est, Europa «meridiană» (Braudel) sau centrală, au dezvoltat pe parcursul unor lungi perioade de inexistență statală, «marile narațiuni», care le-au permis nu numai să-și salvgardeze identitatea, ci și să urmeze evoluția civilizației europene și să participe din plin la diferitele etape ale acesteia[...] Două stiluri au determinat comportamentul acestor regiuni: patosul legat de discursul eroic sau martirologic, și grotescul legat de deriziunea unei vieți fără repere, sub o Lege străină și nerecunoscută, a unei vieți supusă unor reguli care păreau fantastice sau absurde din punct de vedere cultural”. (Chantal Delsol)