De la patriotismul de stat prin panslavism spre patriotismul lingvistic

Terminologia și conceptele din istoriografia dedicată formării națiunilor

Complexitatea interpretării structurii națiune – naționalism, din cauza căreia „a curs mai mult sânge decât cerneală” - expresia îi aparține sociologului Dimitrie Gusti, citat în Dan Dungaciu, vezi biblio. -, a făcut din acest subiect unul dintre cele mai lungi, aprinse și mereu completate subiecte din istoriografia universală. Literatura de specialitate și istoriografia, în general, rețin puține alte noțiuni care să fii generat discuții, studii, polemici, interpretări și reinterpretări mai ofensive decât ideea de națiune, aceasta devenind scopul cercetărilor unui conglomerat compus de-a lungul timpului din istorici, sociologi, antropologi, filosofi, filologi, psihologi ai mulțimilor, etc. Dezbaterea istoricilor din jurul formării națiunilor, așa-numita discuție „metateoretică”, a dus la două poziționări majore, complet ireductibile la un numitor comun și care a împărțit istoricii în ceea ce Adrian Hastings a numit Marea schismă istoriografică.

Imposibilitatea clasării naționalismului într-o grilă unanimă de interpretare provine din ambiguitatea, caracterul confuz și dezordonat al său, reflex viu al transformării perpetue produse în cadrul societății umane. Literatura de specialitate și istoriografia în general, rețin puține alte noțiuni care să fii generat discuții, studii, polemici, interpretări și reinterpretări mai ofensive decât ideea de națiune, aceasta devenind scopul cercetărilor unui conglomerat compus de-a lungul timpului din istorici, sociologi, antropologi, filosofi, filologi, psihologi ai mulțimilor, etc.

Dimensiunea divergentă din rândul specialiștilor în problema decodării naționalismului ante sau post națiune, rezultă din prefențialismului celor două abordări majore ale cercetării - medieviști versus moderniști. În galaxia disonanțelor dintre cele două abordări s-au înscris termenii de cultură, identitate, solidaritate, in timp ce microcosmosul de consonanță dintre cele două paliere ale cercetării se oprește asupra noțiunilor ce privesc comunitatea, exclusivitatea, timpul apariției, statul și etnicitatea.

Cele două teorii clasice ale formării națiunilor au avut la bază formulările de sorginte franceză și germană. Jus solis - dreptul pământului versus Jus sangvinis - dreptul sângelui; cele două modele considerate opuse de agregare a națiunilor, în terminologia de specialitate sunt: modelul de origine franceză bazat pe principiul voluntarismului, civismului (sau în termenii lui Ernest Renan din 1882 – națiunea e un „plebiscit de fiecare zi”), căruia i s-a opus modelul națiunii culturale in spiritul german, așa-numita Kulturnation. Unii autori au găsit cele două concepte complet opozabile iar alții, mai recent, au formulat teoria transferului cultural care, de fapt găsește puncte comune între cele două moduri clasice de formare a națiunilor. ,Transferul cultural ține de interesul și contextul de primire și receptare. Contextul străin alege în funcție de criterii care nu sunt cele ale culturii emițătoare. Ideile de Volk și de națiune la Fichte, pe care avem tendința să le considerăm tipic germane, datorează, în realitate, esența inspirației lor dezbaterii franceze începând de la Jean-Jacques Rousseau. În domeniul istoric, comparatismul pierde din vedere faptul că majoritatea locurilor m

Celor două teorii clasice ale formării națiunilor - modelul francez și cel german - istoricii, care s-au ocupat de studierea fenomenului național, au adăugat și topit în formula de interpretare - de unde și diversele puncte divergente în istoriografia subiectului - o serie de elemente care au contribuit la „rețeta” națiunilor: resentiment național, solidaritate, conștiință, cultura străinului, limba națională, standardizare, teritorializare, spațialitate, memorie colectivă, origine, «noi» vs «ei».

Unul dintre ingredientele formării națiunilor din secolul al XIX-lea a fost apariția naționalismului a cărui primă menționare și definiție apare în mediul britanic la începutul secolului al XVIII-lea și consemnat în dicționarul lui Samuel Johnson din 1773. Într-o definiție clasică, naționalismul a fost sintetizat de Guy Hermet. „Definit clasic, naționalismul exprimă aspirația grupurilor comunitare asemănătoare de a se uni sub autoritatea unor guvernanți ce corespund idealurilor lor. Acest deziderat, relativ nou, datează din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și se datorează revoluțiilor, mai întâi americană și apoi franceză, triumful legitimității democratice asupra celor sacre, ereditare, aristocratice, etnice sau obținute pur și simplu prin luptă. Sentimentul național ar trebui considerat drept suport indispensabil al guvernării reprezentative și apoi democratice. Întrucât puterea, în accepția modernă a termenului se considera drept exponent al voinței colective și nu al unei ascensiuni princiare, e necesar să se delimiteze și un cadru teritorial, acesta fiind cel național. Abstract la început, imaginar, acesta urma să fie consolidat deseori prin conflicte cu vecinii, bazân

Istoriografia reține debutul „sacralizării” națiunii în congruența dintre Revoluția Americană și elementul pe care acest fenomen îl introduce în abordarea politicii – Lumea Nouă aducea o nouă idee - cea a suveranității (în sens modern), cuprinsă în chiar primul articol din Constituție („We, the People”). El era indisolubil legat de formele naționalismului modern timpuriu, care oferă de acum legitimarea organizării popoarelor în state suveran, timbrând modele de agregare prin exportul națiunii și revoluției pe mapamond, cu filtru și punct de tranzit, Franța. De menționat faptul că, în memoriile sale din timpul războiului și în corespondența cu Comitetul de la Philadelphia, George Washington folosea termenii, referindu-se la americani, de „englezi născuți liberi”. Urmarea demolării acestei denominări a fost decizia politică de independență din 4 iulie 1776.

Primele modele de interpretare istorică a formării națiunilor

Una dintre primele abordări ale subiectului formării națiunilor din literatura de specialitate a fost cea numită selecționalism. Ea „datorează” foarte mult fondului pe care îl privilegia din factorii diverși care compun formarea unei națiuni și anume, dimensiunii contemporane secolului al XIX-lea legate de biologia umană. Câteva dintre aceste nume care puneau între națiune, rasă, sânge și valorile morale decăzute semnul egal au fost Arthur Gobineau, Houston Stewart Chamberlain, Paul Lagarde și Georges Vacher de Lapouge.

Voluntarismul, ca element al constituirii națiunilor, a fost introdus de Ernest Renan în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, în discursul lui faimos din 1882, aducând în discuție ideea memoriei colective și respingând elementele etnicității și tradiției - modelul german - din „formula” agregării națiunilor. Voluntariatul lui Renan a fost explicat și argumentat mai târziu de Hugh Seton-Watson care spunea simplu că „o națiune există atunci când un număr semnificativ de oameni dintr-o comunitate se consideră pe ei ca formând o națiune ori cred că formează una”. (Hugh Seton-Watson, p. 5)

Selecționalismul primelor abordări teoretice ale originii națiunilor din secolul al XIX-lea, „datorează” fondul său dimensiunii contemporane europene a biologicului, și anume, darwinismului social. Arthur de Gobineau privilegia sângele și rasa în detrimentul celorlalte particularități din structura unei națiuni, identificând în mixajul social germenii decăderii universale. Văzut de unii drept precursor al teoriilor rasiale ale naziștilor de mai târziu, răspunsul lui Gobineau la problema națională, prin introducerea valorii vechimii „sângelui”, era una de pe poziții aristocratice, el fiind suspicios pe ideile compatriotului său - Francois Guizot - care marșa pe ideea metisajului social. Spunea Gobineau: „Les races germanique transformèrent, au V siècle, le génie de l'Occident. Elles etaient arianes”. (Rasele germanice au transformat în secolul al V-lea, geniul Occidentului. Ele erau ariane). (Joseph Arthur de Gobineau, p. 362)

Sociologia secolului al XIX-lea a introdus și conceptul de solidaritate în procesul de formare a națiunilor, ca parte vitală în agregarea sentimentului de conștiință de grup. Inițiatorul acestui concept a fost Max Weber ale cărui idei trebuie interpretate și plasate în contextul epocii în care au fost redactate. „Conceptul fără îndoială înseamnă, în ultimă instanță, că este de așteptat de la anumite grupuri un sentiment specific de solidaritate în fața altor grupuri. Deși, conceptul aparține sferei valorilor. Chiar și asa, nu există nicio înțelegere în privința delimitării acestor grupuri sau asupra tipului de acțiuni comune care ar trebui să rezulte din această solidaritate.[...] o națiune nu este identică unei comunități ce vorbește aceeași limbă; [...] o limbă comună nu pare să fie absolut necesară unei națiuni. În documentele oficiale, pe lângă termenul de Popor Elvețian, se poate găsi și fraza Națiune Elvețiană”. (Max Weber, Economy...p. 922)

Un sociolog precum Georges Gurvitch s-a aplecat asupra relației „cu celălalt”, cu apropierea sau depărtarea de el în procesul de formare a unei conștiințe de grup cu preocupări comune, alegeri comune și interese comune. Pentru el, alăturarea sau depărtarea membrilor unui grup ține de punctul comun acceptat sau nu al unui standard definit. „[...] (Și acesta este conținutul care devine obiectul mișcării de reapropiere sau separare. Chiar și indivizii sau grupul care intră în conflict sau se alătură unei bătălii, trebuie să consimtă mai întâi spre puncte identice de dorință, necesitate, interese”. (Georges Gurvitch, pp. 207-208)

Naționalismul și ideea formării națiunilor pe o axă Vest-Est în Europa a fost văzută de istoricii recenți prin prisma clasificărilor făcute de Hans Kohn fenomenului. În Occident apartenența la o națiune a fost o chestiune de liberă voință, politică, „legată prin contract” de un viitor comun între membrii ei, în timp ce, în centrul și estul Europei, nefiind vorba de un mediu politic rațional, ideea de națiune s-a văzut „sudată” de ideea de vechime a poporului ca ideal și legitimare a națiunii.

Jean Baechler, sociolog, a identificat în formarea națiunilor trei elemente pe care le numește autarhii: economică, diplomatică și strategică și cea pasională. Pentru Baechler capacitatea fiecărui stat de a-și conduce „suveran” politica exterioară înseamna independența și suveranitatea ei ca națiune. Autarhia pasională era direct legată de dezvoltarea sentimentului național ca parte a traseului formării națiunilor. El dă exemplul Franței prenaționale unde sentimentul apartenenței era unul local. „În ordinea tradițională, prenațională, «sentimentul de apartenență» se leagă, pe de o parte de entitățile locale – parohia, senioria, «ținutul» - iar pe de altă parte, de persoana regelui ca reprezentant vremelnic al unei dinastii. Într-o oarecare măsură, francezii există ca supuși respectuoși ai regelui Franței, dar Franța nu reprezintă decât spațiul unde se exercita puterea acestei dinastii. Pentru ca națiunea să apară, a fost nevoie ca francezii și Franța să sfârșească prin a se întâlni. Întâlnirea a avut loc în două etape. Prima se situează în secolul XIV-XV și a fost îndreptată împotriva englezilor. Cea de-a doua, decisivă, s-a petrecut împotriva dinastiei înseși, în timpul Revoluției

La frontiera dintre secolele XIX-XX în interpretarea problemei fondării națiunilor sociologii au introdus conceptele de demnitate națională și onoare, ca părți componente ale acestui creuzet în formare, Max Weber fiind inițiatorul acestor teorii. Pentru el, teritoriul, prestigiul și monopolul violenței legitime și a „dominației instituționalizate” sunt părți fundamentale din traseul constituirii națiunilor. „Pretutindeni, dezvoltarea statului modern începe prin aceea că este pusă la cale de către principe, o expropriere a celorlați deținători «privați» ai puterii administrative: proprietari de mijloace administrative sau forțe militare, de fonduri financiare sau de orice alte bunuri având o utilitate politică. Întregul proces prezintă un paralelism perfect cu dezvoltarea întreprinderii capitaliste prin exproprierea treptată a producătorilor autonomi. La sfârșit, vedem că, în statul modern, gestiunea asupra întregului aparat politic se concentrează într-un singur vârf, niciun funcționar nemaiavând în proprietatea sa personală fondurile de care dispune sau clădirile, materialele, instrumentele, ori armele pe care le administrează.[...]statul modern este o unitate de dominație institu

Abordări moderne în problema națiunilor. Primordialism și etno-simbolism

Tendințele actuale în literatura de specialitate rețin două orientări în abordarea fenomenologiei naționale (primordialism și modernism), prima dintre ele prezentând particularități de delimitare interpretativă. Această poziționare a istoriografiei a generat și generează încă dezbateri aprinse între istorici tocmai din faptul că cele două abordări sunt de pe poziții complet diferite: medieval vs modern. Abordarea diferită derivă din faptul că fiecare parte potențează diferit unul sau altul dintre „ingredientele” formării unei națiuni: solidaritate, conștiință, sentiment național, naționalism, patriotism, resentiment național, granițe, teritorializarea limbii și a culturii, controlul politic de către autoritatea din capitală asupra teritoriilor clamate, etc. Practic, e vorba de preferențialismul autorilor pentru o interpretare sau alta.

Perenialismul este un curent de interpretare a formării națiunilor - atașat primordialismului - și care marșează pe ideea mitului-simbol ca melanj de tradiții și memorii care „merg înapoi în timp” și care se degajă în cadrul unui grup, fiind responsabil cu crearea solidarității și sentimentului de apartenență la o comunitate de oameni. John Armstrong este unul dintre cei mai cunoscuți istorici ai acestui curent perenialist.

Asupra identității naționale în Evul Mediu istoricii care s-au ocupat de problema națiunilor au identificat și elementul resentimentului național, ca formă incipientă a conștiinței naționale, element bazat pe contradicția și invidia față de succesul statului vecin și frustrarea propriului eșec. Asupra teritoriilor cehe, unii istorici moderni - Josef Valka - au fost tentați să plaseze în secolul al XVI-lea, în dreptul umanistului Jan Amos Komensky virtuți pe care nu cred că le-a accesat. Josef Válka identifică în gândirea umanistului Jan Amos Komenský (Comenius), plecând de la sintagma cheie a acestuia, ”gentis felicitas”, modelul de conștiință națională pe care îl vor urma patrioții secolului al XIX-lea. Tentantă în primă instanță, teoria lui Valká ignoră contextul în care a fost scrisă opera lui Comenius și, în același timp, pierde în subsidiar ideile umanistului originar din Moravia, de deschidere spre universalitate (Comenius se dedică printre altele pentru crearea unei limbi comune de circulație în Europa). Comenius era, în cel mai sincer mod, un patriot morav conștient de apropierea lingvistică fața de Boemia.

Perspectiva etno-simbolistă a formării națiunilor l-a avut în pole position-ul cercetării istorice - și unul dintre cei mai citați autori din această poziționare a istoricilor în problema națiunilor -, pe Anthony D. Smit. Istoricul britanic a identificat în etnicitate drept principalul purtător al conștiinței naționale, responsabilă pentru acest aspect fiind elita aristocratică. „Prima cale spre națiune, aceea a încorporării birocratice, presupune transformarea unei etnii aristocratice slabe, într-o națiune teritorială. Membrii elitelor din majoritatea etniilor laterale nu au avut interes să transmită claselor de mijloc și cu atât mai puțin celor inferioare, propria lor cultură etnică.[...]competiția apărută între monarhii și curțile Franței, Angliei și Spaniei le-a forțat pe acestea să-și mobilizeze clasele de mijloc urbane măcar pentru a se folosi de bogăția lor pentru cheltuielile de război și pompa de la curte[...]ei au ajuns să-și integreze tot mai mult clasele de mijloc într-o cultură «națională» din ce în ce mai accentuată, teritorializată și politizată, care, departe de a mai fi doar apanajul curții, al aristocrației și al clerului, a devenit o cultură a «poporului», la înc

Forme de patriotism și naționalism au fost identificate de istoricii care s-au preocupat de Evul Mediu, și în contextul schimburilor economice de la finalul perioadei medievale. Într-o clasică, Fernand Braudel a menționat aceste aspecte, dar a sesizat dificultatea de a pune în relație, într-o schemă generală, raportul națiune-naționalism. „Ar fi prea multe de spus despre acest câmp operațional al culturii și propagandei. La fel ca și forma pe care a luat-o opoziția luminat: parlamentară, ostilă absolutismului regal, sau privilegiilor nobiliare, dar nu și privilegiului capitalului. Vom reveni asupra acestui lucru. Nu vom aduce în discuție nici patriotismul și nici naționalismul. Este vorba, încă, despre niște noi veniți, aproape la prima lor tinerețe. Nici unul și nici celălalt nu sunt deloc absenți între secolele al XV-lea și al XVIII-lea, cu atât mai mult cu cât războaiele le tot înlesnesc avântul, le ațâță flacăra. Dar să nu anticipăm. Să nu înscriem la activul statelor nici națiunea. Ca întotdeauna, realitatea e ambiguă: statul creează națiunea, îi dă un cadru, o ființă. Dar și contrariul este adevărat și, prin mii de canale, națiunea creează statul, îi aduce vigoarea și simțămi

Primordialismul, ce privilegiază structurile naturale în afinitățile comunităților medievale - ca punct etnic de agregare a națiunilor moderne -, a încercat să explice sensibilitățile etnice premoderne utilizând raționamentul potrivit căruia comunitățile sunt consecința unei reproduceri genetice într-un grup restrâns, bazat pe realități comune. Pentru această abordare miturile fondatoare din epoca modernă nu au fost altceva decât rezultatul trăsăturilor genetice comune. Pentru Edward Shils ancestralitatea unei comunități se susține pe o credință comună, existența sau inexistența vechimii ei din punct de vedere istoric ca mod de interpretare, fiind secundară. „Un sens al unei filiații ori continuități e un fel de a fi conectat cu un neîntrerupt lanț al generațiilor care au calități semnificative în comun.[...] Tradițiile nu se autoreproduc sau se autoelaborează independent. Numai ființe umane care trăiesc, au conștiință și dorință pot să le producă, să le reproducă și să le modifice. Tradițiile se dezvoltă deoarece dorința de a crea ceva mai adevărat ori mai bun ori mai convenabil este vie în cei ce obțin tradițiile și le posedă”. (Edward Shils, pp. 14-15)

În interpretarea „medievistă” a națiunii - fără nicio conotație peiorativă a termenului - s-a poziționat un istoric care a mers până la în secolele XII-XIII, identificând în construcțiilor corpurilor politice din regatele occidentale - regele și nobilii săi - scheletul pe care se va construia națiunea modernă. „începând din secolul al XII-lea, dinastiile puternice în Anglia (Angevinii și Tudorii) și în Franța (Capețienii și Bourbonii) au construit ceea ce mai târziu aveau să se numească state naționale, state cu instituții administrative și legale centralizate, cu granițe schimbătoare și nedefinite, dar chiar și așa, cu teritorii stabilite și cu oameni ce își recunoșteau între ei o cultură comună”. (Boyd .C. Shafer, p. 9)

Unii istorici au identificat în recrutarea armatelor din regatele europene după Războiul de Treizeci de Ani primele forme de agregare ale unei conștiințe și solidaritate de grup comune. „Recrutarea pentru armată este cu atât mai facilă cu cât conjunctura economică este mai nefavorabilă; jumătatea de nord-est a Franței furnizează cele mai importante efective. Este o armată care, încă de pe acum, aderă profund la ideea națională. Tocmai provinciile dobândite mai recent furnizează cei mai mulți soldați. Dialecte și moduri de trai foarte diverse ajung astfel să se confrunte, apoi să se topească într-o uniformizare marcată neîntrerupt, tot mai mult, de armată. Acest redutabil instrument al puterii statului a contribuit, aproape pretutindeni, la modelarea națiunilor, a acelor națiuni care au luat cunoștință de sine în vâltoarea conflictelor dintre state”. (Pierre Chaunu, p. 67)

Perspectiva modernistă/constructivistă asupra agregării națiunilor

Perspectiva istoriografică modernistă, numită și constructivistă, datorează o parte din teoriile elaborate în ultimele decenii tezelor lansate de Benedict Anderson, Eric Hobsbawn și Ernest Gellner. Potrivit acestora națiunea e un artefact modern, tehnic asamblat, în complicitate cu un proces intens de fabricare și propagare instituționalizată a miturilor sociale și istorice consolidate de ideea națională. Practic, în această abordare istoriografică, e o problemă de „cine” decide „când” un popor reprezintă o națiune și au nevoie de o națiune, iar ulterior de un stat, toate fiind creații cronologice de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Una dintre cele mai citate și cunoscute lucrări ale istoriografiei moderniste în cercetarea fenomenului național îi aparține lui Benedict Anderson, autorul celebrei formule de „comunități imaginate”. Pentru el națiunea e o construcție mai mult decât modernă și include în imaginarul și mentalul colectiv senzația unei apartenențe comune a indivizilor unui aceluiași stat care, cel mai probabil, nu se vor întâlni niciodată, dar știu unul despre celălalt că aparțin aceleiași națiuni. În cheie andersoniană, un alt autor - Paul James - trimite raționamentul acestuia în unghiuri din ce în ce mai ascuțite, referindu-se la națiune drept „comunitate abstractă” și nu imaginată. Anderson nu lasă loc de interpretări în momentul în care afirmă: „Într-un spirit antropologic, așadar, propun următoarea definiție pentru națiune: e o comunitate politică imaginată - imaginată și în același timp limitată și suverană. Este imaginată pentru că membrii chiar și a celei mai mici națiuni, nu vor avea niciodată cunoștință despre concetățenii lor, nu îi vor întâlni, sau chiar să audă despre ei, dar chiar și așa, în mintea fiecăruia, persistă imaginea comuniunii lor”. (Benedict Anderson, pp. 5-6)

Istoricul britanic Eric Hobsbawn a fost unul dintre cei mai cunoscuți autori ai laturii moderniste a istoriografiei legate de subiectul formării națiunilor. În lucrările lui devenite clasice el a contestat teoriile lingvistice ale unei apartenențe și conștiințe de grup a nobililor în formarea națiunilor, motivând că Italia a avut una dintre cele mai vechi culturi literare a elitelor, dar totuși ca stat e unul extrem de tânăr, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Mai mult, insistă Hobsbawn că un italian contemporan îl poate citi fără probleme pe Dante, pe când un englez contemporan are reale dificultăți în a-l aborda pe un Shakespeare și engleza secolului al XVI-lea.

Fundamentarea teoriei națiunilor a fost contestată de către grupul istoricilor moderniști de pe poziția numeroaselor contraexemple din spațiul european din secolul al XIX-lea. Eric Hobsbawn, unul dintre istoricii moderniști, susținea că impunerea unei limbi unitare pe teritoriul unui stat a fost o problemă de opțiune a administrației centrale din secolul al XIX-lea care, prin intermediul învățământului, a preferat unul sau altul dintre dialectele unei limbi care s-a impus drept național, toate celelalte dialecte devenind limbi locale. În acest sens Hobsbawn citează exemplul Italiei unde, după formarea statului italian - 1870 -, inspectorii școlari, trimiși de guvernul de la Roma în Sicilia pentru organizarea sistemului de învățământ național, au fost percepuți de sicilieni drept turiști englezi.

Interpretările contemporane despre ideea națională și formarea unei națiuni au marșat pe un nou set de termeni și concepte care ar fi parte din procesul evoluției unei națiuni contemporane sau derivând din ea. Subnațional, postnațional și transnațional au fost avansate ca noi seturi de „copii” ai unei națiuni. Construcția Uniunii Europene a fost avansată drept mărturie a postnaționalului, dar acest lucru nu a împiedicat barierele mentale, sentimentale și etnice. Mai mult, legat de transnațional, aparenta eclipsă a națiunii este înlăturată de aspecte ce par, la prima vedere, superficiale. Turcii aflați de câteva generații în Germania - care invadează străzile Berlinului într-o mare de bucurie - atunci când naționala de fotbal a Turciei câștigă împotriva Germaniei, cărei națiuni aparțin de fapt? Cred, mai degrabă, că aparțin unei structuri mentale a națiunii.

Impunerea unei limbi unitare pe teritoriul unui stat, în procesul de formare a respectivei națiuni - în opinia istoricilor moderniști - a fost o problemă de opțiune a guvernului din capitală, de decizie politică. Eric Hobsbawn explică acest fenomen. „Apartenența la Germania nu i-a oprit pe mecklenburghezi să vorbească un dialect care era mai apropiat de olandeză decât de germană și pe care niciun bavarez nu-l putea înțelege sau, din acest motiv, pe slavii din Lusacia să accepte (așa cum continuă să o facă) un stat esențialmente german. Existau, de asemenea, mici grupuri lingvistice a căror elită educată aștepta cu nerăbdare, fără tristețe, dispariția limbii lor. În secolul al XIX-lea, mulți galezi se resemnaseră în această privință iar unii o vedeau drept un mijloc de a facilita pătrunderea progresului într-o regiune îndepărtată.[...]Pentru noile state-națiuni, era de o importanță crucială, pentru ca, prin intermediul lor, numai «limba națională» (alcătuită anterior prin eforturi private), putea să devină, de fapt, limba scrisă și vorbită a poporului. Paradoxul naționalismului era acela că, în formarea propriei națiuni, el genera automat contranaționalismul celor pe care îi forța a

Ernest Gellner era unul dintre istoricii aflați în grupul modernist în ceea ce privește dezbaterea formării națiunilor. Pentru el națiunea este un principiu politic stabilit, pentru cea mai mare parte a Europei Centrale, un principiu stabilit în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. „Naționalismul este în primul rând un principiu politic, care susține că politicul și naționalul ar trebui să fie congruente[...] Statul, cu siguranță, a apărut fără ajutorul națiunii. Unele națiuni cu siguranță au apărut fără binecuvântarea propriilor state. Doi oameni aparțin aceleiași națiuni numai și numai dacă ei împărtășesc aceeași cultură, cultura însemnând un sistem de idei, semne și asocieri, tipuri de comportament și comunicare. Doi oameni aparțin aceleiași națiuni numai și numai dacă ei își recunosc unul altuia apartenența la aceeași națiune.[...] O categorie mai mare de persoane (să spunem ocupanți al unui teritoriu dat ori vorbitori ai aceleiași limbi de exemplu), devin o națiune atunci când membrii categoriei își recunosc unul altuia certe drepturi și îndatoriri în virtutea apartenenței lor împărtășite.” (Ernest Gellner, p. 7)

Anne-Marie Thiesse, care s-a ocupat de problema fondării națiunilor și apariția naționalismului - cu accente serioase pe problema Europei Centrale, dar nu numai -, a descris fenomenul de pe poziția istoricilor moderniști, fără niciun echivoc. Pentru ea, apariția națiunii a fost o problemă de alegere a unui grup de intelectuali din secolul al XIX-lea, care au decis că ei formează o națiune distinctă de celelalte popoare cu care conlocuiau într-un stat - cazul cehilor și al atâtor popoare din Imperiul Austriac -, apoi au popularizat această idee, după care, în momentul în care au câștigat aderență în rândul maselor, au cerut un spațiu pentru noua națiune. „Originile națiunilor nu se pierd în negura vremurilor, în acele epoci întunecate și eroice pe care le descriu primele capitole ale istoriilor naționale. Adevărata naștere a unei națiuni are loc atunci când un grup restrâns de indivizi declară că ea există și încearcă să o demonstreze. Cele dintâi exemple nu apar mai devreme de secolul al XVIII-lea, înainte de această dată neexistând nicio națiune în sens modern, politic. Națiunea este rodul unui postulat și al unei invenții. Procesul de formare a identității a constat în determinar

De la general la particular. Ideea națională cehă prin ochii istoricilor cehi

Una dintre teoriile și clasificările istoriografiei cehe în ceea ce privește formarea națiunii cehe în devenirea ei în cadrul Imperiului Austriac i se datorează istoricului ceh Miroslav Hroch. Linia directoare a teoriei acestuia se bazează pe identificarea a 3 mari etape sau faze în devenirea națiunii cehe pe care el le numește A, B și C. Faza A a fost sinonimă cu cu „redescoperirea” națiunii de către un grup mic de literați de la finalul secolului al XVIII-lea, faza B a fost cea a agitației patrotice - în care cercul patrioților conștientizau particularitățile cehilor în monarhia austriacă - și, în final, faza C care a corespuns generalizării în masă a mișcării naționale.

Mișcarea națională a cehilor din Imperiul Austriac a fost analizată de-a lungul timpului de istoricii cehi, iar una dintre cele mai consistente analize și teorii ale acestui fenomen i se datorează istoricului ceh Miroslav Hroch. Fundamentala sa teorie, ce îl plasează pe orbita moderniștilor, distinge trei mari faze în asamblarea națiunilor: Faza A (corespunde perioadei interesului manifestat de elită pentru „reînvierea” și „redescoperirea” națiunii); Faza B e sinonimă cu perioada agitației patriotice, iar Faza C corespunde generalizării în masă a mișcării naționale.

Faza A, din teoria istoricului ceh Miroslav Hroch privind formarea națiunii cehe, a însemnat perioada în care intelighenția națională și-a asumat rolul de a populariza ”ideea națională”, marea masă a indivizilor fiind în timpul respectiv într-un procent extrem de mic alfabetizată încât să vibreze la ideile translatate de intelectuali. „Debutul oricărei redeșteptări naționale este marcat de o atentă grijă din partea unui grup de indivizi, de regulă intelectuali, pentru studiul limbii, al culturii și al istoriei naționalității asuprite. Aceste încercări individuale rămân fără o răspândire socială largă, și, de regulă, aceștia nici măcar nu încearcă să instituie o stare de agitație patriotică, pe de-o parte deoarece sunt izolați iar pe de altă parte, pentru că nici ei nu credeau că ar servi vreunui scop. Pentru o mai mare claritate ar trebui să creionăm cele trei menționate fundamentale faze ale mișcării naționale drept Faza A (perioada interesului manifestat de intelectuali), Faza B (perioada agitației patriotice) și Faza C (ridicarea unui mișcări naționale în masă)”. (Miroslav Hroch, pp. 22-24)

Faza A, din teoria formării națiunii a istoricului ceh - Miroslav Hroch -, e perioada în care istoria națională, trecutul poporului, au fost pretinse într-un mod ideatic, dublate de procesul de asamblare a unor mituri fondatoare cât mai vechi privind originea comunității, a poporului. Ele au căpătat proporții mitice și mitizante, și, pe cale de consecință, au fost transportate în timp până în contemporaneitate, cu reflexe de adevăr universal și absolut.

Miturile fondatoare ale originii unei națiuni central-europene și nu numai, formulate de mișcările naționale fiecare în parte au fost absorbite de-a lungul timpului de către marea masă a populației și postulate drept adevăr. Cu greu și numai după cercetări recente serioase a putut fi îndepărtat adaosul romantic al mișcării naționale din secolul al XIX-lea, uneori nerealist și neonest, legat de istoria și tradiția medievală a cehilor. Despre forța miturilor naționale cehe create în secolul al XIX-lea, rezistența lor la 100 de ani distanță, se exprima istoricul ceh Kamil Krofta, în 1932. „Națiunile fac apel la trecutul lor glorios, la vechimea lor considerabilă, la realizările lor strălucitoare, la serviciile pe care le-au adus altor națiuni sau omenirii. Pe aceste baze, ele își atribuie uneori o misiune istorică ieșită din comun și tind să-i convingă și pe alții de realitatea acestui lucru...Negreșit, trebuie să admitem că această convingere despre ceea ce a reprezentat sau a făcut o națiune în trecut poate fi un stimul puternic pentru evoluția sa din prezent. Dar conștientizarea despre care vorbim se poate transforma într-o amenințare atât pentru respectiva națiune intoxicată de as

Patriotismul ceh în prima jumătate a secolului al XIX-lea

Inițiativele nobililor din prima jumătate a secolului al XIX-lea, chiar dacă sporadice și fără anvergură, au contribuit la primele manifestări ale patriotismului în teritoriile cehe. Muzeul patriotic înființat la Praga a fost unul dintre aceste exemple. Trebuie să menționăm faptul că în acest timp istoric în care ne aflăm raportarea nobilului ceh la administrația imperială era una de fidelitate față de persoana împăratului de la Viena care era, în același timp, și rege ceh. În această nișă trebuie interpretată forma de patriotism a nobilului ceh din prima jumătate a secolului a XIX-lea.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, raportarea nobilului ceh la administrația imperială era una de fidelitate față de persoana împăratului de la Viena care era, în același timp, și rege ceh. În această nișă trebuie interpretată forma de patriotism a nobilului ceh din prima jumătate a secolului a XIX-lea. Instituțiile fondate de nobilii cehi din această perioadă - Muzeul patriotic, de exemplu - precum și orfelinatele, azilurile de bătrâni au venit pe fondul asumării liberale al unui patriotism al nobilului ceh față de oamenii din teritoriile cehe.

Raportul nobilului ceh cu autoritatea imperială din prima jumătate a secolului al XIX-lea era una de fidelitate nu față de administrația austriacă, ci față de persoana împăratului de la Viena care era, în același timp, și rege ceh. În această filiație se măsura patriotismul nobilului ceh care se simțea dator să reprezinte populația în fața autorității împăratului.

Nobilimea cehă din prima jumătate a secolului al XIX-lea se simțea legată de mișcarea națională a intelectualilor cehi mai mult datorită punctului comun pentru istoria și tradițiile cehe decât pentru cultivarea limbii cehe. Argumentele istorice și juridice ale traseului regatului ceh din perioada medievală erau acceptate de nobilimea cehă ca justificare a componentei juridice nobiliare și de legitimare încă din cele mai vechi timpuri. Altfel, în linii mari, în această perioadă, nobilimea era relativ indiferentă față de mișcările naționale ale cehilor și germanilor din Coroană Cehă ce se conturau. Ei încercau, mai degrabă, să sugereze acestora ideea unui „popor unitar”.

Legat de nobilimea cehă, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, s-a dezvoltat un anume tip de patriotism „de țară”, numit bohemismus. Sentimentul patriotismului și atașamentului față de „țara” al cehilor - bohemismus - a reprezentat un mod de viață pentru marii moșieri din primele decenii ale secolului amintit. Ideea a trecut și în rândul intelectualității cehe și punea accent deosebit pe viabilitatea conviețuirii dintre cehii și germanii din Coroana Cehă. Unul dintre exponenții acestui patriotism ceh - bohemismus -, Bernard Bolzano, susținea puternic necesitatea ca fiecare dintre cele două popoare să învețe limba celuilalt pentru a putea conviețui în liniște și armonie. Apelul pentru pace al filosofului de mai sus trăda o tensiune derivată din semnele care se întrevedeau ale unei tot mai posibile ciocniri între cele două popoare care își vor dezvolta individual o agendă națională separată unul de celălalt. Spunea Bolzano: „De fiecare dată când cehul îi oferă ocazia unui ceh din mediul nostru trebuie să încerce să dovedească germanilor bună voință și dragoste; fiecare german trebuie să se poarte la fel față de ceh. Sunt convins că dacă un grup mic de oameni adunați aici se va co

Tendința de slavofilism și patriotism lingvistic din Coroana Cehă

În faza ei inițială, mișcarea națională cehă s-a orientat spre cultivarea limbii cehe în teritoriile Coroanei Cehe, încercarea fiind cea de introducere a limbii cehe în școli. Reacția era normală și firească având în vedere că limba germană era limba de urcare pe treapta socială și a culturii înalte. În acest context a apărut o mișcare a unor intelectuali cehi, care doreau ieșirea din așa-numita izolare cauzată de statutul oficial al limbii germane, prin atașarea statutului cehilor la „marea familie” slavă. Solidaritatea slavilor, panslavismul, și atașarea de Rusia, în principal, au fost apanajul unei întregi generații de patrioți cehi.

În faza ei inițială, mișcarea națională cehă s-a orientat spre cultivarea limbii cehe în teritoriile Coroanei, încercarea fiind cea de introducere a limbii cehe în școli. Având în vedere că limba germană era cea oficială și reprezenta elementul de urcare pe scara socială, grupul de patrioți cehi din primele două decenii ale secolului al XIX-lea a ieșit din senzația de izolare și inferioritate, dezvoltând o teorie a solidarității slave, a apartenenței cehilor la marea familie slavă europeană. Atașamentul față de Rusia și de noua teorie a panslavismului a reprezentat modul de viață al unei întregi generații de patrioți cehi.

Prima generație de patrioți cehi - cei din primele două decenii ale secolului al XIX-lea - au marșat puternic pe latura istorismului exagerat. Practic, din dorința de a demonstra că poporul ceh este cel mai vechi din teritoriile Coroanei Cehe, pentru a nu lăsa „nicio” șansă de replică mișcării naționale a germanilor din Coroană, ei au „coborât” atât de mult în timp vechimea poporului ceh, falsificând grosolan istoria și, alteori, pur și simplu inventând documente. În această cheie, perioada domniei lui Carol al IV-lea din secolul al XIV-lea era văzută drept un model al puterii regatului ceh din vremurile trecute, uitând să menționeze că atitudinea lui Carol era una universală în virtutea calității lui de împărat al Sfântului Imperiu.

Faptul că Imperiul țarist era proaspăt învingător din războaiele cu Napoleon a reprezentat motivul de apreciere absolută și complet necritică al patrioților cehi pentru panslavism și slavofilie. Nici nu conta pentru prima generație de patrioți cehi - Josef Jungmann, Jan Kollar, Antonin Marek - comportamentul administrației țariste față de țăranii și șerbii ruși. Pentru cei de mai sus era chiar necesară crearea unui limbi slave comune pentru întreaga familie a popoarelor slave.

Mișcarea husită din secolul al XV-lea și rolul lui Jan Hus au fost denaturate și ele de mișcarea patrioților cehi din secolul al XIX-lea și interpretate nu prin prisma conflictelor religioase, juridice și economice, ci puse pe seama conflictelor naționale - false! - dintre cehi și germani. Evident, faptul că mișcarea husită a câștigat partida în secolul al XV-lea era exploatată acum la maximum. Plasarea națiunii în timpuri imemoriale prin transbordarea ei pe coordonate care să surclaseze vechimea comunității vecine, mecanica procesului de inventare și falsificare a istoriei, toate aceste fenomene au anturat o acuzare a „celuilalt”. Definirea identității cehe prin prisma evenimentelor istorice din trecut a devenit obiectul poeziilor, prozei și dramaturgiei din această perioadă.

Punctul maxim al istorismului ceh din prima jumătate a secolului al XIX-lea, promovat de mișcarea națională cehă din primele două decenii ale secolului amintit, a fost reprezentat de „descoperirea” Manuscriselor de la Curtea regală și de la Zelena Hora. În fapt, filologul ceh Vaclav Hanka, autorul „descoperirii” din anii 1817-1818, a apelat la un fals istoric, documentele nefiind reale, ci inventate. „Regăsirea vechimii națiunii cehe” și nașterea dinastiei cehe sunt originate de Hanka în uniunea matrimonială dintre „plugarul” Přemysl și prințesa Libuše.

Apolitismul primei etape a mișcării naționale a cehilor

Prima etapă a mișcării naționale cehe - faza A pe scara teoriei istoricului Miroslav Hroch - a fost caracterizată de o inapetență pentru politică a intelectualilor cehi, mai precis un apolitism complet al acestora. Această etapă a fost caracterizată de cultivarea limbii și de cultivarea istoriei - de multe ori din dorința de a demonstra virtuțile vechi ale poporului ceh -, falsificându-se grosolan istoria. Despre această perioadă, încă neconflictuală dintre cehii și germanii din Coroana Cehă, Jakub Maly, un memorialist, s-a referit la ea în termeni plastici și exacți: „idila unei parade blajine de patriotism”.

Particularitatea primei etape a mișcării naționale a cehilor a fost dată de apolitimsul ei total. Intelectualii cehi erau interesați de cultivarea limbii cehe și de istorismul - de multe ori mai mult decât exagerat -, activitatea lor de patrioți cehi desfășurându-se pe teritoriul lingvistic. De menționat faptul că această perioadă a fost caracteristică și altor popoare din cadrul Imperiului Austriac din acest interval, unul dintre exemple fiind cel ale românilor din Transilvania și al Școlii Ardelene.

Preocuparea pentru literatură, istorie și contemplare a frumuseților „țării” erau formele de patriotism ale intelectualilor cehi, iar, în acest stadiu, inapetența lor pentru politică nu punea niciun fel de problemă autorităților imperiale austriece. Mai mult, faptul că patrioții cehi încă nu aveau o agendă politică - și nici mișcarea germanilor din Coroana Cehă nu aveau una - le plasa încă într-o formă de conviețuire fără nicio problemă. Era, în termenii memorialistului Jakub Maly, „idila unei parade blajine de patriotism”. (Vratislav Vanicek, p. 339)

Prima fisură din cadrul grupului patrioților cehi, adepți ai panslavismului, s-a consemnat în momentul mișcării poloneze din noiembrie 1830. Înăbușirea ei de către trupele țarului a fost aplaudată de aripa mai veche a slavofililor - Rusia fiind „farul călăuzitor” -, cu toate că la mijloc era tot un popor slav. Generația tânără însă a patrioților cehi a condamnat acțiunea țarului și a cuplat la mișcarea polonezilor în care au identificat dorința de libertate. Ei au manifestat și simpatie față de polonezii care s-au refugiat în teritoriile cehe, după înfrângerea revoltei.

După primele trei decenii ale secolului al XIX-lea a apărut tendința dezvoltată din conștientizare a patrioților cehi de a depăși stadiul popularizării limbii cehe la nivel general cu teme din istoria cehilor și de a traduce lucrări științifice și opere din limbi străine pentru conectarea mișcării naționale cehe la actualitatea timpului. Apoi, al doilea palier însemna pentru patrioții cehi și „intrarea în rând cu lumea”. Unul dintre ei, Frantisek Palacky, se exprima în 1837. „Am dori să progresăm. Până acum în opera noastră considerentele de limbă au avut prioritate în fața altora...Dar acum, când în privința limbii am ajuns deja aproape la același nivel cu celelalte popoare cultivate, ne așteaptă o altă muncă și o altă obligație, adică trebuie să ne ocupăm în principal de esența lucrurilor și să ne străduim să intrăm în competiție cu aceste popoare pentru a câștiga laurii unei adevărate culturi pe plan științific, artistic și industrial”. (Vratislav Vanicek, p. 340)

Ceea ce a realizat mișcarea națională cehă până în preajma Revoluției de la 1848, în etapele apolitice ale mișcării, a fost - iar acest aspect este valabil pentru o serie întreagă de popoare din Imperiul Austriac - perioada în care s-au realizat și conceput literar „marile narațiuni” ale poporului respectiv. „Popoarele mici sau mijlocii ale Europei de Centru-Est, Europa «meridiană» (Braudel) sau centrală, au dezvoltat pe parcursul unor lungi perioade de inexistență statală, «marile narațiuni», care le-au permis nu numai să-și salvgardeze identitatea, ci și să urmeze evoluția civilizației europene și să participe din plin la diferitele etape ale acesteia[...] Două stiluri au determinat comportamentul acestor regiuni: patosul legat de discursul eroic sau martirologic, și grotescul legat de deriziunea unei vieți fără repere, sub o Lege străină și nerecunoscută, a unei vieți supusă unor reguli care păreau fantastice sau absurde din punct de vedere cultural”. (Chantal Delsol)