Revoluția de la 1848 în teritoriile cehe și urmările ei
Revolta de Rusalii, Frantisek Ladislav Rieger și primul program politic național
autor Alexandru Cristian Enescu, octombrie 2017
Revolta de Rusalii din Praga din iunie 1848 a studenților cehi conduși de Vaclav Fric a dus la ruperea definitivă a relațiilor dintre liberalii cehi și germani. Acest lucru e cu atât mai surprinzător dacă avem în vedere rapiditatea cu care s-a întâmplat distrugerea „lunii de miere”. Nu mai devreme de martie, același an, patrioții cehi și germani trimiteau o petiție comună cu revendicări politice și sociale împăratului.

După depunerea cabinetului lui Bach și numirea de către împăratul Franz Josef în fruntea guvernului imperial a lui Anton Schmerling, în teritoriile cehe, F.L.Rieger a publicat, în primul număr din Narodny listy, ceea ce a devenit drept primul program politic sintetizat al mișcării naționale cehe. El cerea drepturi egale pentru cehi și germani, libertăți sociale pentru cetățeni și o autonomie extralărgită pentru Coroana Cehă în cadrul Imperiului Austriac.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
În timpul Revoluției de la 1848 patriotismul ceh a căpătat o turnură politică, după ce prima generație de patrioți cehi - cea de la începutul secolului - a avut un rol apolitic, cel de a cultiva limba cehă și de a „redescoperi” trecutul și istoria cehilor, de multe ori apelând la exagerări ale adevărului istoric. Semnul prin care a fost respinsă imaginea de idilă a mișcării patrioților cehi a fost apariția pe scena intelectuală a lui Karel Havlicek Borovsky. Pentru el, pasivitatea patriotismului literar al intelectualității cehe era una fără nicio consecință pozitivă și, prin urmare, cerea insistent ieșirea din pasivitate și trecerea la acțiuni concrete în sensul definirii naționale a cehilor.

Dacă prima generație de patrioți cehi - cea de la începutul secolului al XIX-lea - s-a situat pe linia patriotismului pasiv în care preocuparea majoră a intelectualității cehe era aceea de a cultiva limba cehă și trecutul istoric al poprului ceh, în deceniul anterior revoluției de la 1848 au apărut semnele unei schimbări. Karel Havlicek Borovsky s-a exprimat clar împotriva patriotismului sentimental și idilic al intelectualității cehe și a marșat pe necesitatea trecerii la acțiuni concrete în sprijinul mișcării naționale a cehilor. O nouă generație de patrioți cehi se năștea. „Caracteristică pentru Havlicek a fost poziția lui permanent critică, respingerea fazelor patriotice și sublinierea nevoii unei activități pozitive reale:«Ar fi deja timpul ca patriotismul nostru să binevoiască să treacă în sfârșit din gură în mâini și trup pentru a ne comporta mai mult din dragoste pentru popor decât a vorbi despre această dragoste pentru că stimularea patriotismului ne face să uităm de instruirea poporului»”. (Vratislav Vanicek, p. 340)

Concomitent cu fenomenul activismului politic al generației patrioților cehi dinaintea revoluției de la 1848, marea aristocrației a dat semnale - e adevărat, nu serioase - că are tendința să iasă din pasivismul patriotic, care pentru ei însemna fidelitatea față de stat, coroană și împărat. Pe fondul dorinței lor de a căpăta atribuții mai largi în Dieta Coroanei Cehe, având în vedere că puterea reală era în mâna consiliului imperial de la Viena, ei s-au apropiat de grupul patrioților cehi care deveniseră activi politic. I-au cerut lui Frantisek Palacky, intelectual de marcă al mișcării naționale, să realizeze un excurs istoric al societății cehe, pentru a-și argumenta poziția pentru lărgirea autonomiei politice în raport față de curtea imperială. Palacky a realizat studiul și a introdus note personale în care își exprima, de fapt, ideea activismului politic. „inițial baza stărilor feudale a constituit-o superioritatea materială a indivizilor, dar odată cu progresul mecanicii și al fizicii această bază a dispărut și nu mai poate fi înlocuită: presupun că trebuie să apreciez în mod constant că în vremurile noastre stările feudale nu au și nu vor mai avea condiții pentru a se menține î

Atitudinea sentimentală a intelectualilor din prima generație de patrioți cehi - cei de la începutul secolului al XIX-lea -, precum și slavofilismul acestora, au fost respinse de Karel Havlicek Borovsky. Contestatar al atitudinii pasive a mișcării naționale cehe și susținător al ideii activismului politic, el a locuit o vreme în Polonia și Imperiul Rus. Întors din experiența „slavă” dezamăgitoare, el a redactat articolul Slav și Ceh în care a „sunat” practic desprinderea noilor patrioți de curentul panslavismului care caracterizase în ultimele decenii mișcarea patrioților cehi. El se mândrea cu faptul că e ceh și niciodată rus.

Mișcarea națională a cehilor din anii anteriori declanșării revoluției de la 1848 devenise una militantă politic, iar aripa radicală a acesteia era reprezentată de studenți și de grupul meșteșugarilor din orașe. În același sens a funcționat și organizația secretă numită Repeal, constituită după „timbru” irlandez.

La ideile lui Karel Havlicek Borovsky, prezentate „public” cu câțiva ani înaintea izbucnirii Revoluției de la 1848, prin care el respingea drept inutil patriotismul ceh idilic - bohemismus -, s-a atașat și Jakub Maly. Trecerea spre naționalismul militant, politic și de acțiune concretă a mișcării naționale a cehilor a fost semnalizată odată cu intrarea în scenă a generației „pașoptiste” de patrioți cehi. Precum Havlicek, Maly respingea egalitatea celor două „popoare” din teritoriile cehe - german și ceh - și posibilitatea unei conviețuiri centrate pe un tip de patriotism local - bohemismus - și cerea, în virtutea demografiei, preeminența populației cehe. „Păcat că pentru o consolidare mai mare a unității noastre nu ne putem numi și noi ; din păcate limba noastră nu are acest cuvânt și de aceea trebuie să încetăm a ne numi cehi. Dar în realitate nu cunosc un nume mai onorabil și mai viguros decât numele de ceh. Este numele unui popor curajos și viguros care în secolele trecute s-a aflat înaintea germanilor în privința culturii[sic!]”. (Vratislav Vanicek, p. 341)

În preajma izbucnirii revoluției de ls 1848 fenomenul de activare politică a mișcării naționale a cehilor și respingerea bohemismului pasiv al primei generații de patrioți cehi era în desfășurare. Frantisek Palacky a devenit cel în jurul căruia se va concentra nucleul mișcării naționale a cehilor. Practic, muzeul din Praga devenise locul în care idealurile acestuia erau proiectate și consolidate, iar limba cehă era - de facto - limba utilizată aici. Alături de Palacky au apărut Antonin Strobach, Pravoslav Trojan și Frantisek Rieger, iar fenomenul de „naționalizare a instituțiilor” a evoluat. Beseda mestanska era unul dintre locurile în care patrioții liberali ai noii generații se manifestau.

În paralel cu mișcarea intelectualilor patrioți cehi din anii anteriori izbucnirii Revoluției de ls 1848 s-a mai consumat un fenomen concurent, și anume, ieșirea nobililor din starea de pasivitate manifestată până atunci față de situația mișcării naționale a cehilor. Practic, eforturile de cultivare a „națiunii” prin limbă și istoria ei de către generația anterioară a intelectualilor cehi nu erau sincronizate cu cele ale marii nobilimi din motive obiective. Până în acest moment al istoriei, patriotismul aristocrației era atașat direct ideii de fidelitate față de împărat, față de Habsburgi și, prin urmare, pasivismul lor politic era de la sine înțeles.

Episodul preliminar al Revoluției de la 1848 este considerat a fi războiul din cantoanele elvețiene din 1846 atunci când tabăra liberalilor a câștigat împotriva conservatorilor. Mișcările revoluționare au izbucnit apoi pe întinsul a unei mari părți din Europa: Napoli, Palermo, Paris, Viena, Berlin, Milano, Veneția, Praga, Budapesta, Țările Române, etc. Întregul sistem politic al vechiului privilegiu dinastic-nobiliar a fost pus în discuție acum, iar pentru Coroana Cehă, Sfânta Alianță, creată și susținută puternic de Habsburgi în deceniile anterioare - ca mod de înăbușire al oricărei revoluții de pe teritoriile regatelor europene, și-a dovedit completa inutilitate.

Sistemul de securitate colectivă imaginat al Sfintei Alianțe, prin care puterile europene - în special Habsburgii Imperiului Austriac - încercau să împiedice orice revoluția de factura celei franceze de la finalul secolului al XVIII-lea, a eșuat complet în momentul în care mișcările grupate sub numele de Revoluțiile de la 1848 au izbucnit pe teritoriile mai multor monarhii europene. Preludiul acestei „detonări” masive l-a constituit războiul din cantoanele elvețiene dintre liberali și conservatori, din 1846.

Primele semne ale tensiunilor și frământărilor sociale care pot fi grupate în ciclul Revoluțiilor de la 1848 au fost vizibile în ianuarie, în Palermo și Napoli, în așa-numitul Regat al celor Două Sicilii. În februarie același an, revoluția a izbucnit la Paris, fiind a treia în jumătate de secol. Baricadele ridicate de parizieni pe stradă au dus la căderea monarhiei lui Ludovic-Filip de Orleans, iar Franța a fost proclamată republică. Mișcarea ulterioară din Paris a grăbit venirea la putere a lui Napoleon al III-lea. „Adunarea constituantă nou aleasă a refuzat însă să rezolve radical problema socială, ceea ce indirect a provocat revolta din iunie a muncitorilor parizieni, reprimată militar de generalul Cavaignac. În decembrie 1848 Ludovic Napoleon Bonaparte, nepotul lui Napoleon I, a fost ales președinte al republicii. În 1852 el a pus la cale o lovitură de stat și s-a proclamat împărat sub numele de Napoleon III”. (Vratislav Vanicek, p. 343)

Sub impulsul dat de revoluția de la Paris din februarie 1848, mișcarea națională italiană - Risorgimento - a căpătat un boost puternic, concretizat în avansarea trupelor regelui Carol Albert al Sardiniei în direcția posesiunilor austriece din nordul Italiei: Veneția și Milano. După ocuparea Milano-ului și retragerea garnizoanelor imperiale spre nord, trupele italiene au fost înfrânte la Custozza de generalul Radecky. După un scurt armistițiu, regele Sardiniei, Carol Albert, a fost înfrânt iarăși de Radecky la Novarra, iar tronul Sardiniei a revenit lui Victor Emanuel al II-lea. Veneția și Roma au fost predate în cele din urmă de revoluționarii italieni coaliției franco-austriaco-spaniole.

În teritoriile Confederației germane frământările revoluționare s-au declanșat în contextul discuțiilor legate de lucrările Parlamentului provizoriu (Vorparlament) care trebuia să decidă asupra unei constituții. Discuțiile parlamentare începute în 18 mai 1848 au mers într-o direcție îndrăzneață: se dorea înfăptuirea Marii Germanii, care să nu includă teritoriile austriece, dar din care să facă parte toate teritoriile din acel moment al Confederației germane, plus regiuni cu populație germană din Moravia, Silezia și Cehia de astăzi.

Punerea în discuție în Parlamentul Confederației germane de la Frankfurt pe Main din 18 mai 1848 a problemei teritoriale a viitoarei Germanii Mari ar fi trebuit să cuprindă, în viziunea parlamentului, teritoriile din acel moment ale Confederației, la care se adăugau și regiuni locuite de etnici germani din Cehia, Moravia și Silezia. Imperiul Austriac era ocolit și scos din schema politică a proiectului, deși organizase în deceniile trecute Confederația, dar îi erau solicitate acum, prin acest proiect, predarea unora dintre posesiuni, având în vedere că teritoriile cehe de mai sus erau posesiuni ale Imperiului Austriac. Parlamentul de la Frankfurt a antagonizat, în același timp, și dinastia de Habsburg de la Viena și pe etnicii negermani din Confederație, care se temeau la orizont germanizarea operată de viitoarea administrație.

Lucrările Parlamentului de la Frankfurt pe Main, deschise la 18 mai 1848, au fost dominate de opoziția dintre grupările de stânga și de dreapta, de adepții celor două concepte de Mica Germanie și Marea Germanie. În cele din urmă, în debutul anului următor, lucrurile au degenerat, Parlamentul a fost dizolvat - mai bine spus, împrăștiat cu forța -, iar liderii grupărilor revoluționare executați. Conceptul de Mica Germanie, unificarea Germaniei în jurul Prusiei, câștiga ușor aderență, chiar dacă regele Prusiei se „chinuia” să păstreze aparențele față de titularii conducerii Confederației germane, Habsburgii austrieci. „După ce la începutul anului 1849 s-a impus concepția de unificare a micii Germanii, a fost adoptată pe bază de vot constituția federală, iar titlul de împărat ereditar german a fost oferit regelui Prusiei. Acesta l-a refuzat însă din solidaritate dinastică și armatele lui au reprimat mișcarea radical-democratică din Saxonia, Falc și Baden. Liderii mișcării au fost executați sau arestați, iar restul de deputați ai parlamentului de la Frankfurt - împrăștiați cu forța”. (Vratislav Vanicek, p. 344)

Valul de revoluții din anul 1848 nu a ocolit nici Imperiul Austriac și nici capitala acestuia, Viena. Aici, la 13 martie, a izbucnit o revoltă care a dus la prăbușirea regimului lui Metternich precum un castel de nisip. Împăratul a promis adoptarea unor reforme cu iz liberal și, în același timp, a modificat cancelaria de la curte, înlocuind-o cu ministere de tip modern, iar pe Metternich l-a înlocuit cu contele Kolovrat. În încercarea de a controla situația din provinciile monarhiei, administrația nouă a creat un „minister” pentru Ungaria unde atmosfera devenea tot mai încordată iar autonomia era tot mai evidentă. În mai a izbucnit o nouă revoltă la Viena, ceea ce a dus la refugierea familiei imperiale la Innsbruck, iar în capitală s-a instaurat un Comitet de siguranță.

Imperiul Austriac și capitala acestuia, Viena, nu au fost ocolite de valul de revoluții care a străbătut Europa în 1848. La 13 mai a izbucnit aici o revoltă, declanșată de studenți și muncitori în principal, ceea ce a dus la căderea regimului absolutist al cancelarului Metternich, aproape instantaneu. Încercând să reducă pagubele, imediat a doua zi împăratul a promis adoptarea unor reforme liberale, fiind semnată și o declarație care promitea emiterea unei noi constituții. Cancelaria a fost înlocuită cu ministere de tip modern, iar în locul lui Metternich a fost numit contele Kolovrat.

Acumularea problemelor sociale din Imperiul Austriac de-a lungul deceniilor și negarea loc de facto de regimul absolutist al cancelarului Metternich au făcut clipa decontului guvernului, instituit după izbucnirea revoluției din martie 1848 de la Viena, aproape imposibilă. Situația șerbilor - doar „anesteziată” în secolul trecut - era acum urgentă, iar studenții și segmentul informat al populației dorea luarea unor măsuri liberale și reforme urgente după cele 3 decenii de regim polițienesc al cancelarului Metternich. În plus, la Budapesta, lucrurile se precipitau, iar figurile publice dovedeau o tendință tot mai mare de autonomie completă față de Viena. De altfel, în problema teritoriilor Confederației germane, situația nu era nici ea mai ușoară pentru noul guvern.

Nemulțumirile regăsite în regulamentul guvernului provizoriu vienez față de prevederile privind viitoarele alegeri parlamentare au declanșat o nouă revoltă în Viena, în mai 1848, care a dus la refugierea familiei imperiale la Innsbruck. „[...]la 8 mai a fost publicat regulamentul alegerilor pentru viitorul parlament al imperiului. El urma să fie constituit din două camere - camera superioară formată din marii latifundiari și membrii numiți de împărat, în timp ce dreptul de a alege în camera inferioară era legat de taxe și impozite relativ ridicate. În plus, constituția lăsa împăratului dreptul de veto față de hotărârile celor două camere. Aceste restricții, la care s-au adăugat și altele, au provocat nemulțumire la Viena. Pe de altă parte, liberalii și democrații militau pentru anexarea Austriei la Germania democratică unificată. Neliniștea a culminat cu izbucnirea unei noi revolte la Viena în luna mai, în urma căreia curtea imperială a fugit din orașul de reședință la Innsbruck. La Viena puterea a fost preluată provizoriu de un Comitet de siguranță care a revocat constituția și s-a autoproclamat organ constituant”. (Vratislav Vanicek, p. 345)

La câteva zile după izbucnirea revoluției din martie 1848 de la Viena noul guvern, numit de împărat după căderea lui Metternich și condus de contele Kolovrat, a încercat să o ia înainte situației de la Budapesta care se precipita și a creat un minister „pentru Ungaria”. La 9 aprilie, Viena și-a dat acordul pentru alegerile din Parlamentul de la Frankfurt din teritoriile germane. Peste 2 săptămâni s-a emis o constituție nouă, numită după creatorul ei - ministrul de interne vienez -, Franz von Pillesdorf. Pe repede înainte, noul guvern a emis la 8 mai un raport prin care se anunța și se publica regulamentul pentru alegeri parlamentare în capitala monarhiei, Viena.

În iunie 1848, ministrul de justiție Anton von Doblhoff-Dier a fost însărcinat să formeze noul guvern - al doilea în decurs de câteva luni, la Viena -, după revoltele din martie și mai. Noul ministru de justiție din acest guvern a devenit un personaj care avea să creeze un sistem ulterior de guvernare al Imperiului Austriac ce avea să-i poarte numele, avocatul Alexander Bach și „sistemul lui Bach”. În iulie același an, parlamentul ales al monarhiei și-a deschis lucrările cu dezbateri furtunoase despre statutul șerbilor și robota prestată de aceștia.

Lucrările parlamentului imperial de la Viena, ales pentru prima dată - în contextul revoluției de la 1848 - s-au „gripat”, în contextul dezbaterilor aprinse legate de robotă, statutul țăranilor iobagi din monarhie și forma articolelor viitoarei constituții. Curtea imperială se refugiase la Innsbruck după ultima revoltă din mai a aceluiași an și își baza autoritatea pe câteva trupe de armată cu care ar fi putut interveni dacă reformele Parlamentului ar fi devenit prea „îndrăznețe”. De partea împăratului erau trupele lui Alfred Windischgratz din Coroana Cehă, ale banului croat Josef Jelacic - care era pregătit să atace Budapesta dacă situația scăpa de sub control acolo -, dar cea mai fidelă și importantă armată era cea din nordul Italiei „condusă de legendarul comandant de oști mareșalul Vaclav Radecky din Radec care tocmai începuse o ofensivă decisivă. «În tabăra ta se află Austria» a exprimat metaforic speranțele sale legate de Radecky poetul Franz Grillparzer, iar Johann Strauss tatăl a preaslăvit numele lui în celebrul marș care îi poartă numele”. (Vratislav Vanicek, p. 346)

Situația internă din Imperiul Austriac din a doua jumătate a anului 1848 a fost determinată de poziția Parlamentului în lunile ce au urmat căderii guvernului absolutist al lui Metternich. După refugierea familiei imperiale de la Viena la Innsbruck și amânarea mult doritelor reforme liberale, tensiunea era întreținută și de poziționările celor două tabere din Parlamentul imperial. Una dintre ele susținea proiectul Marii Germanii și avea o atitudine favorabilă față de mișcarea maghiarilor de la Budapesta. A doua tabăra, cea a cehilor, se împotrivea unei Germanii Mari care să cuprindă și Imperiul Austriac, acest lucru ducând, în opinia lor, la o creștere a gradului de germanizare. Lucrurile au evoluat de așa-natură încât în decembrie 1848, noul împărat, Franz Josef I, a demarat invers, spre reinstaurarea absolutismului monarhic.

Revoluția de la Budapesta a avut ecou în dezbaterile Parlamentului imperial de la Viena, ceea ce a dus la împărțirea acestuia în două tabere. O parte simpatiza cu mișcarea revoluționarilor maghiari și susținea, într-un cadru mai larg, proiectul dorit în Confederația germană, cea a unei Germanii Mari din care să facă parte și posesiunile Habsburgilor. Cealaltă tabără, cea a slavilor - în special, cehii - erau împotriva acestei idei, temându-se că în noul context vor suferi din cauza gradului de germanizare.

Situația internă din Imperiul Austriac s-a complicat în cea de-a doua jumătate a anului 1848. Delegația revoluționarilor maghiari a cerut sprijin din partea Parlamentului imperial de la Viena și protecție în fața trupelor banului croat Jelacic care, fidel împăratului, se îndrepta cu o armată spre Budapesta. Temerea deputaților slavi din parlament privind îndeplinirea proiectului Marii Germanii nu s-a adeverit, ei obținând promisiunea că teritoriile austriece vor rămâne independente. Totuși, tensiunea a ajuns atât de mare în Parlament, încât deputații slavi au părăsit Viena pentru propria lor siguranță.

Lunile sterile ale existenței Parlamentului imperial, în sensul că acesta nu a adoptat nicio reformă liberală pe care revoluționarii vienezi din martie și mai 1848 le așteptau, s-au dovedit fatale pentru unii membrii ai guvernului austriac. În octombrie, o nouă revoltă din oraș a dus la scene sinistre. „[...]în octombrie 1848, la Viena au fost ridicate din nou baricade, iar mulțimea l-a spânzurat de felinar pe ministrul de Război Latour pe care îl considera răspunzător de campania militară împotriva Ungariei. În această situație, curtea a părăsit din nou orașul de reședință și s-a refugiat la arhiepiscopia din Olomouc. Rămasă singură, Viena a trecut de partea revoluției: în oraș a sosit o delegație de la Frankfurt, iar pe de altă parte se apropia armata revoluționară maghiară. După înfrângerea maghiarilor de lângă Schwechat și bombardarea Vienei de către trupele prințului Windischgratz orașul a capitulat, iar la 1 noiembrie pe turnul catedralei Sf. Ștefan a fost arborat din nou drapelul galben și negru al imperiului în locul tricolorului marii Germanii”. (Vratislav Vanicek, p. 346)

Având în vedere atacurile asupra Vienei din a doua jumătate a anului 1848 din partea trupelor lui Windischgratz, sesiunile Parlamentului imperial au fost convocate la Kromeriz, din motive de siguranță, la castelul arhiepiscopal. La sfârșitul lunii noiembrie 1848 deputații lucrau la definitivarea constituției Imperiului Austriac care avea elemente de factură liberală, franceze și engleze, care erau cu adevărat revoluționare dacă le comparăm cu sistemul absolutist anterior. Privilegiile nobiliare urmau să fie desființate, egalitatea cetățenilor în fața legii devenea executorie și general valabilă, pedeapsa cu moartea era scoasă în afara legii, iar serviciul militar devenea obligatoriu.

Unul dintre cei mai activi deputați cehi din Parlamentul imperial austriac, care își desfășura lucrările în noiembrie 1848 la castelul din Kromeriz, a fost Francisc Ladislav Rieger. După model american și francez, el susținea forma primului articol din constituția care era în dezbatere, insistând pe faptul că sursa puterii politice este poporul. La scurt timp, la Olomouc, acolo unde se refugiase familia imperială, s-a produs un transfer de putere, împăratul Ferdinand abdicând în favoarea nepotului său, Franz Josef I.

În momentul în care, la Olomouc, Franz Iosef I a primit coroana Imperiului Austriac la 2 decembrie 1848, de la fostul împărat și unchi - Ferdinand -, el avea o marjă de manevră politică în fața Parlamentului de la Kromeriz, care se afla în dezbateri pentru redactarea unei constituții imperiale, destul de largă. Promisiunile pe care fostul împărat Ferdinand le făcuse vienezilor atunci când prima revoltă din martie 1848 izbucnise nu era valabile pentru noul împărat. Primul semnal pentru toată lumea cum că situația ar putea fi întoarsă în favoarea puterii imperiale a fost dată de titulatura cu care noul împărat a ales să semneze. Dacă Ferdinand se intitulase în ultimele luni „împărat constituțional austriac” , Franz Josef I a reluat titulatura clasică „din grația lui Dumnezeu”.

La 3 luni după preluarea tronului de Franz Josef I, în urma abdicării unchiului său - împăratul Ferdinand - tânărul împărat a trimis semnal direct Parlamentului imperial de la Kromeriz, care discuta noua constituție liberală a monarhiei, că puterea era reluată deplin sub coroana imperială și că nu vor fi făcute concesii parlamentarismului. Trupe trimise de împărat au descins la Kromeriz în martie 1849 și le-au transmis deputaților că Parlamentul va fi dizolvat, iar noua constituția a fost impusă de împărat, prin ocolirea completă a Parlamentului - Constituția lui Stadion. Între timp, trupele revoluționarilor maghiari ale lui Lajos Kossuth au administrat înfrângeri armatei imperiale. În cele din urmă, revoluția maghiară a fost înfrântă, iar armatele maghiare au capitulat la Șiria, lângă Arad, în 13 august 1849. „Ajunsă într-o situație disperată, mai ales după invazia în țară a numeroase detașamente rusești, ea a depus armele la Villagos [denumirea maghiară pentru Șiria - n.n] la 13 august 1849. Poziția guvernului vienez s-a consolidat, libertățile constituționale au fost limitate treptat până când la finalul anului 1851 a fost suspendată constituția lui Stadion și reinstaurat stilul

Atmosfera din teritoriile Coroanei Cehe din debutul anului 1848 anunța iminenta ciocnire care avea să aibă loc între mișcarea națională a cehilor - aflată în cristalizarea programului și revendicărilor politice - și autoritățile imperiale. Tensiunea este cel mai bine descrisă de însemnările lui Josef Vaclav Fric care consemna atmosfera generală din Praga sfârșitului de an 1847. Căderea regimului cancelarului Metternich, din martie 1848, a dus imediat le o reacție la Praga în direcția trimiterii unei delegații la Viena, care să prezinte administrației imperiale, din capitala monarhiei, doleanțele cehilor.

Atmosfera tensionată din Praga sfârșitului de an 1847 a fost surprinsă de Josef Vaclav Fric, unul dintre membrii radicali ai mișcării naționale a cehilor și care a sintetizat tensiunea care plutea în aerul capitalei Regatului ceh - Praga - tensiune, ce avea să erupă în martie 1848. În decembrie 1847, tânărul Fric își nora în jurnalul personal: «Da, am cutreierat și am cunoscut cârciumile și cafenelele pragheze și singurul lucru care m-a interesat a fost aproape certitudinea că peste câțiva ani ne vom încăiera - Da, să ne încăierăm - aceasta este singura mea idee salvatoare»”. (Vratislav Vanicek, p. 348)

Faptul că o întreagă generație, cea de la 1848, era convinsă și pătrunsă în cel mai autentic mod, de ideile liberale contemporane și că ele vor fi impuse cu ajutorul revoluției, stau mărturie o serie întreagă de însemnări personale a celor implicați în evenimente. Iar fenomenul nu era singular. În felul în care se exprima tânărul Josf Vaclav Fric în Praga, nota și Georg Weerth în teritoriile Confederației germane. El îi scria mamei lui în 11 martie 1848: «„Te rog să citești ziarele cu mare atenție – acum merită să le citești...Această Revoluție va schimba forma Pământului - și așa și trebuie! Vive la République»”. (Eric Hobsbawn, Era capitalului...p. 22)

Vestea izbucnirii revoluției în Paris, în februarie 1848, i-a determinat pe Josef Fric și compania să convoace pentru 11 martie 1848 o întâlnire la Praga a membrilor asociației Repeal. Întâlnirea a dus la realizarea unei petiții care trebuia să fie înaintată împăratului de la Viena și este considerat primul program politic de factură modernă din teritoriile Coroanei Cehe.

Petiția redactată de asociația Repeal convocată la 11 martie 1848 în cartierul praghez Svatoclavske lazne conținea cereri cu un real caracter politic modern. Împăratului de la Viena îi erau aduse la cunoștință o serie de revendicări ale mișcării cehe: statut egal între limba germană și cehă, autonomie lărgită pentru teritoriile cehe în cadrul Imperiului Austriac, lărgirea reprezentării orașelor în cadrul administrației Coroanei Cehe și „descentralizarea” la nivel local, prin acordarea dreptului de autonomie pentru localitățile și orașele mai mici.

Adunarea asociației Repeal din Praga, din martie 1848, a dus la redactarea unei petiții ce urma să fie înaintată împăratului de la Viena. După ce s-a căzut de acord asupra conținutului ei, sarcina redactării ei textuale a căzut în seama unui comitet format din 24 de membrii. Având în vedere faptul că revolte izbucniseră și la Viena, iar în Budapesta situația nu era nici ea fericită pentru autoritățile imperiale, comitetul acestei asociații a funcționat și după redactarea acestei petiții. Ea a preluat, cu de la sine putere, rolul unei instituții politice de reprezentare pentru asociația din Praga. Acest corp s-a numit Comitetul național și și-a mărit efectivul la 100 de membri.

Vestea căderii cabinetului cancelarului Metternich de la Viena a produs senzație și emoție la Praga printre membrii asociației Repeal, care redactaseră o petiție politică cu cereri ce urmau să fie înaintate împăratului Ferdinand. Emoția și speranțele produse de căderea cancelarului Metternich pot fi înțelese prin cuvintele patriotului ceh Karel Havlicek: «Ca într-un vis neașteptat au avut loc noi și imense transformări: ieri mai eram copii sub protecția nelimitată a poliției, cenzurei și magistraților noștri, astăzi suntem oameni liberi»”. (Vratislav Vanicek, p. 348)

După prăbușirea regimului cancelarului Metternich, încurajați de acest eveniment, patrioții cehi ai mișcării Repeal din Praga au trasat liniile ideologice ale unei petiții ce trebuia înaintată împăratului Ferdinand la Viena, și în care erau cuprinse revendicările politice și sociale ale acestora pentru teritoriile Coroanei Cehe. Răspunsul împăratului din aprilie același an a „îmbătat” o mare parte dintre revoluționarii cehi, însă din punctul de vedere al administrației imperiale revendicările praghezilor nu urmau să fie acordate atât de ușor. Imediat, după ce „dușmanul comun” - administrația imperială vieneză - cedase, patrioții cehi au intrat pe terenul confruntării cu etnicii germani din teritoriile cehe.

După jumătatea lunii martie 1848, o delegație numită de comitetul patrioților praghezi și însărcinată cu prezentarea unei petiții cu cereri politice, s-a prezenta la Viena pentru a înainta această petiție împăratului Ferdinand. Răspunsul imediat al noului guvern instalat după căderea cancelarului Metternich a fost unul evaziv, încercând să câștige timp. Nemulțumiți de răspunsul oferit de administrația imperială, comitetul național din Praga a revenit cu o nouă petiție către împărat. El a răspuns printr-o scrisoare în care se arăta dispus - în fapt, o manevră de temporizare a situației - să rezolve cele mai multe dintre revendicările cehilor.

În urma publicării scrisorii lui Frantisek Palacky, lider al mișcării naționale cehe, prin care se opunea ideei unui stat german care să includă și posesiunile monarhiei austriece - implicit și teritoriile cehe - germanii din Coroana Cehă s-au delimitat de cehii din Comitetul național. „Luna de miere” dintre cehi și germani a durat fix o lună, dacă ținem cont de faptul că în martie 1848 ei trimiseseră împreună petiția împăratului, cerând drepturi politici și sociale. De-acum, fiecare dintre cele două naționalități își va urma propriul curs al devenirii naționale. „A venit timpul să luam și noi atitudine în Boemia ca germani”, se exprima un poet german în această perioadă. (Piotr S. Wandycz, p. 155)

Istoricii au denumit acțiunea comună ceho-germană din martie 1848 prin care Comitetul național din Praga a adresat o petiției împăratului de la Viena - Ferdinand -, cerând o serie de drepturi politice și libertăți sociale pentru societatea cehă, drept „perioada de miere a revoluției”. La scurt timp, solidaritatea a fost dinamitată, în primul rând de către partea cehă și, mai cu seama, din cauza atitudinii ei față de problema constituirii statului național german, pusă deja în discuție în Confederația germană, la Frankfurt pe Main.

În mai 1848 deja solidaritatea ceho-germană din primăvară, împotriva administrației imperiale vieneze, era „istorie”. De-acum înainte cele două naționalități din teritoriile cehe se vor duela pentru preeminența din Coroana Cehă, din moment ce mișcarea cehă a ieșit din sfera revendicărilor lingvistice ale ultimelor decenii și a clamat drepturi politice. Gărzile naționale constituite anterior au fost marcate de secesionismul detașamentelor formate din cehi.

Răspunsul politic al mișcării naționale cehe față de proiectul imaginat de Parlamentul de la Frankfurt, prin care posibilitatea unei viitoare Germanii Mari care ar fi inclus și Imperiul Austriac cu tot cu teritoriile cehe, a fost organizarea unui Congres slav la Praga, în iunie 1848. Frantisek Palacky și alți lideri ai mișcării naționale cehe marșau pe ideea unui federalism austriac - programul austroslav -, prin care Imperiul Austriac să devină o monarhie de tip federal în care fiecare entitate națională să primească recunoaștere și autonomie politică și instituțională.

Discuțiile din jurul constituirii viitorului stat german, din Parlamentul de la Frankfurt - cele două „programe majore” fiind Marea Germanie și Mica Germanie - a atras în discuție și poziția intelectualității cehilor privind acest proces, deoarece într-una dintre situații, viitorul stat german ar fi trebuit să includă și teritoriile cehe ale Imperiului Austriac. Frantisek Palacky, unul dintre liderii mișcării naționale a cehilor - trebuie spus că nu foarte consistentă numeric - a refuzat invitația deputaților germani de a participa la lucrările forului, trimițând, în schimb, o scrisoare în care și-a expus viziunea pentru situația cehilor. În acest moment al istoriei, opțiunea lui Palacky în ceea ce privește teritoriile cehe era una de rămânere în cadrul Imperiului Austriac, într-o largă și veritabilă autonomie politică, pentru el Imperiul Rus și o Germanie Mare fiind sinonime cu pericolul absolut pentru viitorul cehilor. Reacția lui Palacky la proiectul Marii Germanii a fost potrivnică, el imaginându-și un Imperiu Austriac de tip federal în care naționalitățile diferite să aibă o largă autonomie.

Guvernul de la Viena, confruntat cu propriile probleme din capitală și cele de la Budapesta a intervenit și în teritoriile cehe, încercând să liniștească situația de la Praga, unde cehii și germanii - solidari până „mai ieri” - deveniseră rivali declarați. Șocul nu a fost deloc mic pentru intelectualitatea germană din Praga, care deținuse fără probleme preeminența vieții politice și sociale, în momentul în care mișcarea cehă a ieșit din pasivitatea ultimelor decenii și a marșat pe obținerea drepturilor politice și sociale. De la Viena a venit vestea înlocuirii guvernatorului Coroanei Cehe - Rudolf Stadion - cu Lev Thun, la 1 mai 1848, un simpatizant al mișcării cehilor. El a creat un fel de consiliu guvernamental provizoriu care ar fi trebuit să dezbată reformele politice și sociale cerute anterior prin petiția adresată împăratului. „Atitudinea opiniei publice față de consiliul guvernamental ceh provizoriu numit de el a fost însă contradictorie deoarece sub impresia revoltei din luna mai de la Viena se crease și o tabără politică cehă. În timp ce politicienii liberali cehi au salutat acest organ ca un mod de a consolida independența statală a țărilor cehe, democrații mai radicali a

În contextul în care Congresul slav de la Praga, din iunie 1848, simboliza clar atitudinea politică a mișcării naționale cehe, mișcarea germană din Coroana Cehă și-a urmat cursul separat. Solidaritatea dintre cele nouă naționalități, care funcționase până acum pe fondul patriotismului centrat pe fidelitatea față de „țară” și împărat, s-a dizolvat. Între tabăra patrioților cehi și trupele prințului Alfred Windischgratz, care plănuia organizarea unui atac asupra Pragăi, au izbucnit ciocniri. Evenimentele aveau să fie cunoscute sub numele de „Revoltele de Rusalii”.

În momentul în care intelectualii din mișcarea națională cehă au organizat la Praga Congresul slav din iunie 1848, tabăra germanilor din capitala Coroanei Cehe uitase deja ideea de conviețuire cu cehii sub care își desfășuraseră existența în ultimele decenii. După ce cehii au refuzat ideea unei includeri a teritoriilor Coroanei Cehe într-un viitor mare stat german, etnicii germani din Coroana Cehă a Imperiului Austriac s-au poziționat împotriva mișcării cehe. Trupele prințului austriac, Alfred Windischgratz, s-au orientat spre cucerirea Pragăi.

Trebuie să avem în vedere că în contextul evenimentelor din 1848 din Praga, mișcarea patrioților cehi a devenit una politică, dar susținerea unei revolte de tipul celei studențești conduse de Vaclav Fric avea puțină aderență în rândul intelectualilor cehi. Aceștia, în frunte cu Frantisek Palacky, vedeau traseul devenirii naționale a cehilor, în acest moment, sub forma unor obțineri de drepturi politice pe cale pașnică. De altfel, eșecul „revoltei de Rusalii” a lui Fric vorbește de la sine despre faptul că mișcarea cehă - în sensul ei de elită - nu îmbrățișa acum variantă violentă. Se exprima Fric, după reprimarea de către armată a revoltei studențești: «Dacă grupul nostru cel mic, dar curajos din Praga...nu ar fi reușit nimic altceva decât ca poporul nostru înviat și trezit să înceteze de a mai fi o adunare de filistini….cu siguranță că ar fi ajutat cauzei noastre și ar fi contribuit la buna noastră faimă»”. (Vratislav Vanicek, pp. 351-352)

Tensiunea dintre grupările revoluționare ale cehilor din Praga și, până „mai ieri”, cea a aliaților germani, a crescut simțitor în debutul verii „anului revoluțiilor”, 1848. În termenii lui Vanicek, se simțea în aer praful de pușcă. „În atmosfera din Praga saturată de praf de pușcă, era suficientă o cât de mică scânteie pentru a izbucni explozia. Aceasta a devenit ciocnirea mai mult sau mai puțin întâmplătoare dintre armată și oamenii care se întorceau de la liturghia de fraternizare din Vackavske namisti. În Praga a izbucnit o luptă deschisă și s-au ridicat baricade care au fost ocupate de studenți înarmați conduși de tânărul Josef Vaclav Fric. Superioritatea tactică și materială a armatei s-a impus însă repede. În primul rând s-a dovedit că operațiile militare se desfășurau după un plan elaborat dinainte: principalele forțe s-au retras în poziții pregătite pe malul stâng al Vltavei, iar în Stare și Nove Mesto soldații s-au limitat să controleze doar arterele principale de comunicație. Așa s-a întâmplat că nu s-au purtat deloc lupte pentru cea mai mare parte a baricadelor care fuseseră construite fără niciun plan, cu excepția baricadei din turnul podului din Stare Mesto care închi

După revolta de Rusalii a studenților cehi din Praga - iunie 1848 - și dizolvarea Comitetului național din care făcuseră parte și cehi și germani, disensiunile au izbucnit nu numai între cele două popoare - care de-acum vor deveni două naționalități politice în sens modern - ci și între cehi. Radicalii din Slovanska Lipa simpatizau cu „a doua revoluție” din octombrie din Viena, iar conservatorii lui Jan Erazim Vocel și liberalii lui Karel Havlicek se întorceau către ei, acuzându-i de trădare. Lupta dintre ei s-a consumat și în Parlamentul imperial care se refugiase la Kromeriz, acolo unde liberalii au avut oarecare succes prin impunerea abrogării robotei. Dacă Frantisk Palacky și grupul lui proclamau ideea unei monarhii federale pe criterii etnice, ei erau atacați de radicalii cehi pentru sprijinul pe care îl acordau guvernului imperial în rezolvarea revoluției de la Budapesta.

Luptele din Praga din iunie 1848, așa-numita „revolta de Rusalii” a studenților, a fost interpretată de intelectualii cehi - Frantisek Palacky, de exemplu - prin prisma incapacității guvernului provizoriu al Coroanei Cehe, numit de administrația de la Viena, de a oferi și pregăti adoptarea reformelor care fuseseră cerute anterior împăratului prin petiția din martie același an. În sens invers, a existat o tendință de exagerare a intervenției „brutale” a armatei împotriva revoltei, exagerându-se numărul celor decedați. În fapt a fost vorba de 43 de oameni.

Revolta de Rusalii din Praga din iunie 1848 a studenților cehi conduși de Vaclav Fric a dus la ruperea definitivă a relațiilor dintre liberalii cehi și germani. Acest lucru e cu atât mai surprinzător dacă avem în vedere rapiditatea cu care s-a întâmplat distrugerea „lunii de miere”. Nu mai devreme de martie același an patrioții cehi și germani trimiteau o petiție comună cu revendicări împăratului. Reversul a fost faptul că acel Comitet național derivat din mișcarea lor comună s-a dizolvat și detașamentele cehilor - Solidaritatea - au fost și ele dizolvate. Grupul germanilor le-a reproșat cehilor mișcarea de revoltă, acuzându-i - de fațadă - că prin revolta lor au sabotat, de fapt, revoluția comună împotriva administrației imperiale.

Mișcarea cehilor din Praga anului 1848 și diversele facțiuni care s-au format din acest eveniment au fost „reduse la tăcere” în primăvara anului următor, atunci când noul împărat - Franz Josef I - era deja pe punctul să înfrângă toate mișcările revoluționare de pe cuprinsul monarhiei. Deopotrivă, radicalii democrați, liberalii și conservatorii cehi au fost aduși la ordine. „Radicalismul ceh s-a sfârșit odată cu pregătirile romantico-diletantiste de răsturnare, respectiv cu complotul in mai 1849, în urma căruia a fost decretată starea de asediu în orașul Praga și arestați politicienii democrați. Sub presiunea orientării guvernamentale tot mai critice au fost reduși la tăcere și liberalii - F. Palacky în muncă științifică, F.L. Rieger a plecat în străinătate, iar alții, ca de pildă, Vaclav Vladivoj Tomek au trecut deschis de partea guvernului. În tabăra părăsită a rămas până la urmă numai K. Havlicek care a luptat împotriva inderdicției repetate de editare a ziarelor lui și a apărat cu energie principiile liberale. Dar și el a pierdut lupta, iar la sfârșitul lui 1851 a fost deportat forțat la Brixen”. (Vratislav Vanicek, p. 352)

Una dintre liniile directoare ale Imperiului Austriac în materie de politică externă, imediat după încheierea ultimelor „focare revoluționare” de pe întinsul monarhiei - în 1849 -, s-a întrevăzut în jurul ideii susținute de ministrul imperial de externe, Felix Schwarzenberg. Practic, acesta susținea proiectul unui mare stat german sub patronajul Habsburgilor. Deși Prusia refuzase coroana oferită de Parlamentul Confederației germane - nedorind să ofenseze împărații vienezi - totuși era puțin probabil ca aceasta să accepte revenirea la situație de la începutul secolului. Atunci, monarhii Habsburgi au organizat teritoriile defunctului Sfânt Imperiu Romano - German, cu forma lui intermediară napoleniană de „Confederație a Rinului”, într-o Confederație cu capitala la Frankfurt și sub autoritate austriacă. Într-un final, acest lucru, totuși, s-a petrecut și acum, Prusia acceptând această situație pentru scurtă vreme.

După preluarea tronului imperial austriac de către Franz Josef I monarhia avea drept scop revenirea la statutul de mare putere europeană, după seismele înregistrate de ciclul revoluțiilor de la Viena, Praga, Budapesta și din alte posesiuni ale Imperiului Austriac. Cel responsabil cu politica externă a monarhiei a fost Felix Schwarzenberg. În acest sens, el s-a dedicat uneia dintre ideile anturate de politica externă imperială și care puteau reface statutul „șifonat” de mare putere europeană a monarhiei austriece: proiectul unui mare stat german sub patronajul Habsburgilor.

Diplomația imperială austriacă a susținut puternic, de la finalul anului 1848, proiectul unui mare stat german sub patronajul Habsburgilor vienezi. Statutul Confederației germane cu capitala la Frankfurt fusese unul de natură identică, atunci când acest ansamblu a fost organizat de împărații austrieci imediat după înfrângerea lui Napoleon. Doar că, ulterior, ideea s-a alterat, iar autoritatea împăraților austrieci asupra Confederației germane din anii anteriori Revoluției de la 1848 rămăsese una pur nominală. În scenă erau puse două idei: Mica Germanie, clădită în jurul rivalei monahiei austriece - Prusia - și Marea Germanie, care să includă și Imperiul Austriac.

Proiectul unui mare stat german, care să fie pus sub patronajul împăraților austrieci, a animat gândurile ministrului de externe austriac, Felix Schwarzenberg, mai ales că ar fi dus la creșterea prestigiului și forței Imperiului Austriac. Opoziția Prusiei față de tutela împăraților austrieci în proiectul respectiv a fost - pentru moment - înlăturată și se părea că proiectul „ va avea undă verde” din partea Prusiei. „Aceasta[refacerea poziției de mare putere europeană a monarhiei austriece - n.n] se putea realiza prin crearea unui imperiu de șaptezeci de milioane de locuitori care să includă Germania unificată sub patronajul austriac. Rivalul tradițional în regiune era Prusia, al cărei rege nu intenționa să renunțe la rolul său în procesul de unificare a Germaniei, deși refuzase coroana de împărat oferită de parlamentul de la Frankfurt. Printr-o presiune concertată, membrii familiei Schwarzenberg au reușit să determine Prusia ca la tratativele de la Olomouc din noiembrie 1850 să fie de acord cu refacerea federației germane în forma ei din prima parte a secolului. Dar, gândul răzbunării pentru «umilința de la Olomouc» avea să stăpânească politica prusacă față de Austria până la hotăr

Izbucnit inițial ca un conflict între Imperiul țarist și cel Otoman, în acest conflict întins pe durata a mai bine de 3 ani - Războiul Crimeii - s-au implicat Franța, Anglia, Regatul Sardiniei, iar Imperiul Austriac a pendulat între cele două tabere, fără o implicare activă militar. În schimb, împăratul Franz Josef, care se ocupa efectiv de politica externă a monarhiei după moartea ministrului Felix Schwarzenberg, a încercat să se poziționeze, încercând să obțină avantaje cât mai mari pentru monarhie. Tentația jocului-dublu al împăratului și neimplicarea de partea puterilor câștigătoare - Franța, Anglia, Imperiul Otoman, Regatul Sardiniei - a găsit Imperiul Austriac, la finalul Războiului Crimeii, într-o poziție de izolare diplomatică. Mai mult, monarhia a pierdut confruntarea din nordul Italiei cu dinastia de Savoya, care era pe drumul ei de unificare a Italiei moderne.

Politica externă a Imperiului Austriac a fost preluată de împăratul Franz Josef după moartea ministrului de externe, Felix Schwarzenberg. La scurt timp după acest fapt, a izbucnit Războiul Crimeii, care, inițial, se prefigura drept o confruntare „în doi”: Imperiul Rus și cel Otoman. Franța și Marea Britanie, au blocat visul sud-estic european al țarilor și s-au implicat de partea otomanilor.

Poziția Imperiului Austriac în Războiul Crimeii a fost una ambiguă, încă de la începutul conflictului. Având în vedere sprijinul militar acordat de țar în reprimarea revoluțiilor de la 1848 de pe întinsul monarhiei austriece, precum și colaborarea anterioară din cadrul Sfintei Alianțe, țarul s-a așteptat dacă nu la o alianță militară, măcar la o neutralitate binevoitoare a monarhiei austriece. Împăratul Franz Josef s-a plasat în debutul Războiului Crimeii într-o postură de neimplicare împotriva Imperiului țarist, dar, în fapt, a somat administrația de la Sankt Petersburg să se retragă din Țara Românească și Moldova.

Cu ajutorul flotei, trupele franco-engleze au debarcat în Crimeea în 1854. Peste un an, în coaliția antirusă a intrat și Sardinia. Cucerirea Sevastopolului și superioritatea copleșitoare numerică și tehnică a aliaților l-au silit pe țar să ceară pace în 1856. Congresul de la Paris obliga Imperiul Rus să cedeze sudul Basarabiei, care revenea Moldovei, și își lua adio - pe moment - de la controlul asupra gurilor Dunării, trebuind să accepte un control internațional al navigației pe fluviu.

După retragerea armatelor ruse din Principatele Dunărene - Țara Românească și Moldova - armatele imperiale austriece le-au ocupat în timp de trupele franco-engleze debarcau în Crimeea. În timp ce Regatul Sardiniei s-a alăturat coaliției turco-franco-britanică, iar dezastrul se prefigura pentru Imperiul Rus, monarhia austriacă, deși Marile Puteri insistau pentru o intrare în conflict a acesteia de partea coaliției antiruse, prin împăratul Franz Josef a decis să rămână departe de conflict. Acest lucru a atras izolarea diplomatică a Imperiului Austriac care, la Congresul de Pace de la Paris de la încheierea Războiului Crimeii, a fost nevoit să se retragă din Principatele Dunărene.

La câțiva ani după încheierea Războiului Crimeii Franz Josef s-a văzut implicat într-o nouă conjunctură politică din care Imperiul Austriac a ieșit pierzător. Procesul de unificare al statului italian modern era în plină desfășurare militară, în jurul dinastiei Savoya a regilor Sardiniei și a energicului său ministru, Camillo Cavour. Alianța acestora cu Napoleon al III-lea le-a oferit forța și „spatele” pentru confruntarea militară cu monarhia austriacă pentru teritoriile din nordul Italiei. După două bătălii la distanță de doi ani - Magenta și Solferino - s-a încheiat o pace la Zurich prin care monarhia austriacă renunța la Lombardia în favoarea tânărului stat italian modern. „În campania din 1859 armata austriacă a suferit o serie de înfrângeri în nordul Italiei și deoarece comanda ei a fost preluată (pentru prima și ultima oară) de însuși împăratul Franz Joseph I, ea a fost înfrântă și de armatele aliate franco-sardineze în bătălia decisivă de la Solferino. Pacea negociată la Zurich de Napoleon III a fost obținută de Austria în schimbul pierderii pierderii Lombardiei (Milano)”. (Vratislav Vanicek, p. 354)

După încheierea Revoluției de la 1848 sistemul de politică internă din Imperiul Austriac a fost denumit generic „sistemul lui Bach”. Denumirea derivă de la arhitectul acestui sistem, avocatul vienez Alexander Bach, și în principiu a însemna restaurarea absolutismului monarhic al Habsburgilor. Numit și neoabsolutismul lui Bach, sistemul a debutat prin Decretele de Crăciun din 1851 care au abrogat constituția scrisă în contextul lunilor ulterioare declanșării Revoluției de la 1848. Trebuie menționat faptul că actul constituției a rămas unul scriptic și niciodată intrat în funcțiune.

Istoriografia a lipit peste deceniul ulterior Revoluției de la 1848, în ceea ce privește situația internă a Imperiului Austriac, numele de neoabsolutismul lui Bach. Numele provine de la avocatul vienez Alexander Bach, membru în guvernul numit după declanșarea revoluției din Viena. El a fost ajutat în crearea „sistemului lui Bach” - în fapt o reîntoarcere la stilul absolutismului monarhic dinaintea lunii martie 1848 - de K.F.Kubeck, prințul Schwarzenberg, și de alți membrii anturați puterii în perioada guvernului fostului cancelar, Metternich.

Consiliul ministerial al Imperiului Austriac, de după înăbușirea mișcărilor revoluționare de pe întinsul monarhiei, era prezidat de împăratul Franz Josef și secondat de Alexander Bach, care avea în subordine toate structurile administrației centrale, cu excepția armatei și poliției care erau subordonate direct împăratului. Acest regim neoabsolutist, cunoscut în istoriografie sub numele de „sistemul lui Bach”, a debutat prin așa-numitele Decrete de Crăciun din 1851 prin care Bach, nu doar că a pus în paranteze constituția statului care era în fază de proiect, ci a abrogat-o.

Decretele de Crăciun din 1851, redactate de cabinetul lui Alexander Bach, întorceau înapoi o bună parte dintre reformele asupra cărora împăratul Ferdinand convenise să le înfăptuiască în contextul revoluției de la 1848. Având în vedere că noul împărat, Franz Josef, nu promisese nimic niciunei tabere de revoluționari, iar între timp toate „focarele” revoluționare fuseseră înfrânte, Bach a rescris prin Regulamentele Organice și reinstituit multe dintre principiile guvernării absolutiste anterioare izbucnirii revolutiei de la 1848. Singurele câștiguri ale revoluției - păstrate - au fost abolirea iobăgiei, egalitatea în fața legii și libertatea religioasă.

Decretele cabinetului lui Bach restricționau autonomia provinciilor componente ale Imperiului Austriac - concesia era legată de câteva fărâme de autonomie la nivelul localităților - iar consilierii locali trebuiau să depună jurământ de credință față de împărat. Una dintre măsurile discutate și luate în deceniul cunoscut sub numele de neoabsolutismul lui Bach a fost legat și de relația dintre Stat și Biserică. Un Concordat între Sfântul Scaun și împărat a fost semnat care reînnoda colaborarea strânsă dintre Biserică și autoritatea centrală a monarhiei, întreruptă de Maria Tereza în secolul trecut. „Politica internă s-a bazat în mod tradițional pe conlucrarea strânsă între guvern și biserică - în acest sens un rol important a avut preceptorul împăratului, viitorul arhiepiscop de Viena, cardinalul J.O.Rauscher. Încă din 1850 a fost anulată placetum regium (încuviințarea suveranului), conform căreia dispozițiile papei puteau fi publicate și aplicate în Austria doar cu încuviințarea suveranului. În 1855 a fost încheiat concordatul între Sfântul Scaun și guvernul de la Viena. Acest acord a conferit bisericii din imperiu privilegii mari - a fost scutită de controlul din partea statului și

În ceea ce privește teritoriile cehe ale Imperiului Austriac, anii neoabsolutismului lui Bach au reprezentat un regres din perspectiva politică a mișcării naționale a cehilor. Însă, din altă optică, mișcarea a primit un imbold „subteran” prin transformarea lui Karel Havlicek, refugiat forțat de autoritățile imperiale la Brixen, într-un adevărat „mucenic” cu ocazia înmormântării lui din 1856. Altfel, la nivel administrativ, structura funcționărimii din Coroana Cehă a fost sistematizată în acești ani, iar ea a rezistat timp de un secol, până după cel de-al doilea război mondial.

Deceniul care a urmat Revoluției de la 1848 și denumit în literatura de specialitate după numele arhitectului ei - neoabsolutismul lui Bach - a reprezentat un regres pentru mișcarea politică națională a cehilor. Orele de limba cehă au fost reduse ca număr din programa școlilor iar poliția a fost însărcinată cu controlul unor instituții precum Muzeul Național, unde Frantisek Palacky - cu toate că în acest moment era în favoarea unei federalizării a monarhiei și nu pentru independența teritoriilor cehe -, a fost îndepărtat din comitetul muzeului. El s-a retras în lumea cercetării științifice.

Paradoxal, politica ministrului de stat Alexander Bach în teritoriile Coroanei Cehe, nefavorabilă sub aspectul politicii instituționale mișcării naționale a cehilor, a avut un efect de bumerang deoarece a oferit un „boost” mișcării. Karel Havlicek, care fusese domiciliat forțat de autorități în 1851 la Brixen, a murit în 1856, iar moartea acestuia a fost receptată și transformată cultural și social într-o luptă națională a cehilor împotriva autorităților imperiale austriece. Havlicek a fost numit în epocă „mucenicul de la Brixen”.

Dacă pentru mișcarea națională a cehilor perioada neoabsolutismului lui Bach a fost un regres, în care mișcării i-au fost retezate „aripile” politice și redusă la rolul cultural, pentru administrația teritoriilor cehe anii cabinetului vienez al lui Bach s-au dovedit un lucru benefic. Mai exact, reforma structurală a administrației provinciale a însemnat crearea unor paliere juridice care au rezistat timp de un secol, până la finalul celui de-al doilea război mondial. La nivelul inferior se afla comuna, care avea un statut autonom, iar ierarhic, la nivel superior au fost desemnate districtul, iar instituțional, cancelariile guvernatorilor au fost plasate în subordinea ministerului de interne.

Unul dintre aspectele pozitive ale neoabsolutismului lui Bach pentru teritoriile Coroanei Cehe a fost politica mai mult decât liberală a cabinetului imperial în ceea ce privește comerțul, industria și activitatea întreprinzătorilor, autoritatea centrală lăsându-le acestora mână liberă de acțiune. Din această perioadă datează înființarea Camerelor de Comerț și Industrie care s-au organizat pe regiuni. Mai mult, cabinetul lui Bach a venit - legislativ - în întâmpinarea industriașilor prin liberalizarea comerțului și industriei. A fost emis un Regulament care făcea uitate ultimele rămășițe ale sistemului medieval al breslelor meșteșugărești.

În ceea ce privește învățământul din teritoriile Coroanei Cehe după Revoluția de la 1848 transformări importante au avut loc, acestea fiind rodul contribuției contelul Lev Thun, numit ministru de resort. El a făcut notă discordantă față de concepția de până atunci în ceea ce privește învățământul și a reformat sistemul prin punerea accentului necesar și corect pe caracterul științific al studiilor și pe traseul activității de cercetare al profesorilor universitari. Filologia, decăzută din drepturi, a fost repusă și readusă la același statut cu celelalte facultăți ale universităților.

Dacă din punctul de vedere al mișcării naționale a cehilor, neoabsolutismul lui Bach a fost o frână evidentă, din punct de vedere al dezvoltării industriei, economiei și al reformei învățământului, segmentul temporal ocupat de cabinetul lui Bach din istoria Imperiului Austriac a fost unul favorabil pentru teritoriile cehe. Chiar și așa, regimul neoabsolutist nu putea supraviețui foarte mult, fiind clătinat din interiorul și exteriorul monarhiei de insuccesele militare și de subțirimea vistieriei imperiale.

Cabinetul lui Alexander Bach a fost depus în 1859 de către împăratul Franz Josef, fiind găsit răspunzător pentru situația grea a vistieriei imperiale, care era goală după aproape un deceniu de regim al avocatului vienez, Bach. Momentul care a pus capăt guvernului lui Bach a fost înfrângerea - pe lângă insuccesele legate de conflictul anterior al Marilor Puteri din Crimeea și izolarea diplomatică a monarhiei austriece - a fost reprezentat de înfrângerea militară a trupelor imperiale în nordul Italiei, care tocmai se constituia ca stat modern, la Magenta.

În 1859 după un deceniu de când cabinetul lui Alexander Bach era la guvernarea Imperiului Austriac, neoabsolutismul lui Bach a luat sfârșit prin destituirea acestuia din funcție de către împăratul Franz Josef I. La dosarul eșecurilor lui Bach se adăugase traseul financiar dezastruos al monarhiei, precum și eșecul major internațional din contextul Războiului Crimeii în urma căruia, la Congresul de pace de la Paris, monarhia s-a găsit izolată diplomatic. Punctul de „rupere” a fost constituit acum de înfrângerea suferită de armata imperială în campaniile din nordul Italiei, de la Magenta, în fața Regatului Sardiniei, care desfășura operațiunile a ceea ce avea să de vină, în curând, statul italian unificat modern.

După demiterea cabinetului lui Bach, împăratul Franz Josef I a emis numita Diploma din octombrie, din 1860, care era imaginată drept viitoare formă cadru de funcționare - un fel de constituție - a monarhiei austriece. Ea cuprindea normele juridice de funcționare instituțională pentru fiecare regiune și provincie istorică din imperiu, restabilind principiile istorice ale guvernării regatelor membre ale monarhiei, într-o formă federativă. În scurt timp, împăratul a renunțat la idee în favoarea puterii centralizate a administrației imperiale, bazându-se pe corpul de funcționari din teritoriu ai împăratului. Firul director al împăratului pentru buna funcționare a monarhiei era ideea potrivit căreia el era „primul funcționar al țării”.

Noul cabinet al Imperiului Austriac după demiterea lui Alexander Bach de către împăratul Franz Josef a fost condus de Anton Schmerling. La scurt timp după numirea acestuia în fruntea guvernului imperial, el a pus în practică așa-numita Constituție din februarie. Transformările legislative simbolizate prin această lege directoare puneau pachetele legislative printr-un dublu filtru de aprobare, împăratul fiind ultimul decident. „Consiliul imperial era format din două camere: camera lorzilor care întrunea membrii ereditari sau membrii numiți de suveran și prelații religioși și camera deputaților formată din delegații dietelor țărilor. Adoptarea fiecărei legi se făcea după obținerea acordului celor două camere și ale suveranului. Prerogativele parlamentelor țărilor cehe erau relativ limitate, iar în timpul alegerilor era aplicată teoria reprezentării intereselor. Femeile și persoanele dependente economic erau excluse de la vot, iar restul era inclus în curiile electorale, în funcție de avere. În felul acesta, a fost avantajat în mod neproporțional grupul restrâns al proprietarilor de terenuri și al latifundiarilor bogați”. (Vratislav Vanicek, p. 357)

În preajma numirii noului guvern imperial de împăratul Franz Josef, condus de Anton Schmerling, în teritoriile cehe mișcarea națională trecea la un alt nivel. Cererile politice ale acesteia erau exprimate și popularizate - fiind diferența majoră față de deceniile precedente - de intelectualitatea cehă în rândul maselor. Frantisek Ladislav Rieger a publicat în primul număr din Narodni listy revendicările politice ale cehilor.

Ceea ce au realizat intelectualii patrioți cehi până în ajunul Revoluției de la 1848 a fost să „redescopere” literar istoria și „națiunea cehă”. Pasul următor a fost cel ulterior evenimentelor de la 1848 când mișcarea cehilor împotriva autorității imperiale, plecată la drum comun cu cea a germanilor din teritoriile Coroanei Cehe, s-a disociat de aceasta și a lansat apelul pentru câștigarea drepturilor politice pentru „națiunea” cehă. Pasul realizat mai departe a fost cel de „popularizare” a națiunii cehe pentru cultivarea sentimentului național în rândul maselor pentru a sprijini mișcarea politică națională.

Ceea ce a ajutat la răspândirea și popularizarea în rândul populației cehe a ideilor naționale și a programului politic național al cehilor de către intelectualii-lideri ai acesteia au fost un cumul de factori. În primul rând dezvoltarea industriei și accelerarea mobilității sociale, print-cultura (în termenii lui Ernest Gellner, adică răspândirea informației scrise din ce în ce mai multă și mai rapidă) și progresul alfabetizării au produs aderența sentimentală a populației la creațiile culturii superioare ale intelectualilor. În ultimă instanță, atingem punctul în care națiunea „demonstrată” de către intelectuali - „sacralizată”- cerută politic și teritorial (cu subiect și predicat, după 1848), trebuia asamblată și demonstrată, literal în stradă.

După depunerea cabinetului lui Bach și numirea de către împăratul Franz Josef în fruntea guvernului imperial a lui Anton Schmerling, în teritoriile cehe, F.L.Rieger a publicat în primul număr din Narodny listy ceea ce a devenit drept primul program politic sintetizat al mișcării naționale cehe. El cerea drepturi egale pentru cehi și germani, libertăți sociale pentru cetățeni și o autonomie extralărgită pentru Coroana Cehă în cadrul Imperiului Austriac. „Unele cereri au fost considerate atât de justificate încât au fost dezbătute și adoptate de consiliul imperial în vara lui 1861. Dar cererea de recunoaștere a poziției speciale a țărilor Coroanei cehe a fost respinsă de consiliul imperial, deși nobilimea promisese că o va sprijini. De aceea, deputații cehi au hotărât că nu vor mai participa la dezbaterile consiliului. În 1864 în parlamentul țării a fost impusă în comun împărțirea școlilor medii în școli cehe, germane și mixte. Împărțirea învățământului tehnic în limba cehă și limba germană în 1869 a oferit o nouă probă de emancipare lingvistică și socială a etnicilor cehi”. (Vratislav Vanicek, pp.357-358)

În contextul în care anumite drepturi politice cerute de F.L.Rieger pentru teritoriile cehe dinspre guvernul imperial vienez și acordare lor de către cabinetul lui Anton Schmerling, orașele au obținut - și mai ales consiliile lor - autonomie decizională în ceea ce privea administrarea fondurilor publice. Această politică, cu semne de descentralizare economică, a contribuit la dezvoltarea orașelor cehe cu impact pozitiv asupra transporturilor și învățământului din teritoriile cehe.

Frantisek Ladislav Rieger, publicistul și unul dintre membrii mișcării naționale cehe - care ceruse public drepturi politice pentru populația din Coroana Cehă din partea guvernului imperial vienez - a marșat, după victoria „de etapă” obținută, mai departe pe traseul cultivării conștiinței naționale în rândul oamenilor. În acest moment, doar un grup mic de intelectuali erau conștienți de particularitatea națională a cehilor și nevoia de autodeterminare. El a publicat un Dicționar științific și s-a luptat pentru construirea Teatrului provizoriu unde, din 1864, s-au ținut reprezentații de teatru în limba cehă.

În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe fondul dezvoltării programului politic al mișcării naționale cehe din Imperiul Austriac, au apărut intelectuali, membrii de marcă ai segmentului social și cultural, care s-au impus în domeniile lor, devenind un port-drapel pentru mișcarea cehă, în paralel cu publiciștii și activiștii politici. Societatea Sokol, ansamblul coral Hlahol, societatea Umelecka beseda precum și numele din operă - B. Smetana, poezie - V. Halek, publicistică - F.L.Rieger, J. Neruda, pictură - J. Manes, J. Cermak, au fost câteva dintre aceste personalități și asociații care au reprezentat, pe tărâm cultural, revendicările politice ale cehilor.

Practic, la un deceniu după Revoluția de la 1848 și după divergențele legate de revolta de Rusalii a studenților din Praga și poziționările ulterioare, mișcarea națională a cehilor - liderii ei - s-au distanțat în mai multe tabere cu viziuni diferite asupra modului de realizare a programului politic al cehilor. Din confruntarea lor s-a deslușit linia, firul ideilor directoare după care se va ghida mișcarea națională cehă spre finalul secolului. „Alături de gruparea bătrânilor cehi (F. Palacky, F.L.Rieger) au început să se impună și tinerii cehi radical democrați (K. Sladkovsky) la care a aderat și publicația Narodni listy editată de J. Gregr. Cele două direcții au intrat sub o presiune mult prea mare pentru a se putea despărți definitiv, iar polemica dintre ele a dovedit de multe ori lipsa de cultură politică. Cu toate acestea, au contribuit la o anumită șlefuire a opiniilor liderilor politici cehi, al căror apogeu l-a reprezentat broșura lui Palacky «Ideea unui stat austriac»(1865). Autorul ei a formulat clar opinia că numai o Austrie federalizată, formată din structuri autonome, delimitate în funcție de componența națională, tradițiile istorice și nevoile economice avea perspecti

Impunerea lui Otto von Bismarck drept cancelar al Regatului Prusiei a însemnat reluarea într-o cheie complet nouă a problemei unificării principatelor germane. Dincolo de rivalitatea dintre dinastia de Habsburg și Hohenzollern, care mergea înapoi în timp până în preajma războiului de succesiune a tronului Mariei Tereza, în primele decenii ale secolului al XIX-lea - după dezmembrarea Sfântului Imperiu - s-au impus două mari concepții de unificare a principatelor germane: Mica și Marea Germanie. Dacă cel de-al doilea prevedea un mare stat german sub patronajul Habsburgilor austrieci, iar regii prusaci au acceptat diplomatic - mai mult sau mai puțin contondent această variantă - din momentul accederii lui Bismarck în postul de cancelar al Prusiei, balanța a înclinat în favoarea Micii Germanii, imaginată în jurul Prusiei. Iar până la un conflict militar care a dus Imperiul Austriac în pragul dezastrului nu a mai fost decât un pas.

Unificarea principatelor și ducatelor germane într-un stat german a fost imaginată în primele decenii ale secolului al XIX-lea sub forma a două proiecte: Mica și Marea Germanie. Dacă primul proiect ar fi însemnat unirea statelor germane din Confederație în jurul Prusiei și fără aderența Habsburgilor austrieci, cel de-al doilea proiect discutat în Parlamentul de la Frankfurt al Confederației germane prevedea edificarea unui superstat german sub tutela Habsburgilor vienezi. Dacă această variantă a fost acceptată formal, ea a început să fie contestată și respinsă în momentul în care Otto von Bismarck a devenit cancelar al Prusiei.

Dacă până în preajma Revoluției de la 1848 Hohenzollernii Prusiei, mai mult din complezență pentru Habsburgii austrieci, au refuzat coroana unui viitor stat german care să includă statele Confederației germane, după mișcările revoluționare opinia majoritară a devenit cea care susținea proiectul Micii Germanii. Acest lucru însemna unificarea Germaniei în jurul Prusiei. Deși formal împărații vienezi dețineau în continuare autoritatea asupra Confederației germane, aveau loc discuții între ei și Prusia pentru soluția privind agregarea unui stat pe ruinele fostului Sfânt Imperiu Roman de Națiune Germană.

După alianța dintre Imperiul Austriac și Prusia în contextul războiului cu Danemarca pentru provincia Schleswig, tratatul semnat la Brol Gastein a ascuțit, de fapt, tensiunile latente între cele două state. Ele s-au amplificat ulterior, având în vedere divergențele privind modul de constituire a viitorului stat german care să includă statele Confederației, iar situația internă a Imperiului Austriac, date fiind mișcările centrifuge ale naționalităților politice - cehi, polonezi, italieni -, i-au oferit cancelarului Prusiei, Bismarck, spațiu de manevră politică și impunere.

Slăbiciunile interne din Imperiul Austriac, cauzate de mișcările de autodeterminare ale naționalităților care făceau parte din monarhie - cehi, polonezi, italieni - alături de poziția de circumspecție din acest moment - 1866 - a Marilor Puteri față de monarhia austriacă, au oferit motive suficiente cancelarului Prusiei, Otto von Bismarck, pentru a tranșa problem „statului german” în favoarea conceptului unificării în care Prusia și nu Imperiul Austriac să fie pivotul central. Bismarck știa, având în vedere recordul de înfrângeri recente ale armatelor imperiale austriece, că în cazul izbucnirii unui conflict, Prusia are toate șansele să îl câștige. În prealabil, el s-a asigurat de neutralitatea Franței și a Marii Britanii în problema germană. „[...]alianța majorității statelor din federația germană nu s-a dovedit eficientă din punct de vedere militar pentru Austria. Încă de la începutul campaniei militare din 1866, armatele prusace au obținut o serie de succese rapide pe teritoriul federației germane. Garnizoanele austriece din Bad Gastein au părăsit țara fără să lupte. Pe de altă parte, o înfrângere dezastruoasă a suferit și aliatul Prusiei - regele Victor Emanuel II care domnea în

Regatul Prusiei, constituit din teritoriile Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană în debutul secolului al XVIII-lea cu acordul Habsburgilor austrieci, care dețineau și coroana imperială, a manevrat diplomatic în primele decenii ale Secolului Luminilor, în garda reverenței față de Habsburgii vienezi. Primul semn al ambițiilor contondente ale Prusiei a fost implicarea regatului în războiul pentru succesiunea tronului vienez al Mariei Tereza. Luptele au continuat apoi în cadrul Războiului de 7 Ani și al altor conflicte, dar în linii generale Habsburgii au avut un ascendent față de Hohenzollernii Prusiei. Aspectul a fost dovedit și de faptul că Habsburgii au organizat Confederația germană după războaiele napoleniene, cu capitala la Frankfurt, și a căror președinție o dețineau.

În conflictul prusaco-austriac din 1866 operațiunile militare majore s-au consumat pe teritoriile cehe ale monarhiei austriece. Mulți dintre soldații din armata imperială au fost recrutați dintre locuitorii din Coroana Cehă. Istoricii au reținut dezamăgirea și frustrarea cehilor după ce guvernul vienez a lăsat în seama administrației din Praga refacerea distrugerilor din timpul războiului. De această situație a încercat să profite cercul antiaustriac din teritoriile cehe - nu foarte numeros - care, cu sprijinul armatelor prusace, au răspândit foi volante cu mesaj antiaustriac - dar fără rezultate serioase - și intitulat „Plânsul Coroanei cehe”.

După insuccesul în fața Prusiei, Imperiul Austriac a ieșit din schema și discuțiile viitorului stat german, care va fi realizat în următorii ani din inițiativa Prusiei. Pierzând statutul și încă o treaptă de viteză în fața Franței și Marii Britanii și, în curând, în fața Germaniei creată după schița și pe scheletul Prusiei, Imperiul Austriac s-a orientat spre sud-est, spre probleme din Peninsula Balcanică.