Eșecul pactului ceh. Tinerii Cehi și preluarea inițiativei politice
Țările Coroanei Cehe în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Drumul spre Cehoslovacia
autor Alexandru Cristian Enescu, octombrie 2017
Speranțele pe care și le-a pus elita din Coroana Cehă în politica împăratului Franz Josef de descentralizare și de atenție pe care acesta ar trebui să o acorde teritoriilor cehe, având în vedere că cehii fuseseră fideli coroanei austriece în confruntarea cu Prusia, s-au ruinat la scurt timp după încheierea conflictului dintre monarhia austriacă și regatul Prusiei. În momentul în care politica imperială s-a îndreptat spre asocierea aristocrației de la Budapesta la putere - în ceea ce a devenit din 1867 sub numele de dualism austro-ungar - unii dintre politicienii cehi s-au simțit trădați de faptul că drepturile „istorice” ale Regatului Ungariei au fost recunoscute de către împărat, iar cele ale Coroanei Cehe lăsate în subsidiar. Eșecul promulgării așa-numitului „Pact ceh” dintre guvernul central vienez și politicienii din teritoriile cehe ale Imperiului Austro-Ungar - din anii 1871-1872 - au lăsat urme în raporturile ulterioare dintre cele două părți. Liderii mișcării naționale a cehilor au interpretat momentul și eșecul drept o atitudine a administrației imperiale centrale de a trata Coroana Cehă și poporul ceh ca supuși de mâna a doua.

„Tinerii cehi” au fost denumiți generic liderii cehilor care au format Partidul Național al Liberilor Cugetători, desprinși din Partidul Național al „bătrânilor cehi”, și care nu cuplau la politica pasivismului politic, de neimplicare, adoptată de cei din urmă, după anul 1873. Radicalismul și liberalismul lor i-a deosebit de bătrânii liberi, iar dacă ultimii aveau susținere în rândul elitei urbane, în special „tinerii cehi” și-au format o bază de susținere în rândul grupului investitorilor, antreprenorilor și al comercianților din teritoriile cehe. Apariția „tinerilor cehi” a însemnat și semnalul trecerii spre o politică activă și abandonarea pasivismului politic, preferat de „bătrânii cehi”, considerat de aripa nouă complet inutil pentru cauza mișcării naționale.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Ca urmare a înfrângerii suferite de Imperiul Austriac în confruntările cu Regatul Prusiei și conflictul „surd” și de uzură care se anunța cu mișcările naționalităților din imperiu și revendicările lor politice, împachetate sub tensiunea dintre trecerea spre o monarhie de tip semiconstituțional sau rămânerea într-o guvernare de tip centralist-absolutist, au determinat luarea unei măsuri de către împăratul Franz Josef. Ele erau necesare pentru supraviețuirea teritorială a monarhiei. În 1867, deși rămânea un stat unitar cu armată, probleme de politică externă și apărare în seama administrației imperiale, împăratul a cedat administrația teritoriilor estice ale monarhiei aristocrației maghiare de la Budapesta. El era împărat la Viena și rege la Budapesta. Sistemul, care a funcționat până la dezintegrarea monarhiei din 1918, s-a numit dualismul austro-ungar, statul fiind denumit de-acum Imperiul Austro-Ungar.

În linii generale, posesiunile Imperiului Habsburgic, cu mici excepții, s-au bucurat timp de o jumătate de secol, până la izbucnirea Primului Război Mondial, de o perioadă de relativă prosperitate și pace. Acest fapt s-a datorat deciziei de la finalul anului 1866 - oficializată în anul următor - prin care împăratul Franz Josef a devenit împărat austriac și rege la Budapesta. Înfrângerea în fața Prusiei și mișcările tot mai contondente ale cehilor și maghiarilor în privința revendicărilor politice, plus dezastrul financiar și militar, l-au pus pe Franz Josef și establishmentul de la Viena în fața unei alegeri: rămâne un stat centralizat cu riscuri majore pentru unitatea lui sau devine o monarhie duală, cu suportul aristocrației de la Budapesta. În loc de rivali, ei devin acum asociați la putere și astfel s-a născut dualismul austro-ungar, monarhia denumindu-se de-acum Imperiul Austro-Ungar.

Acordul de asociere al aristocrației maghiare la actul de putere în Imperiul Austriac, dincolo de încoronarea împăratului Franz Josef ca rege al Ungariei la Budapesta, a statuat faptul că teritoriile dinspre estul monarhiei urmau să fie administrate de instituțiile de la Budapesta. Posesiunile au fost denumite neoficial Transleitania, teritoriile de la est de râul Leita, iar cele care au rămas în administrarea directă a împăratului și a aristocrației vieneze au fost cunoscute în epocă sub numele, neoficial, de Cisleitania. Râul Leita le despărțea, de unde și numele celor două regiuni care compuneau din 1867 monarhia dualistă. „Cele două părți ale imperiului urmau să fie legate în continuare de persoana suveranului și de ministerele comune de război, apărare și afaceri externe. Se poate considera că dualismul austro-ungar a continuat o anumită politică centralizatoare, dar prin alte mijloace și în alte condiții, respectiv cu două subiecte care au luat decizii în locul unuia singur - de aceea s-a vorbit despre un centralism dublu. Dar el nu a fost un centralism absolutist deoarece prerogativele dietelor țărilor nu au fost niciodată anulate complet, iar organele autonome aveau dreptul

Dincolo de războiul pierdut cu Prusia și mișcările naționale din Imperiul Austriac, care se înscriau deja pe cursul revendicărilor politice tot mai consistente, împăratul Franz Iosef a trebuit să intervină în arhitectura instituțională a monarhiei - la cererea expresă a aristocrației imperiale - în a trasa linii constituționale monarhiei. După fluctuația din deceniul imediat următror Revoluției de la 1848 - neoabsolutismul lui Bach - acum, în 1867, Franz Josef a asociat aristocrația maghiară de la Budapesta la conducerea monarhiei, devenite Austro-Ungare, și a emis legile cunoscute sub numele de Constituția din decembrie.

După dezastrul militar din fața Prusiei și revendicările politice care se cristalizau ale naționalităților din monarhiei, împăratul Franz Josef și-a consolidat domnia și a așezat cursul pentru 50 de ani ai imperiului prin două operațiuni majore. El și-a apropiat nobilimea maghiară prin asocierea ei la actul puterii în 1867, ceea ce a dus la dualismul austro-ungar și, în același timp, și-a apropiat aristocrația imperială vieneză, emițând legile care au oferit o linie constituțională monarhiei, eliminând aspectul absolutist ca posibil recurent. Desigur, împăratul rămânea în continuare „intangibil”. Pachetul de legi emis în 1867 s-a numit neoficial Constituția din decembrie.

Pachetul de legi emis în decembrie 1867 și semnat de împăratul Franz Josef I - cunoscut sub numele de Constituția din decembrie - oferea traseul unei monarhii constituționale liberale Imperiului Austro-Ungar, fără posibilitatea reală și viabilă a unei recurențe a absolutismului monarhic. Totuși, unele reminiscențe ale acestui concept au rămas pe mai departe reprezentate în persoana împăratului. „Nu au fost eliminate toate elementele sistemului absolutist. Suveranul a rămas «sfânt, intangibil și responsabil în fața nimănui», iar în perioada când era convocat parlamentul, el putea să emită doar ordine provizorii, suplinindu-l de fapt. Din titlul de comandant suprem al armatei deriva și prerogativa lui de conducător al armatei, după cum o poziție similară deținea și în cazul politicii externe. Dacă la aceste drepturi adăugăm și imensa sa autoritate formală și neformală, de care s-a bucurat mai ales la sfârșitul domniei, precum și efortul de a rămâne în orice împrejurare, «primul funcționar al statului» care considera puterea supremă ce îi fusese încredințată drept o instituție, atunci ne putem da seama, cât de mare a fost puterea concentrată în mâinile lui. De multe ori, împăratul a a

Una dintre precizările Constituției din decembrie 1867 era trecerea consiliului imperial - anterior consultativ - în postura oficială de reprezentant al puterii legislative. Legile care puteau fi inițiate de deputați erau aprobate de acest Consiliu Imperial. Activitatea legată de cuantumul forțelor armate, impozitele și taxele și controlul miniștrilor intrau, de asemenea, în sarcina acestui consiliu imperial. În același timp, puterea judecătorească la nivel înalt era reprezentată de tribunalul țării în a cărui sarcină intrau și plângerile cetățenilor în cazul abuzurilor puterii.

Constituția din decembrie 1867 - pachetul de legi cunoscute sub acest nume și emise de împăratul Franz Josef I - au conținut, dincolo de conduita de monarhie constituțională pe care o oferea Imperiului Austro-Ungar sub aspect legislativ și juridic, și precizări liberale moderne asupra învățământului. Școlile erau scoase de sub tutela Bisericii, iar învățământul obligatoriu general era stabilit pentru un ciclu de 8 ani. Limba germană nu era declarată oficial limbă de stat, dar, ca și în învățământ, și în administrație calitatea ei culturală superioară a făcut-o vehiculul lingvistic principal al administrației monarhiei.

Desigur, nu trebuie să confundăm caracterul liberal al Constituției din decembrie 1867, care acorda libertăți sociale și cetățenești, cu caracterul democratic în felul perceput de noi astăzi. Până spre finalul secolului votul a rămas cenzitar, din 1897 el fiind general, iar din 1907 dreptul de vot a devenit egal. Bărbații eligibili erau împărțiți în 4 curii, proporțional cu puterea lor financiară, de unde deriva și numărul celor aleși. Latifundiarii, organizațiile de întreprinzători, orașele și localitățile rurale reprezentau cele 4 curii de vot, primii având cei mai mulți aleși. Bineînțeles, repartizarea și partajarea votului nu trebuie să ne construiască vreo imagine idilică, după cum a fost dovedit de reforma electorală a lui Felix Badeni care a inclus încă o curie de alegători-aleși, una generală. În ea mai votau încă o dată și cei care votaseră în cele 4 curii separat, prin urmare, la redistribuție, se poate deduce ușor cine deținea controlul.

Dintre curentele sociale și politice care au animat gândirea și manifestarea politică a locuitorilor din Imperiul Austro-Ungar, 3 au fost cele mai răspândite și accesate de aceștia: liberalismul, socialism/marxismul și catolicismul politic. Ele vor împleti și grupa oamenii în funcție de poziția lor socială, aspirațiile culturale și orizontul economic.

Liberalismul din teritoriile Imperiului Austro-Ungar, spre deosebire de cel din statele occidentale, era incomplet din punct de vedere al preciziei ideologice și neunitar, sub raport social. El era înțeles mai mult ca un set de idei și ca norme de conduită. Principiile liberale au fost asimilate de unii dintre politicienii din monarhie din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Elita germană a orașelor era convinsă de superioritatea culturii și limbii germane, de eternitatea utilizării ei în administrația teritoriilor cehe și avea o atitudine fie de blocare a dezvoltării celorlalte etnicități folosind pârghiile administrative, fie de indiferență față de situația acestora.

Socialismul înțeles în forma dezvoltată de Marx și Engels, și care venea pe trendul creșterii tot mai accentuate a industriei și a apariției problemelor sociale conexe, a fost adoptat de partidul social-democrat din Imperiul Austro-Ungar. În concepția unuia dintre liderii acestui partid, Viktor Adler, social-democrații austrieci trebuiau să ghideze calea pentru revoluție, condițiile desfășurării ei și a organizării „luptei de clasă”, în termenii teoreticianului german al socialismului, Karl Marx. În cele din urmă, revoluția a fost percepută drept puțin probabilă, și liderii socialiști din monarhie s-au axat pe obținerea aplicării de către guvernul imperial a unor reforme sociale.

Istoriografia a reținut pentru teritoriile cehe ale Imperiului Austro-Ungar, și nu numai, pe lângă liberalism și socialism, și o formă de catolicism politic derivat într-un socialism creștin care s-a manifestat în aceste regiuni. Dincolo de capitalismul, apărut pe fondul dezvoltării schimburilor și a revoluției industriale, și socialismul marxist, anumite categorii sociale s-au refugiat în așa-numitul socialism creștin, ca o formă de refugiu în fața acestor noi moduri de viață ale epocii moderne. „În căutările lor au apelat din nou la trecut, dar în schimb metodele de luptă politică au fost neobișnuit de moderne, violente și eficiente. Pentru mobilizarea maselor creștin-socialii au folosit imaginea unui dușman, care întruchipa trăsăturile capitalismului hrăpăreț și ale socialismului intrigant, la care s-a adăugat o rezistență motivată rasial. În felul aceasta, antisemitismul a devenit și o armă politică. Catolicismul politic s-a manifestat mai puternic în Moravia în timp ce în Cehia a rămas la periferia vieții politice, deși nu i-au lipsit mijlocele de propagandă. Pentru moment să părea că cel puțin în anii 90 scriitorii catolici moderni au reușit să se apropie de prietenii lor cu

După constituirea dualismului austro-ungar o parte a liderilor mișcării naționale cehe s-au arătat extrem de nemulțumiți de faptul că împăratul înclinase spre cooptarea aristocrației maghiare la conducerea statului și nu optase pentru o apropiere de Praga. În viziunea lor, având în vedere vechimea medievală a fostului Regat ceh, poporul ceh era la fel de îndreptățit să participe la „împărțirea tortului”, precum maghiarii. Dezamăgirea lor era cu atât mai mare cu cât cea mai mare parte a populației cehe fusese fidelă Habsburgilor în războiului acestora cu Prusia din 1866, iar așteptarea lor ulterioară era legată de o eventuală recompensă în acest sens.

În momentul încheierii războiului dintre Imperiul Austriac și Prusia din 1866, în linii generale, populația din teritoriile cehe ale monarhiei era fidelă guvernului imperial de la Viena. Cu toate că ocupația prusacă a Coroana Cehă din timpul războiului a fost una care i-a tratat pe cehi cu eleganță și, în ciuda faptului că guvernul vienez a lăsat reparațiile provocate de război în sarcina administrației provinciale de la Praga, sentimentul fidelității față de coroana imperială era predominant în spațiul ceh.

Speranțele pe care și le-a pus elita cehă din Coroana Cehă în politica împăratului Franz Josef de descentralizare și de atenție pe care acesta ar trebui să o acorde teritoriilor cehe, având în vedere că cehii fuseseră fideli coroanei austriece în confruntarea cu Prusia, s-au ruinat la scurt timp după încheierea conflictului. În momentul în care politica imperială s-a îndreptat spre asocierea aristocrației de la Budapesta la putere - în ceea ce a devenit din 1867 cu numele de dualism austro-ungar - unii dintre politicienii cehi s-au simțit trădați de faptul că drepturile „istorice” ale Regatului Ungariei au fost recunoscute de către împărat, iar cele ale Coroanei Cehe lăsate în subsidiar.

În 1867, ca reacție la decizia împăratului Franz Josef de a asocia nobilimea maghiară la actul deciziei politice, născându-se astfel dualismul austro-ungar, o parte din liderii politici din Coroana Cehă au răspuns prin acțiuni de protest. Ei puneau pe picior de egalitate vechimea Regatului ceh cu cel al Ungariei și se considerau la fel de îndreptățiți pentru a fi puși pe picior de egalitate cu guvernul imperial, precum aristocrația de la Budapesta. Într-o formă de frustrare patriotică ce nu le-a adus niciun câștig politic - din contră a întărit suspiciunile față de rusofilia lor exagerată - ei au plecat la Moscova. Aici au fost primiți în audiență de către țarul Alexandru al II-lea. Acțiunea lor s-a numit „Pelerinajul cehilor la Moscova”.

Un semnal de atenție asupra mișcării naționale a cehilor a fost observat în momentul în care au avut loc manifestații cu ocazia transportării bijuteriilor Coroanei Cehe de la Viena la Praga - bijuteriile de încoronare - în anul 1867. La un an după, punerea pietrei de temelie a Teatrului Național, a fost încă un prilej de manifestare politică a mișcării cehilor. În același timp, în munți și locuri mai retrase din teritoriile cehe, erau organizate tabere - Rip, Vitkov, Blanik - unde aceste adunări „ale poporului” discutau despre istoria și tradiția războaielor husite medievale. Imaginația literaturii romantice contemporane lor îi transformase pe Jan Hus și evenimentele din secolul al XV-lea într-o „perioadă de aur” a poporului ceh.

În paralel cu acțiunea liderilor politici ai mișcării naționale cehe, ce urmărea trezirea conștiinței naționale în rândul unui cât mai mare segment al populației - ca pas premergător al viitoarelor cereri și revendicări politice -, s-a apelat la negocieri, într-o primă fază, între guvernul imperial și liderii cehi. Aerul liberal din mediul vienez al acelei perioade, întreținut și de împăratul Franz Josef, susținea negocierea și ajungerea la un compromis în privința cererilor liderilor cehi. În acest sens, Frantisek Ladislav Rieger și Frederic Clam-Martinic, din partea orășenilor și nobilimii cehe, au fost chemați la negocieri de către guvernul imperial. Trebuie amintit faptul că împăratul se temea de un nou conflict cu Prusia și încerca să evite tulburări și în teritoriile cehe.

După ce guvernul imperial al lui Franz Josef se poziționase din anul 1867 în raporturi complet noi față de nobilimea maghiară prin asocierea ei la putere - monarhia devenind austro-ungară - nemulțumirile liderilor politici din teritoriile cehe au ajuns și la „urechile împăratului”. Practic, ei se considerau nedreptățiți și cereau noi reglaje politice între guvernul imperial și administrația Coroanei Cehe de la Praga. Mai ales, opinau ei, fuseseră mai mult decât loiali monarhiei în anii conflictului acesteia cu Prusia. Negocierile desfășurate și implicațiile lor nu au dus la bun sfârșit proiectul menit să așeze pe baze noi raporturile Pragăi cu capitala Imperiului, Viena. „Pactul ceh” a eșuat.

După asocierea la actul deciziei politice a nobilimii maghiare operate de guvernul vienez, liderii politici din teritoriile cehe ale Imperiului - de-acum Austro-Ungar - au solicitat împăratului repoziționarea raporturilor guvernului imperial central și față de capitala Coroanei Cehe, Praga. Discuțiile dintre liderii cehilor și guvernul împăratului Franz Josef I au durat aproximativ 3 ani, unul dintre susținătorii unei noi relații între administrația vieneză și cea locală, pragheză, fiind chiar ministrul de stat - primul-ministru - K.S.Hohenwarth.

Articolele fundamentale, negociate de liderii politici din teritoriile cehe cu guvernul imperial vienez condus de contele K.S.Hohenwarth, așezau pe noi baze raporturile dintre administrația centrală și cele din provinciile Imperiului Austro-Ungar. În ceea ce privește Regatul ceh, aceste noi prevederi negociate ofereau răspunsul la o serie de revendicări sociale și politice susținute și cerute până în acel moment de către liderii mișcării naționale a cehilor. Drepturile lingvistice și cele naționale erau unele dintre cele mai importante reușite ale lor, dacă proiectul „ar fi trecut”.

Negocierile dintre guvernul central vienez și liderii politici cehi, de a așeza relația administrației imperiale în raport cu cea din teritoriile cehe ale Imperiului Austro-Ungar pe noi baze, s-au finalizat în toamna anului 1871 prin elaborarea Articolelor fundamentale. „Negocierile s-au încheiat în toamna lui 1871 prin elaborarea articolelor fundamentale care au format premizele viitorului pact ceh. Regatul ceh (Moravia a acționat independent, iar Silezia s-a îndepărtat de această acțiune) nu trebuia să fie despărțit atât de distinct de Austria precum Ungaria. Fără a ține cont de problemele care legau întreaga monarhie (armata, valuta, politica externă), conform prevederilor articolelor fundamentale, el trebuia că cedeze voluntar prerogativele sale și în alte câteva domenii (politica fiscală și vamală, administrația poștelor și a comunicațiilor) organelor comune ale tuturor țărilor austriece. În celelalte domenii ale administrației de stat trebuia să hotărască parlamentul țării, ale cărui prerogative au crescut considerabil, precum și guvernul țării, care urma să fie constituit. Pactul național trebuia asigurat printr-o lege specială care împărțea țara în districte, după criteriul

Opoziția puternică a politicienilor germani din Coroana Cehă, secondați de Prusia vecină precum și reticența nobilimii maghiare, au făcut ca întreaga arhitectură a proiectului, a „pactului ceh” dintre guvernul vienez și politicienii cehi, să pice. Împăratul Franz Josef I, deși susținător al „pactului ceh”, nu a rezistat presiunii și l-a determinat pe ministrul de stat Hohenwarth să renunțe la proiect.

Eșecul promulgării așa-numitului „Pact ceh” dintre guvernul central vienez și politicienii din teritoriile cehe ale Imperiului Austro-Ungar - din anii 1871-1872 - au lăsat urme în raporturile ulterioare dintre cele două părți. Liderii mișcării naționale a cehilor au interpretat momentul și eșecul drept o atitudine a administrației imperiale centrale de a trata Coroana Cehă și poporul ceh ca supuși de mâna a doua. Frustrarea era cu atât mai mare cu cât ei reproșau faptul că nobilimea maghiară, care obținuse accesul la puterea politică a monarhiei, acum se opunea unei dezvoltări și autonomii mai mari a Coroanei Cehe în cadrul Imperiului. Mai mult, fidelitatea față de coroana vieneză, ce îi caracterizase pe cehi, a început să se „ofilească”.

Dezamăgirea provocată în teritoriile Coroanei Cehe de eșecul așa-numitului „Pact ceh” - un statut nou al raporturilor dintre Viena și Praga - din anul 1871, a fost amplificată în anul următor atunci când au avut loc alegerile parlamentare pentru Coroana Cehă. Politicienii mișcării naționale a etnicilor germani din teritoriile cehe, reprezentanții burgheziei orașelor și grupul moșierilor, beneficiind și de o putere reală financiară, și-au consolidat pozițiile în detrimentul reprezentaților cehilor.

Ca urmare a eșecului realizării „Pactului ceh” și a pierderii preeminenței în Parlamentul din teritoriile cehe ale Imperiului Austro-ungar în detrimentul etnicilor germani, politicienii cehi au intrat într-o perioadă care a fost caracterizată sub termenii de pasivism politic. Promotorii unei astfel de atitudini a politicienilor cehi au fost Frantisek Palacky și Frantisek Ladislav Rieger. Ei considerau că această este cea mai bună tactică pentru obținerea drepturilor politice și naționale pentru națiunea cehilor, bazându-se pe prezumpția - eronată - a unei schimbări masive în contextul politic european care ar fi ajutat și mișcarea națională a cehilor.

După eșecul realizării „Pactului ceh” dintre guvernul imperial vienez și politicienii din teritoriile cehe ale Imperiului Austro-Ungar și, mai ales, după pierderea preeminenței controlului în alegerile parlamentare din Coroana Cehă de către parlamentarii etnici germani, doi dintre liderii politici cehi - Frantisek Palacky și Frantisek Rieger - au insistat pentru retragerea politicienilor cehi din structurile administrative cehe. Această orientare de după anul 1873 a liderilor politici ai cehilor s-a numit pasivism politic și a fost adoptată, cu toate că nu toți erau de acord cu ea, datorită greutății statutului celui care o promova: Frantisek Palacky.

Promotorii pasivismului politic în rândul liderilor mișcării cehilor, ulterior anului 1873 - Frantisek Palacky și Frantisek Rieger - considerau că retragerea politicienilor cehi din instituțiile și administrația teritoriilor cehe ale Imperiului Austro-Ungar sunt utile mișcării naționale a cehilor. Intuiția lor se baza pe un viitor context general european care va deveni favorabil cehilor și, prin urmare, o politică activă era, din contră, dăunătoare mișcării naționale a cehilor și ar fi putut anula, prin riscul ei, toate realizările de până atunci.

Pasivismul politic impus în rândul liderilor mișcării naționale a cehilor, orientare impusă de Frantisek Palacky și Frantisek Rieger - din anii 1872-1873- , a fost contestată de unii dintre politicienii cehi. Ei susțineau inversul atitudinii lui Palacky - și anume - o politică activă, care să însemne implicarea liderilor cehilor în tot procesul legislativ din administrația imperială. Doar participând la emiterea legilor s-ar fi putut influența în mod direct și pozitiv viața poporului ceh. În acest sens, liderii din Moravia s-au delimitat de cei din Regatul ceh și s-au implicat în politica legislativă din Parlamentul Moraviei și apoi s-au atașat consiliului imperial. Eduard Greg se adresa unuia dintre promotorii politicii pasive, Frantisek Ladislav Rieger, la câțiva ani după adoptarea acestei poziții de către politicienii din Regatul ceh, într-o Scrisoare deschisă către domnul dr. F.L.Rieger, condamnând-o: „Poporul ceh este pregătit să recunoască și să păstreze vechile tratate de drept statal deoarece îi sunt utile; dar cealaltă parte nu vrea să știe nimic și nu se consideră legate de ele. Iar poporul ceh nu are puterea și forța ca să o oblige să recunoască vechile tratate...Dreptul

Reflexul celor nemulțumiți de intrarea majorității politicienilor cehi în faza pasivismului politic s-a manifestat prin crearea unei aripi politice, care s-a desprins din Partidul Național, numit „cel al vechilor cehi”. Nou înființata grupare s-a numit Partidul Național al Liberilor Cugetători sau „tinerii cehi”. Ambele formațiuni aveau susținere și reprezentativitate în rândul elitei urbane din teritoriile cehe, diferența dintre ele fiind dată de maniera și viziunea politică. „Tinerii cehi” aveau o orientare mai liberală și mai radicală decât „vechii cehi”.

„Tinerii cehi” au fost denumiți generic liderii cehilor care au format Partidul Național al Liberilor Cugetători, desprinși din Partidul Național al „bătrânilor cehi”, și care nu cuplau la politica pasivismului politic, de neimplicare, adoptată de cei din urmă, după anul 1873. Radicalismul și liberalismul lor i-a deosebit de bătrânii liberi, iar dacă ultimii aveau susținere în rândul elitei urbane, în special „tinerii cehi” și-au format o bază de susținere în rândul grupului investitorilor, antrepenorilor și al comercianților din teritoriile cehe. O altă diferență a derivat din faptul că, dacă „bătrânii cehi” se bazau pe autoritatea unor figuri politice, „tinerii cehi” s-au organizat teritorial sub forma unor cluburi și structuri prezente în teritoriile Coroanei Cehe.

În momentul în care au apărut în orizontul mișcării politice din teritoriile Coroanei Cehe „tinerii cehi”, mișcarea națională a cehilor nu era una dimensionată numeric, Frantisek Palacky declarând, în deceniul al 7-lea al secolului al XIX-lea, că membrii mișcării naționale erau atât de puțini încât i-ar fi putut strânge într-o cameră, iar dacă s-ar fi prăbușit tavanul s-ar fi sfârșit cu „strădaniile naționale”. El „se simțea de parcă «cântă la un pian care încă nu avea coarde»”. (Piotr S. Wandycz) Apariția „tinerilor cehi” a însemnat și semnalul trecerii spre o politică activă și abandonarea pasivismului politic, preferat de „bătrânii cehi”, considerat de aripa nouă complet inutil pentru cauza mișcării naționale.

Partidul Național al Liberilor Cugetători din Coroana Cehă, numiți și „tinerii cehi”, se poziționa împotriva pasivismului politic susținut de politicienii mai în vârstă din teritoriile cehe. Ei doreau să se implice cât mai mult în lucrările Parlamentului, în obținerea de cât mai multe drepturi sociale, și puneau problema adoptării votului general la nivelul teritoriilor cehe ale Imperiului Austro-Ungar. Ziarul Narodni listy a fost folosit, în acest sens, de-acum înainte - 1874 - tot mai puternic în promovarea politicii active a „tinerilor cehi”. Uneori, agresivitatea lor i-a apropiat de ceea ce Ernest Gellner numea grupul celor care „și-au vândut sufletul viziunii. Acolo unde ordinile sociale și credințele se destramă, există întotdeauna câțiva fanatici, care continuă lupta din ultimul tranșeu. Viziunile circulare, autoconfirmatoare nu pot fi combătute. Adevărații credincioși găsesc mereu argumente suplimentare în încercări și nenorociri. Există întotdeauna câțiva indivizi care și-au vândut sufletul viziunii, a căror nevoie psihică pentru dogmă este mai puternică decât motivele de a o abandona. Aceștia îi vor rămâne devotați chiar și în cea mai neagră oră”. (Ernest Gellner, Conditi

Între tabăra „tinerilor cehi” - Partidul Național al Liberilor Cugetători - și „bătrânii cehi” - liderii Partidului Național -, după ruptura din 1874 cauzată de poziționarea față de politica de urmat în revendicările politice și naționale ale cehilor - pasivă versus activă -, lucrurile au devenit tensionate și au alunecat chiar pe drumul ireconciliabilului. Între Julius Greg, J. Neruda și Frantisek Ladislav Rieger, unii dintre reprezentanții celor două tabere, linia de demarcație era evidentă. Rieger se exprima către prefectul din Semily, în 1876, în următorii termeni: „Oriunde cetățenii se ceartă între ei pentru interese pur locale sau personale - de pildă, pentru o injecție sau o primărie, imediat chestiunea dobândește un caracter mai mult sau mai puțin politic...și imediat ei se împart în cehi bătrâni și cehii tineri”. (Vratislav Vanicek, p. 374)

La câțiva ani de la desprinderea „tinerilor cehi” din grupul Partidului Național din Coroana Cehă, suportul lor popular a crescut din ce în ce mai mult, obținând aderenți și din rândul celor care favorizau politica „bătrânilor cehi”, promotorii unei politici pasive pentru obținerea de drepturi politice pentru națiunea cehă. Mai mult, chiar unii dintre membrii grupului „bătrânilor” au considerat complet defavorabilă cauzei pasivismul politic și, prin urmare, au început să susțină activismul politic al „tinerilor cehi”. Jan Stanislaw Skrejsovsky a schimbat taberele, spre exemplu.

La câțiva ani după desprinderea grupului „tinerilor cehi” din Partidul Național din Coroana Cehă - ei fondând Partidul Național al Liberilor Cugetători - politica activă în vederea obținerii drepturilor politice de către mișcarea națională a cehilor a câștigat tot mai multă aderență în fața abordării „bătrânilor cehi”, care preferau pasivismul politic. În 1878, la alegerile parlamentare din Coroana Cehă, sprijiniți fiind și de o parte a membrilor din gruparea „bătrânilor”, „tinerii cehi” au intrat în legislativul din teritoriile cehe, iar apoi au beneficiat și de locuri în Consiliul Imperial de la Viena.

La alegerile pentru Parlamentul Coroanei Cehe din 1878 Partidul Național al Liberilor Cugetători, cunoscut colocvial și sub numele de „Tinerii cehi”, a câștigat locuri în legislativul de la Praga, iar în anul următor și-a obținut prezența și în cadrul Consiliului Imperial de la Viena. Mult mai bine organizați decât „bătrânii cehi” și cu o structură care se desfășura la nivel teritorial în Coroana Cehă, beneficiind și de sprijinul unor membrii ai taberei „bătrânilor”, tinerii cehi și-au impus din acest moment politica activă în vederea obținerii revendicărilor politice ale națiunii cehe față de guvernul central de la Viena.

Politicienii cehi s-au adresat cabinetului imperial vienez condus de Eduard Taaffe și, cu ocazia participării la lucrările Consiliului Imperial de la Viena, i-au adus aminte că prezența lor acolo nu înseamnă că renunță la revendicările politice pentru Coroana Cehă din cadrul Monarhiei Austro-Ungare. Taaffe a încercat să jongleze și, convins că ordinea socială conservatoare poate fi menținută prin adoptarea unor reforme, a încercat să le ofere satisfacție „tinerilor cehi” și liberalismului lor politic, însă atent și la a nu ceda prea mult din puterea guvernului central. În plus, un prea mare succes la Viena pentru politicienii cehi i-ar fi antagonizat pe politicienii germani din teritoriile cehe față de prim-ministrul Taaffe. „Taaffe nu i-a răsfățat pe politicenii cehi cu prea multe avantaje și era conștient că nu va fi cruțat. Dacă ar fi procedat așa, liberalii germani ar fi ajuns din nou la putere. Totuși, guvernul le-a venit în întâmpinare prin unele măsuri, dintre care cea mai importantă a fost separarea universității pragheze (1882) în universitatea germană și universitatea cehă și Decretul lingvistic al lui Stremayr (1880), conform căruia organele administrative și instanțele

După pătrunderea „tinerilor cehi” în Parlamentul din Coroana Cehă, unii membri ai taberei „bătrânilor” din vechiul Partid Național au înțeles că trebuie să conlucreze cu aceștia și, fiind mai bine organizați, au considerat că politica lor de activism poate era mai potrivită decât pasivismul „bătrânilor” în vederea obținerii de drepturi politice pentru cehi. Între cele două tabere s-a încheiat un acord. Între timp, nu toți membrii Partidului Național din Coroana Cehă au cuplat la efortul și frontul comun. Divizați în ceea ce privește calea de urmat în obținerea revendicărilor politice din partea guvernului imperial vienez, unii dintre „bătrânii cehi” s-au apropiat de liberalii germani, de deputații de dreapta și de latifundiarii polonezi din teritoriile cehe, în acest fel fiind creat ceea ce rămas cunoscut cu numele de „cercul de fier al dreptei”.

Odată cu impunerea în cadrul mișcării naționale a cehilor din a doua jumătate a secolului al XIX-lea a taberei „tinerilor cehi”, care s-au desprins din Partidul Național, poziția și recepționarea raportului dintre poporul ceh, membrii mișcării, revendicările lor politice și naționale și guvernul imperial vienez s-au modificat. Dacă anterior prezența politicienilor cehi la Viena, în Consiliul Imperial, însemna și fidelitatea față de împărat, acum, în ochii „tinerilor cehi”, aceasta era doar un mijloc, un vehicul de obținere a drepturilor politice ale poporului ceh prin metoda activismului politic. Ei erau „funcționari ai monarhiei”, în sens larg, precum politicienii cehi anteriori - „bătrânii cehi” -, dar ei se simțeau complet aparținând poporului ceh, iar fidelitatea lor era față de cehi și mișcarea națională și nu față de împărat.

În debutul ultimului deceniu al secolului al XIX-lea, diferențele față de politica de urmat a mișcării naționale a cehilor în cadrul Imperiului Austro-Ungar, cea dintre „bătrânii” și „tinerii” cehi, era ireconciliabilă. Activismul, radicalismul liberal al „tinerilor” și agitația pe care o stârneau în organizațiile pe care le dețineau în teritoriile cehe câștigau tot mai mult teren și simpatizanți în rândul populației cehe, în detrimentul pasivismului conservator al „bătrânilor”. Într-o încercare de a contrabalansa „trendul”, liderii vechi ai Partidului Național al cehilor, susținuți și de cabinetul imperial al lui Eduard Taaffe, au încercat o apropiere de liberalii germani din Coroana Cehă, însă acțiunea lor a eșuat.

Discuțiile dintre politicienii cehi și cei germani din teritoriile cehe ale Imperiului Austro-Ungar au setat cursul pentru conviețuirea administrativă care avea să existe în Coroana Cehă între cele două națiuni, în ultimele 3 decenii de existență ale monarhiei dualiste, până la dezmembrarea ei din 1918. Faptic și practic, au fost create două zone de control administrativ: cehă și germană. Însă această înțelegere dintre „bătrânii cehi” și politicienii germani a fost aprig contestată și blamată de grupul „tinerilor cehi”. În cele din urmă, acest lucru a dus la dezintegrarea Partidului Național, cel al „bătrânilor cehi”. La alegerile din 1891, tabăra tinerilor a câștigat detașat alegerile parlamentare.

Partidul Național din teritoriile Coroanei Cehe, cunoscut și sub denumirea de grupul „bătrânilor cehi”, în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea era în pierdere de turație în fața avântului tot mai mare luat de abordarea politică activă a grupului „tinerilor cehi”. În încercarea de a bara această ascensiune și de a urma împlinirea revendicărilor politice ale cehilor în raport cu guvernul imperial vienez prin viziunea proprie lor - pasivismul politic - „bătrânii cehi” i-au abordat pe liderii politicienilor germani din Coroana Cehă. Discuțiile dintre cele două părți, care au cuprins un spectru larg al vieții politice, economice și sociale din administrația cehă, au dus la fragmentarea instituțională în două zone: germană și cehă.

Dezastrul electoral al „bătrânilor cehi” de la alegerile din martie 1891 și ascensiunea „tinerilor cehi” a însemnat sfârșitul politic al liderului primei tabere, Frantisek Ladislav Rieger. Membrii fostului Partid Național - bătrânii cehi - au activat în continuare în politica cehă în raport cu guvernul imperial vienez, dar inițiativa instituțională a fost predată, din acest moment, taberei tinerilor și politicii acestora. Cu toate greșelile lui, meritul lui Rieger în formarea mișcării naționale a cehilor și în concentrarea eforturilor politice ale liderilor cehi din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, au fost recunoscute postum. La înmormântarea lui din 1903 o mulțime impresionantă a participat la funeraliile lui.

În urma aranjamentului și discuțiilor dintre politicienii Partidului Național al cehilor - „bătrânii cehi” - cu liderii germani din teritoriile cehe, privind forma de administrare și structura instituțiilor din Coroana Cehă, s-a ajuns la o partajare a deciziei pe sistemul naționalităților. Având sprijinul guvernului imperial vienez condus de Eduard Taaffe, această înțelegere i-a revoltat pe „tinerii cehi” și a însemnat și sfârșitul „vechiului partid” în forma în care fusese constituit. „Astfel s-au creat premisele pentru împărțirea țării în două zone, germană și cehă, cu mențiunea că în teritoriile cehe germanii beneficiau de drepturi mai mari decât cehii din teritoriile germane. Reacția germană a fost univocă, ei considerând punctația [numele înțelegerii -n.n] o mare victorie[...] în timp ce sub influența tinerilor cehi opinia publică cehă a avut o reacție de respingere totală. Deși a afirmat că «ceea ce s-a convenit nu este spre paguba poporului nostru și am avut de câștigat în lucrurile importante», Rieger [Frantisek Ladislav Rieger, unul dintre liderii „bătrânilor cehi” - n.n] nu a reușit să îi convingă nici măcar pe adepții săi, care au trecut în masă în tabăra celor care îi a

Victoria Tinerilor cehi de la alegerile parlamentare din 1891 din Coroana Cehă a însemnat, pe de o parte „gararea” politică definitivă a Partidului Național - „bătrânii cehi” - și, în același timp, preluarea inițiativei în conducerea administrativă a teritoriilor cehe și în raporturile cu guvernul imperial vienez de către tabăra tinerilor cehi. Însă, cu toată agitația lor bombastică din anii „opoziției”, tinerii au ajuns destul de repede la concluziile taberei „bătrânilor cehi”, potrivit cărora politica lor activă a funcționat împotriva pasivității „bătrânilor cehi” destul de bine, dar în „meciul mare”, în cadrul Consiliului Imperial de la Viena, șansele lor erau mici. Acolo și-au dat seama că „ avem de-a face cu factori politici mai puternici decât noi”. (Vratislav Vanicek, p. 377)

Unul dintre cei mai reprezentativi, exponențiali politicieni, formați în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea din teritoriile Coroanei Ceh, a fost Tomas Garrigue Masarryk. Născut la jumătatea secolului, într-o familie din Moravia, și cu o carieră ce a jalonat și catedra de profesor de filosofie la secția cehă a Universității Caroline din Praga, traseul lui politic a inclus atașarea ulterioară de Partidul Tinerilor Cehi. Sincer atașat culturii cehe, ulterior, el a fost unul dintre fondatorii Partidului Progresist Ceh, numit și Realist, în care a activat până în preajma izbucnirii Primului Război Mondial. Animat de gândul că doar din exteriorul Imperiului Austro-Ungar poate realiza independența unui viitor stat cehoslovac, Masaryk a părăsit Praga și, prin Paris și Vladivostov, a ajuns apoi în Statele Unite. Deținător și al unui pașaport sârbesc, ceea ce l-a ajutat în periplului lui, a organizat așa-numitele Legiuni cehoslovace, în fapt, trupe de luptă de partea Antantei. Aportul lui uriaș cultural și politic la mișcarea națională a cehilor a fost recunoscut prin alegerea lui drept primul președinte al Cehoslovaciei, după dezmembrarea Imperiului Austro-Ungar din 1918.

La alegerile parlamentare din teritoriile Coroanei Cehe din 1891, câștigate de Partidul Național al Liberilor Cugetători - „tinerii cehi” - unul dintre deputații aleși va reprezenta personajul, chiar dacă el se va desprinde ulterior politic de aceștia, în jurul căruia se va construi o adevărată fortăreață culturală în devenirea politică a națiunii cehe: Tomas Garrigue Masaryk. Născut într-o familie catolică din Moravia, el era extrem de atașat de cultura cehă, ceea ce avea să demonstreze în momentul în care a primit rolul de a conduce catedra de filosofie, secția cehă, a Universității din Praga.

Orientările lui Tomas Masaryk au depășit aria de predare, cea de filozofie. Interesul lui pentru cultura cehă și pentru comportamentele umane - era autorul unui studiu contemporan despre suicid - Masaryk a ieșit din spațiul îngust practic al predării filosofiei de la universitatea carolină și a manifestat un interes tot mai mare pentru politică. Meritul lui principal a constat, intițial, în abordarea sistematizată a politicii, încercând să găsească motive pentru care abordările politicienilor cehi contemporani nu au succes în raport cu administrația imperială vieneză. Pentru el, rigurozitatea interioară, de fapt pierderea ei, aveau mult de-a face cu aceste insuccese.

Unul dintre primele momente în care Tomas Masaryk s-a făcut remarcat în viața publică, politică și socială din Coroana Cehă a fost în 1866 când a contestat puternic autenticitatea - acum știm că avea dreptate! - a faimoaselor deja, atunci, Manuscrise de la Zelena Hora prin care era plasată în timpuri „imemoriale” existența Regatului ceh. Având în vedere că sentimentul național și conștiința națională erau în plină formare, puțini erau dispuși chiar să accepte discuția privind autenticitatea acestor documente, aproape „venerate” de către patrioții cehi de aproape cinci decenii. Cu tot oprobiul public atras asupra sa, Masaryk nu a cedat și și-a susținut mai departe poziția publică, insistând asupra faptului că pentru istoria unui popor e mai important adevărul istoric decât iluzia unui ilustru trecut.

În afara contestării - acum știm că pe bună dreptate - a autenticității Manuscriselor de la Zelena Hora, ceea ce i-a atras oprobiul public, Tomas Masaryk și-a demonstrat anvergura culturală, prin care a rămas cunoscut în mediul intelectual ceh din secolul al XIX-lea, în cazul evenimentelor grupate sub numele de hilsneriadă. „Masaryk a dat dovadă de curaj și în perioada hilsneriadei, când un tănăr evreu Leopold Hilsner a fost învinuit și judecat pentru uciderea premeditată a unei tinere creștine. Din nou, Masaryk s-a împotrivit opiniei majorității publiciștilor cehi naționaliști și a apărat dreptul inculpatului la o judecată dreaptă, militând împotriva folosirii acestui caz tragic ca o propagandă antisemită. Încă înainte de război [Primul Război Mondial - n.n] T.G.Masaryk a făcut parte dintre personalitățile proeminente ale societății cehe”. (Vratislav Vanicek, p. 370)

Abordarea lui Tomas Masaryk asupra politicii contemporane cehe din a doua jumătate a secolului al XIX-lea a devenit cunoscută sub numele de „realismul lui Masaryk”. Cu bagajul filosofic și sociologic pe care îl stăpânea, profesorul ceh interesat de politică, Masaryk, a încercat să explice obiectiv cauzele insuccesului în obținerea revendicărilor politice pentru națiunea cehă din partea propriilor politicieni față de guvernul imperial vienez. În Problema cehă, Criza noastră de acum, Masaryk a încercat să le prezinte contemporanilor cauzele pe care el le identifica pentru aceste eșecuri: lipsa rigurozității, superficialitate în abordare și practică și, mai ales, absența sincerității. „După părerea lui, viața politică și publică cehă trebuiau să se schimbe fundamental. În locul frazelor frumoase, el a recomandat o activitate permanentă și minuțioasă pentru ridicarea gradului de cultură și în general al nivelului poporului. Era un procedeu care după părerea sa prelua cel mai bine tradițiile cehe bazate pe moștenirea reformei cehe și reflectau idealurile ei de umanitate, precum și situația actuală a poporului ceh care trăia într-o Austrie liniștită și organizată. El a refuzat invocarea

A doua jumătate a secolului al XIX-lea a adus în prim-planul vieții politice din teritoriile cele ale Imperiului Austro-Ungar mișcarea socialistă. În scurt timp, asociațiile sindicale atașate muncitorimii au căpătat o anvergură din ce în ce mai mare pe fondul dezvoltării industriei din orașele Coroanei Cehe. A apărut ideea și necesitatea fondării unui partid muncitoresc și, în 1874, un asemenea partid apărut în teritoriile austriece ale monarhiei. În 1878 s-a constituit și Partidul Social-Democrat Muncitoresc Cehoslovac. Luptele lor principale, spre finalul secolului al XIX-lea, au fost axate pe obținerea de drepturi legale pentru muncitorime din partea administrației imperiale.

În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea a apărut, în orizontul peisajului politic din teritoriile cehe ale Imperiului Austro-Ungar, mișcarea socialistă. Social-democrația s-a organizat în scurt timp în asociații sindicale desemnate să reprezinte drepturile muncitorimii și ale căror dimensiune demografică era din ce în ce mai mare pe fondul dezvoltării industriei din orașele Coroanei Cehe. Frantisek Ladislav Chleborad - un tânăr avocat - a contribuit la agregarea acestor asociații sindicale în forme de asociații de consum și producție drept entități juridice, de sine stătătoare.

Mișcarea socialistă s-a cuplat destul de repede muncitorimii și, blamând capitalismul pentru neajunsurile sociale, a demarat, pe lângă scopul pe termen mediu - cel al obținerii de drepturi sociale pentru segmentul social - și mai lungul proiect al „revoluției” și al instaurării ordinii social-democrate, în înțelesul de-atunci al termenului. Grupul social-democraților solicita administrației imperiale intervenția prin legislație în reglementarea muncii, a orelor de muncă, a oprii abuzurilor, a interzicerii muncilor efectuate de copii. Două dintre cele mai importante ținte pe care și le-au fixat au fost dreptul general de vot și stabilirea zile de muncă la 8 ore.

Asociațiile sindicale, formate la începutul anilor 70 ai secolului al XIX-lea, au devenit extrem de frecventate și dimensionate numeric cu un număr din ce în ce mai mare de membrii. La scurt timp, unele dintre ele au ajuns să dețină și un capital asociativ extrem de mare. „Cea mai mare dintre ele - Oul - din Praga avea 3000 de membrii și un capital în valoare de 60 000 florini. În 1871 în Cehia existau 279 de asemenea asociații, chiar și mai mici, iar în Moravia - 46. Chiar dacă ele nu supraviețuit crizei din 1873, această primă manifestare în masă a muncitorimii cehe, chiar dacă nu complet independentă, a însemnat mult pentru conștientizarea ei. Muncitorimea a încercat să-i câștige de partea ei pe tinerii cehi, dar eforturile ei s-au soldat doar cu un succes limitat. În schimb, au început să se bucure de o atenție mai mare, influențele socialiste din străinătate, dominate mai ales de ecoul ideilor marxiste. În plus, această revoluție a fost sprijinită de reprimarea brutală a grevei sudorilor din 1870 și de ecourile Comunei din Paris din 1871”. (Vratislav Vanicek, p. 378)

Plecată inițial din amalgamarea asociațiilor de muncitori din orașele cehe, mișcarea social-democraților a depășit frontierele sociale și a devenit tentantă și pentru o mare parte a intelectualilor. Fenomenul a devenit unul cu respirație mai largă europeană, nu doar în teritoriile cehe. În 1878 Josef Boleslav Pecka, Norbert Zoula și Ladislav Zapotocky - pentru a aminti doar câțiva dintre lideri - au înființat la Brevnov, Partidul Social-Democrat Muncitoresc Cehoslovac. Partidul a beneficiat și de o „grefă”, mai exact, aportul unor social-democrați care au părăsit gruparea omonimă austriacă, aflată în plin proces de implozie. Nici omologul din Coroana Cehă nu a avut însă o viață lungă, după câțiva ani, intrând în anonimat.

În primii ani ai înființării asociațiilor sindicale și a celor de consum din teritoriile Coroanei Cehe, în rândul adepților mișcării socialiste s-a pus problema înființării unui partid muncitoresc care să reprezinte și să militeze pentru obținerea drepturilor sociale ale muncitorimii. În 1874 un prim astfel de partid s-a format pe teritoriile austriece ale Monarhiei Austro-Ungare, dar s-a autosabotat prin grupul radical din interior care dorea înfăptuirea cât mai rapidă a unei revoluții, fiind dispus chiar la săvârșirea unor atentate împotriva membrilor puterii imperiale. Prin urmare, „partidul” a intrat în implozie. Sub o altă anvergură partidul s-a refăcut la Hainfeld, în 1889.

După un deceniu de anonimat, Partidul Social-Democrat Muncitoresc Cehoslovac, înființat în 1878, a intrat puternic pe scena politică din Coroana Cehă, ca un adversar contondent pentru Partidul Tinerilor Cehi, în 1890. Fenomenul e cuplat cu unul mai larg european, socialismul de secol XIX făcându-și intrarea pe scena istoriei. „Intrarea în masă a social-democrației cehe în viața politică, la fel ca aproape în toată Europa poate fi considerată că a avut loc la 1 mai 1890, când numai la Praga au manifestat pe străzi 30 000 de muncitori. Și social-democrația cehă s-a impus astfel încât încă din perioada antebelică ea a devenit o componentă deloc neglijabilă a scenei politice cehe. În afara numărului mare de alegători pe care reușea să-i mobilizeze - încă de la primele alegere organizate conform dreptului de vot general (chiar dacă nu egal), ea a obținut aproape o treime din toate voturile - s-a remarcat prin maturitatea organizatorică și scopuri bine definite. Prin atitudinea ei în cadrul consiliului imperial ea a dovedit că nu îi este deloc indiferent sistemul parlamentar de guvernare, ca și păstrarea Austro-Ungariei, dar într-o formă mult mai democratică. Totodată era convinsă că spa

Trebuie menționat faptul că unul dintre scopurile Partidului Social-Democrat din teritoriile cehe ale Imperiului Austro-Ungar, în tandem cu tabăra omonimă din teritoriul austriac - cel de drept general de vot - a fost obținut, în cele din urmă, de la administrație imperială. În ceea ce privește cea de-a doua doleanță a social-democrației cehe - ziua de lucru de 8 ore - până în debutul Primului Război Mondial, nu a avut succes. Doar în părțile austriece ale monarhiei a existat un mic succes de etapă, câteva amendamente fiind introduse, dar ziua de lucru nu a devenit mandatorie și obligatorie la 8 ore pe zi.

Ca urmare a creșterii gradului de instruire, răspândirea informației, scăderea censului în raport cu dreptul de vot, toți acești factori au dus la diversificarea vieții politice din Coroana Cehă din ultimele trei decenii ale secolului al XIX-lea. Inițial, partidul principal era cel al „bâtrânilor cehi”, apoi rolul lor a fost preluat de „Tinerii Cehi”. În paralel cu cele două și, mai cu seamă, după lansarea puternică a celor din urmă, și-a făcut apariția, tot mai puternic, și social-democrația. În afara acestora, grupul elitei și burgheziei din orașe, precum și studențimea, s-au desprins de „Tinerii Cehi”, cărora le acordau inițial sprijinul electoral, și și-au urmat propriile căi politice. Așa au luat naștere unele partide, cu impact politic minor în comparație cu celelalte: Partidul Progresist, Partidul Agrarian, Partidul Social-Creștin și Partidul Social-Național.

Studenții din Coroana Cehă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea au fost unul dintre grupurile care au furnizat material uman pentru constituirea unor mișcări, așa-numite progresiste. Ei au întreținut legături cu grupări din alte state europene, fiind deschiși către „nou”, de unde și denumirea mișcării lor. Dar, fiind en vogue în contextul epocii, ei erau animați și de curente naționaliste, unele dintre ele destul de radicale. Ei s-au cuplat cu masa muncitorimii, având „organ de presă” revista Omladina. Virulența atacurilor lor, care mergeau până la persoana împăratului, a determinat autoritățile imperiale să intervină în „cuibul” progresiștilor, operând arestări și condamnări. „Grupul nou s-a radicalizat și mai mult, adoptând o poziție foarte critică față de statul austriac și nu s-a ferit să-și îndrepte atacurile nici în fața maiestății sale imperiale. Autoritățile nu mai puteau tolera această situație. În ianuarie 1894 în procesul de la Omladina (considerată în mod eronat de poliție o organizație secretă de conspiratori) au fost condamnați la închisoare 68 de adepți ai ei. În cele din urmă această mișcare progresistă s-a descompus, iar cei care au supraviețuit au impulsiona

Coborârea censului de către cabinetul imperial condus de Eduard Taaffe a permis unui număr mai mare de oameni din teritoriile Coroanei Cehe să se implice în viața politică din regat. Implicarea lor în dezbaterile politice din orașele cehe ale Imperiului Austro-Ungar a fost ajutată și de dezvoltarea procesului de instruire, a răspândirii informației. În paralel cu „clasicul” deja Partid Național - „bătrânii cehi” - și nou înființatul Partid Național al Liberilor Cugetători - „tinerii cehi” - elita urbană, antreprenorii și burghezia, după o scurtă „poveste” alături de tinerii cehi, s-au orientat către înființarea de noi partide politice care să le reprezinte interesele.

Unul dintre partidele politice formate la finalul secolului al XIX-lea în teritoriile cehe ale Imperiului Austro-Ungar a fost Partidul Agrarian. Depozitarului curentelor ideologice de la finalul secolului ale acestui partid, coagulat mai serios în 1903, și care a avut o oarecare influență în Coroana Cehă, a fost Antonin Svehla.

Continuatorul asociațiilor catolice puternice din teritoriile Coroane Cehe a fost Partidul Social-Creștin, a cărui extensie și influență s-a văzut, la finalul secolului al XIX-lea, mai cu seamă în Moravia. De asemenea, spre finalul secolului, în contextul guvernului imperial condus de Kazimir Felix Badeni, beneficiind de contextul social favorabil, membrii ai mișcării muncitorești „s-au agățat” de prăbușirea guvernului lui Badeni și, în atmosfera revoltelor din Praga, au înființat Partidul Social-Național.

Cu o întârziere normală față de regatele occidentale ale Europei, având în vedere diferențele de materii prime și sisteme de guvernare, revoluția industrială din teritoriile Coroanei Cehe s-a desfășurat în anvergura ei maximă, începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Dezvoltarea fabricilor, a spiritului întreprinzător, mărirea rapidității de transport a mărfurilor și a cantității transportate, instalarea unor mașini și unelte care măreau și ele capacitatea de producție - depășind faza manufacturii - au fost câteva manifestări ale dezvoltării economice, cuprinse generic sub numele de Revoluția industrială.

Dacă în secolul al XVIII-lea teritoriile Coroanei Cehe erau angrenate mai mult într-o economie de schimb local, cu precădere - și în care tipul primordial de producție era manufactura -, odată cu primele decenii ale secolului a XIX-lea, în teritoriile cehe, s-au făcut simțit manifestările Revoluției industriale caracteristice secolului al XIX-lea. Desigur, trendul a fost mai liniștit și mai lent decât în „patria-mamă” a acestui fenomen, Marea Britanie. Nici Coroana Cehă și, în sens mai larg, nici Imperiul Austriac nu aveau resursele și materiile prime pe care Coroana britanică le putea aduce din coloniile de peste mări, și nici sistemul politic și antreprenorial nu era la fel de deschis spre inovație precum cel englez.

Utilajele puse în mișcarea pe baza cărbunilor au permis deschiderea fabricilor de producție și în orașe și orășele în secolul al XIX-lea unde nu existau surse primare de energie - vitale pentru manufacturile din secolul anterior -, care se bazau în mare măsură pe puterea cursurilor de apă. În aceeași măsură, resursele minerale și accelerarea producției din fabrici a mărit și ritmul în care se puteau construi căi ferate. Consecința logică a acestui fapt a fost posibilitatea de a transporta produsele finite pe distanțe mult mai mari, în cantități mai mari și într-un timp infinit mai scurt decât în secolul al XVIII-lea. Desigur, pe contemporani, viteza atinsă de locomotive i-a impresionat profund, iar pe unii - cazul primilor britanici care s-au deplasau cu 20 km/oră -, i-a șocat.

Transformările economice produse de revoluția industrială a schimbat din temelii raporturile și efectele sociale ale înțelegerii activităților și ale muncii. Practic, o persoană dispunea de propria autodeterminare atunci când decidea să își „închirieze” brațele în interesul unui întreprinzător și al fabricii lui. În schimbul puterii de muncă - concept ce se naște acum - pe care individul era liber să o „închirieze” oricum și oricum, primea o remunerație, chiar dacă, multă vreme, aceasta a fost mizeră. Într-un anume sens, o bună perioadă de timp, până la intervenția statului în reglarea cât de cât a raporturilor de muncă, individul era dependent de angajator în forma „veche”: dependența de nobil a fost înlocuită cu cea față de angajator.

Apariția micului întreprinzător și al capitalului vehiculat de acesta a întâmpinat o rezistență, mai degrabă la nivel psihologic, în economia din teritoriile Coroanei Cehe. Reticența la nou, precum și inapetența pentru riscul presupus de investiția de capital au constituit primele „frâne mentale” pentru oamenii înstăriți din teritoriile cehe. În plus, lipsa capitalului s-a dovedit și ea importantă în rămânerea în urmă a industriei din teritoriile cehe ale Imperiului Austro-Ungar.

Una dintre primele trepte pe care a trebuit să urce micul întreprinzător din teritoriile cehe ale Imperiului Austro-Ungar, de la jumătatea secolului al XIX-lea, a fost cea a reticenței față de modul de înțelegere nou, capitalist, al relațiilor economice și, mai ales, al dezvoltării industriei și al relației capital-investiție-industrie-dezvoltare economică. Reticența pentru investiție și riscul aferent acestor relații capitaliste se devoalau, la nivel mental - pentru marea parte a celor care dețineau capital financiar în teritoriile cehe -, drept un dezavantaj psihologic major, în detrimentul mult mai verificatei și sigure metode a cultivării pământului, chiar dacă profitul din această activitate era mai mic și, de mult ori, dependent de o serie de factori: război sau secetă.

Lipsa capitalului micilor întreprinzători din teritoriile Coroanei Cehe a fost unul dintre obstacolele în calea dezvoltării accelerate a industriei din teritoriile cehe ale Imperiului Austro-Ungar. Încercând să „paseze” acest impediment, micii antreprenori au încercat comasări de tip cartel-economic din care să rezulte un capital asociativ care să permită realizarea de investiții în producția industrială. Casele de împrumut constituite au încercat să acopere această lipsă de capital a micilor întreprinzători cehi în nevoia de investiții.

„Frâna mentală” în calea dezvoltării inițiale a industriei, a investiției de capital și - de fapt - a demarării fenomenului revoluției industriale în teritoriile Coroanei Cehe s-a constituit și în poziționarea populației față de complet noua paradigmă socială introdusă de transformările sociale propuse de capitalismul economic. Dincolo de neîncrederea în „nou” a populației exista și o reticență a celor care dețineau capital și care erau convinși să propună investiții în industrie și să își asume riscuri pentru un eventual câștig. Emil Skoda, fondatorul a ceea ce cunoaștem astăzi drept concernul Skoda, a fost un astfel de exemplu. „Nu era foarte ușor să te afirmi în noile condiții și puțini erau cei care dețineau atât de multe cunoștințe tehnice, abilități comerciale și bani ca întreprinzătorul Emil Skoda; acesta a cumpărat în 1869 mica fabrică din Plzen a contelui Valdstejn pe care în scurt timp a transformat-o într-o fabrică modernă, competitivă chiar pe plan european [astăzi, cu siguranță, Skoda este un nume competitiv la nivel european - n.n]”. (Vratislav Vanicek, pp. 383-384)

Dincolo de lipsa de capital necesar investițiilor și de reticența față de noua paradigmă socială și economică a revoluției industriale, micul întreprinzător ceh mai avea de trecut și de surmontat lipsa cunoștințelor teoretice despre riscul și capitalul investit în producție. Într-o societate care se adapta ușor-ușor la regulile economiei de piață sub raport legislativ și juridic, o serie de intelectuali, precum Frantisek Sunacek și Antonin Majer, au încercat să popularizeze în mediul ceh noul modus vivendi - mod de viață - al micului întreprinzător care trebuie să își sume riscul investiției pentru potențialul viitor profit.

Învățământul tehnic din teritoriile cehe ale Imperiului Austro-Ungar a urmat modelul patentat în Germania vecină, unde accentul puternic se punea inițial pe fundamentele teoretice solide și apoi pe cele practice. Era o diferență semnificativă față de Revoluția Industrială din patria-mamă, Marea Britanie, unde patina era pusă pe educația în câmpul practic.

Producția industrială din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și repoziționarea antreprenorilor cehi față de beneficiile economiei capitaliste au dus la apariția cartelurilor și a băncilor care erau dispuse să acorde împrumuturile necesare investițiilor în mărirea producției industriale. Tot în această perioadă au fost identificate de către istorici și apariția societăților pe acțiuni. Iar dacă revoluția industrială din prima etapă era direct atașată de apariția mașinii cu abur, cea de-a doua etapă - asociată apariției motoarelor electrice - , a fost denumită revoluția științifică.

Prima etapă a revoluției industriale din teritoriile cehe ale Imperiului Austro-Ungar a fost legată de industria textilă. Mecanizarea ei a fost dublată de dezvoltarea industriei alimentare, cu accent pe producția de zahăr și bere. De asemenea, industria chimică s-a dezvoltat puternic în zona orașelor Plzen, Ostrava și Kladno.

Prima etapă a revoluției industriale din teritoriile cehe ale Imperiului Austro-Ungar a fost conectată cu apariția uniunilor și asociațiilor de producție, numite carteluri. De asemenea, investiția de capital necesar dezvoltării industriei nu putea fi asigurată prin forța unui singur întreprinzător ceh și, prin urmare, s-a dezvoltat tot mai mult ideea împrumutului. În acest punct important băncile au devenit indispensabile cum, de altfel, și societățile pe acțiuni au început să aibă un rol tot mai mare în asigurarea capitalului necesar investițiilor în industrie.

Dacă prima etapă a revoluției industriale a fost asociată mașinii cu abur, rafinarea ulterioară și ramificarea producției, precum și apariția propulsiei și motoarelor electrice, au dus la performanțe industriale și economice mai mari. Această a doua fază a fost denumită revoluția științifică sau tehnică.

Trebuie menționat faptul că după o perioadă în care liberalismul și capitalismul economic radical au propagat ideea că prețul și cererea fixează toate datele economiei de piață ale capitalismului, guvernele statelor europene din secolul al XIX-lea, la o distanță de câțiva ani, au intervenit prin reglarea derapajelor sociale apărute prin împingerea capitalismului în zona „sălbatică”. „Făuritorii politicii economice de stat au devenit conștienți de aceste lucruri și încet au renunțat să mai creadă că piața și jocul liber al forțelor economice pot rezolva toate divergențele. Încă de la sfârșitul anilor 70 [ai secolului al XIX-lea - n.n] statul s-a ocupat din nou de protecționismul vamal. Sub deviza protecției claselor medii și a «omului mic» novelizarea regulamentului micilor întreprinzători de la mijlocul anilor 80 [ai aceluiași secol - n.n] a limitat libertatea de practicare a activităților de mic întreprinzător și concurența; de asemenea, statul nu a putut neglija relațiile dintre angajator și angajat și s-a hotărât să joace rolul de mediator care vrea să aducă liniște sau chiar armonie în relațiile de producție prin atenuarea divergențelor”. (Vratislav Vanicek, p. 386)

Ruptura intervenită între politicienii cehi și germani în contextul Revoluției de la 1848 s-a adâncit de-a lungul următoarelor decenii ale secolului al XIX-lea. Cu tot avansul cultural, economic și instituțional al germanilor din teritoriile cehe, favorizate mai ales de complexul administrației și cancelariei imperiale a Habsburgilor - precum și utilizarea limbii germane drept limba de administrație a monarhiei habsurgice - viața dintre cehii și germanii din teritoriile cele ale Imperiului Austro-Ungar a fost, în linii mari, una încadrată în limitele conviețuirii. Însă, din momentul în care cele două popoare au abandonat bohemismul - patriotismul față de teritoriile cehe și împărații Habsburgi - situația s-a tensionat între cele două naționalități, iar momentul final al desprinderii a fost constituit de Revoluția de la 1848. Din acest moment, la nivelul elitelor, cehii și germanii au urmat procesul conștientizării și a agregării națiunilor cehă, respectiv germană.

În linii generale, până în preajma Revoluției de la 1848 cehii și germanii din Coroana Cehă - aparținătoare Imperiului Austro-Ungar - și-au desfășurat existența în conviețuire. Dincolo de tumultul anumitor perioade și de preeminența culturală, economică, administrativă - la nivelul superior instituțional - a germanilor, dat fiind și proveniența dinastiei Habsburgilor, totuși, până la jumătatea secolului al XIX-lea, cele două popoare - ceh și german - au fost definite, la nivelul elitelor aristocratice, de ideea unui patriotism local și atașament față de coroana Habsburgilor: bohemismus. Din momentul Revoluției de la 1848 drumurile politice ale celor două naționalități a devenit unul separat, cel al unor două națiuni în devenire: cehă și germană. Iar frontul lor nu mai era unul comun - împotriva administrației vieneze - ci a devenit unul frontal, unii împotriva celorlalți.

În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, naționalitățile cehă și germană deveniseră adversare politic, iar scopurile revendicărilor lor politice către administrația imperială vieneză a dus la sentimentul de conflict și înstrăinare dintre cele două. Ceea ce intelectualitatea a fundamentat teoretic, începând cu anul 1848, s-a transferat în mediile exterioare universităților, școlilor, teatrelor, iar reacția la discursul sistematic al grupului de învățați a fost exprimarea mulțimii, chiar dacă, acesta nu era conștientă pe deplin de resorturile sau scopurile acțiunii ei.

Trebuie avută în vedere „teoria grupului efervescent”, introdusă de sociologie, în analiza și decriptarea formării și „cultivării” națiunii de către patrioții cehi din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Putem încadra mișcarea patrioților cehi, din prima jumătate a secolului al XIX-lea, într-o comunitate de discurs (care descoperă și popularizează prim limbă și discurs, națiunea), o comunitate ce se identifică în acțiunile „grupului efervescent”. Altfel spus, pentru perioada respectivă a asamblării naționale, putem încerca să definim națiunea ca și comunitate de discurs a intelectualilor. Atunci când aceștia decid să îi dea un sens politic, scena și actorii sunt pregătiți, deoarece populația (sau, mai corect - în această fază - o parte a ei), tocmai datorită limbajului progresiv violent angrenat în discursul elitelor, identifică dușmanul și sursele de acțiune. Filozofii germani se pare că au marșat inițial, după desprinderea din trunchiul politic comun, pe o linie a reconcilierii dintre cele două naționalității, înainte ca situația să devină ireversibilă. „Filosofii de limbă germană au căutat să evite atacul naționalismului ceh, susținând o viziune leibniziană a reconcil

În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, atunci când era evident că naționalitățile cehă și germană din Coroana Cehă urmăreau revendicări și maniere de acțiune politice diferite, minoritatea evreilor se afla între cele două, oscilând - în ceea ce istoricii au denumit -, drept „mentalitate de asediu”. „[...]evreii din Praga luptau împotriva unei lumi a nesiguranței pentru a-și apăra cultura. Mentalitatea lor era una de asediu: marcionismul exprima disperarea unei minorități asediate care tânjea să-și reducă la tăcere călăul”. (William M. Johnston, p. 295)

Înstrăinarea dintre cehii și germanii din teritoriile cehe ale Imperiului Austro-Ungar a devenit evidentă în anii 80 ai secolului al XIX-lea, atunci când temerea etnicilor germani a fost dată de politica guvernului imperial vienez al contelui Eduard Taaffe. De teama pierderii preeminenței folosirii limbii germane ei au înființat asociații care sprijineau școlile cu predare în limba germană, timp în care cehii susțineau asociații care promovau învățământul în limba cehă în școli. „Disputa școlilor” însă, chiar dacă era de pe poziții antagonice ale celor două naționalități, nu au exclus, în anumite momente, colaborarea și, paradoxal - poate - , au avut efectul creșterii nivelului de predare și al învățământului, în general, din spațiul ceh al Imperiului Austro-Ungar.

Unul dintre punctele pivotale în care se observa înstrăinarea dintre cehii și germanii din Coroana Cehă din finalul secolului al XIX-lea era cel legat de bagajul cultural și de cultura apreciată exclusiv prin prisma filtrului național și nu al calității ei. Cu rare excepții „germanii din Praga ignorau chiar și muzica cehă pe care la Viena o aplaudau cu entuziasm. Dar și cehii se purtau la fel. Teatrul german din Praga care era unul dintre cele mai bune teatre din întreaga monarhie era frecventat pe ascuns sau deloc”. (Vratislav Vanicek, pp. 387-388) În relațiile economice și de antreprenoriat între cehii și etnicii germani au existat colaborări - cum au existat, de asemenea, și la nivelul mișcărilor socialiste - dar, și acolo, inevitabil, au apărut disensiunile naționale.

Poziționarea celor două naționalități din Coroana Cehă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea față de guvernul vienez, cât și una față de cealaltă, releva diferențele majore dintre cele două. Interesul de moment le transforma în simpatizante ale administrației imperiale. „Modul cum au evoluat cele două mișcări naționale le-au înstrăinat atât una de alta, cât și față de stat. Cehii considerau că Austria le crează o protecție, dar una neplăcută și nu puteau să se identifice în interior cu ea. De aceea, și-au creat o relație destul de specială față de stat: pe de-o parte se bucurau de avantajele pe care le primeau de la stat, dar pe de altă parte nu își asumau răspunderea pentru ele. O evoluție asemănătoare, chiar dacă pe o scară redusă poate fi observată și în cazul germanilor: deși în mod cert se bucurau de poziția unui popor preferat, ei aveau impresia, că sunt prejudiciați de stat în favoarea altor popoare. De aceea, căutau înțelegere și ajutor din partea Germaniei. Și relația lor față de monarhie s-a relaxat treptat, iar în locul ei s-a dezvoltat, în cel mai bun caz, simpatia personală față de bătrânul suveran”. (Vratislav Vanicek, p. 388)

Învățământul elementar din teritoriile cele ale Imperiului Austro-Ungar a fost unul de un nivel înalt, datorită reformei administrației imperiale care a construit o rețea de școli în primele două decenii ulterioare Revoluției de la 1848. Liceele teoretice sau cu profil tehnic pregăteau elevii pentru ciclul universitar, fie că era vorba de Universitatea Carolină sau Politehnica. Cursurile, după separarea Universității Caroline pe criterii etnice, în 1882, puteau fi absolvite în ambele limbi de predare: cehă și germană.

În primele două decenii ale secolului al XIX-lea administrația imperială vieneză a investit efort și bani în construirea unei rețele de școli elementare în teritoriile cehe ale monarhiei. Treapta de învățământ debuta pentru un copil cu școala elementară, după care, în funcție de preferințe și posibilități, el se îndrepta fie spre școlile din orașe, fie spre licee cu profil real sau uman, fie spre nou-înființatele academii comerciale.

Liceele cu profil uman, clasice, din teritoriile Coroanei Cehe din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, aveau menirea de a instrui elevii în dobândirea cunoștințelor filologice și a istoriei civilizațiilor antice. În schimb, liceele cu profil tehnic și real puneau accent pe matematică, biologie, desen și științele naturii. Dacă absolvenții primului profil se puteau îndrepta apoi spre Universitatea Carolină, cei care absolveau liceele tehnice și cele cu profil real se puteau îndrepta spre Politehnica. Academiile comerciale, nou înființate, aveau darul de a familiariza elevii cu potențiala viitoare și nouă carieră economică. Deprinderile dobândite aici le permiteau accesul spre administrația superioară.

Statutul profesorilor din Coroana Cehă în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea era unul care se bucura de prestigiu social, mulți dintre ei fiind implicați și în procese de cercetare științifică, ceea ce le sporea imaginea socială și echilibrul financiar.

Universitatea Politehnica din Praga a fost segmentată, asemenea celei Caroline - în 1869, respectiv 1882 - de către administrația monarhiei austro-ungare pe criterii etnice, cele două părți ale aceleiași instituții fiind complet autonome una față de cealaltă. Limbile de predare și absolvirea cursurilor erau reprezentate de compoziția lingvistică a celor două naționalități din Coroana Cehă: cehă și germană. Unii dintre profesorii și cercetătorii încadrați în cele două universități nu s-au transferat în urma împărțirii pe criterii lingvistice: cazul lui J. Zitek care a rămas în continuare în Secția germană a Politehnicii din Praga.

Editarea unor lucrări precum Dicționarul științific al lui Otto - realizat de tipograful Jan Otto - a fost unul dintre succesele tipografice și financiare ale celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea din teritoriile Coroanei Cehe. Larga cumpărare a acestui compendiu a fost motivată și de dorința depășirii orizonturilor interne, înguste și, totodată, de apariția unui segment de cititori tot mai mare, pe fondul dezvoltării învățământului și a reducerii analfabetismului. Mai mult, autorul dicționarului, Otto, a punctat și financiar odată cu această enciclopedie, grație vânzărilor. Literatura, proza, gazetăria au devenit partizane proiectului politic național ceh, diferențele fiind date de poziționarea sau, mai bine zis, de concepția fiecărui grup artistic sau literar în ceea ce privește calea de urmat de către națiunea cehă. Ziarul sau gazeta a devenit vârful de lance radical, arma politică utilizată de partide - atunci ca și acum -, locul unde partidele își puteau permite un limbaj mai dur față oponenți decât în plan real, în parlament.

Dicționarul științific al lui Otto, editat de Jan Otto, personaj cu o largă experiență tipografică, scos pe „piață” în conditii grafice excelente pentru cea de-a doua jumătate a secolului ale XIX-lea, s-a dovedit un succes „de casă” în același timp financiar, pentru editor. Larga lui răspândire și cumpărare ținea de oferta extrem de exhaustivă de informații prin care cititorii cehi, din ce în ce mai mulți pe fondul alfabetizării, depășeau mental frontierele Coroanei Cehe și erau introduși în lumea „știrilor” și a informațiilor din Europa.

Simbolismul și curentul Decadenței care făcea trimitere la viața aristocratică și la poveștile de dragoste din Evul Mediu, romanțate, ale literaților cehi din finalul secolului al XIX-lea, au trădat, de fapt, o imagine mai mare, de ansamblu, din care ei nu se puteau extrage, cea de angajare politică prin literatură. Romanele istorice și cele de glorificare a trecutului național al cehilor i-a transformat pe scriitorii respectivi - Z. Winter, A. Jirasek - în niște „staruri” de moment în epocă, păstrând proporțiile desigur. Dacă subiectul evocat nu era unul neapărat istoric, patina romanului cădea, prin imitația subiectelor scriitorilor contemporani europeni, pe elita aristocratică și pe viața plină de virtuți „de dinainte”.

Literatura cehă din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea i-a avansat la statutul notorietății pe membrii grupului Maj: J. Neruda și V. Halec. Contestarea lor s-a produs de către noua generație de scriitori cehi care s-a poziționat în două tabere în funcție de viziunea lor asupra tradiției cehe și a influenței străine. Abordarea lor i-a împărțit în două grupuri: ruchovce și lumirovce. „Ruchovce din care au făcut parte mai ales S. Cech și E. Krasnohorska au fost sprijiniți de influenta revistă Osvita și au încercat să rămână fideli concepției tradiționale a creației artistice ca un serviciu adus poporului. Adepții celeilalte tabere, de pildă J. Vrchlicky, J. Zeyer, J.V.Sladek s-au inspirat mai mult din lume, au tradus și folosit în creația lor teme din istoria popoarelor străine. Autorii generației anilor 90 - J.S. Machar, O. Brezina, A. Sova, criticii F.X. Salda, F.V.Krejci au semnat în 1895 Manifestul modernismului ceh prin care și-au exprimat atitudinea critică față de deprinderile artistice și politice încetățenite și față de orice tip de reprimare. Idealul lor l-a constituit o libertate valabilă în aceeași măsură pentru artist și cetățean și au crezut că evoluția liberă

Dincolo de romanele istorice și angajarea politică a scriitorilor din Coroana Cehă de la finalul secolului al XIX-lea, gazetăria și ziaristica au produs, de asemenea, noi tipare de susținere politică. Iar coroborat cu faptul că un segment tot mai mare de oameni reușeau să citească, pe fondul alfabetizării, succesul gazetăriei - mai ales politice - a fost garantat. Fenomenul a fost unul cu bătaie mai lungă deoarece unele ziare au devenit organe de partid care ofereau o „șansă” pe care politicul a fructificat-o, ca și acum, pe deplin. Mai mult, ziarul era o armă politică a partidului și, totodată, ascunzătoarea din spatele penelului. „Interesul cititorilor a fost disputat și de un număr mare de ziare și reviste. Ziarele erau legate de partidele politice, iar nevoia de a atrage atenția a făcut ca de mult ori ziariștii să folosească un limbaj mult mai radical decât deputații care erau direct responsabili de actul politic. Așa s-a întâmplat cu ziarul Narodni listy al tinerilor cehi care de altfel a fost considerat cel mai reprezentativ cotidian ceh și competitiv cu organul central al liberalilor vienezi - Neue Freie Prese. Un nivel excepțional au avut ziarul social democrat Pravo lidu,

Bibliotecile de împrumut din secolul al XIX-lea funcționau încă, la finalul veacului, precum o curea de transmisie între cititorii din Coroana Cehă și nevoia de informare. E adevărat, în funcție de interesul și gustul personal, ochiul cititorului se îndrepta spre marile creații ale literaturii universale - nu extrem de răspândite - sau spre cancan-ul calendarelor și suplimentelor ziarelor politice sau a „cărților de vise și romanelor de aventuri cumpărate în rate de la comercianții ambulanți”. (Vratislav Vanicek, p. 392)

Inaugurarea Teatrului Național din Praga din 1881 precum și toate evenimentele derulate în jurul asociației Sokol au fost două dintre elementele definitorii ale coagulării conștiinței și sentimentului național - pe o bază socială mai largă decât în deceniile anterioare - în rândul cehilor din Imperiul Austro-Ungar. Concepută ca o asociație în care tinerii practicau și exerciții fizice, mișcarea Sokol din spațiul Coroanei Cehe a devenit prizabilă pentru o mare parte a tinerilor cehi. În cadrul întâlnirilor membrilor mișcării erau citite ziare străine, se realizau schimburi de informații, se jucau scenete și piese de teatru. Un tip de solidaritate și conștiință mai largă de grup s-a dezvoltat în jurul acestei mișcări din Coroana Cehă.

În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea un rol important în dezvoltarea conștiinței de sine și a sentimentului național în rândul tinerilor din Coroana Cehă l-a avut mișcarea asociată organizației Sokol. Asociația punea accent, pe lângă exercițiile fizice între membrii ei - cu ocazia întâlnirilor - și pe manifestările culturale, pe punerea în scenă a unor piese de teatru, dar și pe schimbul de idei și răspândirea informațiilor din ziarele timpului.

Înființarea Teatrului Național din Praga, în 1881, a fost considerat unul dintre cele mai importante evenimente culturale ale celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. Distrus de un incendiu și reconstituit, teatrul național fusese ridicat prin subscripție publică, la care au participat, deopotrivă, și aristocrația și oamenii de rând. Sculptorii M. Ales, F. Zenisek, J. Tulka au contribuit la ornamentarea edificiului, iar deviza teatrului „Poporul sieși” a constituit un motiv de mândrie pentru cehii contemporani.

În ceea ce privește arhitectura din teritoriile Coroanei Cehe, stilul neorenascentist a fost preferat de arhitecții cehi precum J. Zitek, J. Hlavka și J. Schulz. Orașele din teritoriile cehe au fost reamenajate în acord cu noile necesități industriale și economice, clădirile care adăposteau gările construite în această perioadă fiind adevărate bijuterii arhitecturale. Stilul Secession a fost și el preluat în teritoriile Coroanei Cehe. De menționat faptul că unele dintre clădirile acestor gări, precum în cazul României, au fost demolate ulterior, în secolul al XX-lea, de către guvernele comuniste instalate în statele central și est europene.

Pictura și sculptura din finalul secolului al XIX-lea din teritoriile cehe ale Imperiului Austro-Ungar au fost puternic influențate de stilul francez, Parisul fiind pentru aceștia, „farul călăuzitor”. Unele dintre aceste nume au fost S Pinkas, V. Barvitius, V. Brozik și A. Slavicek. Apoi, artiștii cehi au depășit impresionismul francez și au devenit sensibili la noul stil arhitectural al cubismului și expresionismului. Câteva dintre aceste nume au fost E. Filla, B. Kubista, J. Capek și V. Spala. În contrapartidă, a existat și un grup de artiști plastici cehi care s-a axat pe nuanțarea și reprezentarea necesităților liderilor cehi, precum L. Saloun sau S. Sucharda.

Începând din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, intelectualii cehi și liderii politici, membrii ai mișcării naționale a cehilor, au conștientizat că pe traseul devenirii naționale și al revendicărilor politice se pot baza, din ce în ce mai mult, pe cuvântul scris. De altfel, puterea cuvântului, a culturii, ca arme politice au fost exprimate foarte bine de Jaroslav Vrchlicky. Altfel spus, atunci ca și acum, arta s-a aflat în pole-position-ul confruntărilor politice ale cehilor, transformându-se în vârf de lance pentru revendicările politice ale cehilor.

Cuvântul, actul artistic - cultura, în general - au devenit arme eficiente politic în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea în Coroana Cehă. De altfel, unul dintre literații cehi contemporani, Jaroslav Vrchlicky, era perfect conștient de acest lucru atunci când emitea următoarea judecată: „Două arme avem, cartea și școala”. (Vratislav Vanicek, p. 393)

Cultura și actul artistic din teritoriile Coroanei Cehe din finalul secolului al XIX-lea au devenit din ce în ce mai angajate politic, ieșind din sfera „artei de dragul artei” și pășind, de multe ori, înspre zona „gri” în care criteriile artistice au devenit mai mult decât secundare, în detrimentul funcției de „armă politică”. Pentru unii dintre intelectualii timpului nici nu contau prea mult realizările și performanțele economice și industriale cu care se putea mândri Coroana Cehă, literatura și cultura cehă fiind pentru ei reperul și pivotul în jurul cărora se putea obține realizarea revendicărilor politice ale poporului ceh. Studenții cehi erau de aceeași părere, după cum se poate observa dintr-o scrisoare adresată de una dintre asociațiile lor către scriitoarea Eliska Krasnohorska: „Literatura este singurul grăunte care a căzut în pământul roditor: ce suntem și ce avem astăzi, este numai fructul nostru. Acele cântece, povestiri și ziceri cehe sau cum doriți să le numiți, au fost cândva fundamentul bun și unic al edificiului nostru ceh, iar astăzi ele...sunt singurul lui material de construcție”.(Vratislav Vanicek, p. 394)

Cultura cehă, înțeleasă ca o armă politică spre finalul secolului al XIX-lea, a contribuit, în opinia istoricilor, la coagularea unor idei general acceptate la nivelul societății. Pătrunderea actului artistic și cultural însă, pe terenul propagandei politice, i-a dat acestuia o patină superficială a calității, prin prisma faptului că a trimis criteriul estetic și artistic în plan secundar.

Cultura, ca armă politică utilizată de unii dintre intelectualii cehi din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a avut rolul de agitație patriotică a populației din teritoriile Coroanei Cehe. La acest arsenal, pe terenul beletristicii anturate politic și național, s-a adăugat și circulația unor „opere” care puneau în scenă și ofereau răspunsuri pentru toate frustrările și retardul social existent în teritoriile cele. Autosuficiența răspunsului dezvăluit pentru cititorul contemporan în aceste „opere”, circulate dintr-un stat european într-altul și care îi oferea grila de interpretare pentru rămânerea în urmă și neîndeplinirile politice ale națiunii cehe, au fost identificate de istorici sub forma mitului Conspirației. Acesta este prezent, de exemplu, într-o „operă” a cărei acțiune se petrece în Praga secolului al XIX-lea. „În curând va bate miezul nopții, liniștea se va lăsa peste oraș, întunericul e din ce în ce mai mare. Porțile cimitirului sunt întredeschise, umbre se strecoară îmbrăcate în mantii lungi, apoi se adună în jurul unei pietre tombale. Sunt reprezentanții a douăsprezece triburi ale lui Israel, care, conform unui obicei milenar, trebuie ca în fiecare secol să se sfăt