Imposibilitatea clasării naționalismului într-o grilă unanimă de interpretare provine din ambiguitatea, caracterul confuz și dezordonat al său, reflex viu al transformării perpetue produse în cadrul societății umane. Literatura de specialitate și istoriografia în general, rețin puține alte noțiuni care să fii generat discuții, studii, polemici, interpretări și reinterpretări mai ofensive decât ideea de națiune, aceasta devenind scopul cercetărilor unui conglomerat compus de-a lungul timpului din istorici, sociologi, antropologi, filosofi, filologi, psihologi ai mulțimilor, etc.

Dimensiunea divergentă din rândul specialiștilor în problema decodării naționalismului ante sau post națiune, rezultă din prefențialismului celor două abordări majore ale cercetării - medieviști versus moderniști. În galaxia disonanțelor dintre cele două abordări s-au înscris termenii de cultură, identitate, solidaritate, in timp ce microcosmosul de consonanță dintre cele două paliere ale cercetării se oprește asupra noțiunilor ce privesc comunitatea, exclusivitatea, timpul apariției, statul și etnicitatea.

Cele două teorii clasice ale formării națiunilor au avut la bază formulările de sorginte franceză și germană. Jus solis - dreptul pământului versus Jus sangvinis - dreptul sângelui; cele două modele considerate opuse de agregare a națiunilor, în terminologia de specialitate sunt: modelul de origine franceză bazat pe principiul voluntarismului, civismului (sau în termenii lui Ernest Renan din 1882 – națiunea e un „plebiscit de fiecare zi”), căruia i s-a opus modelul națiunii culturale in spiritul german, așa-numita Kulturnation. Unii autori au găsit cele două concepte complet opozabile iar alții, mai recent, au formulat teoria transferului cultural care, de fapt găsește puncte comune între cele două moduri clasice de formare a națiunilor. ,Transferul cultural ține de interesul și contextul de primire și receptare. Contextul străin alege în funcție de criterii care nu sunt cele ale culturii emițătoare. Ideile de Volk și de națiune la Fichte, pe care avem tendința să le considerăm tipic germane, datorează, în realitate, esența inspirației lor dezbaterii franceze începând de la Jean-Jacques Rousseau. În domeniul istoric, comparatismul pierde din vedere faptul că majoritatea locurilor m

Celor două teorii clasice ale formării națiunilor - modelul francez și cel german - istoricii, care s-au ocupat de studierea fenomenului național, au adăugat și topit în formula de interpretare - de unde și diversele puncte divergente în istoriografia subiectului - o serie de elemente care au contribuit la „rețeta” națiunilor: resentiment național, solidaritate, conștiință, cultura străinului, limba națională, standardizare, teritorializare, spațialitate, memorie colectivă, origine, «noi» vs «ei».

Unul dintre ingredientele formării națiunilor din secolul al XIX-lea a fost apariția naționalismului a cărui primă menționare și definiție apare în mediul britanic la începutul secolului al XVIII-lea și consemnat în dicționarul lui Samuel Johnson din 1773. Într-o definiție clasică, naționalismul a fost sintetizat de Guy Hermet. „Definit clasic, naționalismul exprimă aspirația grupurilor comunitare asemănătoare de a se uni sub autoritatea unor guvernanți ce corespund idealurilor lor. Acest deziderat, relativ nou, datează din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și se datorează revoluțiilor, mai întâi americană și apoi franceză, triumful legitimității democratice asupra celor sacre, ereditare, aristocratice, etnice sau obținute pur și simplu prin luptă. Sentimentul național ar trebui considerat drept suport indispensabil al guvernării reprezentative și apoi democratice. Întrucât puterea, în accepția modernă a termenului se considera drept exponent al voinței colective și nu al unei ascensiuni princiare, e necesar să se delimiteze și un cadru teritorial, acesta fiind cel național. Abstract la început, imaginar, acesta urma să fie consolidat deseori prin conflicte cu vecinii, bazân

Istoriografia reține debutul „sacralizării” națiunii în congruența dintre Revoluția Americană și elementul pe care acest fenomen îl introduce în abordarea politicii – Lumea Nouă aducea o nouă idee - cea a suveranității (în sens modern), cuprinsă în chiar primul articol din Constituție („We, the People”). El era indisolubil legat de formele naționalismului modern timpuriu, care oferă de acum legitimarea organizării popoarelor în state suveran, timbrând modele de agregare prin exportul națiunii și revoluției pe mapamond, cu filtru și punct de tranzit, Franța. De menționat faptul că, în memoriile sale din timpul războiului și în corespondența cu Comitetul de la Philadelphia, George Washington folosea termenii, referindu-se la americani, de „englezi născuți liberi”. Urmarea demolării acestei denominări a fost decizia politică de independență din 4 iulie 1776.