Cehoslovacia între Marea Criză economică și cel de-al Doilea Război Mondial
Marea Criză economică. Republica Cehoslovacă în pragul dezmembrării
autor Alexandru Cristian Enescu, noiembrie 2017
Pornită din Statele Unite ale Americii în 1929, Marea Criză a pătruns în Europa, și nu numai, unde a afectat și Cehoslovacia, chiar dacă aici efectele ei au fost vizibile, mai accentuat, începând cu 1933. Primul semn al Marii Crize economice a apărut în Cehoslovacia în 1930, iar punctul culminant l-a atins în 1933. Șomajul din scriptele guvernamentale indicau în 1933 un număr de aproximativ 1.000.000 de șomeri, fără a mai pune la socoteală pe cei neînregistrați în mod oficial. În încercarea de a controla economia de prelungirea seismică a efectelor crizei economice guvernul de la Praga a intervenit în producția agricolă, a pus monopol pe cereale - încercând să le controleze prețul - și a crescut taxele agricole.

Încercând să „taie” din efectele dezastruoase ale Marii Crize economice, autoritățile cehoslovace au operat devalorizarea monedei în 1934. Reacția democraților din coaliția de guvernare a fost să părăsească guvernul lui J. Malypetr. În cele din urmă, grupările democratice au reușit să îndeplinească majoritatea parlamentară în 1935, dar pericolul creșterii formațiunilor care promovau radicalismul politic - de stânga sau de dreapta - a devenit evident pentru toată lumea.

Discursul lui Adolf Hitler din debutul anului 1938 a confirmat pentru guvernul de la Praga intențiile Germaniei în ceea ce privește regiunea Sudetă, locuită de etnicii germani, din Cehoslovacia. Mișcarea Partidului Germanilor din Sudeți a lui Konrad Henlein care colabora deja cu cancelarul Germaniei, a plusat, în aprilie același an, impunând guvernului cehoslovac condiții greu de acceptat: crearea unei zone aproape independente în Sudeți, în caz contrar, amenințând că va propune alipirea regiunii Sudete la Germania nazistă.

Înțelegerea de la Berchtesgaden dintre Adolf Hitler și reprezentanții Franței și Marii Britanii din septembrie 1938 prevedea acordul acestora privind dreptul Germaniei naziste de a anexa teritoriile cu o populație majoritară germană care aparțineau Cehoslovaciei. După negocieri și ultimatumuri transmise, la 29 septembrie 1938, la Munchen, fără participarea oficialilor cehoslovaci, Adolf Hitler, Benito Mussolini, Neville Chamberlain și prim-ministrul francez, Edouard Daladier, au semnat ceea ce avea să devină cunoscut sub numele de Dictatul de la Munchen.

Anexarea regiunii Sudete de către Germania nazistă și imposibilitatea practică a Cehoslovaciei de a se opune armatei germane, cumulată cu pasivitatea franco-engleză au dus, într-un final, în martie 1939, la destrămarea Republicii Cehoslovace și ocupația țării de trupele naziste.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
După neliniștile și situația economică grea de la finalul Primului Război Mondial situație statelor europene, în general, a cunoscut o redresare. În cazul Cehoslovaciei lucrurile au urmat același trend, însă „visul” s-a frânt odată cu apariție efectelor economice și sociale ale Marii Crize economice. Deși a debutat în 1929 la nivel mondial, nefastele ei efecte s-a resimțit complet în 1933 în teritoriile statului cehoslovac, iar recuperarea și revenirea, aici, au fost de mai lungă durată decât în alte țări. În paralel cu dificultățile economice și sociale, epoca a fost confiscată și de recrudescența grupărilor politice cu mesaj ultra-radical: comuniste sau fasciste. Autopromovate drept salvatoare ale situației, prin liderii lor - de multe ori carismatici - și, în concurență cu inadaptarea sau incompetența multora dintre liderii partidelor tradiționale și democratice, aceste grupări au convins tot mai mult populația că dețin cheia „salvării”. În cazul Cehoslovaciei, angajarea facțiunii radicale politice germane din Regiunea Sudetă, la politica lui Hitler, a subminat constant autoritatea administrației centrale de la Praga.

Dificultatea primilor ani de după încheierea Marelui Război a fost depășită și după 1923 s-a putut constata îmbunătățirea condițiilor economice și sociale din Republica Cehoslovacă. Însă, anii de relativă recuperare și refacere economică s-au evaporat odată cu apariția fenomenului care și-a desfășurat efectele în multe dintre democrațiile europene, cu plecare dinspre Statele Unite: Marea Criză Economică. Pornită din Statele Unite ale Americii în 1929, Marea Criză a pătruns în Europa, și nu numai, unde a afectat și Cehoslovacia, chiar dacă aici efectele ei au fost vizibile, mai accentuat, începând cu 1933. Dar, în același timp, refacerea statului cehoslovac de pe urma problemelor economice și sociale cauzate de crah-ul economic a durat mult mai mult decât în alte state.

În momentul apariției efectelor Marii Crize economice pe teritoriul Cehoslovaciei, la finalul anilor 20 ai secolului trecut, s-a constatat că anii de revigorare economică anteriori fuseseră, de fapt, o creștere „mascată”. În fapt, stabilitatea economică a Cehoslovaciei nu se datorase gradului de mecanizare sau folosire a resurselor și capacităților minerale ale statului pentru producție și consum ci, mai degrabă, s-a datorat unei politici de protecție vamală desfășurate de guvernul de la Praga. E, pe undeva, paralelă cu nesănătoasa creștere economică pe care a „experimentat-o” România în ultimii ani și prezentată bombastic de către liderii români. De fapt, creșterea economică ascunde creșterea consumului de către populație care „întoarce” banii în economie, datorită reducerii TVA-ului, dar nu este rezultatul unei creșteri de producție bazate pe valoare adăugată ridicată economică.

Primul semn al Marii Crize economice a apărut în Cehoslovacia în 1930, iar punctul culminant l-a atins în 1933. Exportul a scăzut dramatic, industria bunurilor de consum a intrat în colaps, iar producția industrială s-a situat la jumătatea nivelului atins anterior anului 1929. Șomajul din scriptele guvernamentale indicau în 1933 un număr de aproximativ 1.000.000 de șomeri, fără a mai pune la socoteală pe cei neînregistrați în mod oficial. În încercarea de a controla economia de prelungirea seismică a efectelor crizei economice guvernul de la Praga a intervenit în producția agricolă, a pus monopol pe cereale - încercând să le controleze prețul - și a crescut taxele agricole.

Încercând să controleze și să limiteze efectele Marii Crize economice, care și-a atins apogeul nefast în Cehoslovacia în 1933, guvernul de la Praga a elaborat proiectul unei legi care împuternicea cabinetul să guverneze prin decrete, imediat executabile, fără să mai aștepte procesul - de multe ori anevoios - al procedurii legislative din parlament. Deputații și senatorii au manifestat deschis îngrijorarea față de o eventuală curbare spre totalitarism, prin ocolirea Parlamentului, pe linie legislativă. Însă, efectele decretelor guvernamentale erau aplicabile doar și numai în ceea ce privește sistemul economic.

Atomizarea socială din anii Marii Crize economice, resimțită puternic și de Republica Cehoslovacă, a fost o piatră de încercare pentru cabinetul de la Praga condus de L. Malypetr. „La atenuarea celor mai apăsătoare efecte sociale au contribuit majorarea ajutoarelor de stat acordate șomerilor, distribuirea bonurilor de alimente, activitățile comunale și publice și amânarea executării întreprinderilor cu datorii. Politica guvernamentală a lui Udrzal[F. Udrzal, premierul predecesor al lui Malypetr-n.n] nu s-a bazat pe un program sistematic de rezolvare a situației, iar guvernul a fost nevoit să recurgă tot mai des la măsuri represive care să înnăbușe exploziile de nemulțumire socială, demonstrațiile de foame și grevele. Abia noul premier J. Malypetr avea să elaboreze un program de soluționare a crizei bazat pe experiența străină”. (Vratislav Vanicek, p. 436)

Odată cu numirea în funcția de cancelar al Germaniei a lui Adolf Hitler, în ianuarie 1933, simpatiile naziste din rândul etnicilor germani din Cehoslovacia au primit un imbold, iar sentimentul căpătat i-a îndemnat pe unii dintre contemporani să acționeze în consecință. Comunitatea națională a fasciștilor, cum s-a denumit mișcarea simpatizanților ideologiei de extremă dreapta, a trecut la atacarea garnizoanei din Brno-Zidenice. Guvernul de la Praga a înnăbușit complotul, dar a alunecat, apoi, în încercarea de bloca tendințele radicale, el însuși în maniere autoritare. În același timp, gruparea lui Andrej Hlinka din Slovacia era din ce în ce mai vocală în ceea ce privește revendicările de autonomie ale Slovaciei.

După instalarea la putere în Germania a lui Adolf Hitler și, mai ales după preluarea completă a puterii după moartea lui Hindenburg și eliminarea lui Ersnt Rohm, o partă însemnată a etnicilor germani din Regiunea Sudetă a Cehoslovaciei au devenit sensibili la cântecul „de sirenă” al ideologiei naziste. Guvernul de la Praga a orchestrat procese și condamnări celor care se făceau vinovați - grupuri paramilitare - de colaborare cu NSDAP-ul lui Adolf Hitler. Având în vedere faptul că în jurul statului cehoslovac „moda” era cea a regimurilor totalitare - Austria, Ungaria, Germania, Polonia -, autoritățile din Praga s-au confruntat cu o situație politică internă tensionată, discuția fiind legată de adoptarea unor măsuri restrictive la adresa presei și a circulației informației. „În iulie 1933 au fost adoptate legile presei și a măsurilor extraordinare care permiteau interzicerea presei cu caracter antistatal și urmărirea mai strictă a activităților antistatale, mai ales în rândul salariaților publici. În octombrie 1933 a fost interzisă activitatea partidelor naționaliste ale germanilor din Sudeți și aprobată legea de suspendare a activității și dizolvare a partidelor politice”. (Vratisla

După preluarea controlului politic complet în Germania și eliminarea adversarilor, Adolf Hitler a dinamitat și sistemul de tratate și acorduri de la finalul Primului Război Mondial. La pachet cu legile de la Nurnberg îndreptate împotriva evreilor, ieșirea din Societatea Națiunilor și anexarea Saarlandului s-au adăugat reintroducerea serviciului militar și ocuparea Renaniei de către trupele germane. Aceste mișcări au transformat complexul de acțiuni întreprinse de Adolf Hitler în niște irezistibile atracții pentru o parte importantă dintre membrii comunității germane din Cehoslovacia. Pericolului acesta, sesizat de guvernul central de la Praga, i s-au adăugat și tentativele comuniștilor de a submina autoritatea statului în regiunile țării.

După dinamitarea sistemului de alianțe și tratate de după Primul Război Mondial, operate de Adolf Hitler, guvernul de la Praga avea motive serioase de îngrijorare deoarece o parte importantă dintre etnicii germani din regiunea Sudetă a Cehoslovaciei erau admiratori ai politicii cancelarului german. Mai mult, autoritățile au intervenit, prinzând și judecând o serie întreagă de activiști care acționau în teritoriile majoritar germane ale Cehoslovaciei împotriva statului, în colaborare cu establishmentul german.

Încercând să „taie” din efectele dezastruoase ale Marii Crize economice, autoritățile cehoslovace au operat devalorizarea monedei în 1934. Reacția democraților din coaliția de guvernare a fost să părăsească guvernul lui J. Malypetr, efectuând mișcarea de apropiere de gruparea lui J. Stribrny. În cele din urmă, grupările democratice au reușit să îndeplinească majoritatea parlamentară în 1935, dar pericolul creșterii formațiunilor care promovau radicalismul politic - de stânga sau de dreapta - a devenit evident pentru toată lumea.

La alegerile din 1935 șocul a fost resimțit de politicienii de la vârful establishmentului din Praga, în momentul în care Partidul Germanilor din Sudeți a devenit cea mai puternică formațiune politică din Cehoslovacia. Numai redistribuirea mandatelor parlamentare a dus la câștigarea unui mandat în plus de Partidul Republican și, pe cale de consecință, și opțiunea de a alcătui guvernul. Partidul Germanilor din Sudeți a fost format în 1933 de Konrad Henlein și a început să întrețină relații foarte strânse cu NSDAP-ul lui Adolf Hitler din Germania. În timp ce agrarienii, social-democrații și creștin-democrații din regiunea Sudetă au alunecat vertiginios pe spirala decăderii, partidul cu viziuni extremise al lui Henlein a atras val după val de simpatie în rândul germanilor din regiunea Sudetă a Cehoslovaciei.

În 1935, Tomas G. Masaryk a demisionat din poziția de președinte al Cehoslovaciei, iar în locul lui a fost ales „vechiul camarad de arme” și participant la clădirea statului cehoslovac la finalul Primului Război Mondial, Eduard Benes. În fruntea ministerului de externe, portofoliu pe care îl ocupase anterior Eduard Benes, a fost numit Milan Hodza. Dat fiind faptul că Adolf Hitler își dezvăluia intențiile de repunere în discuție a întregului ansamblu de tratate și acorduri semnate la Paris în 1919 - care reconfiguraseră teritorial Europa -, Milan Hodza a încercat să inițieze blocarea partidului lui Henlein, majoritar în opțiunile germanilor din regiunea Sudetă, de a se apropia de regimul lui Hitler din Germania.

În februarie 1937, când deja Adolf Hitler își dezvăluise intențiile și cam cât valorau pentru el tratatele semnate la Conferința de la Paris de după Primul Război Mondial, în Cehoslovacia cabinetul guvernamental a inițial proiectul de conciliere națională. Proiectul era lansat și adresat, în special, partidelor germane din provinciile statului, oferindu-se măsuri de îmbunătățire a statutului etnicilor germani din regiunile de graniță în care aceștia erau prezenți. Partidul germanilor lui Konrad Henlein din regiunea Sudetă a declinat oferta. Faptul că el nu ar fi fost de acord cu nicio ofertă din partea guvernului de la Praga a fost demonstrat, retrospectiv, de către istorici, prin descoperirea în arhive a unui proces verbal al unei discuții la care au participat Henlein și Hitler, încă din martie 1933. „«Conducătorul a anunțat că intenționează să rezolve problema cehoslovacă în cel mai scurt timp. Nu mai poate suporta că germanii să fie reprimați sau împușcați...Sensul instrucțiunilor pe care Fuhrerul le-a dat lui Henlein a fost acela că Partidul germanilor din Sudeți să impună revendicări care să fie inacceptabile pentru guvernul cehoslovac...Henlein singur este deocamdată respons

Discursul lui Adolf Hitler din debutul anului 1938 a confirmat pentru guvernul de la Praga intențiile Germaniei în ceea ce privește regiunea Sudetă, locuită de etnicii germani, din Cehoslovacia. Mișcarea Partidului Germanilor din Sudeți a lui Konrad Henlein, care colabora deja cu cancelarul Germaniei, a plusat, în aprilie același an, impunând guvernului cehoslovac condiții greu de acceptat: crearea unei zone aproape independente în Sudeți, în caz contrar, amenințând că va propune alipirea regiunii Sudete la Germania nazistă. Pentru moment situația a fost salvată prin mobilizarea rapidă a unei părți a armatei cehoslovace, dictată de autoritatea de la Praga. Henlein a dat înapoi, însă pentru contemporani evenimentul a întrevăzut posibilitățile unui viitor apropiat deloc fericit.

Discursul lui Adolf Hitler din februarie 1938 a confirmat intențiile acestuia asupra regiunii Sudete, cu o populație semnificativă de etnicii germani, din Cehoslovacia. La scurt timp, după realizarea Anschuluss-ului - anexarea Austriei de către Germania nazistă în martie, același an -, autoritățile de la Praga au conștientizat dificultatea strategică în care se afla statul cehoslovac. În același timp, Partidul Germanilor din Sudeți al lui Konrad Henlein, ce colabora deja cu cancelarul Adolf Hitler, și-a crescut influența în Cehoslovacia, forțând celelalte partide germane - creștin-socialii, social - democrații - să își suspende sau dizolve activitatea.

Neintervenția Franței și a Marii Britanii față de operațiunea de anexare a Austriei din martie 1938 de către Germania - Anschluss - au indicat guvernului de la Praga că cele două mari puteri, garante ale respectării tratatelor stabilite după Primul Război Mondial, nu vor interveni pentru a bloca „pulverizarea” acordurilor de către Adolf Hitler. Altfel spus, neoficial, cam toate personajele implicate în actul puterii de la Praga și-au dat seama că „sunt pe cont propriu”. Iar dacă până la anexarea Austriei granița dintre Cehoslovacia și Germania măsura circa 1500 de km, după martie 1938 s-a extins la 2117 prin adăugirea frontierei cu Austria, anexată de Germania. Mai mult, temerile autorităților de la Praga erau legate și de faptul că frontiera cu Austria încă nu fusese consolidată, ea urmând să fie prinsă în exercițiul financiar până în anul 1942.

Partidul Germanilor din Sudeți, condus de Konrad Henlein, colabora încă din 1933 cu regimul nazist al lui Adolf Hitler și a devenit, în timp - fățiș ostil - guvernului cehoslovac. După ce Hitler și-a declarat intențiile, în februarie 1938, asupra integrării regiunii Sudete a Cehoslovaciei în cadrul Germaniei naziste, Henlein a convocat un congres al partidului la Karlovy Vary. Revendicările lui Henlein au fost mai mult decât îndrăznețe la adresa guvernului de la Praga, incluzând și o amenințare. „La congresul Partidului germanilor din Sudeți de la Karlovy Vary din 24 aprilie 1938, Konrad Henlein a lansat un program în opt puncte. Revendicările de la Karlovy Vary cuprindeau recunoașterea egalității în drepturi a grupului național german cu poporul ceh, crearea unui teritoriu național german inchis cu o administrație autonomă germană și libertatea totală de recunoaștere a apartenenței la poporul german și la concepția mondială germană, la socialismul național. Henlein a declarat că acest program era unul minimal și a sugerat că va încerca să anexeze teritoriul autonom solicitat la Reich-ul lui Hitler. Conform indicațiilor lui Hitler, Partidul germanilor din Sudeți crea condițiile pol

Guvernul Cehoslovaciei a venit în întâmpinarea revendicărilor Partidului Germanilor din Sudeți, formulate la congresul partidului din aprilie 1938 de la Karlovy Vary, propunând legi care să acorde un grad mai mare de autonomie minorității germane. Konrad Henlein, liderul formațiunii germane din regiunea Sudetă, sprijinit de cancelarul Germaniei naziste, Adolf Hitler, a respins propunerile venite de la Praga. Autoritățile centrale au reacționat rapid și, mai ales că anumite detașamente germane se îndreptau spre granița cehoslovacă, a operat mobilizarea parțială a armatei pentru a prelua controlul asupra regiunii Sudete. Reacția rapidă a guvernului a domolit acțiunile partidului lui Henlein, dar și orice acțiune de sprijin din partea Germaniei, pentru moment.

Franța și Marea Britanie s-au exprimat, cel puțin ministrul de externe francez, asupra respectării acordurilor care garantau frontierele Cehoslovaciei într-o manieră negativă, perorând asupra importanței acordului dintre statul ceh și Franța pe care nu îl considera extrem de important. Spectrul unui război cu Germania lui Hitler, care încălca deja în mod repetat termenii tratatelor de la Paris - și implicit de susținere a Cehoslovaciei - îi speria, la propriu, pe aliații francezi și englezi. În timpul în care Walter Runciman, din partea Marii Britanii, se afla la Praga pentru a negocia o înțelegere între guvernul praghez și partidul german din regiunea Sudetă, liderul acestuia, Konrad Henlein, a respins al 4-lea plan de soluționare a divergențelor, propus de administrația de la Praga.

În momentul în care lordul Walter Runciman, oficialul britanic aflat la Praga pentru negocierea unei înțelegeri între guvernul cehoslovac și Partidul Germanilor din regiunea Sudetă, s-a reîntors la Londra, cabinetul din Praga a scos formațiunea germană din Sudeți în afara legii. Raportul pe care trimisul englez l-a prezentat prim-ministrului Neville Chamberlain stipula că nu există nicio șansă în viitor de rămânere a germanilor din regiunea Sudetă în cadrul Cehoslovaciei. Se pare că, în acest moment, cabinetul britanic s-a convins de ideea că lui Hitler trebuie să i se îndeplinească dorința anexării Sudeților la Germania, pe „spatele” Cehoslovaciei, sperând în acest fel - acum știm că a fost o naivitate cosmică a liderilor franco-englezi - că Adolf Hitler se va opri din moment ce toate cererile lui teritoriale fuseseră îndeplinite și că nu va declanșa niciun război.

După discursul lui Hitler de la Nurnberg, din septembrie 1938, liderul partidului germanilor din regiunea Sudetă a Ceholsovaciei - Konrad Henlein - a încercat să instrumenteze o lovitură de stat. „Partidul germanilor din Sudeți a refuzat al treilea și al patrulea plan al lui E. Benes de soluționare a problemei germanilor din Sudeți, iar după discursul lui Hitler la congresul Partidului național-socialist german de la Nurnberg din 12 septembrie a încercat să organizeze o lovitură de stat în zona de frontieră. Aceasta a fost însă reprimată energic de guvern, iar liderii ei au fugit în Germania. Ulterior, ei aveau să organizeze detașamentele înarmate de voluntari Sudendeutschen Freikorps”. (Vratislav Vanicek, p. 442)

Înțelegerea de la Berchtesgaden dintre Adolf Hitler și reprezentanții Franței și Marii Britanii din septembrie 1938 consemna acordul acestora privind dreptul Germaniei naziste de a anexa teritoriile cu o populație majoritară germană care aparțineau Cehoslovaciei. Comunicată guvernului de la Praga și semnată cu greu după câteva zile de presiuni din partea celor două Mari Puteri, acceptarea cedării acestor teritorii către Germania lui Adolf Hitler a dus la revolte în orașele țării și, inevitabil, cabinetul guvernamental și-a depus mandatul. După negocieri și ultimatumuri transmise, la 29 septembrie 1938, la Munchen, fără participarea oficialilor cehoslovaci, Adolf Hitler, Benito Mussolini, Neville Chamberlain și prim-ministrul francez, Edouard Daladier, au semnat ceea ce avea să devină cunoscut sub numele de Dictatul de la Munchen. Anexarea regiunii Sudete de către Germania nazistă și imposibilitatea practică de a se opune armatei germane, cumulată cu pasivitatea franco-engleză, au dus, într-un final, în martie 1939, la destrămarea Republicii Cehoslovace și ocupația țării de trupele naziste.

Întâlnirea de la Berchtesgaden dintre Adolf Hitler și prim-ministrul britanic, Neville Chamberlain, din septembrie 1938, a dus la acordul dintre cele două părți pe seama Cehoslovaciei. Înțelegerea stipula faptul că guvernul de la Praga trebuie să fie de acord să predea imediat Germaniei teritoriile de frontieră în care populația germană depășea 50% din totalul populației. Ultimatumul a fost pus pe masa guvernului de la Praga, care l-a respins. După două zile de presiuni din partea Franței și a Angliei, în 21 septembrie 1938, președintele Republicii Cehoslovace, Eduard Benes, a fost de acord cu termenii ultimatului.

La aflarea informației potrivit căreia Eduard Benes, președintele Cehoslovaciei, a fost de acord cu termenii ultimatumului prezentat de Hitler - prin care Cehoslovacia trebuia să cedeze teritorii Germaniei - o serie de demonstrații din Praga și orașele din țară au dus la demisia guvernului lui Milan Hodza. O mare demonstrație a fost organizată de liderii Comitetului pentru apărarea țării, în frunte cu Ladislav Rasin, la Praga, iar la scurt timp președintele Eduard Benes a numit un nou guvern. Încredințarea mandatului guvernamental generalului Jan Syrovy a dat sentimentul multor cehi că guvernul de la Praga va fi pregătit de o ripostă militară, dacă situația o va impune.

În momentul în care Adolf Hitler a impus un nou ultimatum și revendicări teritoriale mai ample Cehoslovaciei, pentru a doua oară în decurs de câteva zile - iar guvernul generalului Jan Syrovy a refuzat să le accepte și a decretat mobilizarea generală -, diplomației britanice de la Berlin, care acționa ca intermediar între cancelarul german și guvernul ceh, Hitler i-a transmis că există riscul izbucnirii unui război. Guvernul cehoslovac trebuia să ofere un răspuns la noile revendicări teritoriale impuse de Adolf Hitler până la 28 septembrie, orele 14.00. Se pare că premierul Marii Britanii, Neville Chamberlain, crezând că prin satisfacerea acestui ultim „capriciu” lui Hitler, pe seama aliaților cehoslovaci, îl va determina pe cancelarul german să se oprească aici și că nu va declanșa un conflict armat pe scară largă. „Chamberlain a cedat la această presiune și i-a transmis lui Hitler o scrisoare prin care îl anunța că poate primi «tot ce este important»fără nici o împușcătură”. (Vratislav Vanicek, p. 443)

La câteva zile după ce Eduard Benes, președintele Cehoslovaciei, a fost de acord cu cedările teritoriale în favoarea Germaniei naziste, în momentul în care prim-ministrul britanic, Neville Chamberlaine, s-a întâlnit cu Adolf Hitler pentru a doua oară și i-a comunicat decizia autorităților de la Praga, cancelarul german a mărit miza. Atunci când premierul cehoslovac a replicat că nu acceptă rapturi teritoriale suplimentare din „corpul” statului cehoslovac - în favoarea Poloniei și Ungariei - și a decretat mobilizarea generală, Hitler i-a transmis intermediarului oficial britanic că, în această situație, există riscul unui atac asupra Cehoslovaciei.

La 29 septembrie 1938, la Munchen, a fost semnat Acordul de la Munchen, pe care istoriografia cehă l-a numit multă vreme „Dictatul de la Munchen”. Sensul era dat de faptul că toate teritoriile care i-au fost luate Cehoslovaciei în urma acestei înțelegeri și date Germaniei, Poloniei și Ungariei, au fost luate fără participarea oficialilor cehoslovaci la discuții, fiind vorba de o impunere din partea celor care au decis termenii acordului. Mai mult, Franța, aliata tradițională a Cehoslovaciei, nu s-a opus sub nicio formă revendicărilor lui Hitler. „Din inițiativa diplomației britanice și americane și la imbodul lui Mussolini, la 29 septembrie 1938 a avut loc la Munchen conferința marilor puteri cu participarea lui Adolf Hitler, Benito Mussolini, premierul britanic Neville Chamberlain și a premierului francez Edouard Daladier care trebuiau să discute despre revendicările germanilor. Târziu, în noaptea spre 30 septembrie, cei prezenți au semnat un acord prin care erau acceptate în întregime solicitările lui Hitler. Cehoslovacia, ai cărei reprezentanți nu au fost invitați la aceste tratative, a fost obligată prin dictatul marilor puteri europene să cedeze Germaniei zona ei de frontieră

În momentul în care textul Acordului de la Munchen, numit de istoriografia cehă Dictatul de la Munchen, prin care Republica Cehoslovacă trebuia să cedeze Germaniei teritoriile de frontieră locuite de etnici germani în proporție majoritară a ajuns pe masa guvernului, președintele de la Praga, Eduard Benes, a evaluat situația. Având în vedere că Polonia și Ungaria primeau și ele teritorii din statul cehoslovac, Rusia nu putea oferi ajutor și nici încredere, Franța și Marea Britanie sacrificaseră teritoriile cehoslovace pentru a-l mulțumi pe Hitler, opțiunea militară a guvernului praghez de a se opune Germaniei naziste era complet nerealistă. Benes a considerat inutil un conflict în care armata cehoslovacă de 1,5 milioane de soldați trebuia să se opună unei forțe de 3,5 milioane de soldați germani, fiind și în dezavantaj tehnic și de înzestrare militară. Prin urmare, președintele Cehoslovaciei și-a dat acordul pentru cedarea teritoriilor către Germania nazistă.

Desigur, decizia președintelui cehoslovac Eduard Benes de a autoriza și semna acordul de la Munchen dintre Marile Puteri și Hitler, prin care Cehoslovacia era obligată să cedeze teritoriile de frontieră majoritar germane către Germania nazistă, a avut la bază rațiunea de a salva ce se mai putea - mai mult, o speranță - și de a conserva existența statală a Cehoslovaciei. Evenimentele de peste doar câteva luni, din martie 1939, au arătat că acest calcul a fost în van: în acest moment Cehoslovacia a fost desființată prin ocuparea ei de către armatele lui Adolf Hitler. Dar, fără îndoială, decizia luată de președintele Benes a fost una grea și de care era conștient că va fi atacat și făcut răspunzător. În amărăciunea zilei de 30 septembrie 1938, la aflarea veștii că președintele și-a dat acordul pentru cedarea regiunii Sudete către Germania, Ladislav Rasin, liderul Comitetului pentru apărarea țării, se exprima: „Domnule președinte, vă rog să ne scuzați că nu suntem de acord cu Dvs. În acest castel au domnit regii cehi ai unui stat independent care de multe ori au definit istoria Europei. Aici în acest castel nu s-a cedat niciodată. Tot timpul ne-am apărat. Am cedat singuri. Viitoarea ge