Împărații Habsburgi, regi ai Boemiei și margrafi ai Moraviei
Deziluzia Luminilor și îmbrățișarea Romantismului
autor Alexandru Cristian Enescu, octombrie 2017
În cadrul Imperiului Austriac, numit oficial în acest fel din 1804, Regatul ceh și Margrafiatul Moraviei reprezentau entități independente formal în cadrul monarhiei. Împăratul domnea ca rege ceh și margraf al Moraviei. Finalul conflictelor a adus schimbări de substanță în ceea ce privește raportul dintre guberniile provinciilor cehe și administrația aulică de la Viena. De jure, acestea rămâneau valabile, dar rolul lor de facto față de secolul precedent a fost diminuat. Decizia politică era centralizată în capitala Imperiului Austriac, la Viena. Geografia socială și culturală a Imperiului Austriac în secolul al XIX-lea era una dintre cele mai diverse. Dificultatea administrării unui divers stat format din componente, ele însele cu o lungă tradiție politică - Coroana Cehă, Regatul Ungariei, părți din Regatul Poloniei -, era dublată de dificultatea aducerii într-un punct comun a multiplelor popoare și naționalități. Al treilea nivel de dificultate al administrării unui asemenea stat globe-trotter era dat de diferențele de viteză economică și culturală dintre diferitele provincii ale monarhiei, moștenite din secolele precedente.

Reflexul intelectualității europene față de neîmplinirile Iluminismului, în dezamăgirea reprezentată de dimensiunea „promisiunilor” ideilor ademenitoare ale acestuia și frustrarea nerealizării lor ulterioare, s-a răsfrânt în romantism. Născut din această tensiune, romantismul a interiorizat sentimentul, iar această stare și mod de viață a diluat până la disipare frontiera dintre realitate, mit și fantezie. Sub aceste auspicii s-au creat și modificat multe dinte miturile naționale cehe - valabil și în cazul mișcării naționale a românilor - exacerbări care au persistat până în apropierea zilelor noastre în manualele de istorie. Mai puternic decât romantismul, în Europa Centrală s-a manifestat curentul Biedermeier, care însemna acceptarea liniștită a traseului existențial, refugiu în familie, morală și hărnicie.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
A doua jumătate a secolului al XVIII-lea a adus la nivel european - în monarhia habsburgică de asemenea -, sfârșitul „lumii structurilor mici” (Vratislav Vanicek). Difuzarea pe spații largi a ideilor Iluminismului, contestarea drepturilor feudale ale marii nobilimi, dezvoltarea industriei, extinderea autorității centrale asupra teritoriilor pe care le clama și anturarea lor juridică, circulația mai rapidă a informației și pe spații mai mari, au contribuit la spargerea „frontierelor din interiorul frontierelor” regatelor europene.

Particularitatea teritoriilor cehe din cadrul Imperiului Austriac - denumit astfel din 1804 - din debutul secolului al XIX-lea, era dată de faptul că grupul etnic al cehilor avea nevoie de limba germană - decretată de către Habsburgi drept mandatorie - pentru a evolua pe scara socială. Practic, limba administrației și învățământului era limba germană, limba cehă rămânând limba de comunicare la nivelul păturilor medii și joase din teritoriile cehe.

Trebuie menționat faptul că în debutul secolului al XIX-lea grupul patrioților cehi, grup care conștientiza particularitatea etnică a acestora în comparație cu populația germană, era unul extrem de mic. Marea masă a populației cehe nu avea niciun fel de sentiment al conștiinței naționale. În aceste prime decenii conviețuirea dintre cehii și germanii din Coroana Cehă era una liniștită, cu mențiunea că mișcarea națională a germanilor se afla deja în curs de dezvoltare, cea a cehilor urmând un curs mai lent. Grupul evreilor era unul „indecis” dar numeric, în acest punct al istoriei, înclina spre mișcarea națională a germanilor din Coroana Cehă.

Spre finalul secolului al XVIII-lea mutațiile produse la nivelul societăților europene au însemnat „spargerea lumii structurilor mici” (Vratislav Vanicek). Diseminarea ideilor Iluminismului pe spații largi, contestarea drepturilor politice ale marii nobilimi, dezvoltarea industriei, extinderea autorității capitalei asupra teritoriilor pe care le deținea regatul în cauză, circulația mai rapidă și pe distanțe mai mari a informației au determinat demolarea acestor „frontiere dintre frontiere”. „Aceste procese sunt definite și ca sfârșitul lumii structurilor mici. Dacă în trecut cea mai mică unitate administrativă, adică domeniul (patrimonium) sau orașul formau o lume închisă în sine, între hotarele căreia se desfășura de fapt întreaga viață a majorității populației și care de obicei nu depășeau orizontul ei spiritual, acum oamenii au fost integrați în structuri superioare, mai ample și mai numeroase. Iar principala nouă identitate a devenit poporul sau ideologia naționalismului care treptat a înlocuit identificarea mai veche bazată pe dreptul populației de a face parte dintr-o anumită țară ca ansamblu politic”. (Vratislav Vanicek)

Dezamăgirea produsă de așteptările pe care oamenii le aveau de la întregul ansamblu de idei, teorii iluministe - unele dintre ele puse în practică în decursul secolului al XVIII-lea - și neîmplinirile apărute după terminarea războaielor napoleniene, a dus la o reacție inversă contra raționalismului și iluminismului. Reflexul a fost mișcarea romantică și interiorizarea sentimentelor, inclusiv cele naționale, aflate în dezvoltare. Secolul „cetățenilor Lumii” cum se intitulau și simteau - în sinceritatea lor, mulți dintre filosofii Luminilor - s-a „scufundat”, fiind considerat prea abstract de către romantici.

Dacă la jumătatea secolului (1757), Voltaire nu resimțea nicio jenă atunci când îl felicita pe Frederic cel Mare, regele Prusiei, pentru victoria repurtată împotriva armatelor franceze la Rossbach, în preajma Revoluției Franceze raționamentele se schimbă, fiecare individ fiind asamblat în noul organism creat al națiunii. Mișcarea produsă în paralel a însemnat respingerea raționalismului împins la extrem al Iluminismului, drept abstract, de către reprezentanții Romantismului.

Reflexul intelectualității europene față de neîmplinirile Iluminismului, în dezamăgirea reprezentată de dimensiunea „promisiunilor” ideilor ademenitoare ale acestuia și frustrarea nerealizării lor ulterioare, s-a răsfrânt în romantism. Născut din această tensiune, romantismul a interiorizat sentimentul, iar această stare și mod de viață a diluat până la disipare frontiera dintre realitate, mit și fantezie. Sub aceste auspicii s-au creat și modificat multe dinte miturile naționale cehe - valabil și în cazul mișcării naționale a românilor - exacerbări care au persistat până apropierea zilelor noastre în manualele de istorie. Mai puternic decât romantismul, în Europa Centrală s-a manifestat curentul Biedermeier, care însemna acceptarea liniștită a traseului existențial, refugiu în familie, morală și hărnicie.

Reflexul dezamăgirii neîmplinirilor sociale derivate din contrastul dintre speranțele extrase din ideile iluministe și neîmplinirii lor ulterioare a dat naștere unui curent nou, romantismul. El „a detronat raționalismul rece și suveran al comportamentului omenesc, așezând în locul lui inima, sentimentul, fantezia. Simțirea romantică a șters granițele dintre realitate și mit, iar timpul omului luminat și rațional, animat de convingerea optimistă că progresul spiritului omenesc nu putea fi stăvilit a fost înlocuit de individul romantic și nemulțumit care suferea din cauza contradicțiilor existente între idealurile lui irealizabile și realitatea înconjurătoare lipsită de fantezie. În locul caracterului ponderat clasicist criteriul perfecțiunii estetice a devenit goticul medieval ca expresie a nostalgiei după integritatea pierdută a civilizației europene. În concepția romanticilor expresia ei artistică a fost catedrala gotică, ceea ce a determinat renașterea spiritului religios, mai ales catolic”. (Vratislav Vanicek)

Romantismul a pătruns în artă și în toate aspectele vieții și a devenit, fără a greși, un adevărat mod de viață. Natura liberă a fost interpretată de aristocrația cehă - politic - care a lepădat raționalismul francez pe liberalismul englez, schimbând, de exemplu, aranjarea grădinilor pe care le dețineau, din stilul francez, într-un englezesc. Tot romantismului i se datorează și ideea generică potrivit căreia poporul - se naște acum „caracterul, specificul popular” - deține încă din cele mai vechi basme și povești pe care le-a generat tocmai particularitățile nealterate ale lui, ceea ce îl individualizează de alte etnii conlocuitoare de pe întinsul aceluiași stat.

Romantismul secolului al XIX-lea a iradiat dinspre spațiul german în teritoriile cehe, fiind adoptat și preluat de intelectualitate - un grup încă mic în debutul secolului al XIX- lea - el fiind responsabil de cultivarea și redescoperirea tradițiilor, istoriei și caracterului național al cehilor. Cultul romantic al trecutului a fost accesat de intelectualitatea cehă și, din dorința de a trimite cât mai mult în trecut originea poporului, a generat distorsionări și, uneori, adevăruri „pe marginea” adevărului istoric, doar pentru a demonstra vechimea propriului popor. În acest șablon s-a desfășurat competiția „națională” dintre cehii și germanii din Coroana Cehă, care își dezvoltau mișcarea națională.

În teritoriile central-europene s-a impus, mai accentuat decât romantismul, curentul Biedermeier. Pornit dintr-un trunchi comun, acest mod de viață s-a diferențiat de romantism prin accentul pus pe familie, hărnicie și acceptare, toate fiind generatoare de fericire. „Născut din același sentiment de viață ca și romantismul, acest curent nu a apelat la tragismul gestului titanic sau la refugiul în evul mediu gotic. În concepția lui, omul era împăcat cu soarta sa, găsindu-și fericirea în resemnarea liniștită în sânul familiei, într-o viață morală și harnică. Natura care îl înconjura nu era un scenariu romantic și sălbatic, ci un ținut idilic înnobilat de munca omenească. Dacă romantismul a fost mai degrabă un stil cultural decât un stil de viață, influențând toate domeniile artistice, curentul biedermeier a reprezentat opusul lui, influența lui limitându-se la domeniul artelor aplicate și al distracției populare. Dragostea față de familiei și față de patrie (invocată atât de des ca «mama patrie», supunerea în fața voinței divine și a ordinei invariabile creată de ea - acestea au fost virtuțile cele mai apreciate de biedermeier care s-au manifestat plenar și în literatura cehă încă din

Cu toate că, după înfrângerea lui Napoleon Bonaparte și constituirea Sfintei Alianțe, atmosfera generală în mediul central-european indica o restaurare a vechiului sistem politic al privilegiului nobiliar, în fapt, Marea Revoluție Franceză și Iluminismul au plantat semințe care au semnalizat trecerea spre un alt set de norme, politică și mod de viață: liberalismul. În teritoriile cehe, cu toată restaurația sistemului legitimității nobiliare de către Habsburgi - după scurtcircuitul cauzat de războaiele napoleniene - grupul intelectualilor liberali a acționat în direcția impunerii unor drepturi civile în „constituțiile” statului.

Iluminismul și Marea Revoluție Franceză de la finalul secolului al XVIII-lea au plantat semințele liberalismului ulterior din teritoriile regatelor europene. Cu intensitate mai mică sau mai mare - în funcție de puterea tradițiilor politice din fiecare regat european, liberalismul a fost îmbrățișat de o parte a intelectualității contemporane de la începutul secolului al XIX-lea. El avea drept piatră de încercare tentativa de impunere în „constituțiile” statelor obligativitatea respectării unor minime drepturi fundamentale ale oamenilor.

În teritoriile Coroanei Cehe, chiar dacă constituirea Sfintei Alianțe din 1815 a însemnat securizarea militară a sistemului tradițional politic al privilegiului și legitimității nobiliare, ideile liberale și-au găsit încet-încet adepți printre intelectualii cehi. Frantisek Palacky, cel care va deveni unul dintre liderii mișcării naționale a cehilor din deceniile următoare, deși conștient de numărul mic al liberalilor cehi din acel moment, se arăta destul de încrezător în jurul anului 1820 despre schimbările sistemice care vor concura sistemul politic tradițional în următoarele decenii.

Până în preajma Revoluției de la 1848 în Imperiul Habsburgic, între adepții liberalismului și ai conservatorismului politic - animați de fidelitatea față de monarhie - și nou-apăruții membri ai mișcărilor naționale, tot mai vocale, a existat o conviețuire relativ pașnică. Contaminarea acestora din urmă cu motivele etnice, lingvistice și naționaliste a dat naștere unui cocktail care a „explodat” pentru prima dată în ajunul revoluției, urmând ca în deceniile următoare să își desfășoare episoadele violente, în urma cărora conviețuirea a fost dinamitată de revendicările naționale și politice.

Poziționarea nobilimii - în principiu - față de liberalismul politic a fost una care a variat de la respingerea completă, de pe poziții conservatoare, până la acceptarea faptului că cele mai multe dintre reformele vehiculate în numele acestuia - egalitatea în fața legii, respectarea drepturilor fundamentale - vor fi reforme care se vor înfăptui treptat. La antipozi s-a situat liberalismul „extrem” pentru aristocrații momentului și anume, curentul democratic - în sensul în care îl percepem noi astăzi - „care pe lângă egalitatea între oameni a cerut egalitatea lor politică neîngrădită de nimic”. (Vratislav Vanicek, p.323)

Înfrângerea lui Napoleon Bonaparte și organizarea Congresului de la Viena din 1815 au fost două evenimente care în ochii contemporanilor din politica regatelor europene din centrul și estul continentului au fost sinonime cu restaurarea vechiului sistem politic după crizele cauzate de Revoluția Franceză și războaiele napoleniene. Constituirea Sfintei Alianțe în urma acestui congres avea menirea de a restaura vechile dinastii legitime - acolo unde fuseseră înlăturate - și de a preîntâmpina orice „vis revoluționar” și răspândirea „molimei revoluționare franceze” în regatele europene. Cu excepția câtorva state, carta Sfintei Alianțe a fost semnată de toate marile puteri contemporane.

După înfrângerea lui Napoleon Bonaparte, la Viena s-a organizat un mare Congres în 1815 la care s-a decis, prin altele, restaurarea dinastiilor legitime alungate de pe tron. Dinastia de Bourbon a revenit pe tronul Franței, iar în spațiul german după disoluția Sfântului Imperiu operată de Napoleon, Habsburgii vienezi - deținătorii coroanei imperiale - nu au restaurat imperiul, ci au creat o Confederație germană pe scheletul a 35 de principate și 4 orașe libere. Congresul federal menit să administreze această confederație germană sub autoritatea Habsburgilor își avea sediul la Frankfurt pe Main.

În urma Congresului de la Viena din 1815, deși înfrântă, Franța lui Napoleon, având în Talleyrand un politician de calibru, a evitat desprinderi teritoriale, păstrându-și frontierele dinaintea Marii Revoluții Franceze. Imperiul Austriac - denumit în acest fel din 1804 - a ieșit „laureat” din acest congres. Singura concesie teritorială a Habsburgilor a fost în privința Țărilor de Jos austriece - Belgia de astăzi - teritoriu care a revenit Țărilor de Jos, Olanda de astăzi. În rest, au fost câștiguri pe linie pentru Habsburgii austrieci. „A câștigat direct teritorii întinse în nordul Italiei (Regatul lombardo-venețian), menținând în sfera ei de influență și alte state italiene unde domneau membrii dinastiei habsburgice ramificate: Toscana (fratele împăratului Ferdinand III), Modena (Francisc IV Habsburg d`Este), Parma și Piacenza (fiica împăratului, Maria Luiza). Din fosta Polonie a păstrat Galiția și Lodomeria, după cum și-a refăcut hegemonia și asupra coastei Mării Adriatice, redevenind o putere maritimă. Dintre statele germane Prusia [în jurul căreia se va realiza unificarea ulterioară a Germaniei - n.n]și-a consolidat cel mai mult poziția de lider prin extinderea teritoriului său

Reorganizarea politico-teritorială stabilită la Congresul de la Viena din 1815 și revenirea vechii ordini politice în teritoriile central-europene au fost dublate de consolidarea lor militară. Pentru prezervarea lor și împiedicarea manifestărilor de tipul „molimei revoluționare franceze” a fost creată Sfânta Alianță, un organism de intervenție militară. Textul de înființare al Sfintei Alianțe - inițial, redactat de țarul Alexandru I într-o manieră apropiată de fantezia creștin-conservatoare a elitei ruse de la curtea țarilor - a fost reconfigurat și „strecurat” de cancelarul austriac Metternich, apoi prezentat împăratului austriac și regelui Prusiei.

Carta de înființare a Sfintei Alianțe a fost bazată pe un script inițial creștin-tradițional de factură rusă - autorul lui fiind țarul Alexandru I - text, care a fost modificat de cancelarul austriac Metternich. Apoi, el a fost prezentat împăratului Imperiului Austriac și regelui Prusiei „sub forma unei charte europene colective de securitate antirevoluționară, la care au aderat toate statele europene, cu excepția Marii Britanii, Turciei și statului papal (26 septembrie 1815) obligându-se să întreprindă acțiuni comune împotriva tuturor eventualelor focare de mișcări revoluționare”. (Vratislav Vanicek, p. 324)

După semnarea tratatului de formare a Sfintei Alianțe, primele oportunități de intervenție armată împotriva mișcărilor sociale - fie ele revoluționare sau nu - s-au consemnat în revoltele din Italia și Spania. Dincolo de colaborarea dintre membrii alianței pentru menținerea vechii ordini politice restaurate, existau animozități vechi între membrii Sfintei Alianței care nu puteau fi depășite, ci doar cosmetizate. Ulterior, în deceniile următoare, ele s-au acutizat.

Primele intervenții militare ale Sfintei Alianțe după constituirea ei la Congresul de la Viena din 1815 au fost împotriva revoltelor din Napoli. Două congrese ale Sfintei Alianțe - de la Lublau și Opava - au pus în seama Imperiului Austriac această sarcină. În paralel, Franței, după congresul Alianței de la Verona, i-a revenit rolul de a înăbuși mișcarea de revoltă a liberalilor din Spania.

Sărbătorirea a 300 de ani de la declanșarea Reformei lui Martin Luther în 1817 la Wartburg de mișcarea studențească adunată în acest scop și evenimentele ulterioare au provocat emoții la Viena și implicarea cancelarului Metternich în rezolvarea frământărilor „revoluționare” din Confederația germană. „Aniversarea a 300 de ani a reformei lui Martin Luther organizată de studenții din Jena la castelul din Wartburg în 1817 s-a transformat într-o mare manifestație studențească pentru libertate și unitate națională. Doi ani mai târziu, studentul Karl Ludwid Sand, avea să-l ucidă pe scriitorul conservator și foarte popular August von Kotzebue (23 martie 1819) care în ziarele sale critica foarte dur mișcarea studențească și în general era considerat spion rus. După aceste evenimente, Metternich a convocat la Karlovy Vary conferința celor mai importante state germane (august 1819) unde au fost luate măsuri polițienești dure împotriva «demagogilor», iar asociațiile de studenți și universitățile germane au intrat sub controlul poliției”. (Vratislav Vanicek, p. 325)

În teritoriile Confederației germane, organizate în urma Congresului de la Viena, cu sediul la Frankfurt și sub autoritatea Habsburgilor vienezi, mișcarea studenților în contextul aniversării a 300 de ani de la debutul Reformei lui Martin Luther a creat premisele intervenției militare a Sfintei Alianțe în zonă. Asociațiile de studenți germani - Burschenschaft - cereau Habsburgilor acordarea unor drepturi și libertăți sociale, de fapt, respectarea promisiunilor făcute în tumultul războaielor napoleniene, în care Habsburgii au plusat prin oferte - astăzi, le-am numi - „electorale”.

Înființarea Sfintei Alianțe - în 1815 - prevedea colaborarea dintre statele semnatare în sensul prezervării ordinii politice europene așa cum arăta ea anterior izbucnirii Revoluției Franceze din anul 1789. Însă, această colaborare din interes general nu ștergea animozitățile și rivalitățile dintre membrii acesteia. Amintim aici rivalitatea dintre monarhia habsburgică și Prusia care avuseseră în secolul trecut un lung dosar de conflicte. „A treia Germanie” - Confederația statelor germane - a fost menținută cu greu sub autoritatea Habsburgilor vienezi în condițiile în care Prusia era în ascensiune. Animozități existau și între Prusia și Rusia având la bază neînțelegerile privind partajările teritoriale ale regatului Poloniei din secolul trecut, un „festin” în 3 etape, la 2 dintre ele participând și împărații Habsburgi.

Practic, sistemul de control - mai degrabă, de încercare de control - a situației politice din regatele europene prin sistemul Sfintei Alianțe și-a dovedit limitele încă din primii ani de la înființarea acestuia. Mișcarea națională a grecilor din anii 20 ai secolului al XIX-lea împotriva Imperiului Otoman sub a cărui stăpânirea se aflau a fost luată în discuție de un congres al Sfintei Alianțe doar pentru a constata că o intervenție în acest conflict era pur și simplu nerealistă. Dincolo de faptul că ar fi trebuit înăbușită o mișcare a grecilor creștini împotriva sultanului, mai rămânea problema intereselor diverse ale statelor membre ale alianței, interese care se întâlneau în Balcani.

Sistemul securității colective imaginat de membrii Sfintei Alianțe a suferit fisuri ireparabile în contextul revoluției pariziene și a mișcării belgienilor din anul 1830. Reprimarea revoltei poloneze de către țarul Rusiei și micile acțiuni de poliție ale cancelarului austriac Metternich pe teritoriul imperiului în scopul detectării „elementelor” revoluționare nu au avut efectul de a revigora alianța militară. Intervenția militară „peste tot” unde apăreau revolte și mișcări sociale în regatele europene, cu frecvența cu care se desfășurau deja în Europa, erau, practic și fizic, imposibil de contracarat.

Ideea intervenției Sfintei Alianțe pentru a contracara mișcările revoluționare și cele care încercau schimbarea regimurilor existente în regatele europene a suferit prima înfrângere, la nivel teoretic și practic, în primul deceniu de la înființarea coaliției. Mișcarea națională a grecilor din anii 20 ai secolului al XIX-lea de sub stăpânirea otomană a fost luată în discuție de un congres al Sfintei Alianțe doar pentru a se constata că o intervenție împotriva grecilor ar fi practic imposibilă. Dincolo de faptul că intervenția ar fi fost împotriva grecilor creștini dar în favoarea sultanului legitim, mai exista și discuția intereselor diverse ale membrilor Sfintei Alianțe din Balcani, Rusia fiind unul dintre ei.

Congresul de la Verona al Sfintei Alianțe a decis să nu intervină în conflictul dintre mișcarea națională a grecilor și Imperiul Otoman sub a cărui autoritate grecii se aflau. Rusia a făcut notă discordantă față de decizia în bloc a alianței și a declarat război turcilor, urmărindu-și propriile interese în Balcani. Într-un final, simpatia pentru lupta grecilor și atrocitățile comise de sultan - care a vândut ca sclavi greci din insula Chios -, trupe mixte franco-engleze au debarcat, prin decizia Sfintei Alianțe, pe țărmul Greciei în 1827. Înfrângerea turcilor de către ruși a dus la încheierea tratatului de la Adrianopol prin care grecii au primit autonomie, iar în 1830 Grecia a devenit independentă în urma Conferinței de la Londra.

Lovitura finală primită de sistemul de securitate colectivă europeană și de menținere a ordinii legitimității vechiului sistem politic - numit Sfânta Alianță - a fost dată la numai 15 ani de la înființarea acesteia. Motivul a fost determinat de izbucnirea unei noi revoluții la Paris, tulburări în Spania și în Belgia. „În iulie [1830 - n.n] a izbucnit Revoluția de la Paris care a alungat guvernul lui Carol X și a instaurat monarhia civilă a lui Ludovic Filip Orleans (7 august 1830). Sub influența acestor evenimente s-au produs tulburări și în unele state germane, dar cel mai mare ecou al revoluției franceze s-a resimțit în Belgia vecină și în îndepărtata Polonie. Provinciile belgiene nemulțumite se răsculaseră încă din august împotriva alianței lor cu Olanda, iar după câteva luni și-au proclamat independența (27 noiembrie 1830). Spaima a cuprins puterile conservatoare din Europa. «Domnilor, puneți șeile pe cai, la Paris este revoluție» îndemna țarul rus în iulie și în toamna aceluiași an a oferit armata sa regelui Olandei ca ajutor împotriva răscoalei belgienilor. Dar la sfârșitul lui noiembrie, comandantul suprem al acestei armate, marele prinț Constantin, avea să fugă din Varșovia

Dincolo de mișcările din anii 30 ai secolului al XIX-lea, la orizontul politicii din geografia europeană se întrezăreau probleme asupra cărora Sfânta Alianță și sistemul de securitate colectivă și prezervare a regimurilor legitime gândită de membrii ei, era practic o misiune imposibilă. Problema irlandezilor cu Marea Britanie ar fi necesitat o intervenție din partea Sfintei Alianței - Marea Britanie fiind membră a coaliției - cum, la fel, problema italiană și constituirea statului modern al Italiei era acum în faza de proiect în jurul mișcării Tânăra Italie, condusă de Giuseppe Mazzini.

Lipsa de reacție a membrilor Sfintei Alianțe din 1830 față de revoluția pariziană și de cea din Belgia de astăzi a însemnat și sfârșitul de facto al acestei coaliții, imaginate drept europeană. Rusia nu era interesată direct de teritorii atât de îndepărtate de est, iar Imperiul Austriac nu avea forța necesară economică să se implice în mai multe confruntări deodată. Monarhia, din punct de vedere economic, înregistra deja decalaje față de Marea Britanie și Franța. Constrâns de faptul că familia Rothschild a refuzat să mai acorde credit financiar monarhiei pentru susținerea intervenției militare și de eșecul unei intervenții comune a membrilor Sfintei Alianțe, cancelarul austriac Metternich - având în față și opoziția Marii Britanii de a convoca un congres al alianței - s-a văzut nevoit să accepte noile monarhii instalate în Franța și Belgia.

Dificultățile Sfintei Alianțe de a se opune mișcărilor sociale, revoluțiilor sau mișcărilor naționale aflate în fașă au devenit vizibile odată cu Tânăra Italie - mișcarea lui Giusseppe Mazzini de eliberare a Italiei - și cu cea din teritoriile germane. Deși Habsburgii dețineau autoritatea asupra Confederației germane cu sediul la Frankfurt, Prusia avea politica ei în această problemă. Ea a plusat și a susținut formarea Uniunii Vamale Germane din 1834, fără participarea Imperiului Austriac. Prusia se afla pe drumul conturării a ceea ce se va numi ulterior Mica Germanie, iar cancelaria austriacă era scoasă din problema germană.

În contextul războaielor napoleniene și a proclamării Imperiului Austriac în 1804 teritoriile Coroanei Cehe au avut același statut în cadrul monarhiei habsburgice, cu mențiunea că sistemul a devenit mai centralizat decât în secolul anterior, controlul fiind direct legat de cancelaria imperială vieneză. Împăratul păstra formal titlul de rege ceh și margraf al Moraviei, iar regiunile cehe avea pe mai departe conducerea guberniilor provinciale, dar - de facto - deciziile importante veneau de la „centru”, din Viena.

În timpul războaielor napoleniene teritoriile cehe se aflau sub același raport instituțional - teoretic - față de administrația imperială vieneză. În cadrul Imperiului Austriac, numit oficial în acest fel din 1804, Regatul ceh și Margrafiatul Moraviei reprezentau entități independente formal în cadrul monarhiei. Împăratul domnea ca rege ceh și margraf al Moraviei. Finalul conflictelor a adus schimbări de substanță în ceea ce privește raportul dintre guberniile provinciilor cehe și administrația aulică de la Viena. De jure, acestea rămâneau valabile, dar rolul lor de facto față de secolul precedent a fost diminuat. Decizia politică era centralizată în capitala Imperiului Austriac, la Viena.

Trebuie menționat faptul că Imperiul Austriac în acest debut de secol XIX- ca în secolele precedente - era un la fel de divers și pestriț conglomerat de popoare și teritorii care reprezentaseră în secolele precedente entități teritoriale complet distincte cu tradiții istorice proprii. Diferențele culturale și economice dintre ele erau semnificative și ele. Coroana Cehă sau Regatul Ungariei erau două astfel de foste regate cu existență îndelungată, „câștigate” de Habsburgi în contextul evenimentelor din secolul al XVI-lea. Galiția și Lodomeria, de asemenea, Imperiul Austriac le dobândise după descompunerea Regatului Poloniei, la a cărui descompunere Habsburgii participaseră.

Geografia socială și culturală a Imperiului Austriac în secolul al XIX-lea era una dintre cele mai diverse. Dificultatea administrării unui divers stat format din componente, ele însele cu o lungă tradiție politică - Coroana Cehă, Regatul Ungariei, părți din Regatul Poloniei -, era dublată de dificultatea aducerii într-un punct comun a multiplelor popoare și naționalități. Al treilea nivel de dificultate al administrării unui asemenea stat globe-trotter era dat de diferențele de viteză economică și culturală dintre diferitele provincii ale monarhiei, moștenite din secolele precedente.

Una dintre dificultățile majore ale administrației Imperiului Austriac și care, în cele din urmă, s-a dovedit fatală Imperiului a fost existența, în același timp pe suprafata lui, a diverselor popoare cu program național de autodeterminare și de formare a propriului stat, independent de Imperiului Austriac. „Sub sceptrul monarhului austriac trăiau aici o serie întreagă de popoare și de naționalități, iar incapacitatea de a rezolva problemele conviețuirii lor în cadrul aceluiași stat a reprezentat de fapt cauza descompunerii imperiului. Dificultățile legate de situația complicată a naționalităților au fost sporite și de faptul că doar puține teritorii formau un ansamblu unitar din punct de vedere etnic[...]Din acest amestec a rezultat și dezordinea din plan ideatic. Liberalii care făceau parte din naționalitatea germană, manifestau tendința de subestimare a celorlalte naționalități, iar eforturile lor patriotice constituiau pentru ei manifestările unei gândiri retrograde. Astfel, aceste naționalități au simțit îndemnul de a se alia cu interesele particulare ale aristocrației din țările lor, în timp ce în liberalism au văzut numai o disimulare a eforturilor de germanizare, ceea ce a

Una dintre caracteristicile sociale ale Imperiului Austriac din secolul al XIX-lea a fost dată de faptul că nu a existat un sentiment autentic patriotic care să includă popoarele diverse din cadrul monarhiei. Mai mult decât atât, austriecii propriu-ziși nu se revendicau și simțeau că aparțin unui popor austriac, în acest moment al istoriei, decât un grup restrâns de factură militară - ofițeri superiori din armata imperială -, clerul și funcționarii din administrația imperială. Practic, în lipsa unui patriotism de stat, pe care monarhia nu s-a obosit foarte tare să îl construiască în rândul popoarelor ei, singurul „adeziv” al acestor diverse populații ale imperiului a fost loialitatea față de coroană și stat.

Faptul că Imperiul Austriac se găsea în preajma Revoluției de la 1848 în poziția unui stat întins care avea sub autoritatea sa multiple popoare a căror singură conexiune era loialitatea de coroană, dar cu preocupări complet diferite, a fost exprimat de contele Victor von Andrian. Textul exprimă în clar lipsa unui patriotism de stat austriac. «Austria este o noțiune total imaginară, prin care nu poate fi definită nici o țară sau nici un popor, este doar denumirea convențională a unui ansamblu de popoare delimitate strict între ele. Statul imperial austriac este format în comun din italieni, germani, sloveni, unguri, dar Austria, austriecii, poporul austriac nu există și poate nu a existat, cu excepția unui mic teritoriu în jurul Vienei. Diferitele popoare din cadrul unuia și aceluiași stat nu sunt unite între ele de nici un fel de simpatii reciproce, amintiri comune privind o solidaritate seculară sau de legături istorice»”. (Vratislav Vanicek, p.329)

Perioada ulterioară războaielor napoleniene a fost denumită în istoria Imperiului Austriac drept „absolutismul lui Francisc I”, însă cercetările mai recente istoriografice tind să cupleze lângă imaginea împăratului și pe cea a „arhitectului” Sfintei Alianți, cancelarul imperial Klemens Wenzel von Metternich. Lui i se datorează efortul de a păstra ordinea restabilită - cu toate implicațiile politice și militare - a vechiului sistem al legitimității nobiliaro-dinastice contestate în spațiul european, cel mai recent, de către Marea Revoluție Franceză. Statul-polițienesc pe care l-a conceput era pus în slujba acestui scop. Cancelarul a încercat înfăptuirea unor reforme, dar ele au fost superficiale, de suprafață și nu au putut opri decalajul tot mai pregnant economic dintre Imperiul Austriac și Marile Puteri europene.

Istoria Imperiului Austriac de după încheierea războaielor napoleniene a fost definită de către istorici sub numele de absolutismul lui Francisc I. Redactările istoriografice mai recente tind să nuanțeze epoca și să atribuie coloratura de absolutism împăratului Francisc I și cancelarului von Metternich. El a fost arhitectul construcției Sfintei Alianțe de la Congresul de la Viena din 1815 și lui i se datorează astfel construcția întregului sistem de control al politicii interne a monarhiei în direcția prezervării cu orice preț a vechiului sistem nobiliar-dinastic al legitimității. Și cum acest sistem suferise o lovitură puternică în urma Marii Revoluții Franceze, atenția lui Metternich a fost plasată asupra capacității aparatului de poliție de a interveni asupra oricărei tentative de mișcare revoluționară, cât de mică, de pe teritoriul monarhiei.

În autoiluzionarea lor, cancelarul austriac von Metternich și împăratul Francisc I creaseră noțiunea de „supuși fericiți austrieci”, sperând că ideile liberale nu vor pătrunde adânc în monarhie din exteriorul acesteia. Tandemul Împărat-Biserică era, în opinia lui Francisc I, după cum s-a exprimat, autosuficient pentru starea socială și economică a popoarelor din imperiu. Liberalii și intelectualii erau identificați drept răul absolut, iar formularea e izbitor de asemănătoare cu modul de gândire și înțelegere de mai târziu a unuia dintre cele mai nocive regimuri din istoria umanității, de peste un secol, comunismul. Spunea Francisc I în 1833: „«Așa numitele genii și învățații nu ajută la nimic, întotdeauna vor să știe totul mai bine și frânează activitatea autorităților. Cel mai bine este să ai o minte sănătoasă și un fund bun»”. (Vratislav Vanicek, p. 330)

Încercările de reformă internă ale cancelarului Metternich au fost superficiale, de suprafață, în realitate scopul principal al politicii interne a acestuia era prezervarea vechiului sistemului de privilegii dinastice existent. Opinia greșită a cancelarului, împărtășită și de împăratul Francisc I și grupul de consilieri, era că mișcările sociale puternice și revoluționare sunt efectul unei mase de complotiști și nu efectul unor discrepanțe majore sociale-politice și economice și care pot fi corijate prin reforme adânci și adecvate. Prin urmare, asemenea Imperiului țarist, viziunea adecvată, în opinia lor, era de a controla orice formă de mișcare sau schimbare de pe cuprinsul monarhiei cu ajutorul poliției.

Politica internă a cancelarului Metternich, cu aprobarea împăratului Francisc I, în ceea ce privește învățământul prevedea retezarea oricărui spirit de gândire liberă, contestare, chestionare a „adevărului primit” și liberă inițiativă. Discursul împăratului austriac în fața liceului de la Lublau din 1821, adresându-se profesorilor, a fost reprezentativ pentru politica absolutismului monarhic și felul în care administrația aulică percepea învățământul înaintea Revoluției de la 1848. Rostea împăratul la Lublau: „«Respectați principiile vechi, căci este un lucru bun și înaintașii noștrii au dus-o bine; [sic!] atunci noi de ce să nu le urmăm exemplul? Acum circulă idei noi pe care nu pot și nu le voi aproba niciodată. Îndepărtați-vă de ele și respectați tot ce este opus lor, fiindcă eu nu am nevoie de oameni învățați [sic!] , ci de cetățeni buni. Profesiunea voastră este să educați tineretul în acest scop. Cine mă servește pe mine, acela trebuie să predea ce dictez eu. Cine nu știe sau vine la mine cu idei noi, poate pleca sau va fi eliminat»”. (Vratislav Vanicek, p. 331)

Încercarea cancelarului Metternich de a păstra ordinea politică și socială a legitimității nobiliaro-dinastice, contestată tot mai mult din prima jumătate a secolului al XIX-lea în regatele europene, s-a bazat pe o serioasă politică de supraveghere a aspectelor sociale și administrative de pe cuprinsul monarhiei cu ajutorul poliției secrete. Acest aspect includea rețea de spioni, infiltrată în administrația provinciilor monarhiei, care oferea „plicurile” cu informații „interesante” cancelarului, precum și deschiderea și citirea corespondențelor personajelor considerat cu „risc de iacobinizare”. Reflexul acestei politici interne a cuplului împărat-cancelar a fost aproape paralizarea deciziei administrației locale, care prefera să trimită „mai sus” răspunderea unei decizii, decât să o aprobe.

Politica internă a perioadei absolutismului Francisc I-Metternich a însemnat și o curbare puternică a învățământului din Imperiul Austriac în sensul împiedicării studenților de a studia la universități din exteriorul monarhiei. Riscul „contaminării” cu idei liberale, neaprobate de regim, și dorința de schimbare stârnită reprezentau un risc pe care administrația imperială nu era dispusă să și-l asume. Decretul imperial, care stipula această interdicție, avea la bază convingerea împăratului că e „spre binele” acestora, tinerii studenții fiind feriți prin această măsură de a fi expuși „materialismului filosofic și raționalismului”.

Administrația imperială austriacă din primele două decenii, după înființarea Sfintei Alianțe sub conducerea cancelarului Metternich, controla fluxul de informații pe care populația îl primea prin intermediul „organului de stat”, ziarul Osterreichischer Beobachter. Din acesta, celelalte ziare provinciale preluau informațiile. Prohibiția producea însă tentații mari, cum este demonstrat de numărul mare de broșuri liberale strecurate din teritoriile germane în Imperiul Austriac.

Dacă în primele decenii după Congresul de la Viena și înființarea Sfintei Alianțe, politica internă a absolutismului din Imperiul Austriac încă dădea roade - prin faptul că împăratul Francisc I și cancelarul Metternich aveau situația sub control -, după anii 30 ai secolului al XIX-lea a devenit evident pentru un număr tot mai mare al intelectualității și funcționarilor din administrație că sistemul polițienesc va ceda. Refuzul oricărui atașament al administrației aulice față de ideea de educație, învățământ și respingerea oamenilor de știință drept săditori ai seminței revoluționare a constituit, în final, „ mâna care a împins scaunul regimului”.

În primele două decenii după înființarea Sfintei Alianțe absolutismul monarhic austriac al lui Francisc I, secondat de cancelarul Metternich, controla în mare situația politică internă în sensul dorit de autoritatea imperială: prezervarea situației politice existente și împiedicarea oricărei forme de mișcare socială care ar fi putut pune în pericol sistemul existent. Poliția secretă, rețeaua de spioni care raportau cancelarului Metternich, era în măsură să detecteze și să anihileze din fașă orice tendință liberală „revoluționară”.

După moartea împăratului Francisc I de Habsburg în 1835, susținător înfocat al absolutismului menit să prezerve situația vechiului sistem politic al legitimității nobiliaro-dinastice, se întrezăreau primele semne ale faptului că stilul acesta de regim va sucomba. Tronul monarhiei austriece a fost preluat de Ferdinand I, numit cel Bun - fire retrasă -, iar conducerea efectivă a monarhiei a fost preluată de un consiliu format din arhiducele Ludovic, unchiul împăratului, cancelarul Metternich și contele ceh, Francisc Antonin Kolovrat.

După anii 30 ai secolului al XIX-lea, administrația imperială austriacă și aparatul de stat pierdeau controlul asupra informației, vehiculării ei, și era evident pentru intelectualii vremii și pentru funcționarii din administrațiile provinciilor, că - pe termen lung - statul nu putea funcționa prin controlul permanent efectuat de cancelar și de poliția la adresa diverselor aspecte ale vieții locuitorilor monarhiei. Oamenii din jurul cancelarului Metternich începuseră să aibă îndoieli asupra valabilității și viabilității pe termen lung a sistemului absolutist promovat de împărat și întărit de Metternich prin care era alungată și reprimată orice formă de schimbare. „[...]în 1842, colaboratorul lui Metternich, K.F.Kubeck nota în jurnalul său de însemnări o remarcă legată de nocivitatea cenzurei austriece care «nu reprimă răul», ci «doar alungă de pe câmpul de bătaie pe toți bărbații care au minte și talent». O critică asemănătoare poate fi găsită și în însemnările particulare ale secretarului lui Metternich, F. Gentz ale poetului vienez loial F. Grillparzer și ale altora”. (Vratislav Vanicek, p. 331)

Între membrii Consiliului de stat al Imperiului Austriac, care conducea de facto statul- dat fiind faptul că împăratul Ferdinand I era incapacitat mintal - au apărut divergențe majore asupra politicii interne de urmat. Speranțele elitei intelectuale a monarhiei care și-a pus speranțele că acest nou consiliu va modifica regimul absolutist promovat timp de decenii de fostul împărat - Francisc I - s-au spulberat rapid în momentul în care certurile erau frecvente între membrii Consiliului de Stat. O anecdotă care circula ulterior morții împăratului Francisc I vine să contureze imaginea dezamăgirii. „Speranțele pe care supușii austrieci și le-au pus în acest guvern sunt dovedite de o anecdotă a vremii despre un înalt demnitar de la curte care consola vienezele ce plângeau la înmormântarea împăratului Francisc I: «Nu plângeți, pentru că totul va rămâne la fel», la care i se răspundea: «Tocmai de aceea plângem»”. (Vratislav Vanicek, p. 332)

În ajunul Revoluției de la 1848 administrația imperială prin cancelarul Metternich renunțase la stilul abrupt de represiune cu ajutorul poliției împotriva oricărei forme de mișcare socială, intelectuală, care promovau necesitatea unor schimbări și reforme în Imperiul Austriac. Aparenta relaxare a izvorât și din faptul că o parte importantă a funcționarilor administrației, după mai bine de două decenii de absolutism feroce, nu mai cupla la cerințele administrației centrale. Unii dintre ei, plătiți precar, erau corupți și coruptibili.

Intervalul cuprins între Congresul de la Viena - 1815 - și prima decadă după Revoluția de la 1848 a adus o creștere demografică în teritoriile Coroanei Cehe, de la aproximativ 4.8 la 6.8 milioane de locuitori. Cuplată cu noile tendințe în prelucrarea pământului - gospodăria alternativă - și cu cererea tot mai mare de materii prime și produse agricole, acestea au fost primele semne ale transformărilor economice care vor da semnalul apariției în teritoriile cehe a producției mecanizate: revoluția industrială. Acest proces, în teritoriile cehe ale Imperiului Austriac, a cunoscut o defazare evidentă față de fenomenul originar - cel din spațiul englez - sau din cel vecin, german, însă în preajma Revoluției de la 1848 producția de tip industrial era o prezență semnificativă în industria alimentară și cea a textilelor.

Teritoriile cele ale Imperiului Austriac au cunoscut o creștere demografică în decurs de jumătate de secol, între 1815 - 1860, de la 4.8 la 6.8 milioane de locuitori. Acest fapt a cauzat o creștere exponențială a cererii de produse alimentare, ceea ce printr-un efect în lanț a dus la necesitatea intensificării producției agricole. În acest sens, pășunile au fost desființate pentru eliberarea terenului necesar cultivării plantelor agricole, asolamentul trienal a fost înlocuit cu gospodăria alternativă, iar creșterea animalelor a avansat spre treapta intensivă, acestea fiind crescute mai mult în grajduri deoarece pășunile erau transformate în terenuri agricole.

Teritoriile cele ale Imperiului Austriac au cunoscut o creștere demografică în decurs de jumătate de secol, între 1815 - 1860, de la 4.8 la 6.8 milioane de locuitori. Acest fapt a cauzat o creștere exponențială a cererii de produse alimentare, ceea ce printr-un efect în lanț a dus la necesitatea intensificării producției agricole. În acest sens, pășunile au fost desființate pentru eliberarea terenului necesar cultivării plantelor agricole, asolamentul trienal a fost înlocuit cu gospodăria alternativă, iar creșterea animalelor a avansat spre treapta intensivă, acestea fiind crescute mai mult în grajduri deoarece pășunile erau transformate în terenuri agricole.

Creșterea demografică în teritoriile cehe din prima jumătate a secolului al XIX-lea a pus presiune pe cererea de alimente, fenomen care a generat necesitatea identificării de noi spații pentru cultivarea plantelor. Trecerea pășunilor în sarcină agricolă, operațiune începută de administrație, s-a lovit de protestele păturilor sărace ale societății. În compensație, administrația a transformat unele dintre heleșteiele din regiuni în pășuni și fânețe. Principalele culturi de plante erau cartoful, inul, cânepa, trifoiul. Turmele de oi erau prezente în număr mare datorită necesarului lânii pentru industria textilă.

Spre jumătatea secolului al XIX-lea producția de in și bumbac din factoriile din teritoriile cehe era aproape egală, iar stofele de lână și postavurile erau prelucrate cu precădere în regiunile Liberec și Brno. Brno, păstrând proporțiile desigur, a fost numit în epocă cu apelativul de „Manchester austriac”.

Mutațiile și transformările economice dorite de grupul mercantiliștilor, a intelectualilor cehi care susțineau abordări moderne în ceea ce privește agricultura practicată în teritoriile cehe, nu s-au realizat în ritmul dorit de ei, din motive multiple. În primul rând, rezistența și tendința refractară la „nou” a populației din zonele rurale, cuplate cu lipsa capitalului și cu tradiționalitatea cultivării ovăzului și a secarei, au fost elemente greu de întors din cursul lor.

Producția industriei textile din teritoriile Coroanei Cehe a reprezentat pivotul în jurul căruia s-a dezvoltat, încet-încet, industria din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Trecerea de la manufactură la fabrică s-a realizat treptat, iar mașina cu abur a reprezentat pasul intermediar în producția mecanizată a prelucrării lânii și bumbacului. Ulterior, până în jurul Revoluției de la 1848, industria alimentară era cea de-a doua ramură industrială care a cunoscut dezvoltarea în teritoriile cehe, în special, prelucrarea zahărului.

Declinul financiar al Imperiului Austriac și declararea falimentului de stat în 1811 a însemnat și producerea unor mutații în raporturile de proprietate ale populației monarhiei. În grupul celor bogați au pătruns și armatorii și furnizorii armatei imperiale care au achiziționat pământ ieftin, datorită condițiilor economice favorabile pentru ei, intrând în clasa marilor proprietari/latifundiari de pământ. Raportul agricultură vs industrie era încă, în acest moment, defavorabil industriei din motive de lipsă de experiență în manevrarea capitalului. Practic, latifundiarii cehi considerau prea riscantă și posibilă neprofitabilă investiția în industrie și, prin urmare, rămâneau atașați de domeniul central, vechi și verificabil, al agriculturii.

Până la jumătatea secolului al XIX-lea în teritoriile cehe ale Imperiului Austriac administrația imperială realizase investiții în rețeaua de drumuri și șosele, linii de telegraf și, totodată, fuseseră realizate căi ferate cu destinația Brno, Praga și Ceske Budejovice. Producția de mașini cu aburi a fost susținută de guvernarea imperială, ceea ce a contribuit la mărirea gradului de independență al industriei față de forța hidraulică. În paralel cu dezvoltarea industriei din teritoriile Coroanei Cehe s-a dezvoltat și segmentul întreprinzătorilor ce au început să investească și să riște sume tot mai mari de bani în circuitul economic din Imperiul Austriac.

Abia spre jumătatea secolului al XIX-lea au apărut cu adevărat fabricile - în sensul „englezesc” al termenului contemporan - în teritoriile cehe ale Imperiului Austriac. În Sazava a funcționat din 1837 prima fabrică de sticlă tehnică în timp ce la Plzen - în 1842 - a fost ridicată prima fabrică de bere cu producție în înțelesul modern industrializat. Altfel, berea a fost un produs cu o istorie de câteva secole în teritoriile cehe. La Vitkovice s-a ridicat primul furnal unde era prelucrat cocsul, iar fabrica de la Krikovlat producea deja materie primă pentru construcția de căi ferate.

Prima linie de cale ferată publică cu atelaj din teritoriile cehe - chiar europene - a fost ruta Ceske Budejovice - Linz, construită în 1837. Peste 10 ani a fost inaugurată linia de cale ferată acționată de locomotivele cu aburi cu plecare din Viena spre minele din nordul Moraviei și apoi cu ramificație spre cele de sare din Galiția. La Brno a fost inaugurată gara în 1839, iar peste câțiva ani la Praga. Concomitent a fost finalizată rețeaua de șosele și linii de telegraf.

Industria constructoare de mașini, după model inspirat din mediul englez, a fost asamblată în teritoriile Coroanei Cehe, iar dezvoltarea ei a permis industriei în general un grad mai mare de independență a producției față de perioada preindustrială, producția nemaifiind atât de legată de forța hidraulică. Acest lucru a permis dezvoltarea unor ramuri industriale în orașe sau zone care nu beneficiau de resurse de energie clasică ce le condiționa producția: sursă de apă consistentă.

Dezvoltarea industriei spre jumătatea secolului al XIX-lea în teritoriile cehe din Imperiul Austriac a determinat modificări și în ceea ce privește agricultura. De asemenea, cererea de materie primă - lână - a influențat și creșterea animalelor. Cultura cerealelor a cunoscut o perioadă de relativ excedent, ceea ce a permis și susținerea exportului de cereale în afara frontierelor monarhiei austriece.

Dezvoltarea industriei și a agriculturii, dar în special a industriei, a dus la nașterea unui grup social nou, cel al întreprinzătorilor economici. „Un seflmademan tipic a fost și cel mai mare industriaș al epocii J. Liebig, pânzar de meserie care în 1826 a cumpărat și modernizat fabrica de textile de la Liberec și apoi de la Svarov. În domeniul căilor ferate s-au remarcat în deosebit frații Klein, în transportul naval - firma A. Lanna în timp ce familiile emancipate de evrei au excelat în domeniul bancar (S. Lammel, familia Pecka). Întreprinzătorii de naționalitate cehă s-au format mai ales din rândul morarilor, berarilor și al țăranilor înstăriți. Dintre ei a făcut parte constructorul de căi ferate J. Perner, unul dintre liderii civili cei mai activi ai Unității pentru stimularea industriei din Cehia, înființată în 1833. Unitatea a devenit o școală politică și economică a întreprinzătorilor mici și medii din țările cehe care indiferent de naționalitate aveau să se confrunte curând mai ales cu probleme sociale”. (Vratislav Vanicek, p. 335)

Dincolo de dezvoltarea industriei, care a dus la dezvoltarea orașelor din teritoriile cehe, fenomenul invers a fost trimiterea unei categorii de oameni, sau mai bine zis a unor profesii ocupate anterior de oameni și acum preluate de mecanizare, la limita mizeriei sociale. Foametea acută din 1846-1847 a accentuat această patină de îngrijorare a unei părți a populației, iar reacția ei naturală a fost împotriva deținătorilor de fabrici mecanizate ale căror utilaje trimiseseră în agonie o parte a oamenilor. „Mișcarea grevistă a culminat în 1844 cu distrugerea utilajelor de către țesătorii de stambă și filatorii de lână de lângă Liberec, după modelul muncitorilor de fabrici engleze”. (Vratislav Vanicek, p. 336)