Proclamarea Republicii Cehoslovace
Reglajele teritoriale între Cehoslovacia și vecinii săi
autor Alexandru Cristian Enescu, noiembrie 2015
Tomas Garrigue Masaryk, în ajunul proclamării independenței statului cehoslovac și a desprinderii de Imperiul Austro-Ungar care, pe lângă dezastrul militar din 1918 se confrunta și cu mișcările unei întregi serii de popoare ce își închipuiau viitorul independent de autoritatea vieneză, a sintetizat cel mai bine concepția democratizării autodeterminării popoarelor și a organizării viitoarelor state-națiuni pe principiul etnic. În contextul în care președintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson, a enunțat platforma-program de reorganizare a geografiei teritoriale a centrului și estului Europei odată cu încheierea Primului Război Mondial, politicianul ceh Tomas Garrigue Masaryk s-a situat deschis de partea programului politic conturat de Wilson. Principiul naționalităților conținut în acest program politic era exact susținerea de care avea nevoie Coroana Cehă în încercarea de a se desprinde de monarhia dualistă și de a forma un stat independent. La 28 octombrie, la Praga, liderii Comitetul Național au proclamat oficial existența statului cehoslovac. În timp ce la Praga se proclama formarea Cehoslovaciei, la Geneva aveau loc deja discuții între delegația Comitetului Național, plecată de la Praga și condusă de Karel Kramar, și Consiliul Național Ceh, privind organizarea viitorului stat cehoslovac.

După emiterea Declarației de la Martin de către politicienii slovaci, în 30 octombrie 1918, ei se așteptau la reacția autorităților de la Budapesta sub a căror administrare se găseau teritoriile slovace. După un război cu Ungaria regimului bolșevic al lui Bela Kun, și în urma ultimatului adresat Budapestei de către puterile Antantei, trupele maghiare s-au retras și guvernul praghez a preluat autoritatea asupra Slovaciei. Asupra provinciei Tesin au existat divergențe între nou createle state ale Poloniei și Cehoslovaciei. Între cele două părți a izbucnit un conflict armat, de scurtă durată - 7 zile - dar s-a încheiat prin intervenția aliaților din Antantă, care le-au cerut polonezilor să se retragă, în ianuarie 1919, pe linia Vistulei. Rutenia Subcarpatică a fost oficial alipită Cehoslovaciei, în urma tratatului cu Austria de la Saint-Germain-en-Laye. În acordul semnat între Republica Cehoslovacă, recunoscută internațional de-acum în acest mod, și puterile Antantei au fost trasate schematic liniile organizării autonomiei regiunii rutene în cadrul Cehoslovaciei. Guvernul de la Praga trebuia să acorde acestei provincii dreptul de a avea un parlament propriu, un guvernator și deputați în Adunarea Națională Cehoslovacă.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
În momentul în care Imperiul Austro-Ungar a fost angajat în Primul Război Mondial, în 1914, în teritoriile cehe ale imperiului atmosfera și poziția populației Coroanei Cehe față de administrația imperială era una ostilă. După deceniile de toleranță anterioare, începând cu deceniul antebelic, mirajul toleranței promovate de guvernul imperial și difuzate înspre administrațiile provinciale a fost înlocuit cu o atitudine suspicioasă. Această suspiciune s-a tradus prin limitarea libertăților sociale, dizolvarea parlamentului din Praga și preluarea de către autoritatea imperială a controlului politic direct din Coroana Cehă. Cenzura instituită de către administrația imperială a determinat aversiunea oamenilor politici cehi și a opiniei publice.

Declanșarea Primului Război Mondial din 1914 a găsit teritoriile Coroanei Cehe și sentimentul față de guvernul imperial austro-ungar în note tensionate. Toleranța din deceniile antebelice manifestată de administrația imperială s-a sfârșit în prima decadă a secolului al XX-lea. Suspiciunea autorităților austro-ungare față de doleanțele politicienilor cehi a dus la dizolvarea parlamentului din Praga, la restrângerea libertăților sociale și la preluarea controlului politic de către autoritatea imperială.

Având în vedere faptul că în zorii izbucnirii Primului Război Mondial împăratul Franz Josef suprimase parlamentul Coroanei Cehe și preluase controlul și autoritatea completă, politicienii cehi și-au văzut redus rolul la cel de întâlniri și consfătuiri, fără nicio utilitate practică. Discuțiile politice despre revendicările naționale ale cehilor s-au mutat acum, mai mult ca oricând, pe tărâmul culturii. Aici a intervenit contradicția dintre opinia intelectualilor, a ziariștilor și a populației pe de-o parte, și cea a autorităților și comandamentelor militare din Coroana Cehă, implicate în război din postura de entități instituționale ale establishmentului imperial. Cenzura a încercat să distorsioneze eventualele „scăpări” de informații despre starea actuală de pe front a armatei monarhiei. „Oficialitățile nu au fost capabile să formuleze un program atrăgător de propagandă și cultură, iar prin ascunderea și denaturarea veștilor de pe front au subminat încrederea în orice zvon. Astfel, cenzura a rămas singurul instrument principal de politică culturală, având ca țintă mai ales presa cotidiană. Dar pe măsură ce ziarele erau obligate să suporte intervenții mai mari din partea cenzurii,

Tomas Garrigue Masaryk a emigrat din Coroana Cehă și după un periplu prin câteva state europene a ajuns în Statele Unite ale Americii. El a efectuat mutarea respectivă pentru că ajunsese la concluzia că revendicările și doleanțele politice ale națiunii cehe nu puteau fi înfăptuite din interiorul Imperiului Austro-Ungar pe căile democratice clasice. Presa contemporană, controlată de administrația imperială, a ironizat momentul din decembrie 1914, relatând că Masaryk a plecat ca „să declare personal război puterilor centrale”. (Vratislav Vanicek, p. 398)

În anii premergători izbucnirii Primului Război Mondial Tomas Garrigue Masaryk devenise cunoscut printre politicienii cehi prin gândirea lui politică, numită realism politic. Înaintea emigrării din Coroana Cehă, acțiunile lui și ale grupului secret înființat alături de Eduard Benes - numit Mafia - se axaseră pe compromiterea suportului dat de populația din teritoriile cehe efortului de război al administrației imperiale. În loc logic, o eventuală înfrângere a monarhiei duale în conflict ar fi deschis calea spre independență directă a Coroanei Cehe.

La scurt timp după emigrarea din teritoriile cehe politicianul Tomas Garrigue Masaryk, aflat în periplul parizian, a coagulat în jurul lui alți doi lideri cehi: Eduard Benes și Milan Rastislav Stefanik. Ultimul, astrofizician stabilit la Paris, l-a introdus pe Masaryk în cercul politic al capitalei franceze. În acest mod, cei trei au înființat în exil, în 1916, în plin război, Consiliul Național Ceh, cu scopul declarat de a lupta din exterior împotriva administrației imperiale austriece. Această rezistență pariziană a fost tatonată de puterile Antantei care, în acest moment, luau în considerare opțiunea teoretică de a forța ieșirea Imperiului Austro-Ungar din înțelegerea blocului Puterilor Centrale și de a-i oferi un statut puternic ca o contrapondere la forța Germaniei din centrul continentului.

Una dintre primele opriri ale politicianului ceh Tomas Garrigue Masaryk, după emigrarea din Coroana Cehă, din decembrie 1916, a fost la Paris. Aici i s-au alăturat Eduard Benes și Milan Rastislav Stefanik. Ultimul, astrofizician de origine slovacă, era stablit la Paris și, prin contactele lui din capitala franceză, l-a introdus pe Masaryk în cercul puterii politice din Orașul Luminilor. Având în vedere și calitățile de organizator ale lui Benes, cei trei au făcut echipă bună și în 1916, în plin război, au înființat în exilul parizian, Consiliul Național Ceh. Scopul lui era de a organiza rezistența împotriva administrației imperiale vieneze din exteriorul monarhiei.

Înființarea Consiliului Național Ceh de la Paris din 1916 de către Tomas Masaryk, Eduard Benes și Milan Stefanik, cu scopul de a submina din exterior efortul de război al monarhiei austro-ungare și în același timp de a susține poziția de revendicări naționale ale cehilor, a fost privită de Antantă, într-o primă instanță, ca o posibilitate teoretică de luat în calcul, însă în mod neoficial. Aliații Triplei Înțelegeri au studiat ipoteza de a forța spargerea Triplei Alianțe prin scoaterea Imperiului Austro-Ungar din conflict și de sub influența germană și de a transforma monarhia într-o contrapondere pentru bararea forței Germaniei din centrul continentului european.

În ajunul constituirii Consiliului Național Ceh de la Paris în jurul politicianului Tomas Masaryk, circula deja ideea - formulată chiar de Masaryk - că destinul monarhiei austro-ungare ar putea fi spargerea ei în republici independente. Însă în acest punct - 1916 - puterile Antantei nu îmbrățișau această idee și marșau în continuare pe păstrarea integrității teritoriale a monarhiei și, încercând să blocheze „răul cel mare” - Germania - , ei doreau mai degrabă să scoată Viena de sub influența Berlinului și să facă din monarhia dualistă un bloc de oprire a pretențiile central-europene ale Germaniei.

După contactele stabilite în capitala franceză de către membrii Consiliului Național Ceh, constituit în 1916 în exil, aceștia au demarat procesul efectiv de rezistență împotriva autorităților imperiale vieneze. În acest sens s-au constituit legiunile cehoslovace, formate din prizonieri de război cehi și slovaci, din refugiați și emigranți, precum membrii Consiliului Național. „Importanța militară a legiunilor cehoslovace s-a manifestat cel mai puternic pe frontul rus din sud-vest în vara lui 1917, când în bătălia de la Zborov s-au remarcat trei regimente cehoslovace de puscași. Detașamentele bine organizate și înarmate de legionari au devenit astfel germenul unei mari acțiuni antisovietice. Dar firește și pe frontul de apus unde Aliații înfruntau ultima mare presiune a armatei germane, fiecare nou soldat era binevenit. Dar exact în ziua când regimentul 21 infanterie se pregătea să întărească pozițiile aliaților, Franța a recunoscut Consiliul național ca reprezentant legal al celor două popoare, iar mai târziu exemplul ei a fost urmat de Statele Unite și Marea Britanie”. (Vratislav Vanicek, p. 400)

Ca urmare a evoluției evenimentelor de pe fronturile Primului Război Mondial, în teritoriile Coroanei Cehe și-au făcut apariția primele idei ale unui concept de stat independent ceh, depășindu-se etapa gândirilor de tip federalist, cea a unui regat ceh în cadrul Imperiului Austro-Ungar. Karel Kramar a fost promotorul unei astfel de concepții politice dar care, inițial, nu a găsit foarte mulți aderenți. Panslavismul promovat de acesta a fost demolat în momentul în care autoritățile imperiale l-au arestat pe Kramar. În contrapartidă, tinerii cehi s-au plasat pe linia sprijinirii monarhiei austro-ungare în eforturile de război, ei identificând într-o eventuală victorie a acesteia o mult mai bună situație politică pentru teritoriile cehe.

Comportamentul pe linia frontului a trupelor Imperiului Țarist din primele luni ale războiul, dublat de prima victorie obținută împotriva trupelor Puterilor Centrale, a stârnit admirație în teritoriile Coroanei Cehe ale Imperiului Austro-Ungar. Politicienii cehi, precum Karel Kramar, vedeau în victoria trupelor rusești împotriva celor imperiale un semn al posibilității îndeplinirii unui viitor proiect politic și național: ideea unui „țarism” ceh. Înfrângerea armatei rusești din mai 1915 a demolat visul independenței unui stat ceh, rupt de monarhia austro-ungară și devenit parte a unui imperiu mai larg slav.

În anul 1916 o parte a Tinerilor Cehi s-a raliat poziției tradiționale de până atunci, a sprijinirii revendicărilor politice ale cehilor, dar în limitele autonomiei Monarhiei Austro-Ungare angrenate pe fronturile Primului Război Mondial. În acest moment, ideea desprinderii și independenței Coroanei Cehe era un curent periferic politic, fără vigoare și cu aderenți puțini. Uniunea Cehă și Comitetul Național, înființate de aceștia, funcționau la Viena și Praga cu scopul de a urmări realizarea și menținerea revendicărilor politice ale cehilor, în contextul în care exista temerea că, în cazul unei victorii a Puterilor Centrale, „partida” germană de la Viena va tranșa disputa etnică din teritoriile cehe în favoarea ei.

Promovarea ideii politice a unui stat ceh care să se desprindă de Imperiul Austro-Ungar și să facă parte dintr-un imperiu slav, condus de țar, a devenit - oricum nu avea mulți adepți - caducă în momentul în care armatele Imperiului Țarist au fost înfrânte în 1915. „Sabotajul” din interior al lui Karel Kramar, mai ales în timp de război, perceput de autoritățile austro-ungare, a fost pedepsit. „Proiectul lui de țarism ceh ca parte a unui imperiu slav uriaș, stăpânit de țarul rus a anticipat în mod clar viitorul. Dar era încă prea devreme. Toate speranțele legate de sprijinul rușilor au fost risipite de înfrângerea armatelor țariste la Gorlice în mai 1915. Politica cehă a căzut din nou într-o puternică depresie amplificată și de arestarea lui Kramar și a prietenului său Alois Rasin, acuzați de înaltă trădare. Între tinerii cehi a început să se contureze ideea sprijinirii active a statului austriac care în schimb trebuia să supravegheze mai mult la îndeplinirea dorințelor poporului ceh”. (Vratislav Vanicek, p. 400)

Faptul că în debutul celui de-al treilea an al Primului Război Mondial curentul predominant politic din teritoriile cehe era cel al păstrării Coroanei Cehe în componența Imperiului Austro-Ungar era confirmat de o scrisoare a Tinerilor Cehi adresată ministrului de externe imperial, Ottokar Czernin. Spuneau ei, negru pe alb, că nu sunt de acord cu „«eliberarea cehilor de sub domnie străină»considerată până atunci unul dintre scopurile militare ale Antantei și au declarat că «poporul ceh, ca întotdeauna în trecut, vede acum și în perioada următoare viitorul său numai sub sceptrul habsburgilor»”. (Vratislav Vanicek, p. 400)

În contextul în care, în anul 1917, situația din timpul Marelui Război - așa cum a fost numit el în epocă - devenea una tot mai dificilă pentru populația civilă, au izbucnit o serie de tulburări sociale iar punctul culminant a fost reprezentat de revoluția din februarie 1917, din Imperiul Rus. Situația era una nefericită și frustrantă și în rândul armatei. Trebuie să avem în vedere că magnitudinea conflictului, nemaintâlnit până atunci, întinsese la maximum atmosfera cotidiană iar mizeria vieții de zi cu zi începuse să erupă în contestări tot mai puternice ale autorităților statelor de către populația acestora. În teritoriile cehe, o parte însemnată a politicienilor cehi a abandonat linia fidelității tradiționale față de coroana imperială și s-a radicalizat politic. Dacă până acum curentul majoritar era cel al obținerii unei autonomii lărgite în cadrul Monarhiei Austro-Ungare, de-acum înainte, în pole-position, se va instala ideea independenței unui stat ceh.

Situația generală și atmosfera din statele europene implicate în Primul Război Mondial, în 1917, era una care atingea limitele suportabilității. Remarcile contemporanilor la adresa liderilor politici, pe fondul distrugerilor cauzate de conflictul mondial, erau din ce în ce mai contondente. Trebuie să avem în vedere faptul că, în epocă, magnitudinea conflictului l-a făcut cunoscut în ochii contemporanilor sub numele de Marele Război, tocmai pentru că reprezenta un șir de distrugeri cu care ei nu se mai întâlniseră. Retrospecția noastră istoriografică l-a denumit „Primul Război Mondial” pentru a-l distinge de următorul, și mai distrugător, lansat 21 de ani după încheierea primului.

Revoluția din februarie 1917 din Imperiul Rus și înfrângerea ei doar cu ajutorul armatei a fost numai vârful icebergului mizeriei resimțite și trăite de cea mai mare parte a populației civile rusești, cauzate de distrugerile Primului Război Mondial. În teritoriile cehe ale Imperiului Austro-Ungar, viziunile care integrau spațiul ceh într-o autonomie lărgită de tip federal în cadrul monarhiei dualiste au pierdut teren în fața celor care cereau construcția unui stat ceh independent. Dinspre poziția tradițională de fidelitate față de coroana imperială politicienii cehi au traversat „drumul” spre linia radicalismului național și politic.

Unul dintre imboldurile puternice lansate politicienilor cehi de-a lungul anului 1917, în plin război mondial, de a se renunța la poziția fidelității față de coroana habsburgică și de a determina traseul independenței viitorului stat ceh, a fost Manifestul scriitorilor cehi. Redactat de Jaroslav Kvapil, în mai 1917, unul dintre liderii grupului intitulat Mafia, textul manifestului a fost făcut public în contextul lucrărilor consiliului imperial, prin care deputaților cehi li se punea în vedere „[...]că obligația lor era să apere drepturile poporului ceh în orice împrejurare și să ceară reînnoirea imediată a libertăților cetățenești. De asemenea, ei au fost avertizați că trebuie să renunțe la mandatele lor, dacă nu erau capabili și dispuși să apere programul național. Manifestul a fost semnat de 220 de scriitori, oameni de știință și ziariști. Uniunea cehă s-a adaptat situației aflată în schimbare și la 30 mai a redactat o declarație prin care solicita transformarea monarhiei habsburgice într-un stat federal cu popoare libere și egale în drepturi. Indirect, dar totuși clar, a exprimat și ideea unei viitoare uniuni a cehilor și slovacilor într-un stat unic”. (Vratislav Vanicek, p. 40

În prima parte a anului 1918, ideea predominantă printre politicienii din Coroana Cehă era aceea a promovării și obținerii, imperios necesară, a independenței unui viitor stat ceh față de coroana Habsburgilor. Etapa fidelității față de coroana imperială și organizarea teritoriilor cehe într-o federație sub conducerea Vienei erau „istorie”. Sarcina îndeplinirii autodeterminării cehilor a fost preluată de Comitetul național ceh, care a fost reorganizat în acest scop.

După lansarea Manifestului scriitorilor cehi în mai 1917 și semnat de mai bine de 200 de intelectuali cehi, unitatea în rândul politicienilor cehi a devenit tot mai puternică, iar consensul pentru calea de urmat - independența teritoriilor cehe față de monarhia dualistă - prindea din ce în ce mai mult contur. De altfel, unul dintre deputații cehi din Viena - Frantisek Udzal - se exprima în acest fel, susținând că atunci când momentul va deveni prielnic politicienii cehi vor acționa în acest sens.

Comitetul Național Ceh a fost reorganizat de liderii cehi, în prima jumătate a anului 1918, în ideea unei iminente proclamării a independenței statului ceh și ruperea de Imperiul Austro-Ungar. Ei erau conștienți că Marele Război, mai precis finalitatea lui, e o problemă de timp. În probabilitatea în care declarația lor va stârni reacția autorităților de la Viena s-au organizat și pregătit chiar și pentru o „blocadă” economică. Un consiliu economic responsabil cu aprovizionarea pe teritoriul Coroanei Cehe a fost desemnat. Agențiile din teritoriile cehe au colaborat cu acest consiliu de la Praga și au sabotat autoritatea centrală vieneză, instituind o rețea de ascunzători a proviziilor.

În politica pe care Comitetul Național Ceh o urmărea deja din vara anului 1918 - pregătirea independenței unui viitor stat ceh față de monarhia dualistă - organizația socialiștilor, Consiliul socialist, s-a raliat acesteia, punând și mai multă presiune pe autoritatea imperială de la Viena. În același timp, sabotajul manifestat de administrația din teritoriile cehe ale Imperiului Austro-Ungar față de cabinetul imperial consta în împiedicarea „exportului” de produse și alimente din spațiul ceh înspre Viena, pentru necesitățile de război ale armatei imperiale. De asemenea, lucrătorii poștei și ai căilor ferate din Coroana Cehă au sabotat comunicațiile cabinetului imperial.

Intervenția Statelor Unite ale Americii în Primul Război Mondial, în 1917, a însemnat și debutul instalării în plan politic, printre membrii Antantei, a unei noi concepții și linie de construcție a organizării viitoare a statelor central-europene: democrația parlamentară. Finalizarea războiului prin victoria aliaților din Antanta ar fi dus la instaurarea acestui tip de regim în statele care s-ar fi desprins din imperiile - precum cel Austro-Ungar - prin organizarea acestora pe baza principiului etnic. Programul „ideologic” al acestei abordări a Antantei din anul 1918 a fost reprezentat de celebrele „14 puncte wilsoniene”, sintetizate de președintele american Woodrow Wilson.

În plină angajare a Statelor Unite ale Americii pe continentul european în Primul Război Mondial, în ianuarie 1918, președintele Woodrow Wilson a prezentat Congresului american sinteza celor „14 puncte”, privind felul în care înțelegea - el și aliații din Antanta -, să arate configurația politică a Europei postbelice. Dincolo de recompensele țărilor beligerante, el considera democrația parlamentară drept impunere sine qua non prin care se va putea evita pe viitor tendința centralist-autoritară a monarhismului. Cel mai important punct din cele „14 puncte wilsoniiene” a fost și cel care a fost fatal Monarhiei Austro-Ungare și favorabil politicii naționale din teritorile Coroanei Cehe: dreptul popoarelor la autodeterminare și instituirea principiul etnic în delimitarea frontierelor.

Asumarea celor 14 puncte ale președintelui american Woodrow Wilson de către aliații din Antantă, ca bază de discuții și de organizare practică a schemei statale din Europa postbelică, a dus și la galvanizarea și pregătirea liderilor politici cehi, care căutau să obțină recunoașterea și îndeplinirea autodeterminării cehilor. Politicienii cehi din interiorul Imperiului Austro-Ungar, cât și cei din exil, precum ilustrul Masaryk, au sesizat faptul că destinul monarhiei dualiste nu poate împiedica desprinderea Coroanei Cehe de sub tutela Vienei și proclamarea unui stat ceh.

Tomas Garrigue Masaryk, în ajunul proclamării independenței statului cehoslovac și a desprinderii de Imperiul Austro-Ungar care, pe lângă dezastrul militar din 1918 se confrunta și cu mișcările unei întregi serii de popoare ce își închipuiau viitorul independent de autoritatea vieneză, a sintetizat cel mai bine concepția democratizării și autodeterminării popoarelor și a organizării viitoarelor state-națiuni pe principiul etnic. Claritatea expunerilor lui Masaryk vorbesc despre viziunea liderului cehilor în problema organizării politice democratice a unui stat. Spune Masaryk: «Din secolul al XVIII-lea democrația se bazează pe iluminism și ideile umaniste. Democrația se bazează pe știință; opusul științei și tehnologiei este opusul democrației și aristocrației (monarhiei). De aceea, democrația folosește critica și cere ca orice fel de politică să fie publică (libertatea cuvântului, presei, adunării…). Democrația este o concepție despre lume și un mod de administrare a vieții. Democrația este o consecință politică și o cerință a eticii umaniste moderne»”.

Dacă până la izbucnirea Primului Război Mondial și chiar în primii ani ai acestuia Tomas Masaryk se situa pe linia pragmatismului și a realismului politic, deja spre finalul conflictului liderul ceh s-a plasat deschis și decisiv pe calea autodeterminării cehilor și slovacilor. El a promovat independența și crearea unui stat cehoslovac care să respecte exact unul dintre punctele wilsoniene, dreptul autodeterminării fiecărei naționalități în parte.

Până în primii ani ai Marelui Război Tomas Masaryk susținuse proiectul unui stat ceh într-o autonomie largă în cadrul federalizării Imperiului Austro-Ungar pe baza democratice. Spre finalul acestuia, politicianul ceh s-a poziționat deschis pe linia proclamării independenței față de coroana imperială și crearea unui stat cehoslovac, urmând principiul naționalității enunțat într-un dintre cele 14 puncte ale președintelui Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson.

În contextul în care președintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson, a enunțat platforma-program de reorganizare a geografiei teritoriale a centrului și estului Europei, odată cu încheierea Primului Război Mondial, politicianul ceh Tomas Garrigue Masaryk s-a situat deschis de partea programului politic conturat de președintele american. Principiul naționalităților, conținut în acest program politic, era exact susținerea de care avea nevoie Coroana Cehă în încercarea de a se desprinde de monarhia dualistă și de a forma un stat independent. Masaryk a susținut formarea unui stat cehoslovac după modelul democrațiilor occidentale, în detrimentul conceptului politic al lui Karel Kramar care rămânea un autonomist convins, la care adăuga o colaborare apropiată cu Imperiul Rus.

Modelul politic pe care Tomas Garrigue Masaryk l-a conceput pentru viitorul stat cehoslovac avea la bază principiul autodeterminării naționalităților, enunțat de Woodrow Wilson, președintele Statelor Unite ale Americii. Masaryk s-a bucurat, din exilul european și apoi american, de sprijinul a doi colaboratori apropiați: Eduard Benes și Milan Rastislav Stefanik, ultimul fiind slovac. „Principala condiție a aplicării în practică a concepției lui Masaryk era înfrângerea totală a Puterilor centrale. El, împreună cu cei mai apropiați colaboratori ai săi, E. Benes și M.R.Stefanik, au argumentat atât principiul natural juridic al autodeterminării popoarelor, cât și ideea continuității de drept statal a statului ceh în limitele granițelor lui istorice. În acest sens, Masaryk a preluat concepția generalizată a lui F.Palacky și K. Havlicka despre apartenența naturală a cehilor și slovacilor ca ramificații ale unui singur popor slav. În declarația de la Washington din 18.10.1918 concepută în S.U.A. și publicată la Paris, Masaryk a proclamat principiile democratice fundamentale atât ale organizării interne, cât și ale politicii externe ale viitorului stat cehoslovac ca republică parlamentară d

Ideea unui stat cehoslovac, promovată de grupul politicienilor cehi din exilul american - simbolizați de Tomas Garrigue Masaryk -, a întâmpinat dificultăți, dar ele au apărut, mai puternic, după proclamarea independenței Coroanei Cehe față de administrația imperială de la Viena.

Înfrângerea trupelor imperiale habsburgice și situația lor deplorabilă din toamna anului 1918, precum și distrugerile cauzate de manevrele din anii Marelui Război de pe teritoriile Coroanei Cehe, au antrenat mișcarea tot mai accentuată a politicienilor cehi de a declara ruperea teritoriile cehe de administrația vieneză și crearea unui stat cehoslovac. Împăratul Carol I, ultimul împărat al monarhiei dualiste, a observat acest trend și nu s-a împotrivit, încercând să limiteze proporțiile dezastrului. A lansat prin ministrul Afacerilor Externe, Julius Andrassy, un apel către guvernul Statelor Unite ale Americii prin care informa guvernul american că autoritatea vieneză e dispusă să federalizeze monarhia dualistă și să o organizeze pe un sistem de autonomie extralargă acordată popoarelor rămase în cadrul monarhiei.

În momentul în care împăratul Carol I, prin ministrul de externe, Julius Andrassy, a înștiințat Statele Unite ale Americii în 27 octombrie 1918 că e dispus să acorde drepturi sporite popoarelor monarhiei într-o formă de imperiu de tip federal - în fapt, o formă disperată de a împiedica dezintegrarea monarhiei dualiste -, era prea târziu. Liderii cehi au pregătit proclamarea statului cehoslovac. „[...]atunci când la 27 octombrie ministrul Afacerilor Externe Julius Andrassy a remis Statelor Unite o notă prin care guvernul său promitea recunoașterea drepturilor cehoslovacilor și slavilor de sud pentru a se pune capăt războiului, președenția în exercițiu a Comitetului național a preluat principalul punct de aprovizionare, Institutul de cereale, iar ulterior alte instituții, inclusiv cancelaria guvernatorului”.

În debutul toamnei anului 1918 Primul Război Mondial se apropia de finalul, iar înfrângere Puterilor Centrale a pus monarhia dualistă într-o poziție critică. Într-o încercare disperată, în ultimul ceas, de a împiedica dezmembrarea monarhiei, Carol I, în negocierile de pace avute cu Antanta și informând guvernul american, a promis drepturi extralărgite popoarelor din monarhie, care urma să aibă o formă federală. Însă măsura era târzie și nicidecum reparatorie pentru liderii cehilor. Dacă pe 14 octombrie socialiștii cehi, în contextul grevei generale, au eșuat în a proclama independența Cehoslovaciei, pe 28 octombrie, Comitetul Național a semnat oficial nașterea Cehoslovaciei.

Dincolo de grupul liderilor cehi din interiorul Imperiului Austro-Ungar, situația teritoriile Coroanei Cehe era privită intens și de grupul liderilor cehi din exilul american. Ultimii au trecut la acțiune - primii -, prin Tomas Garrigue Masaryk care a emis în 18 octombrie 1918 Declarația de la Washington. Ca urmare a acestui fapt, a interesului manifestat de grupul lui Masaryk și a așteptatei victorii a Antantei în Primul Război Mondial, aliații au acordat comitetului condus de Masaryk statutul de guvern provizoriu și și-au exprimat susținerea față de acesta. Masaryk era definit ca președinte al viitoarei Cehoslovacii, Eduard Benes - ministru de externe - iar Milan Rastislav Stefanik era recunoscut drept ministru de Război.

Momentul care a declanșat proclamarea independenței și a formării Cehoslovaciei din 28 octombrie 1918 a fost precedat și cauzat de tempo-ul oportun sesizat de Comitetul Național Ceh din Praga. Liderii comitetului au identificat în nota ministrului de externe al Imperiului Austro-Ungar drept o reacție disperată a administrației imperiale de a salva de la dezintegrare statul. Nota trimisă la Washington de la Viena era un răspuns la condițiile de pace oferite de unul dintre învingători - Statele Unite ale Americii - Imperiului Austro-Ungar. „Răspunzând la nota președintelui Wilson din data de 18 octombrie remisă guvernului austro-ungar...guvernul austro-ungar are onoarea să declare că așa cum a fost de acord cu discursurile anterioare ale domnului președinte și acum este de acord cu părerea lui expusă în ultima notă privind drepturile popoarelor austro-ungare, mai ales drepturile cehoslovacilor și slavilor de sud...Guvernul austro-ungar își declară disponibilitatea de a intra în negocieri de pace între Austro-Ungaria și statele adversare și să încheie imediat armistițiu pe toate fronturile austro-ungare”.

În momentul în care la Praga a devenit publică poziția cabinetului austro-ungar de a accepta condițiile de pace impuse de Antanta, a cărei victorie finală în Marele Război se întrevedea - prin publicarea notei guvernului imperial -, în dimineața zilei de 28 octombrie 1918 liderii cehi au sesizat momentul favorabil și au trecut la acțiune. Antonin Svehla și Frantisek Soukup au preluat controlul asupra Institutului militar al cerealelor, blocând orice „export” de cereale, pentru eforturile de război, către Viena. După amiază, în aceeași zi, liderii Comitetului Național Ceh au proclamat oficial formarea Cehoslovaciei, în fața mulțimii din Vaclavske namesti. Trebuie menționat faptul că, în timp ce la Praga se proclama formarea Cehoslovaciei, la Geneva aveau loc deja discuții între delegația Comitetului Național, plecată de la Praga și condusă de Karel Kramar, și Consiliul Național Ceh, privind organizarea viitorului stat cehoslovac.

Primul act, prima lege emisă de Comitetul Național Ceh după proclamarea oficială a Cehoslovaciei, din 20 octombrie 1918, a fost legea de înființare, legea-titlu a statului cehoslovac. A fost urmat de manifestul intitulat „Omule cehoslovac. Visul tău de veacuri a devenit faptă…” (Vratislav Vanicek, p. 412). Cei intitulați „oamenii zilei de 28 octombrie”, cei care au semnat proclamația de formare a Cehoslovaciei, de la Praga, au fost: A. Svehla, A. Rasin, J. Stribrny, F. Soukup și V. Srobar. În ziua următoare s-a trecut la preluarea efectivă a puterii, a poliției, tribunalului suprem, a procuraturii și la formarea gărzilor naționale, selectate din membrii organizației Sokol.

După proclamarea oficială a Cehoslovaciei de către Comitetul Național Ceh, la Praga, în 28 octombrie 1918, s-a trecut la preluarea autorității administrative din teritoriile Coroanei Cehe. Anumite unități militare au rămas fidele autorității imperiale vieneze și au respins mișcarea de secesiune a cehilor față de conducerea centrală a Imperiului Austro-Ungar. Comandamentul din Praga, după două zile de baricadare în clădirea garnizoanei, s-a predat, într-un final, Comitetului Național Ceh. Simultan, comandantul din Litomerice a renunțat și el să sprijine cabinetul de la Viena, eveniment ce a confirmat preluarea controlului în teritoriile cehe de către politicienii cehi, care tocmai declaraseră independența Cehoslovaciei față de Imperiul Austro-Ungar.

Lovitura de stat de la Praga din 28 octombrie 1918, din perspectiva imperială, prin care liderii Comitetului Național Ceh au proclamat independența noului stat cehoslovac față de monarhia dualistă, a ajuns la Geneva două zile mai târziu, determinând emiterea unei declarații de susținere a politicienilor praghezi de către membrii cehi ai Consiliului Național Ceh din orașul elvețian. Se stipula că forma de organizare politică și juridică a noii Cehoslovacii va fi cea de republică: „Reprezentanții poporului cehoslovac declară....categoric că nu există și nu va mai exista niciodată o legătură între popor și dinastia Habsburgilor….prin această solemnă, reprezentanții lui se adresează tuturor țărilor aliate și guvernului Statelor Unite, bazându-se pe principiul nobil al dreptății și democrației moderne, adică pe dreptul popoarelor la autodeterminare și arată că este absolut necesară crearea unei noi orânduiri politice în Europa Centrală, care să îi împiedice odată pentru totdeauna pe germani și unguri să promoveze politica lor anterioară, care a adus Europa în starea catastrofală de acum”.

La două zile după mișcarea de secesiunea a Comitetului Național Ceh din Praga față de cabinetul imperial de la Viena, la Martin, politicienii slovaci au adoptat o declarație, independent de mișcarea de la Praga, prin care au declarat dreptul la autodeterminare al poporului slovac. Imediat, liderii de la Martin s-au organizat într-un Consiliu Național și au proclamat apartenența slovacilor la un viitor stat comun cehoslovac. Autoritățile de la Budapesta, sub a căror administrare directă se aflau teritoriile slovace după aranjamentul dualist din 1867, nu au putut împiedica secesiunea slovacă, deși sperau la păstrarea status-quo-ului teritorial prin acordarea unei autonomii lărgite teritoriilor slovace.

Independent de mișcarea de la Praga a Comitetului Național Ceh, care a operat secesiunea față de administrația vieneză în 28 octombrie 1918, liderii slovaci s-au adunat la Martin și au emis o declarație, două zile mai târziu, prin care susțineau dreptul inalienabil al slovacilor la autodeterminare și includerea teritoriilor slovace într-un viitor stat cehoslovac. Simultan, 200 de politicieni slovaci au înființat Consiliul Național Slovac, în sediul băncii Tatra din Turciansky.

Consiliul Național Slovac, înființat la Turciansky în 30 octombrie 1918, ca urmare a declarației de la Martin, au emis o proclamație de susținere a dreptului slovacilor la autodeterminare și constituire a unui stat comun cu poporul ceh. În fruntea acestui consiliu a fost ales Matus Dula, iar scheletul proclamației a fost redactat de preotul Samuel Zoch: „În numele poporului ceho-slovac care locuiește între granițele Ungariei, Consiliul național declară că el este singurul autorizat să vorbească și să acționeze….Ca limbă, istorie și cultură poporul slovac este parte componentă a poporului ceho-slovac unitar”.

Autoritatea de la Budapesta, sub a cărui administrare intraseră teritoriile slovace odată cu aranjamentul dualist din 1867, s-a aflat în imposibilitatea de a bloca acțiunea liderilor slovaci. În primul rând situația politică și militară a Imperiului Austro-Ungar era una care se apropia de colaps, discuțiile pentru negocierile de pace și înfrângerea Puterilor Centrale erau pe cale să se producă și, în același timp, Budapesta își urma propriul curs de a se desprinde din uniunea dualistă formată anterior cu Viena. Încercarea primului ministru maghiar, contele M. Karoly, de a opri mișcarea de la Martin a politicienilor slovaci prin oferta rămânerii slovacilor în interiorul viitoarei Ungarii într-o autonomie lărgită, a fost respinsă de slovaci.

Declarația de la Martin prin care politicienii slovaci au proclamat dreptul poporului slovac la autodeterminare a fost susținută de majoritatea grupărilor politice din teritoriile slovace. Facțiunile din Partidul Național Slovac s-au coalizat în acest scop comun.Unul dintre cei mai înfocați partizani ai acestei declarații a fost preotul catolic Andrej Hlinka din Ruzomberok.

După momentul emiterii Declarației de la Martin de către politicienii slovaci, în 30 octombrie 1918, o delegație a acestora a adus în 1 noiembrie textul declarației la Praga. Acestă delegația era condusă de I. Derer și a venit în întâmpinarea politicienilor praghezi care proclamaseră și ei, în urmă cu câteva zile, desprinderea de Imperiul Austro-Ungar. Ei vedeau viitorul într-un mod comun, cu slovacii, într-un stat cehoslovac.

Odată emisă Declarația de la Martin de către politicienii slovaci, în 30 octombrie 1918, în seara aceleiași zile Milan Hodza și-a luat sarcina popularizării și publicării acestei proclamații la autodeterminare a poporului slovac, în mediile rurale. Momentul a dat naștere atunci, cât și ulterior, unor „legende” care au persistat chiar și la 10 ani după formarea Cehoslovaciei independente. „În seara zilei de 30 octombrie în orașul Martin a sosit agrarianul Milan Hodza, ale cărui corecturi la textul declarației au favorizat crearea legendei de «falsificare» a textului ei. De asemenea au apărut ipoteze despre o așa numită clauză secretă, elaborată chipurile de cei aproape 30 de participanți la prima adunare din 31 octombrie unde se discutase liber despre modul de guvernare în Slovacia. Un rol important în acest sens l-a avut scandalul V. Tuka, autorul unui articol celebru scris cu ocazia aniversării a 10 ani de la proclamarea republicii în care afirma că această clauză limita perioada de unificare a Slovaciei cu Cehia la 10 ani, după care Slovacia urma să rămână un stat lipsit de drepturi. În ianuarie 1928 V. Tuka a fost arestat și condamnat la 16 ani de închisoare pentru înaltă trădar

Încheierea Primului Război Mondial prin victoria aliaților din Antantă a fost consfințită prin Conferința de Pace de la Paris. Dezintegrarea Imperiului Austro-Ungar, deja din ultimele momente ale finalizării operațiunilor concrete militare ale Marelui Război, a lăsat problema naționalităților din monarhia dualistă spre a fi trasată juridic în cadrul tratativelor și a acordurilor de pace stabilite la amintita conferință. Precum în cazul celorlalte popoare ale monarhiei, și problema cehoslovacă fusese de facto tranșată, ea așteptând să fie acum asumată juridic și statuată ca atare prin acordurile semnate între părți.

Conferința de Pace de la Paris, ale cărei lucrări au început în ianuarie 1919, urma să stabilească juridic toate înțelegerile, discuțiile - sub forma unor tratate internaționale, dintre fostele părți beligerante. În acesași timp, în ceea ce privește problema autodeterminării popoarelor din defunctul Imperiu Austro-Ungar - cazul cehilor și slovacilor de asemenea -, conferința urma să dea formă legală, juridică, acțiunilor și stării de facto deja existente în teritoriile cehe, consfințind independența popoarelor și dreptul lor de a se organiza într-un stat de sine stătător.

Asemenea României, spre exemplu, Cehoslovaciei deja proclamate i s-a recunoscut statutul de țară independentă de către „cei 4 mari” învingători ai Antantei, la Conferința de Pace de la Paris. Discuția s-a axat apoi, în principal, pe linia delimitării teritoriilor pe care Cehoslovacia urma să le conțină din fostul Imperiu Austro-Ungar. Din delegația cehoslovacă la această conferință au făcut parte primul-ministru, K. Kramar, și ministrul Afacerilor Externe, Eduard Benes. Memorandumul prezentat de acesta „comisiei cehoslovace” de la Paris, care urma să se ocupe de speță, a fost primit cu rezerve, dar, într-un final, cu sprijinul Franței, Marile Puteri au fost de acord cu revendicările teritoriale ale Coroanei Cehe în forma ei istorică.

Partajările teritoriale ale Imperiului Austro-Ungar, mai precis a teritoriilor care care urmau să facă parte din Cehoslovacia, au fost consemnate juridic, în urma discuțiilor de la Conferința de Pace de la Paris, în tratate semnate individual de noul stat cehoslovac cu fiecare stat în parte. Germania a retrocedat provincia Hlucin Cehoslovaciei, iar Austria - numită astfel după desființarea Imperiului Austro-Ungar-, a „livrat” Cehoslovaciei Valtice și secțiuni din Vitorazsk. Ungaria i-a predat Cehoslovaciei Rutenia Subcarpatică și părțile slovace. În acordul cu Polonia, după discuții, s-a ajuns la un compromis asupra frontierei de nord cehoslovace - Moravia, Orava -, fiind partajată provincia Tesin, dar acest lucru s-a întâmplat de-abia în 1920.

Noul stat cehoslovac, în urma Conferinței de Pace de la Paris, a avut, pe lângă câștigurile teritoriale, și „pasive” înregistrate în dreptul tratatelor semnate la Paris. Ca fostă parte componentă a Imperiului Austro-Ungar - Coroana Cehă - Cehoslovacia a trebuit să preia și o cotă-parte din datoria defunctei monarhii dualiste.

După proclamarea autodeterminării cehilor și slovacilor de către liderii politici de la Praga și Martin din 28 și 30 octombrie 1918, practic, aceste comitete naționale au funcționat precum niște guverne provizorii de facto. Liderii din exil - T.Masaryk, M.R.Stefanik, Eduard Benes - în acest moment al istoriei se aflau în străinătate. Masaryk a revenit din Statele Unite ale Americii în noua Cehoslovacie, la o lună după desfășurarea evenimentelor. Acolo se asigurase de sprijinul la nivel înalt, pentru cauza cehoslovacă, a președintelui Woodrow Wilson.

În prima jumătate de lună a existenței guvernului provizoriu cehoslovac, până în 14 noiembrie 1918, 17 legi au fost emise, iar în 13 noiembrie un draft al unei constituții provizorii a fost împuternicit juridic. S-a constituit o Adunare națională revoluționară cehoslovacă în care au fost cooptați și politicieni slovaci, numărul total al membrilor fiind de 254. Karel Kramar a deschis prima ședință a acestui „parlament” provizoriu la 14 noiembrie 1918, la palatul Thunov. „Din împuternicirea revoluției el a declarat că dinastia de Habsburg-Lothringen a fost detronată din Cehia și a proclamat republica ca formă de stat. La această primă ședință T.G.Masaryk a fost ales președintele republicii, social democratul F. Tomasek - președinte al adunării, iar K. Kramar, prim-ministru. Pe lângă Kramar au mai fost aleși 16 membri din cabinetul său. Principala sarcină a Adunării naționale o constituia asigurarea funcționării statului și elaborarea unei constituții, pe baza căreia urmau să fie organizate alegeri în instituțiile democratice”.

Proclamarea dreptului la autodeterminare a slovacilor de către liderii politici ai acestora, prin Declarația de la Martin din 30 octombrie 1918, trebuia realizată practic. Însă, punerea în practică a dorinței liderilor slovaci de a crea un stat comun cu omologii cehi, Cehoslovacia, nu s-a dovedit a fi un lucru ușor dintr-un motiv extrem de concret: opoziția Ungariei. După aranjamentul dualist din 1867, teritoriile slovace intraseră sub administrarea directă a autorităților de la Budapesta ale Imperiului Austro-Ungar. Situația s-a complicat în anul următor când comuniștii lui Bela Kun au instaurat un tip de dictatură de model sovietic în Ungaria și au pătruns cu trupele în teritoriile slovace.

Declarația de la Martin din 30 octombrie 1918 a semnalizat proclamarea dreptului la autodeterminare a naționalității slovace de către liderii ei politici. Ideile lor către un viitor stat comun cu cel al cehilor - Cehoslovacia - era înțeles în același ton și la Praga. Numai că situațiile politice ale celor două mișcări erau diferite. Dacă proclamația din teritoriile cehe nu a fost împiedicată de autoritatea vieneză, în teritoriile slovacilor mișcarea acestora avea să fie puternic contestată de guvernul de la Budapesta, sub a cărui administrare căzuse spațiul slovac odată cu aranjamentul dualist din 1867.

După emiterea Declarației de la Martin de către politicienii slovaci, în 30 octombrie 1918, ei se așteptau la reacția autorităților de la Budapesta sub a căror administrare se găseau teritoriile slovace. Pentru a putea pune în practică dorința lor de a forma un stat împreună cu poporul ceh, o comisie slovacă formată din V. Srobar, I. Derer, P. Blaho și A. Stefanek s-a instalat la Skalice și, cu ajutorul unor detașamente de cehi și slovaci, au ocupat zona Trencin și Trnava. Contextul era favorabil mișcării naționale de secensiune a slovacilor deoarece Imperiul Austro-Ungar rămăsese doar cu uniunea - și aceea, doar de jure - dintre Viena și Budapesta, celelalte naționalități componente ale monarhiei fiind deja pe traseul întemeierii propriilor state naționale. Dezintegrarea monarhiei dualiste, oficial, era doar o problemă de timp.

În 13 noiembrie 1918 guvernul de la Budapesta, care pusese capăt dualismului austro-ungar și era deja pe „cont propriu”, a fost obligat să semneze la Belgrad un acord prin care era obligat să se retragă din Transilvania, Banat, din Serbia și Croația de astăzi. În ceea ce privește teritoriile slovace, prim-ministrul maghiar, M. Karoly, a cerut trupelor maghiare să intre în Slovacia, trupe care i-au silit pe cehii și slovacii din detașamentele de voluntari să se retragă. Eduard Benes a reușit să blocheze temporar tentativa guvernului de la Budapesta de a înfrânge secesiunea slovacă și de a relua în posesie teritoriile slovace. La insistențele ministrului ceh, omologul lui din partea Franței, prin atașatul militar aliat de la Budapesta, a transmis cabinetului maghiar să își retragă trupele din Slovacia.

La finalul anului 1918, în teritoriile slovace a fost trimis de către Adunarea națională revoluționară cehoslovacă Vavro Srobar, al cărui rol a fost acela de a instaura un regim slovac în teritoriile asumate și silirea administrației maghiare, care era legată încă de cabinetul de la Budapesta, și refuza să se retragă din Slovacia. Situația generală a spațiului locuit de slovaci era una dificilă. „În decembrie a fost trimis din nou în Slovacia Vavro Srobar, de data aceasta ca ministru cu puteri depline care împreună cu grupul său de lucru s-a instalat la Zilina. Situația slovacilor era catastrofală: dacă numărul școlilor generale maghiare depășea 3500, cel al școlilor slovace era de numai 344 în 1913, iar în plus nu existau nici un liceu sau institut de învățământ superior. Marea majoritate a funcționarilor erau maghiari. După plecarea ungurilor la 20 ianuarie 1919 întregul teritoriu al Slovaciei a ajuns sub controlul lui Srobar. La 4 februarie el și-a transferat ministerul la Bratislava și a dizolvat Consiliul național slovac, ceea ce a provocat greva muncitorilor feroviari, poștali și apoi a micilor meseriași care locuiau într-un mare cartier din Bratislava alături de germani și u

Guvernul de la Budapesta a încercat să păstreze în componența Ungariei teritoriile slovace ale căror lideri deja se exprimaseră și trecuseră la acțiunea de secesiune și de colaborare cu liderii cehi de la Praga, în vederea formării Cehoslovaciei. Într-o tentativă de a împiedica tendința de autodeterminare a slovacilor, autoritatea de la Budapesta a proclamat Republica Populară Slovacia, în decembrie 1918, aspect care a stârnit reacția liderilor de la Praga, iar la finalul anului trupele cehe au ocupat Kosice, oferind ajutor liderilor slovaci.

Atmosfera generală din teritoriile slovace părea că se îndreaptă spre traseul dorit de liderii slovaci în finalitatea înființării unui stat alături de cehi. Dar după ce, în ianuarie 1919, autoritățile maghiare s-au retras spre Budapesta, dând impresia că lasă administrarea Slovaciei în mâinile liderilor acesteia, situația s-a deteriorat rapid în martie același an. Instalarea comunismului la Budapesta și proclamarea Republicii Ungare după modelul sovietelo, în martie 1919, au adus la putere comunismul radical al lui Bela Kun. Ideea reînnoirii granițelor istorice ale Ungariei, ceea ce ar fi însemnat și că teritoriile slovace ar fi trebuit să facă parte din Ungaria, le-a dat frisoane liderilor slovaci.

După instalarea regimului comunist al lui Bela Kun la Budapesta, în martie 1919, paranoia încercuirii capitaliste a Ungariei precum și visul reîntregirii Ungariei „medievale”, care îi anima pe comuniștii maghiari, au dat firavei administrații slovace, ce abia se instalase în teritoriile slovace, temerile unui viitor incert: un atac al armatei dictaturii comuniste de la Budapesta asupra Slovaciei. Încercând să se pregătească pentru această situației „[...]la 25 martie Srobar a decretat starea de asediu în Slovacia și la 7 aprilie din ordinul ministrului Apărării Naționale Vaclav Klofac armata cehoslovacă a ocupat teritoriul până la noua linie de demarcație care intra cu 50-80 de km în interiorul Ungariei. În unele locuri această linia a fost chiar depășită, creînd Ungariei pretextul de a lansa atacul. Trupele cehoslovace nu erau suficient de pregătite pentru ofensivă și astfel Armata Roșie maghiară a ocupat în scurt timp două treimi din Slovacia, ajungând la jumătatea lui iunie la granița cu Polonia. Sub protecția Armatei Roșii maghiare, la 16 iunie 1919 a fost proclamată Republica Slovacă a Sovietelor. Dar încă de la 13 iunie conferința de pace stabilise granița definitivă dintre U

În timpul Primului Război Mondial etnicii germani din regiunea Sudetă - Silezia și zonele periferice ale Coroanei Cehe locuite de germani - au fost neliniștiți în privința viitorului lor. Finalul dezastruos al Imperiului Austro-Ungar și dezmembrarea acestuia i-a găsit pe „germanii sudeți” în postura de a fi integrați în Republica Austriacă, ideea unei Cehoslovacii independente nefiind un scenariu care să le fie drag. Încercarea unor lideri germani din Moravia și Silezia de a a crea enclave administrative germane, care să reziste până la o posibilă încorporare a lor în Republica Austria, a fost contraatacată puternic de către armatele guvernului provizoriu al Cehoslovaciei. Într-un final, germanii sudeți au acceptat să facă parte din noul stat cehoslovac.

Germanii din Silezia și din zonele periferice ale Coroanei Cehe au fost neliniștiți în legătură cu viitorul lor pe durata Primului Război Mondial și priveau cu temere eforturile politicienilor cehi de a crea un stat cehoslovac independent de monarhia dualistă. În contextul ultimelor luni dinaintea colapsului Imperiului Austro-Ungar, deputații germani din Coroana Cehă au încercat să creeze din zonele locuite de etnicii germani niște zone autonome administrativ și care să poată fi alipite unei viitoare Republici Austriece, atunci când momentul va fi oportun.

În momentul în care politicienii cehi au proclamat la Praga desprinderea de monarhia dualistă, la 28 octombrie 1918, liderii germanilor Sudeți, care priveau cu îngândurare crearea unei Cehoslovacii independente, au proclamat, utilizând același principiu precum cehii - al autodeterminării popoarelor - independența regiunii Deustschbohmen, cea a germanilor din nordul Cehiei. Liderii acestei provincii autonome au fost numiți R. Pacher și apoi R. Lodgmann von Auen, iar sediul ei era la Liberec. Concomitent, regiunea Sudetenland a fost aprobată la 30 octombrie - Silezia și Moravia de nord - și recunoscută de Adunarea națională a Republicii Austria.

Politicienii germani din Coroana Cehă, angrenați în cercul puterii de la Viena, în aceeași zi și apoi la două zile după mișcarea cehilor de la Praga de constituire a unui stat independent cehoslovac, au convins Adunarea Națională a Republicii Austria - având în vedere că sistemul monarhiei dualiste era prăbușit - să creeze zone administrative juridice și legale locuite de germanii din teritoriile cehe. Nemții din sudul Moraviei au fost grupați în Deutschsudmahren iar cei din sudul Cehiei au fost grupați administrativ în regiunea Bohmerwaldgau. Create în decembrie 1918, aceste ultime zone germane, erau susceptibile a fi alipite la noile landuri ale Republicii Austriece, formate pe ruinele Imperiului Austro-Ungar.

În decembrie 1918, în timp ce liderii cehi de la Praga se luptau să constituie un stat cehoslovac, iar slovacii aveau „meciul” lor intern - din această perspectivă - cu autoritățile de la Budapesta, liderii germanilor din Coroana Cehă au promovat intens la Viena ideea alipirii regiunilor locuite de germani, din proclamata Cehoslovacie, la landurile Republicii Austriece, formate pe ruinele monarhiei dualiste. Deja, în luna amintită, existau 4 regiuni administrative recunoscute juridic de cabinetul de la Viena. Apăruse și ideea cooptării la noua Republică Austriacă și a enclavelor, a insulelor lingvistice germane din împrejurimile orașelor Olomouc și Jihlava. Alarmați, liderii cehi au contraatacat. „După eșuarea tratativelor cu politicienii germani din Sudeți, Comitetul național cehoslovac care nu recunoștea provinciile proclamate de germani și cerea subordonarea acestora puterii centrale a noului stat cehoslovac a hotărât ocuparea militară a zonei de frontieră. Până la sfârșitul lui decembrie 1918 detașamentele puțin numeroase ale armatei cehoslovace au reușit să ocupe tot teritoriul țărilor cehe istorice fără să întâmpine o rezistență prea mare. Au fost date lupte pentru cucerirea

Într-un final, politicienii germani din Viena au înțeles inutilitatea unui conflict intern între teritoriile etnicilor germani și conducerea noului stat cehoslovac care, după toate semnele, urma să obțină recunoașterea existenței sale de către puterile Antantei învingătoare în Primul Război Mondial. Mai mult, inutilitatea unui război civil precum și apelul industriașilor germani, care vedeau avantajele apartenenței teritoriile locuite de germani la nou înființata Cehoslovacie - susținută de Antantă - drept un salt înainte, în oglindă cu declinul Republicii Austriece la a cărei structură teritorială doreau liderii etnicilor germani să adere, a făcut, până la urmă, compromisul viabil.

Rutenia Subcarpatică a făcut parte din teritoriile administrate direct, asemenea Slovaciei, de către administrația de la Budapesta, ca parte a aranjamentului dualist dintre Viena și Budapesta din 1867. Din acest motiv, partajarea teritorială și cuplarea ei la nou-proclamata Cehoslovacie, din 0ctombrie 1918, a fost un proces dificil. La fel ca în cazul teritoriilor slovace, guvernul maghiar condus de contele Karoly i-a oferit acestei provincii autonomie în decembrie 1918, în încercarea de a o menține ca parte integrantă a Ungariei. Opinia majoritară a politicienilor aliați ai Antantei era ca această provincie trebuie să fie parte a Cehoslovaciei, dar cu un statut autonom. În conflictul militar dintre trupele cehoslovace și cele maghiare, a existat un scurt intermezzo în care au intervenit și armatele române.

Statutul Ruteniei Subcarpatice a fost unul, asemenea teritoriilor slovace, complicat, tinând cont de faptul că ambele regiuni fuseseră sub administrarea directă a autorităților de la Budapesta în cadrul Imperiului Austro-Ungar, după aranjamentul dualist și segmentarea actului puterii prin înțelegerea din 1867 dintre Viena și Budapesta. Într-o încercare de a menține provincia în cadrul Ungariei, ca și în cazul Slovaciei, guvernul maghiar condus de contele M. Karoly a oferit un statut de largă autonomie provinciei, în decembrie 1918.

În timp ce guvernul maghiar condus de contele M. Karoly a încercat să păstreze Rutenia Subcarpatică în componența Ungariei acordându-i un statut autonom în decembrie 1918, majoritatea politicienilor ruteni din exil, având și sprijinul Statelor Unite ale Americii s-au exprimat pentru o aderență a regiunii la nou constituita Cehoslovacie. Mențiunea lor era legată de încadrarea Ruteniei în cadrul statului cehoslovac, dar cu acordarea unei autonomii. Între H. Zatkovic, liderul rutenilor din Statele Unite și T.G.Masaryk, liderul Cehoslovaciei proclamate, s-au derulat discuții asupra formei de organizare a viitoarei provincii rutene în cadrul statului cehoslovac.

Asupra Ruteniei Subcarpatice, la finalul anului 1918 și debutul anului următor, existau mai multe variante și opțiuni asupra viitorului acesteia. În timp ce guvernul maghiar, care administrase provincia direct din anul 1867, încerca să o păstreze în cadrul Ungariei, iar o parte majoritară a politicienilor ruteni în exil din Statele Unite ale Americii se exprimase pentru integrarea într-un statut autonom în cadrul Cehoslovaciei, a mai apărut opinia unui consiliu național din regiune care clama alipirea la Ucraina. În cele din urmă, cele trei consilii înființate au fuzionat într-unul singur, Consiliul Național Central, în mai 1919, care a propus, în urma discuțiilor, alipirea Ruteniei Subcarpatice la Cehoslovacia.

Unul dintre elementele care au determinat balansarea opțiunilor politice din Rutenia Subcarpatică înspre alipirea la Cehoslovacia a fost temerea aliaților victorioși ai Antantei că valorificarea celorlalte două scenarii posibile - alipirea Ruteniei la Ucraina sau Ungaria - ar fi dus la extensia bolșevismului, care era deja în ascensiune în ambele zone. În același timp, pentru noua Cehoslovacie anexarea Ruteniei Subcarpatice aducea statul cehoslovac în vecinătatea României și avea avantajul strategic că se interpunea între Polonia și frontiera Ungariei.

Situația s-a complicat în Rutenia Subcarpatică, deoarece regimul bolșevic instalat la Budapesta prin Bela Kun - Republica Ungară a Sfaturilor - în martie 1919, a declanșat operațiuni militare și în Slovacia și în Rutenia, cu scopul de a recupera teritoriile „pierdute”, iluzionat de recrearea teritoriului Ungariei medievale. În acest context, armata română a contraatacat, respingând armatele roșii maghiare și atingând Budapesta. În aceste evenimente, trupele armatei române au pătruns în Rutenia Subcarpatică unde au evacuat regimentele armatei roșii maghiare, apoi au predat provincia trupelor cehoslovace, în august 1919.

Rutenia Subcarpatică a fost oficial alipită Cehoslovaciei, în urma tratatului cu Austria de la Saint-Germain-en-Laye. În acordul semnat între Republica Cehoslovacă, recunoscută internațional de-acum în acest mod, și puterile Antantei au fost trasate schematic liniile organizării autonomiei regiunii rutene în cadrul Cehoslovaciei. Guvernul de la Praga trebuia să acorde acestei provincii dreptul de a avea un parlament propriu, un guvernator și deputați în Adunarea Națională Cehoslovacă. Situația a fost tergiversată însă, în mare parte din cauza administrației centrale de la Praga, care a motivat prin retardarea socială și economică a Ruteniei întârzierea acordării drepturilor consemnate prin acordul de la Paris: simbolurile autonomiei în cadrul Cehoslovaciei.

În primul deceniu de după crearea și recunoașterea Cehoslovaciei de către puterile Antantei învingătoare în Primul Război Mondial, prin acordurile semnate în cadrul Conferinței de Pace de la Paris, situația Ruteniei Subcarpatice în cadrul statului cehoslovac era una ambiguă. „Situația din Rutenia subcarpatică cu capitala la Ujgorod a fost într-adevăr complicată. Cea mai mare parte a populației era formată din ruteni care vorbeau șase dialecte diferite astfel încât până și stabilirea limbii de predare în școli constituia o problemă. Erau reprezentate și alte minorități - unguri, evrei, germani, iar după anexarea la Republica Cehoslovacă, cehi, mai ales în administrație. Majoritatea populației era de religie greco-catolică, dar și ortodoxismul rus era puternic. Competențele dictatoriale acordate conducerii militare ale lui Srobar au rămas în vigoare până la începutul anului 1922. Ele nu au fost însă valabile în sectorul administrației civile condus din 1929 de guvernatorul Zatkovic, a cărui poziție în țară a rămas dependentă de guvernul cehoslovac”.

Între nou proclamatul stat cehoslovac și Polonia au apărut dispute teritoriale privind regiunea Tesin. Trebuie menționat faptul că toate popoarele care s-au desprins din Imperiul Austro-Ungar și și-au format propriile state în urma dezintegrării monarhiei dualiste, după principiul etnic al naționalităților, au avut dificultăți în a-și stabili de comun acord configurația frontierelor. Practic, era extrem de greu de stabilit proporțiile etnice, populațiile fiind amestecate, ceea ce făcea dificilă sarcina politică de a defini granițele viitoarelor state. Aceeași problemă a apărut și în cazul regiunii Tesin, între Cehoslovacia și Polonia.

Asupra provinciei Tesin au existat divergențe între nou createle state ale Poloniei și Cehoslovaciei. În Silezia, au pătruns trupe poloneze, în noiembrie 1918, care au ocupat zonele Orava, Spis și Tesin. În discuțiile dintre membrii Comitetului Național al Sileziei s-a ajuns la partajarea teritorială, prin care doar o mică parte din regiunea Tesin urma să fie alipită Cehoslovaciei. Măsura a stârnit nemulțumirea liderilor de la Praga care au ripostat prin trimiterea de trupe în provincie. Oficialii polonezi trecuseră deja la organizarea provinciei, fiind pe punctul chiar de a organiza alegeri în ținutul Tesin, în vederea completării organigramei Parlamentului - Seimului - din Polonia.

Nemulțumirea autorităților cehoslovace față de poziția Poloniei privind provincia Tesin-ului, în care doar o mică parte urma să fie alipită Cehoslovaciei, i-a determinat pe liderii de la Praga să reacționeze militar. Între cele două părți a izbucnit un conflict armat, de scurtă durată - 7 zile -, dar care s-a încheiat prin intervenția aliaților din Antantă, care le-au cerut polonezilor să se retragă, în ianuarie 1919, pe linia Vistulei.

După intervenția aliaților Antantei în chestiunea disputei teritoriale dintre Cehoslovacia și Polonia asupra provinciei Tesin s-a ajuns la un acord, în iulie 1920. „Republicii Cehoslovace i-a revenit linia Bohumin-Kosice și bazinul carbonifer, iar Poloniei estul ținutului Tesin și o parte din ținuturile Orava și Spis. Ca simbol al acestei rivalități, chiar și fosta capitală a principatului Tesin a fost împărțită între cele două părți”.

După proclamarea statului cehoslovac de către liderii politici de la Praga, în 28 octombrie 1918, și după euforia generală din aceea zi, era clar pentru toți cei implicați la nivel înalt în crearea Cehoslovaciei că frontierele viitorului stat vor trebui trasate și prin vărsare de sânge. Principiul etnic al naționalităților pe care îl înțelegeau contemporanii în definirea granițelor unui stat, atunci, la finalul Primului Război Mondial, era o misiune dificilă prin însăși realitatea geografiei etnice a fostului Imperiu Austro-Ungar. Amalgamarea popoarelor constituia o problemă în a trasa cât de cât limpede viitoarele frontiere ale statelor și, prin urmare, soluția era cea diplomatică. Însă cum arbitrajul nu mulțumea pe toată lumea, între noile state constituite pe ruinele defunctului imperiu au apărut, natural, conflicte militare. În realizarea scopului noului stat cehoslovac, un rol important l-au avut legiunile cehoslovace.

Susținerea revendicărilor noului stat proclamat cehoslovac, din octombrie 1918, și până la definirea lui completă teritorială prin arbitrajul puterilor Antantei, în 1920, a fost bazată pe sprijinul așa-numitelor legiuni cehoslovace. Dat fiind faptul că amestecul etnic al popoarelor defunctului Imperiu Austro-Ungar făcea extrem de dificilă misiunea partajării teritoriale ale statelor „succesoare”, nu e ușor să ne imaginăm că, până la intervenția aliaților în setarea arbitrajului, între noii „vecini” au izbucnit conflicte militare.

Numărul celor care s-au înrolat în legiunile cehoslovace a fost destul de mare, iar prezența și sacrificiul lor pe fronturile din Primul Război Mondial de partea aliaților din Antantă, au dus la recunoașterea ulterioară, în cadrul Conferinței de la Paris, a drepturilor legitime la autodeterminare a cehilor și slovacilor. „În total pe fronturile din Franța au luptat 9600 de legionari cehoslovaci, din care și-au pierdut viața peste 630. Pe câmpurile de bătaie din Italia au fost trimiși 20.000 de membrii ai legiunilor, din care au căzut 350. După război comandantul legiunilor cehoslovace din Italia generalul L. Piccione a condus o misiune militară italiană în Cehoslovacia. Cele mai numeroase au fost însă legiunile din Rusia care au numărat aproape 55.000 de persoane, din care și-au pierdut viața peste 4.000”.

Debutul afirmării legiunilor cehoslovace s-a consemnat în timpul operațiunilor din Primul Război Mondial, când acestea au fost angrenate în operațiunile desfășurate de trupele Antantei. Activând în armatele aliate din Imperiul Rus, Franța și Italia, aceste legiuni cehoslovace au ajutat la conferirea statutului de beligerant pentru viitorul stat cehoslovac.

În momentul în care Revoluția din octombrie - bolșevică - a izbucnit, iar Rusia a ieșit din Antantă, legiunile cehoslovace s-au implicat în războiul civil care s-a declanșat în Rusia, după arestarea țarului Nicolae al II-lea și a celorlalți membrii ai Romanovilor. Legiunile cehoslovace apar ca luptând împotriva Armatei Roșii, în unele zone din Siberia. În cele din urmă, complicațiile din Rusia anului 1919, desfășurarea Conferinței de Pace de la Paris precum și poziția aliaților de sprijin consistent acordat Cehoslovaciei, au dus la demobilizarea și retragerea legiunilor cehoslovace înapoi spre Praga.

Legiunile cehoslovace au fost retrase de liderii de la Praga din Rusia pe mare, de la Vladivostok, operațiunea încheindu-se în toamna anului 1920. Demobilizate, acestor legiuni cehoslovace li s-a recunoscut rolul important în susținerea formării unei Cehoslovacii independente și, în acest sens, politicienii de la Praga le-au încurajat să se constituie într-o comunitate care să reprezinte un stâlp de susținere pentru liderii cehoslovaci. În plan ideologic reprezentanții legiunilor cehoslovace și-au exprimat susținerea față de conducătorii Cehoslovaciei, editând ziarul Eliberarea națională.

În mod tradițional, teritoriile cehe aflate până în octombrie 1918 în componența Imperiului Austro-Ungar reprezentau regiunile cele mai dezvoltate din punct de vedere economic ale monarhiei dualiste. Secționarea politică și teritorială a monarhiei, în 1918, precum și disputele cu „vecinii” apăruți de ruinele fostului imperiu, au afectat pentru o bună perioadă de timp productivitatea și piața de desfacere pentru produsele fabricate în teritoriile cehe. La acest lucru se adaugă și distrugerile provocate de cei 4 ani de război pe care Cehoslovacia le-a moștenit. Cantitativ, dacă în Cehia industria era predominantă, Slovacia era în continuare un teritoriu predominant agrar.

Dezmembrarea Imperiului Austro-Ungar în toamna anului 1918, cu puțin timp înainte de încheierea armistițiului dintre părțile beligerante, și apariția statelor „succesoare” pe urmele fostului imperiu, au dus, inevitabil, și la modificări substanțiale în ceea ce privește economia. În cazul Cehoslovaciei, nou proclamate, spațiul de distribuție s-a îngustat, „exportul” din teritoriile cehe către alte regiuni ale monarhiei - precum în deceniile anterioare - s-a pulverizat, iar conflictele legate de viitoarele frontiere dintre statele „succesoare” au contribuit și ele la marasmul economic. În plus, distrugerile provocate de cei 4 ani de operațiuni militare au lăsat și ele urme adânci asupra stării economice.

Sub raport diferențial, noul stat cehoslovac a moștenit în octombrie 1918 cele două tendințe și stări de fapt ale economiei anterioare din cele două provincii. Dacă în Cehia, industria era predominantă, în Slovacia caracterul economiei era unul pronunțat agrar. Mai mult, anterior Primului Război Mondial, teritoriile Coroanei Cehe ofereau 60/70% din producția industrială a monarhiei dualiste. Dacă în Cehia, industria zahărului era o ramură dezvoltată, cea a sticlei și textilelor - de asemenea -, în Rutenia Subcarpatică, alipită acum Cehoslovaciei, agricultura era principalul segment economic, asemenea Slovaciei. Suntem informați că în jur de 60% din populația slovacă aptă de muncă era angrenată în agricultură.

După încetarea Primului Război Mondial șomajul a atins cote amețitoare în Cehoslovacia ca, de altfel, în mai toate statele implicate în conflict. Dincolo de distrugerile cauzate de operațiunile militare, inflația a devenit galopantă, producția economică nu era nici pe jumătate față de cea dinaintea izbucnirii războiului, iar inflația era greu de ținut în frâu. Apoi, în Cehoslovacia, precum și în alte state implicate în război, invalizii sau cei decedați în conflict au însemnat o pierdere importantă a forței de muncă. Istoriografia avansează cifra de 420.000 de căzuți în luptă și 260.000 de invalizi pentru Cehoslovacia.

Primul guvern al nou-proclamatei Cehoslovacia a fost cel condus de Karel Kramar. Datorită faptului c el a fost compus dintr-un spectru mai larg de oameni cu viziuni politice diferite, a fost interpretat drept un guvern „al poporului, al coaliției”. Partidul democrat, partidul agrarian cehoslovac sau partidul socialist cehoslovac, au fost doar câteva dintre formațiunile politice care au creat primul guvern de „uniune națională” la conducerea Cehoslovaciei. Reputația lui Tomas Garrigue Masaryk și eforturile lui din exilul european și apoi american în definirea statului cehoslovac au dus la ocuparea funcției de președinte al Republicii Cehoslovace. El a fost primit la Praga, în 21 decembrie 1919, având parte de o recepție fastuoasă. În iunie, același an, au avut loc și primele alegeri locale din noul stat cehoslovac. Primul guvern a îndeplinit două reforme de stringentă necesitate: reforma agrară și cea monetară.

Primul guvern al Cehoslovaciei a fost cel condus de Karel Kramar și a fost constituit dintr-un spectru larg al formațiunilor politice cehe. Cea mai bine poziționată numeric formațiune politică a fost Partidul agrarian cehoslovac, care și-a modificat numele în 1919 în Partidul republican al satelor cehoslovace. Această formațiune a deținut în primul guvern al Cehoslovaciei portofoliul agriculturii și pe cel al Internelor, în persoana lui Antonin Svehla, care a fost decisiv în calmarea situației tensionate din primăvara anului 1919.

În primul cabinet al Cehoslovaciei, Partidul Democrat a deținut Ministerul de Finanțe prin persoana lui Alois Rasin. Social-democrații au primit Ministerul Justiției și pe cel al Învățământului, iar Partidul Socialist cehoslovac a dat ministrul de Apărare Națională în primul cabinet al Cehoslovaciei condus de Karel Kramar. Din Slovacia, a fost învestit în funcția de ministru pentru integrarea Slovaciei la uniunea cu Cehia, Vavro Srobar. Srobar a rămas, după decesul lui M.R.Stefanik, unul dintre artizanii independenței statului cehoslovac, singurul slovac în guvernul de uniune națională. Ministrul de Externe în cabinetul lui Karel Kramar a fost Eduard Benes.

Primul președinte al Republicii Cehoslovace, Tomas Garrigue Masaryk, datorită reputației extraordinare pe care o avea și rolului jucat în exilul european și american în definirea independenței cehilor, a fost întâmpinat cu frenezie la sosirea lui în Praga, în 21 decembrie 1919. Karel Kramar, primul ministru, a devenit colaborator apropiat al președintelui Masaryk. Dincolo de starea dezastruoasă a economiei de după încheierea Primului Război Mondial, autoritățile cehoslovace aveau de combătut, în afara problemei sociale, și împiedicarea răspândirii ideologiei bolșevice, care începuse deja să facă din ce în ce mai mulți aderenți în rândul populației.

În iunie 1919 au avut loc primele alegeri locale din nou-înființata Republică Cehoslovacă, social-democrații obținând cele mai multe dintre sufragiile exprimate. Alegerile au fost organizate doar în Cehia, deoarece în Slovacia și în Rutenia Subcarpatică situația frontierelor între guvernul de la Praga și Ungaria nu fuseseră clarificate, în cele două zone fiind în desfășurare operațiuni militare. La scurt timp după desfășurare alegerilor, cabinetul lui Karel Kramar și-a depus mandatul.

Primul guvern al Republicii Cehoslovace, condus de Karel Kramar, a avut de înfăptuit reforme de stringentă necesitate. Una dintre ele era reforma monetară, având în vedere că uniunea vamală cu Viena nu mai exista. În februarie 1919 ministrul de finanțe, Alois Rasin, a pus în practică reforma monetară. Ea a constat în retimbrarea bancnotelor, încă existente din timpul Monarhiei Austro-Ungare, cât și emiterea coroanelor cehoslovace cu o paritate de 1 la 1 față de coroana austriacă. Prin această măsură „[...]împreună cu primirea limitată de obligațiuni din împrumutul de război austriac au frânat inflația care a reușit să fie oprită până în 1922”.

A doua reformă importantă efectuată de primele guverne ale Cehoslovaciei, după cea monetară, a fost cea agrară. Prin confiscare, raționalizare și redistribuire, terenuri din proprietățile mari de peste 250 ha au intrat în posesia țăranilor. „Aceste terenuri, având o suprafață totală de 1.800.000 ha au fost parțial împărțite țăranilor cu gospodării mici și parțial vândute ca resturi de moșii, ale căror dimensiuni permiteau gospodărirea lor rațională. Aplicarea complicată a reformei s-a prelungit până la sfârșitul anilor 20. Rezultatul a fost consolidarea păturii mijlocii din agricultură, mai ales cehă și slovacă, transferarea complexelor silvice mari în proprietatea statului și a comunelor și creșterea influenței partidului agrar prin intermediul Oficiului funciar”.

Prima constituție a Republicii Cehoslovace a fost adoptată de Adunarea Națională Revoluționară și avea 6 capitole, care prevedeau forma de guvernământ a statului, limitele teritoriale, separația puterilor și stabilirea atribuțiilor fiecărei ramuri instituționale.

Adunarea Națională Revoluționară a Republicii Cehoslovace a adoptat, în februarie 1920, prima lege fundamentală a noului stat, Constituția Republicii Cehoslovace. Ea conținea 6 capitole și stabilea forma de guvernământ a țării, separația celor trei puteri - legislativă, judecătorească și executivă - limitele frontierelor de stat, statutul cetățeniei, precum și drepturile minorităților naționale și cele religioase. Constituția putea fi modificată cu ⅗ din voturile din Adunarea Națională.

Prima constituție a Cehoslovaciei era construită pe principiile democratice moderne prin care erau acordate și garantate drepturi depline cetățenilor. Obligația lor era, în principal, cea de apărare a statului. Actul fundamental al statului cehoslovac impunea și formarea unui parlament bicameral. Ulterior, au avut alegeri pentru Camera Deputaților și Senat, în aprilie 1920. Parlamentul ales l-a reconfirmat pe Tomas Garrigue Masaryk în funcția de președinte ale Cehoslovaciei.

În timp ce liderii politici din teritoriile cehe și slovace au convenit, cu toate că actiunile de declarare a dreptului de autodeterminare a popoarelor ceh și slovac nu au fost sincronizate, faptul că cele două formează un singur stat și că vor avea un viitor comun. Însă, la nivelul general al societății, lucrurile nu au stat deloc sub semnul consensului. În Slovacia, poporul nu a cuplat în întregime la ideea unui stat comun cehoslovac și, în același timp, celelalte minorități au adoptat o atitudine de separație față de „poporul cehoslovac” văzut de ele, drept „de stat”.

Construcția încercată politic de liderii din Cehia și Slovacia, cea a unui singur popor cehoslovac și contopirea lui în Republica Cehoslovacă, nu a fost receptată cu același entuziasm la nivelul general al societății. În Slovacia, spre exemplu, a existat o reticență față de acest proiect al unei singure națiuni, reticență ce a persistat în rândul unei părți a slovacilor și care a constituit unul dintre motivele din cauza căruia s-a petrecut separația celor două popoare, după căderea comunismului, în 1993. De asemenea, minoritățile etnice au adoptat o atitudine de separație, identificând în poporul cehoslovac drept poporul „de stat”.

În 1921 s-a realizat primul recensământ al noului stat cehoslovac, care a indicat un număr puțin peste 13,6 milioane de locuitori. Dintre aceștia, aproximativ 51% erau cehi, 14,5% slovaci, 23% germani, iar restul compoziției etnice a Cehoslovaciei era completată de maghiari, ruteni, ruși, ucrainieni și un număr de români și polonezi. Limba administrației, proclamată oficial prin constituție, era considerată limba cehoslovacă, deși artificiul politic și legal nu i-a convins pe unii dintre slovacii contemporani, care identificau în limba vorbită de ei diferențe față de dialectul ceh.

Legat de proporțiile minorităților etnice din Republica Cehoslovacă, constituția noului stat înființat prevedea dreptul acestora, acolo unde dețineau 20% din totalul populației din regiune, să folosească limba maternă în relația cu instituțiile statului. Funcționarii însă erau obligați să stăpânească limba cehoslovacă oficială, iar admiterea lor prevedea și trecerea unui examen lingvistic. La un deceniu de la înființarea Cehoslovaciei, președintele T. G. Massaryk era conștient de faptul că existau dificultăți ale minorității germane de a accepta subordonarea lingvistică administrativă față de limba cehoslovacă. Însă, în același timp, dincolo de animozități, Masaryk era conștient de valoarea culturală a etnicilor germani din provinciile statului. „La noi se pune în primul rând problema raportului majorității cehoslovace față de concetățenii noștri germani. Dacă această problemă va fi rezolvată, atunci vor fi rezolvate ușor și celelalte probleme de limbă și naționale. E deja soarta noastră ca în țara noastră alături de cehi și slovaci să locuiască de multă vreme un număr considerabil de germani; sunt alte țări care nu au nici o altă populație, iar concetățenii noștri germani au un ni

Dată fiind importanța și reputația oamenilor politici care au fost alături de T. G. Masaryk înainte, cât și după proclamarea independenței Cehoslovaciei, acest grup - Grupul de la Hrad - și-a menținut influența în viața politică și în primul deceniu de existență al noului stat cehoslovac. Dincolo de Parlament și membrii ei, scena politică pragheză era dominată de câteva partide politice. Cel mai influent a fost Partidul Republican al Poporului și al Plugarilor, numit și al agrarienilor. După fuzionarea cu Partidul Național Țărănesc a căpătat o semnificativă popularitate, mai ales în zona rurală. Cel mai puternic contestatar pentru această formațiune politică a fost, pentru câțiva ani, Partidul Social-Democrat Muncitoresc Cehoslovac.

În jurul primului președinte ale Cehoslovaciei, Tomas Garrigue Masaryk, s-a menținut grupul de politicieni care participase alături de aceasta la construcția și proclamarea statului cehoslovac, fie din interiorul teritoriilor cehe, fie din exteriorul lor. Numit Grupul de la Hrad, aceasta va exercita o puternică influență în viața politică cehoslovacă. Alături de acest grup mai existau alte două, și ele cu o importantă ancoră în construcția guvernamentală din Praga. Petka și Osmicka, așa cum se numeau cele două, au constituit segmentul liderilor din care au fost numiți în funcțiile importante demnitarii din anii de început al existenței Republicii Cehoslovace.

Asupra structurii electorale din primii ani de existență ai Cehoslovaciei trebuie amintit faptul că dreptul de vot era universal, liber, egal, secret și direct, cu limita de vârstă stabilită la 21 de ani. Femeile aveau și ele drept de vot iar cei aleși, deputații, trebuiau să aibă minim 26 de ani pentru a fi eligibili. Pentru Senat, un candidat trebuia să aibă minim 40 de ani, iar dreptul de vot putea fi exercitat în cazul alegerii senatorilor de către cetățenii cu vârsta de peste 30 de ani.

Un al doilea mare partid cu suport electoral puternic în Cehoslovacia anilor 20 ai secolului trecut a fost Partidul Social-Democrat Muncitoresc Cehoslovac. V Tusar și I Derer au fost câteva dintre numele din politică propuse de acest partid care a fost, în linii generale, fidel susținător al politicii oficiale a cabinetului guvernamental. De menționat faptul că nicio formațiune politică nu obținea majoritatea confortabilă în alegerile parlamentare și, prin urmare, era necesară realizarea unei coaliții în care erau incluse și partide mai mici.

Cel mai important partid din Cehoslovacia, din primul deceniu al existenței acesteia, a fost Partidul Republican al Poporului Agricol și al Plugarilor, numiți colocvial cel al agrarienilor. Bazinul lor electoral puternic din zona rurală s-a consolidat și mai mult după fuziunea acestuia cu Partidul Național Țărănesc. De asemenea, suportul acestui partid se extindea și în Slovacia și Rutenia Subcarpatică. Câteva nume importante din această formațiune politică au fost A. Svehla, M. Hodza, R, Beran și F. Udrzal.

În Slovacia, o bază electorală importantă l-a avut Partidul Popular Slovac, condus de Andrej Hlinka, de orientară catolică tradițională, și care susținea menținerea autonomiei Slovaciei în cadrul statului cehoslovac. Până spre finalul anilor 20 ai secolului trecut partidul lui Hlinka s-a aflat în opoziție față de Grupul de la Hrad, oamenii din jurul președintelui Tomas. G. Masaryk. A existat, de asemenea, și un Partid Național-Socialist Cehoslovac care a căpătat aderență și capital de simpatie în urma alianțelor cu două „nume”, care aveau deja o reputație și faimă în rândul oamenilor: liderii asociației Sokol și cei ai legiunilor cehoslovace care au luptat în Primul Război Mondial.

În ceea ce privește minoritatea germană, cel care și-au făcut cel mai bine vocea auzită, electoral vorbind, a fost Partidul Social-Democrat Muncitoresc German care, după câțiva ani de tatonare și expectativă, s-a implicat la guvernare, susținând în linii mari politica guvernelor cehoslovace. A mai existat și un Partid Național-Socialist Muncitoresc German, dar care nu a acumulat vreo cotă semnificativă de simpatie în rândul germanilor din Cehoslovacia. În schimb, Uniunea Agricultorilor Germani s-a atașat politicii guvernelor statului și a ales calea colaborărilor, precum formațiunea social-democrată din regiunile locuite de germani. După debutul anilor 30, însă, cel mai important partid din rândul etnicilor germani din Cehoslovacia a fost Partidul Germanilor din regiunea Sudetă. „El a reunit reprezentanții partidelor naționale germane interzise de guvern în 1933 și prin activitatea sa a ajutat Germania nazistă să desprindă din Cehoslovacia teritoriul de la frontieră prin dictatul de la Munchen. Principalii lui reprezentanți au fost K. Henlein și K.H.Frank”.

Asupra relației dintre deputații și senatorii din Parlamentul de la Praga al Cehoslovaciei și partidele din care aceștia proveneau, particularitatea cea mai evidentă dar și nocivă pentru democrația tânără a statului cehoslovac a fost dependența extrem de strânsă a parlamentarilor față de partide. Ideea de disciplină de partid - pe care o putem auzi și în zilele noastre în România - era prezentă în viața politică a Cehoslovaciei. Ca și acum, alegătorul nu avea opțiunea de a alege liber candidatul, ci vota lista livrată și pregătită de partidul care participa la alegeri. Partidul era și cel care „rotea cadrele”. Clubul parlamentar, grupul - cum se numește astăzi - al fiecărui partid, decidea asupra votului care urma să fie dat în sesiunile parlamentare pentru proiectele supuse la vot și, prin urmare, deputații și senatorii partidelor nu prea aveau marjă de manevră a liberei conștiințe asupra votului. Clubul, grupul de partid din Parlament decisese deja, într-un cadru restrâns, sensul votului și pe care ei trebuiau să mărșăluiască. Dacă un parlamentar părăsea partidul din rândurile căruia fusese ales, atunci, pe cale de consecință, mandatul îi era anulat.

În ceea ce privește organizarea administrativ-teritorială a Cehoslovaciei, cu toate că o lege din 192o stipula organizarea pe județe, în practică, aplicarea ei a fost constant amânată. Temerea cabinetului de la Praga era legată de regiunile unde populația germană era majoritară, iar punerea în practică a legii organizării teritoriale ar fi constituit probleme pentru tănârul stat cehoslovac, din perspectiva autorităților centrale de la Praga. În Slovacia, în schimb, această organizare pe județe a fost dusă la îndeplinire.

Asupra organizării administrative a Republicii Cehoslovace, o lege din 1920 consemna faptul că județele urmau să constituie forma de organizare teritorială din statul cehoslovac. Dacă în Slovacia măsura a fost pusă în practică, în schimb, în Cehia, ea a fost tergiversată și amânată din chiar intenția autorităților centrale de la Praga. Temerea lor era legată de eventuala preeminență pe care etnicii germani ar fi obținut-o în momentul partajării administrative a statului, dat fiind faptul că în anumite regiuni - Karlovy Vary și Ceska Lipska -, ei reprezentau procentul majoritar al populației.

După ce organizarea teritorială pe județe decisă de autoritățile cehoslovace - care ar fi trebuit să fie pusă în practică până în 1925 - a fost amânată, în 1927 guvernul de la Praga a decis reinstituirea „țărilor”, în locul județelor. Măsura, care avea un aer istoric, avea rolul de a le servi și hrăni orgoliul segmentului slovacilor, care susțineau autonomia teritoriile slovace în cadrul statului. Cehia, Moravia-Silezia, Slovacia și Rutenia Subcarpatică au fost cele 4 „țări”, segmentarea administrativă la palierele inferioare fiind dată de districte și comune. Laicizarea și secularismul au fost impuse destul de accentuat în toate „țările” statului, mai puțin în Slovacia unde Biserica catolică era înțeleasă drept parte a establishment-ului politic.

Prerogativele pe care președintele Republicii Cehoslovace, instituite prin Constituția din 1920 - în forma ei finală - erau unele în limitele democrației constituționale, destul de limitate, fără anvegura unor intervenții în viața politică a statului. Președintele nu putea interfera cu procesul legislativ, dar cu toate acestea, reputația lui Tomas Garrigue Masaryk, ca unul dintre fondatorii Cehoslovaciei, a dus la alegerea acestuia ca șef al statului de 4 ori, din 1918 până în 1934. Ultima alegerea a fost scurtă însă, el demisionând un an mai târziu.

Primii 3 ani de la proclamarea statului cehoslovac, la 28 0ctombrie 1918, și recunoașterea lui ulterioară în cadrul Conferinței de Pace de la Paris care a închis juridic Primul Război Mondial - sau trebuia să îl încheie - au fost caracterizați printr-o instabilitate - normală - având în vedere contextul economic și social al anilor respectivi. În acest interval scurt s-au perindat la conducerea statului guvernele lui Kramar, Cerny și Benes. Din 1922, beneficiind și de ameliorarea situației economice și de aranjarea liberală a vieții sociale și politice, tensiunea a mai scăzut din intensitate, iar cabinetele își puteau face idei și planuri pe termen mediu asupra guvernării statului.

În primii 3 ani de la proclamarea statului cehoslovac, timp în care Republica Cehoslovacă a obținut și recunoașterea juridică din partea Marilor Puteri în cadrul Conferinței de Pace de la Paris, s-au succedat mai multe guverne: cel al lui Kramar, Cerny și Benes. De-abia în 1922, pe fondul începutului revirimentului economiei, al așezării liberale a drepturilor politice și sociale, guvernele de la Praga și-au putut concepe planuri de guvernare care să includă termeni medii și lungi de timp.

În octombrie 1922, prim-ministru al Cehoslovaciei a fost numit Antonin Svehla, un personaj influent și respectat în mediile politice pragheze. Reprezentant al Partidului republican, numit și agrar, el a reușit să obțină și sprijinul formațiunilor etnicilor germani, devenind astfel, în acel moment, cea mai importantă formațiune politică din stat. Cabinetul condus de Svehla a fost unul dintre cele care au asigurat stabilitatea necesară dezvoltării tânărului stat cehoslovac. „Politica deflaționistă a lui Rasin care tindea spre aprecierea coroanei a reușit să frâneze evoluția inflației în perioada postbelică, chiar dacă cursul înalt al coroanei a defavorizat un timp ramurile industriale care produceau pentru export. În schimb, a devenit baza ascensiunii economice din a doua jumătate a secolului 20. O pierdere grea pentru cabinet a fost moartea lui Rasin în februarie 1923 în urma rănilor suferite într-un atentat comis de fostul comunist Soupal. Acest eveniment a grăbit adoptarea legii de apărare a republicii care acorda guvernului dreptul de a înăspri pedepsele pentru acțiunile care aduceau atingere libertății republicii”.

Coaliția „întregului popor”, cum a fost denumită alianța formată dintr-un spectru mai larg de formațiuni politice care au condus Republica Cehoslovacă în primii ei ani de existență, s-a „evaporat” odată cu alegerile parlamentare din toamna anului 1925. După acest scrutin, catolicii din Slovacia precum și agrarienii din Cehia și-au întărit pozițiile, în contrapartidă cu social-democrații care au decăzut. Comuniștii, până atunci, nu foarte vocali - în afara unor tentative de organizare a unor tulburări sociale - au devenit acum extrem de „contondenți” electoral. După alegerile parlamentare din noiembrie 1925, Antonin Svehla a fost învestit cu formarea celui de-al treilea cabinet guvernamental pe care avea să-l conducă. Lui i de datorează adoptarea unor importante legi care au consolidat statul cehoslovac: legea pentru taxele fixe din agricultură, legea pentru plata salariilor preoților, precum și legea pentru organizarea administrativă a țării și cea a reformei fiscale. Svehla a demisionat în 1929, retrăgându-se din pricina unei boli de care suferea de mai mult timp.

Alegerile din 1929 au dezvăluit, curba pe care se îndrepta viața politică din Cehoslovacia și care se va accentua odată cu debutul efectelor dezastruoase ale Marii Crize economice. În timp ce Partidul republican a rămas în continuare o formațiune de conducere viabilă, social-democrații au decăzut, iar forțele democratice din rândul etnicilor germani colaboraseră fidel până atunci cu autoritățile centrale de la Praga, din acest moment o senzație tot mai mare în rândul alegătorilor germani au început să facă partidele „cu agendă”, cele naționaliste. Pe ele se vor sprijini, începând cu 1933, eforturile cancelariei germane conduse de Adolf Hitler, care va măcina apoi definitiv Cehoslovacia, în zorii celui de-al Doilea Război Mondial.

După ce valul de simpatie din rândul stângii cehoslovace și a celor care aderaseră la ideile comunismului sovietic a atins cote ridicate la aflarea veștii că trupele Armatei Roșii se aflau în apropierea Cehoslovaciei - acestea fiind implicate în războiul cu Polonia -, ulterior, senzația s-a mai domolit. Deși o parte a conducerii socialiștilor încerca să țină formațiunea politică nealterată de ideile radicalilor comuniști, în cele din urmă, tensiunea a dus la ruperea grupării. Radicalizarea comuniștilor și ascensiunea lor au devenit evidente spre finalul anilor 20 ai secolului trecut.

Aripa radicală a stângii cehoslovace jubila în vara anului 1920, atunci când în țară a ajuns vestea că trupele Armatei Roșii, aflate în conflictul cu Polonia, sunt foarte aproape de granițele Cehoslovaciei. Autoritățile de la Praga au instituit starea de asediu în Slovacia și Rutenia Subcarpatică. În acest moment, conducerea stângii încerca să păstreze formațiunea nealterată de radicalismul comunist, însă lupta s-a dovedit a fi teribilă. În acest context a acționat Bohumir Smeral, pentru care „lumina venea de la Răsărit” - ca, de altfel, pentru o bună parte a intelectualilor contemporani europeni -, iar acțiunile lui au dus la căderea guvernului, stânga fiind cooptată în cabinetul guvernamental.

Stânga radicală, sub efectele aerului comunismului bolșevic, a declanșat o grevă generală, în tiparul „luptei de clasă”, cu scopul de a forța căderea guvernului. După 5 zile de grevă, în care „gărzile roșii” au ocupat anumite zone industriale din Cehoslovacia, comuniștii au fost readuși sub ascultare de către autoritățile guvernamentale. Eșecul lor s-a datorat neimplicării stângii tradiționale socialiste, nici cehe și nici a celei din rândul etnicilor germani, dar a demonstrat că radicalismul lor feroce nu era de neglijat. Însă, eșecul lor din Cehia a fost contrabalansat în Slovacia și Rutenia Subcarpatică unde s-au organizat mai bine și au câștigat aderență și simpatie. De menționat faptul că gruparea comunistă încă nu exista ca partid, dar metodele ei „de lucru” și ideologice, de inspirație bolșevică, ne îndreptățesc sa folosim termenul a priori, partidul comunist fiind înființat oficial la un an de la greva generală, în 1921.

Încercarea conducerii stângii cehoslovace de a păstra intactă orientarea socialistă a formațiunii, fără a fi poluată de radicalismul comunist, a devenit o luptă intestină. Aripa comuniștilor lui Bohumir Smeral a creat„un partid în partid”. Conducerea partidului a încercat să blocheze ruperea partidului și le-a cerut membrilor de conducere, anterior desfășurării congresului național, să semneze o declarației prin care se dezic de cererile Internaționalei a treia, de directivele comunismului de la Moscova și cele ale grupării comuniste din interiorul stângii cehoslovace.

După nereușita lor în a deturna cu totul stânga cehoslovacă spre radicalismul de tip bolșevic, comuniștii s-au constituit într-un partid de sine stătător, în 1921. Pentru următorii ani a urmat exemplul clasic al sateliților Cominternului din Europa: directivele soseau de la Moscova. „În mai 1921 la Praga a avut loc congresul de constituire al partidului comunist ceh. Congresul Cominternului de la Moscova a hotărât unirea tuturor partidelor comuniste naționale. Această solicitare a fost aplicată la sfârșitul lui octombrie și începutul lui noiembrie 1921, când la Praga a fost înființat Partidul comunist cehoslovac. Acest partid a adoptat o atitudine negativă față de statul cehoslovac [ca mai toți sateliții din statele europene, având în vedere că, în propria viziune internaționalistă, pregăteau instaurarea „noii ordini socialiste”- n.n] iar activitatea lui a fost condusă de Comintern (Internaționala comunistă), al cărei comitet executiv își avea sediul la Moscova. Democrația socială și-a revenit doar încet în urma plecării majorității membrilor ei, dar treptat, a redevenit un partid important și loial statului - spre deosebire de Partidul comunist cehoslovac care a subordonat totul e

Spre finalul anului 1929 radicalismul comuniștilor cehi era unul care imita fidel ideologia bolșevică, cea „consacrată” în Rusia. Controlul și acțiunile, precum și măsurile care se impuneau, erau dictate integral de la Moscova, ceea ce a dus la etichetarea lor de către o mare parte a alegătorilor, indiferent cât de ademenitoare puteau să pară reflexele egalitariste ale ideologiei comuniste, drept susținători ai dezintegrării statului cehoslovac. Aceasta este unul dintre motivele pentru care, comuniștii cehoslovaci nu se bucurau de un capital de simpatie mare, dar, chiar și asa, în 1929, liderul lor, Klement Gottwald, s-a exprimat într-un discurs din Parlamentul din Praga asupra orientării partidului comunist. Ferocitatea lui surprinde și astăzi. „Noi, noi suntem partidul proletariatului cehoslovac și statul nostru major se află la Moscova. Iar noi știți de ce mergem să învățăm la Moscova? Mergem să învățăm de la bolșevicii ruși cum să vă sucim gâtul (Țipete). Știți că rușii sunt mari maeștrii în asta? (Zgomote. Țipete)”. Peste câțiva ani, același Gottwald a fost în centrul unei campanii împotriva președintelui Masaryk, intitulate „Nu Masaryk, ci Lenin”.