Operațiunea Barbarossa
Germania invadează Rusia
autor Paul Boșcu, august 2016
Operaţiunea Barbarossa a fost numele de cod al invaziei Uniunii Sovietice de către forţele Axei. Operaţiunea a fost numită după împăratul Frederik I Barbarossa, conducătorul Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, un lider al cruciadelor secolului al XII –lea.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Operaţiunea Barbarossa a fost numele de cod al invaziei Uniunii Sovietice de către forţele Axei. Operaţiunea a fost numită după împăratul Frederik I Barbarossa, conducătorul Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, un lider al cruciadelor secolului al XII –lea.

În cei doi ani de război dinaintea invaziei, Germania și Uniunea Sovietică au semnat acorduri politice și economice în scopuri strategice. Unul dintre acestea este pactul de neagresiune Ribbentrop-Molotov. Hitler a încălcat însă aceste acorduri, atacând Uniunea Sovietică, în principal din motive ideologice. Un alt scop era acapararea vastelor resurse de petrol din zona Caucazului, de care Germania avea nevoie pentru război.

Pe parcursul invaziei, Germania a obținut victorii impresionante pe front. A reușit să captureze o mare parte din teritoriul și infrastructura economică a URSS-ului. Însă, datorită venirii iernii, Wehrmacht-ul german și-a oprit ofensiva în apropierea Moscovei. Contraofensiva sovietică i-a împins pe germani înapoi și i-a forțat într-un război de atriție, pentru care aceștia nu erau pregătiți.

Eșecul german de a captura Moscova s-a dovedit un punct de întoarcere în economia războiului. Deși germanii au lansat ofensive noi în anii următori, ei nu au mai fost capabili să atace simultan pe tot frontul creat în Uniunea Sovietică.

Faptul de a fi atacat Uniunea Sovietică fără a înfrânge înainte Marea Britanie a constituit cea mai mare greșeală săvârşită de Hitler în timpul războiului. În afară de subestimarea capacităţii obişnuite a Rusiei de a suporta „pedeapsa“, unul dintre motivele pentru care Hitler a acţionat astfel a fost acuta conştientizare a faptului că era muritor. „Ştiu că nu voi atinge vârsta deplină a bătrâneţii ca un cetăţean obişnuit“, s-a confesat acesta cercului său de intimi într-o seară, explicându-le pentru ce nu şi-a „irosit viaţa fumând şi bând“.

Hitler a fost îndemnat să invadeze Rusia şi de fiecare dintre cele trei trăsături de bază ale crezului său politic. Aşa cum subliniază istoricul britanic Ian Kershaw, Führerul avea „câteva idei, puţine la număr, de bază şi fixe, care i-au asigurat forţa dinamică interioară“. Viziunea asupra lumii a lui Hitler se fundamenta pe nevoia Germaniei de a domina Europa, de a câştiga pentru ea însăşi Lebensraum-ul şi de a ajunge la o ultimă înfruntare cu evreii. Toate aceste trei deziderate puteau fi aduse la îndeplinire printr-o invazie a Rusiei. Însă, niciunul dintre acestea nu se putea realiza fără îndeplinirea celorlalte două.

Fedor von Bock a primit ordinul de a se prezenta la Führer, „care m-a primit cu foarte mare căldură“. Potrivit jurnalului de război al lui Bock, Hitler i-a spus că: „Gentlemenii din Anglia nu sunt proşti; se prefac numai că sunt“, adăugând: „vor ajunge să-şi dea seama că o continuare a războiului va fi lipsită de sens dacă şi Rusia va fi învinsă şi umilită“. După ce Bock a întrebat „dacă ar fi posibil să-i constrângem pe ruşi să facă pace“, Hitler a răspuns că, „dacă ocuparea Ucrainei şi căderea Leningradului şi a Moscovei nu ne-ar aduce pacea, atunci am fi, pur şi simplu, nevoiţi să mergem înainte, cel puţin cu forţele mobile, şi să înaintăm spre Ekaterinburg“.

Hitler credea că uriaşului deficit de forţă de muncă din Germania i se putea pune capăt printr-o combinaţie de exploatare sclavagistă şi de demobilizare a soldaţilor, după victoria asupra Rusiei. În plus, controlul câmpurilor petrolifere de la Baku urma să potolească nevoia tot mai mare de petrol a Germaniei pentru alimentarea tancurilor, a autocamioanelor, a avioanelor de război şi a navelor sale. Agricultura Ucrainei urma să hrănească Reich-ul.

Un mare dezavantaj a fost acela că invazia a început abia pe 22 iunie. Din acel moment, zilele au început să fie mai scurte. În campania din URSS, timpul urma să devină un factor esenţial în încercarea de a acoperi uriaşele distanţe ale acestei ţări, înainte ca mocirloasa toamnă rusească şi zăpada iernii să îi constrângă pe germani la oprirea înaintării. Invazia a fost, iniţial, programată pe data de 15 mai. Odată ce generalul Franz Halder l-a asigurat că transportul va fi pregătit, Hitler a ales data de 22 iunie pentru începutul atacului.

Reechiparea tancurilor, care s-au uzat prea repede pe drumurile rele din Balcani, cerea timp. Într-un anumit sens, chiar viteza cu care Grecia a fost înfrântă a condus la întârzierea începerii Operaţiunii Barbarossa. Cu toate că Hitler urma să dea vina pentru înfrângerea sa pe schimbarea datei, biograful său, Ian Kershaw, a descris această pretenţie ca fiind „extrem de simplistă“. Era prea umed pentru a putea începe invazia mult mai devreme, cu tancuri grele şi camioane mergând pe drumurile desfundate.

Hitler nu poate fi acuzat că a fost singur în dorinţa sa de a încheia conturile cu bolşevicii. Acesta a ţinut ultima sa mare conferinţă militară înainte de invazie, la Cancelaria Reich-ului. Atunci, nici măcar unul dintre generali nu s-a plâns că intenţia lui Hitler ar fi dus la iniţierea unui război potenţial periculos pe două fronturi. Aceștia au mers, astfel, pe urmele precedentului conflict în care toţi, fără excepţie, au luptat şi au fost înfrânţi cu mai puţin de un sfert de secol înainte.

„Toţi cei cu care am vorbit, din OKW şi din OKH“, îşi amintea Heinz Guderian, „manifestau un optimism de nezdruncinat şi erau de-a dreptul imuni la critici şi obiecţii.“ Cu toate acestea, Guderian însuşi pretindea că a întrevăzut posibilitatea iniţierii unui război dezastruos pe două fronturi. Era vorba despre un război pe care „Germania lui Adolf Hitler era chiar şi mai puţin capabilă să-l ducă decât fusese Germania anului 1914“.

O persoană care trebuia să-l facă pe Hitler conștient de realităţile pe care invadarea celei mai mari ţări din lume le presupunea era şeful de Stat-Major al OKW-ului. Întrebat fiind, la Nürnberg, de ce a acceptat planurile, Keitel a explicat, spunând că Führerul s-a temut ca nu cumva URSS-ul să-i taie sursa de petrol pe care Germania o primea lunar din România. „Atacul asupra Rusiei a fost un act de nechibzuinţă“ – a recunoscut el în retrospectivă –, „însă am crezut în Hitler, iar eu însumi nu cunoşteam faptele foarte bine. Eu nu sunt tactician şi nici nu aveam cunoştinţe despre puterea militară şi economică a Rusiei. Cum aş fi putut avea?“

Datoria cea mai importantă a lui Wilhelm Keitel era tocmai aceea de a fi cunoscut, înainte de invazie, realităţile puterii militare şi economice ale Rusiei. Ca şef de Stat-Major al OKW-ului, era unul dintre cei mai importanţi trei strategi ai Reich-ului. Keitel pretindea că i-a spus adesea lui Hitler că trebuie să caute un tactician mai bun decât el în acel post. „Dintotdeauna mi-am dorit să fiu ţăran, pădurar“ – va spune Keitel după război – „şi uite în ce încurcătură m-am băgat numai pentru că am fost slab şi m-am lăsat târât în astfel de lucruri. Nu sunt făcut pentru a fi feldmareşal.“

Generalul Günther Blumentritt a scris în anul 1965, într-o scrisoare, că: „Din punct de vedere militar şi politic, războiul a fost pierdut din momentul în care Hitler a atacat Rusia în 1941, fără a-şi fi asigurat pacea în Vest“. Cu toate acestea, nu a spus lucrul acesta în momentul conferinței, chiar dacă l-a gândit.

„Am încercat să-l conving pe Hitler să renunţe la un război pe două fronturi“, pretindea, după război la Nürnberg, Erhard Milch, responsabilul cu armamentul în cadrul Luftwaffe-ului. „Cred că şi Göring a încercat să o facă, însă nu a reuşit.“ De fapt, Göring credea, după cum i-a spus psihiatrului său că „Führerul însuşi era un geniu. Planurile împotriva Poloniei şi Franţei erau planurile lui. Planul împotriva Rusiei era, la rândul lui, planul unui geniu. Însă, punerea lui în practică a lăsat de dorit. Campania din Rusia s-ar fi putut încheia cu succes în 1941“.

O altă explicaţie a lipsei de atitudine critică faţă de Operaţiunea Barbarossa din partea generalilor germani era aceea că aceștia erau mai degrabă neştiutori în afara propriei lor sfere de activitate. Hitler a fost în stare să le înfrângă îndoielile în privinţa aventurii ruseşti cu ajutorul «informaţiilor» politice. Acestea aveau scopul de a-i convinge de necesitatea invaziei şi de faptul că slăbiciunea internă a Rusiei îi va afecta puterea militară. Hitler era deja de mult un maestru al dezinformării, iar, de data aceasta, o va folosi împotriva propriiilor generali.

Chiar dacă Hitler ar fi fost înconjurat de oponenţi care să se manifeste făţiş, planul de a ataca Rusia era îngropat atât de adânc în ADN-ul nazist, încât nu putea fi oprit. „Noi, naţionalsocialiştii, trebuie să fim fideli fără şovăire ţintei noastre în politica externă“ – mărturisea Hitler în Mein Kampf – „şi, anume, aceea de a asigura poporului german pământul şi resursele la care are dreptul pe acest pământ.“ Iar acest lucru nu însemna numai Polonia. În alt loc din carte scria despre Germania ca despre o ţară „înotând în belşug“, dacă ar controla agricultura Ucrainei, materiile prime din Ural şi chiar şi cheresteaua din Siberia.

Un incident prin care Hitler putea fi descurajat în intenţia de a invada Rusia l-a constituit ciudatul zbor al vicepreşedintelui Partidului Nazist, Rudolf Hess, spre Marea Britanie. Hitler s-a temut ca nu cumva Operaţiunea Barbarossa să se fi compromis. Hess a aterizat pe teritoriul Marii Britanii cu intenția de a încheia pace cu britanicii. Aceștia din urmă nu au acceptat oferta lui Hess. Rudolf Hess și-a petrecut apoi tot restul vieții în închisoare.

Hess a fost cel mai apropiat confident şi locotenent al lui Hitler, în perioada interbelică. Treptat, însă, acesta a fost dat la o parte în ultimii ani de câţiva rivali din ierarhia nazistă. Nazist ideologic încă de la începuturi, Hess credea că Marea Britanie şi Germania nu ar trebui să se afle în război. Prin urmare, fără ştirea lui Hitler, a conceput un plan îndrăzneţ – dacă nu cumva trăsnit – de a aduce pacea între naţiile anglo-saxone.

Călătoria de cinci ore, într-un Messerschmitt Me-110, a constituit o remarcabilă realizare aviatică şi de navigaţie. Abia în momentul în care Hess s-a paraşutat aproape de satul Eaglesham din Renfrewshire, Scoţia, planul său a început să se limpezească. Prima sa problemă a fost aceea de a găsi pe cineva care să aibă autoritatea de a negocia în vederea încheierii păcii. Alegerea Scoţiei a fost influenţată de o bizară părere că, datorită titlului său, ducele de Hamilton deţinea o semnificativă autoritate politică în Marea Britanie. Pe acesta din urmă a crezut, în mod eronat, că l-a întâlnit la Jocurile Olimpice de la Berlin.

Odată luat prizonier, Hess a fost interogat, printre alţii, de către lordul Beaverbrook şi de Lordul Cancelar, lordul Simon. Astfel, lui Hess i-a devenit repede clar că guvernul lui Churchill nu avea nicio intenţie de a pleca urechea la nişte termeni de pace, oricare ar fi fost aceştia.

Cu toate că Hitler a fost cuprins de furie din cauza „trădării“ sale, Hess nu a trădat secretul Operaţiunii Barbarossa. Pentru o anumită perioadă din război, a fost întemniţat în Turnul Londrei. Acesta a fost găsit vinovat la Nürnberg pentru a fi conspirat împotriva păcii, însă, nu şi pentru crime de război. Pentru acest motiv a primit închisoare pe viaţă şi nu pedeapsa cu moartea. Din cauza intransigenţei sovieticilor, care l-au vrut mort după terminarea războiului, Hess a stat în închisoarea Spandau din Berlin până când s-a spânzurat, la vârsta de 92 de ani, în 1987.

A existat o mult mai atrăgătoare strategie alternativă la invadarea Rusiei. Susţinută de către generalii Halder, Brauchitsch şi Raeder, aceasta presupunea atacarea bazelor militare britanice din Mediterană, Africa de Nord şi Orientul Mijlociu. Malta trebuia atacată de către trupele aeropurtate ale lui Karl Student. Apoi, Mediterana putea să fie transformată într-un lac al Axei printr-o invazie a Africii de Nord. Cu o mică parte din numărul soldaţilor implicaţi în Operaţiunea Barbarossa, Germania putea pune în umbră prezenţa Marii Britanii în regiune, tăindu-i acesteia sursa de petrol şi ruta maritimă directă, prin Suez, către India.

Susţinerea materială a unei campanii în Orientul Mijlociu era mult mai la îndemână pentru Axă, prin Italia şi Sicilia. În schimb, Hitler a hotărât să invadeze Rusia în primăvara următoare. În vreme ce era dispus să ia în considerare strategia mediteraneeană, la nivel de idee – mai ales din respect pentru amiralul Raeder –, nu s-a îndepărtat niciodată de planul său. A respins cu dispreţ opţiunea mediteraneeană şi un atac asupra presupuşilor săi veri de rasă pentru satisfacerea de moment a dorinţei de a-i ataca pe cei pe care-i considera cu vehemenţă duşmani politici şi rasiali.

Într-o lungă conversaţie cu Goebbels, la Cancelaria Reich-ului, Hitler i-a spus acestuia că în niciun caz nu trebuia să se repete experienţa lui Napoleon în Rusia. În timpul acestei discuţii sincere şi detaliate, cei doi au hotărăt detaliile ideologice și militare ale campaniei rusești. Operaţiunea Barbarossa urma să dureze numai patru luni, iar bolşevismul „se va prăbuşi ca un castel de nisip“. Nu erau stabilite limite geografice pentru operaţiune: „Vom lupta până ce puterea militară a Rusiei nu va mai exista“.

Împreună, cei doi bărbaţi au trecut în revistă cele mai mici amănunte ale operaţiunii. Spre exemplu, tipografii şi cei care împachetau manifestele ce urmau să fie aruncate deasupra Rusiei aveau să trăiască în izolare totală până la începerea operațiunii. Drept urmare a previzibilului ei succes, „bolşevismul trebuie să fie distrus. Şi, odată cu el, Anglia va pierde ultimul ei aliat posibil pe continentul european“.

Hitler i-a spus lui Goebbels că aceasta era lupta pe care au așteptat-o întreaga viaţă: „Şi, odată ce vom fi câştigat, cine ne va mai pune sub semnul întrebării metodele? În orice caz, avem de dat seamă deja pentru atât de multe încât trebuie să câştigăm, pentru că, altfel, întreaga noastră naţiune – împreună cu noi, aflaţi în fruntea ei – şi toate lucrurile care ne sunt dragi vor fi şterse de pe faţa pământului. Prin urmare: La muncă!“

În cadrul acelei întâlniri, cei doi au conceput chiar un plan de a-i implica pe episcopii creştini care să sprijine atacul asupra bolşevismului ateu. La acest plan a aderat cardinalul Alfred-Henri-Marie Baudrillart, arhiepiscop al Parisului. Acesta a ţinut o predică în care a susţinut că „războiul lui Hitler este o întreprindere nobilă pentru apărarea culturii europene“.

Iniţiativa a fost întotdeauna cheia pentru multe dintre spectaculoasele succese ale lui Hitler până în acel moment. Timp de patru ani, Hitler a jucat cartea lipsei de hotărâre şi a slăbiciunii duşmanilor săi. Este posibil ca mizele să fi crescut exponenţial de-a lungul anilor, însă instinctul său de jucător nu l-a părăsit niciodată. Dispunând de patru milioane de soldaţi, mulţi dintre aceștia căliţi în luptă, şi având la activ victoriile din Polonia, Scandinavia, Franţa şi Balcani, şansele nu păreau atât de rele pe cât s-a văzut ulterior.

Pentru o perspectivă clară despre alegerea modului de a invada Rusia, trebuie citat din Directiva nr. 21 a Führerului. Aceasta a fost trimisă către toate figurile mai importante din Reich. În bună măsură, Directiva vorbea despre planificarea unei alte operaţiuni Blitzkrieg. Unităţile de blindate urmau a pătrunde adânc în interiorul liniilor inamice. Operaţiunea Barbarossa preconiza un asalt de patru luni, pe un front de aproape 3.000 de kilometri. Urma ca germanii să lupte împotriva unui inamic a cărui populaţie era aproape dublă faţă de cea a Germaniei şi care era mai mare şi decât populaţia totală a ţărilor vasale Reich-ului.

Din Directivă este evident faptul că Hitler nu preconiza o cursă directă spre Moscova. Leningradul era privit ca un factor-cheie al operaţiunii. Totodată, unele considerente de ordin economic şi industrial se aflau în fruntea agendei sale. Oraşul Stalingrad nu era menţionat. În acel moment, Hitler i-a spus lui Halder că nici măcar cucerirea Moscovei „nu era chiar atât de importantă“, aşa cum arăta Directiva însăşi. Acest lucru trebuie să fie luat în considerare în momentul în care Hitler este criticat de către propriii generali pentru a nu se fi concentrat îndeajuns asupra cuceririi capitalei ruse.

Planificarea operaţiunii a durat mai mulţi ani. Scopul Operaţiunii Barbarossa a fost cucerirea rapidă a părţii europene a Uniunii Sovietice. Acest lucru urma să fie înfăptuit prin trei direcţii principale de atac. Prima rută de atac a constat într-un asalt nordic spre Leningrad, o capturare simbolică a Moscovei şi un atac în sud, înspre Ucraina cu scopul capturării câmpurilor petroliere din regiune.

Hitler şi generalii săi aveau opinii diferite în privinţa locului unde Germania trebuia să îşi concentreze atacul. Planul Barbarossa reprezenta compromisul acestor puncte de vedere. În timpul plănuirii operaţiunii, Hitler îşi repeta adesea priorităţile personale: „Leningradul este primul, bazinul Donetskului este al doilea, iar Moscova este a treia prioritate”.

În pregătirea atacului, Hitler a adus în apropierea graniţei Uniunii Sovietice aproximativ 3,2 milioane de soldaţi germani şi încă 1 milion de soldaţi aparţinând forţelor Axei. Totodată, a lansat multe misiuni aeriene de recunoaştere asupra Uniunii Sovietice.

Pentru această operaţiune, Comandamentul Suprem al Wehrmacht-ului, OKW-ul, a împărțit forţele germane în trei grupuri. Acestea aveau de parcurs trei rute de invazie cu obiective diferite. Grupul de Armate Nord a fost însărcinat să mărşăluiască prin zona Baltică. Avea misiunea de a ocupa sau distruge oraşul Leningrad, oraș denumit astăzi Sankt Petersburg. Grupul de Armate Centru urma să avanseze pe direcţia Smolensk – Moscova, mărşăluind prin Belarusul de astăzi. Grupul de Armate Sud avea să atace Ucraina pentru a ocupa oraşul Kiev. Urma să continue prin stepele din sudul Rusiei, până la fluviul Volga şi bogatele câmpuri de petrol din zona Caucaziană.

Hitler a ratat o şansă perfectă de a constrânge URSS-ul să lupte într-un război pe două fronturi, atunci când ministrul de Externe japonez, Yosuke Matsuoka, a vizitat Berlinul. În loc să îi împărtăşească oficialului de la Tokyo planurile sale şi să le ofere japonezilor orice teritoriu din est şi-ar fi dorit, în schimbul unui atac simultan asupra Rusiei, Hitler nu a pomenit absolut nimic despre planul său. Acesta nu a încercat să-i atragă pe japonezi în ceea ce ştia că urma să fie cea mai mare întreprindere a vieţii sale. Dacă Japonia ar fi capturat Siberia, Rusiei i-ar fi fost tăiat accesul la zăcămintele de carburant de acolo.

Hitler era nerăbdător ca această invazie să înceapă. Era convins că Marea Britanie ar cere pace dacă Germania ar triumfa în Uniunea Sovietică. Era foarte încrezător în succesul campaniei datorită victoriilor rapide ale forţelor germane pe frontul de vest, precum şi datorită inaptitudinii Armatei Roşii din timpul Războiului de Iarnă. Aşteptându-se, din aceste considerente, la o victorie în câteva luni, Hitler nu a pregătit armata proprie pentru condiţiile unui război de iarnă. Prezumţia sa, cum că URSS-ul va capitula rapid, s-a dovedit a fi o greşeală fatală.

URSS-ul dispunea de mai mulţi soldaţi şi de mai multe tancuri decât toate forţele armate puse laolaltă ale restului lumii. Avea acelaşi număr de avioane ca acestea, la un loc. Hitler era, evident, perfect conştient de acest lucru. Inerentă, însă, viziunii lui Hitler asupra rasei stăpânitoare ariene era ideea că germanii erau într-atât de superiori slavilor ca oameni, încât inferioritatea numerică nu însemna nimic.

Cu Franţa ca acoperire din spate, Hitler credea că Rusia putea fi atacată cu relativă uşurinţă. La una dintre conferinţele de la Berghof, dinaintea războiului, Hitler a afirmat: „Vom zdrobi Uniunea Sovietică“. După înfrângerea Franței, Alfred Jodl le-a comunicat ofiţerilor de Stat Major de la OKW „dorinţa expresă“ a Führerului ca aceștia să înceapă deîndată planificarea invaziei. Obiectivele au fost expuse, în Directiva nr. 21. Aceasta, în prima propoziţie, susţinea: „Forţele armate ale Germaniei trebuie să fie pregătite, chiar înainte de încheierea războiului cu Anglia, pentru a înfrânge Uniunea Sovietică într-o singură campanie rapidă (Operaţiunea Barbarossa)“.

Sovieticii au fost luaţi prin surprindere de atacul german, deoarece Stalin credea că se va petrece mai târziu. Liderul de la Kremlin credea că Cel de-al Treilea Reich nu va ataca Uniunea Sovietică decât în momentul în care britanicii vor fi înfrânţi, pentru a se evita lupta pe două fronturi.

Numărul trupelor sovietice din regiunea vestică a Rusiei era inferior numărului soldaţilor Axei. Numărul total de soldați de care Armata Roșie dispunea depăşea însă forţele armate ale celor care atacau. Se estimează că la începutul atacului, Uniunea Sovietică dispunea de 5 milioane de militari. Dintre aceștia, 2,6 milioane erau staţionaţi în vest, 1,8 milioane în estul îndepărtat, în timp ce restul erau cantonaţi pentru instruire în alte părţi. Sovieticii aveau superioritate numerică în cazul tancurilor. Numărul de avioane era şi el în favoarea sovieticilor, însă acestea erau, în mare măsură, depăşite tehnologic. Artileria era lipsită de tehnici moderne de control a focului.

La începutul conflictului, armata sovietică era divizată în patru fronturi. Frontul de Nord era format din forțele armate ale Districtului Militar Leningrad. Frontul de Nord–Vest era alcătuit din elementele Districtului Militar Special Baltic. Frontul de Vest era format din forţele armate al Districtului Militar Special Vestic. Frontul de Sud–Vest era compus din Districtul Militar Special Kiev. Un al cincilea front, Frontul de Sud, a fost creat din Districtul Militar Odessa, după ce invazia a început.

Înainte de începerea războiului, sovieticii au început dispersarea tancurilor în diviziile de infanterie pentru a le susține. Dar experienţele Războiului de Iarnă cu Finlanda, precum şi observarea blitzkriegului german în Franţa, i-a determinat să îşi organizeze propriile divizii mecanizate. Reorganizarea era doar parţial finalizată la începerea Operaţiunii Barbarossa.

Forţele armate ale Germaniei nu erau ameninţate în niciun fel de Armata Roşie, socotită a fi printre cele mai slab pregătite armate. Deşi Keitel pretindea că Hitler se temea de un atac din partea lui Stalin, nu exista niciun atac în pregătire. Cu siguranţă, nimic nu era mai departe de intenţiile lui Stalin în acel moment. În plus, în baza Pactului Sovieto-Nazist, din URSS erau transportate, în fiecare lună, spre Germania, cantităţi enorme de petrol şi de grâu.

Cel mai bun tanc sovietic, modelul T 34, era cel mai modern din lume. Seria KW avea cea mai groasă armură. Însă sovieticii nu aveau la dispoziție un număr mare din aceste modele avansate. Deşi aceste tancuri erau superioare tehnic Panzerelor germane, ruşilor le lipseau mijloacele de comunicaţie, antrenamentul şi experienţa, astfel încât să eficientizeze aceste arme.

La nivelul structurii de conducere, sovieticilor le lipseau ofiţeri capabili datorită epurărilor făcute de Stalin. Din cei 90 de generali arestaţi, doar 6 au supravieţuit. Din 180 de comandanţi de divizie, au supravieţuit doar 36. Din cei 57 de comandanţi de corp de armată, au supravieţuit doar 7. În total, circa 30.000 de oameni din cadrul personalului sovietic militar au fost omorâţi.

După invazia Poloniei, ruşii le-au oferit germanilor o bază navală – în golful Iokanga sau „Baza de Nord“ – pentru reparaţia şi realimentarea submarinelor pe teritoriul suveran al sovietelor. Anul următor, aceștia au acordat chiar permis de liberă trecere unui crucişător auxiliar german, Komet. Acesta a navigat pe ruta arctică, de-a lungul coastei ruseşti de nord, şi prin Marea Siberiană, până în Oceanul Pacific. Aici a folosit elementul-surpriză pentru a scufunda şapte nave Aliate.

Cu toate că războiul a început de aproape doi ani, Armata Roşie nu a reuşit încă să-şi grupeze laolaltă cele 39 de divizii blindate de care dispunea. A ales, mai degrabă, să le distribuie în mod egal între diviziile de infanterie. Armata Roșie a demonstrat astfel că nu a învăţat nimic despre dinamica noilor metode germane de a purta războiul. Cu toate acestea, încă din timpul Marelui Război, generalii ruşi au dobândit o experienţă mult mai mare decât omologii lor de alte naţionalităţi. S-au luptat cu Albii din Războiul Civil, cu polonezii și cu japonezii în perioada interbelică, şi cu finlandezii, în Războiul de Iarnă.

Unor generali, precum Jukov, Rokossovski, Budionîi, Konev, Voroşilov şi Timoşenko, nu le lipsea experienţa militară. Însă, aceștia se temeau, pe bună dreptate, de furia lui Stalin dacă ar fi luat decizii îndrăzneţe care, mai târziu, ar fi condus la eşec. Erau oameni duri, însă, fiecare trebuia să se gândească la propria viaţă. Faptul că Hitler a putut folosi de trei ori la rând aceleaşi tactici, pe o perioadă de 20 de luni, reprezenta o acuzaţie directă adusă comandanţilor de la vârf şi planificatorilor Armatei Roşii.

Stalin a smuls estul Poloniei şi a ocupat Basarabia şi statele baltice. Acest lucru însemna că Armata Roşie era mult prea avansată spre vest în momentul declanşării Operaţiunii Barbarossa. În preajma invaziei, 170 de divizii ruseşti erau staţionate dincolo de graniţele URSS-ului de dinaintea războiului. Acest număr a reprezentat mai mult de 70% din totalul forţelor Armatei Roşii. Mai mult decât atât, Armata Roşie nu şi-a ocupat timpul petrecut în aceste poziţii avansate antrenându-se. Aceasta a construit fortificaţii ce s-au dovedit mai apoi inutile, pe lângă drumurile şi căile ferate care au fost rapid folosite de către germani.

Dispunerea improprie a armatei sovietice e cu atât mai inexplicabilă dacă se ține cont de faptul că Barbarossa a fost secretul cel mai prost păstrat din cel de-al Doilea Război Mondial. Stalin a primit nu mai puţin de 80 de avertismente asupra intenţiilor lui Hitler, în cele opt luni care au precedat declanşarea operaţiunii. Cu toate acestea, Stalin credea în continuare că germanii nu făceau altceva decât să crească presiunea şi că Churchill era un trişor care instiga la război. În viziunea de atunci a lui Stalin, Churchill ar fi împrăştiat dezinformări pentru a provoca o ciocnire în est pentru a salva Marea Britanie de la o eventuală înfrângere.

Avertismente veneau din partea propriiilor spioni, precum Richard Sorge, de la Ambasada Germană din Tokyo. Acesta s-a remarcat prin faptul că a menţionat data exactă când atacul urma să aibă loc. Stalin a avut, de asemenea, informații din partea agenţilor de contraspionaj din Berlin, de la Washington şi din Europa de Est.

Chiar şi ambasadorul german antinazist de la Moscova, contele Friedrich Werner von der Schulenburg, le-a spus ruşilor ceea ce avea să se întâmple.

Churchill avea nevoie ca informaţiile interceptate prin intermediul dispozitivul Enigma să ajungă la Stalin, fără ca ruşii să bănuiască sursa lor. Această problemă a fost rezolvată de către Claude Dansey. Acesta a fost directorul adjunct al Serviciilor Secrete de Informaţii - SIS sau MI6. Dansey a reuşit să infiltreze cercul de spioni sovietici cu baza în Elveţia, care purtau numele de cod Lucy. Aceștia, la rândul lor, au avertizat Centrul de la Moscova că ar trebui să se aştepte la un atac.

În ziua premergătoare invaziei, NKVD-ul a raportat nu mai puţin de 39 de „incursiuni aeriene“, adică zboruri de recunoaştere germane în spaţiul aerian sovietic. În cele din urmă, Înaltul Comandament Sovietic a lansat un avertisment. Însă, numeroase unităţi nu l-au primit decât prea târziu. Niciodată „gândirea de grup“ nu a acţionat mai puternic. „Se trage asupra noastră“, raporta o unitate rusă la primele ore ale invaziei. „Ce să facem?“ Răspunsul cartierului general ilustrează perfect combinaţia de proastă pregătire şi de birocraţie ce caracteriza, în acel moment, Armata Roşie: „Probabil că sunteţi nebuni! Şi de ce semnalul vostru nu e codificat?“.

Operaţiunea a început la ora 3:15 dimineaţa. Surpriza a fost totală. STAVKA, Cartierul General al Forţelor Armatei Sovietice, a ordonat ca trupele de graniţă să fie alertate. Doar un număr mic de trupe sovietice au fost alertate în timp util datorită faptului că trupele Wehrmacht-ului s-au pus în mişcare rapid. Şocul iniţial s-a datorat numărului mare de trupe ale Axei care au invadat Uniunea Sovietică. Elementele de recunoaştere ale Luftwaffe-ului au lucrat într-un ritm frenetic. Urmăreau marcarea locurilor unde erau concentrate trupele inamice, poziţiile de aprovizionare şi aeroporturile sovietice, pentru ca acestea să fie distruse.

Grupul de Armate Nord avea de înfruntat două armate sovietice. Comandamentul Suprem al Wehrmacht-ului, OKW–ul, a încredinţat Grupului al 4-lea Panzer, compus din 600 de tancuri, zona de joncțiune între cele două armate sovietice. Obiectivul Panzerelor germane era trecerea râurilor Neman şi Dvina, care erau cele mai mari obstacole înspre Leningrad. În prima zi de lupte, Panzerele germane au trecut râul Neman. Însă în apropiere de localitatea Raseiniai, au fost atacate de 300 de tancuri sovietice. A fost nevoie de 4 zile de luptă pentru ca blindatele sovietice să fie încercuite şi distruse.

Grupul de Armate Centru trebuia să înfrunte patru armate inamice. Sovieticii ocupau cel mai vestic punct din Polonia ocupată. Centrul acestui avanpost se afla la Bialystok. După acest oraş, cel mai important centru era Minsk, capitala Bielorusiei, care deținea o magistrală de cale ferată importantă. Scopul celor două grupuri de Panzere, care formau Grupul de Armată Centru, a fost să se întâlnească la Minsk. Astfel tăiau ruta de retragere a Armatei Roşii.

Trecând râul Neman, Grupul al 3 -lea Panzer a străpuns punctul de joncţiune a celor două fronturi sovietice, la nord de avanpostul rusesc din Polonia. În acest timp, Grupul al 2-lea Panzer a trecut râul Bug, în sud. Rezultatul a fost încercuirea armatei sovietice staţionată în Polonia. Mareşalul Timoșenko a ordonat un contraatac. Însă contraofensiva a eşuat datorită lipsei proviziilor şi a căilor de comunicaţii. Acestea au fost distruse de către Luftwaffe.

Grupul de Armate Sud a întâmpinat încă de la început o rezistenţă puternică, deoarece comandanţii sovietici din această zonă au reacţionat rapid. În Ucraina, erau staţionate 3 armate sovietice. Infanteria germană a atacat punctul de joncțiune al acestor armate. În același timp, Grupul 1 Panzer a atacat corpul principal al Armatei a 6-a, cu obiectivul imediat de a captura oraşul Brody. Cinci corpuri mecanizate sovietice au executat un contraatac masiv. Bătălia a fost crâncenă, durând mai multe zile. În final, germanii au ieşit învingători, deşi sovieticii le-au provocat pierderi grele. Până la sfârşitul primei săptămâni de luptă, toate grupurile germane şi-au îndeplinit obiectivele iniţiale.

Tancurile germane au trecut râul Dvina, în apropiere de localitatea Dvinsk. Germanii se aflau acum aproape de obiectiv. Datorită deteriorării situaţiei liniei de aprovizionare, Hitler a ordonat ca tancurile să staţioneze până când infanteria va ajunge pe aceeaşi poziţie. Aşteptarea a durat mai bine de o săptămână. Sovieticii au avut astfel timp să organizeze apărarea Leningradului.

Mareşalul rus Gheorgi Jukov a ordonat începerea unei noi ofensive, prin care duşmanul ar urma să fie încercuit şi distrus pe direcţia localităților Vladimir–Volynia. Această manevră a eşuat şi a dezorganizat unităţile Armatei Roşii. Acestea au fost distruse rapid de către forţele Wehrmachtului. Complicând lucrurile şi mai mult, în ziua invaziei a început o revoltă antisovietică în Lituania. A doua zi ţara se proclama independentă. Un număr de circa 30.000 de lituanieni au început lupta împotriva Armatei Roşii. Cele două grupuri de Panzere care formau Grupul de Armate Centru, s-au întâlnit la Minsk, avansând astfel 300 de km în teritoriul sovietic.

Hitler a ordonat ca Panzerele să îşi continue drumul, însă o furtună tipică verilor din zonă le-a încetinit progresul. Întârzierea le-a acordat timp sovieticilor să organizeze un contraatac masiv asupra Grupului de Armate Centru. Obiectivul acestora era acum capturarea Smolenskului, pentru a facilita înaintarea spre Moscova. Sovieticii au lansat un atac împotriva Armatei a 3-a Panzer. Germanii au înfrânt forţele sovietice datorită superiorităţii aeriene. Armata a 2-a Panzer a trecut râul Dnieper, apropiindu-se de Smolensk dinspre sud. În acest timp, Armata a 3-a Panzer, după ce a respins contraatacul sovietic, s-a apropiat de oraş dinspre nord.

Eşecul total al lui Stalin de a anticipa invazia a fost evident în reacţia sa neîncrezătoare, chiar după ce atacul a început. Jukov i-a dat un telefon la ora 3.30 pentru a-l înştiinţa de atacuri. Tot ceea ce generalul a putut auzi la capătul firului a fost o respiraţie greoaie, astfel încât a fost nevoit să repete şi să întrebe „M-aţi înţeles?“. I s-a răspuns, în continuare, cu tăcere. Când Biroul Politic s-a întrunit la ora 4.30, faţa lui Stalin era palidă, fiind incapabil să înţeleagă faptul că Germania a făcut o declaraţie de război.

Primele sale ordine către armată au fost ridicole: să atace pe întregul front, dar să nu violeze integritatea teritoriului german fără ordine specifice. Mai raţional a fost ordinul de a mobiliza fiecare bărbat rus cu vârsta între 23 și 36 de ani în baza sistemului de mobilizare populară. Tot în baza acestui sistem, au fost mobilizate și 800.000 de femei. În total, cinci milioane de oameni au fost chemaţi la arme imediat. Cetăţenii cu vârstele cuprinse între 50 şi 60 de ani au alcătuit şi ei divizii de miliţie. Aceste divizii de rezervă s-au dovedit, ulterior, decisive.

Stalin a suferit ceva asemănător cu o cădere psihică, la o săptămână de la începutul invaziei. „Starea de prostaţie“ a lui Stalin, aşa cum a numit-o Molotov, nu a durat mult. Aceasta a fost un lucru bine-venit, pentru că întreaga maşinărie guvernamentală s-a blocat în absenţa sa, din teama de a iniţia vreo acţiune fără aprobarea sa personală. În timpul acelei perioade, Stalin nu era în stare nici să se dezbrace, nici să doarmă. Acesta rătăcea în jurul casei sale de vacanţă de la Kunţevo, de lângă Moscova.

În cele din urmă, o delegaţie a Biroului Politic a venit să-l viziteze. Inițial, Stalin i-a bănuit că au venit să-l aresteze. Aceştia doreau, de fapt, să-i ceară să conducă un nou Comitet de Stat pentru Apărare, și anume Stavka. STAVKA ar fi înlocuit atât autoritatea partidului, cât şi pe cea a guvernului, lucru pe care a fost de acord să îl facă. Două zile mai târziu, se adresa pentru prima dată la radio poporului sovietic, promiţând că „arogantul nostru duşman va descoperi, în curând, că forţele noastre sunt fără de număr“. De asemenea, a conchis: „Înainte spre victorie!“ A devenit comandant suprem atunci când germanii au acoperit deja 645 de kilometri în 18 zile.

După 4 săptămâni de campanie, Hitler şi-a dat seama că subestimase forţele sovietice. Trupele germane au rămas fără provizii. Operaţiunile au stagnat o perioadă pentru reaprovizionare. Hitler credea acum că putea să câştige războiul prin distrugerea centrelor industriale ruseşti din nord şi sud. Acesta a ordonat despărţirea formaţiilor de Panzere care alcătuiau Grupul de Armate Centru. Urma să fie trimise pentru a întări frontul în nord şi în sud, suspendând astfel avansul spre Moscova. În sud, unul dintre obiectivele principale a fost capturarea Kievului.

Grupul I de Panzere al lui Rundstedt a străpuns linia de apărare a Armatei V sovietice şi a ajuns la 16 kilometri de Kiev. Grupul nu a putut însă să captureze oraşul. Tocmai succesele germanilor – prin extinderea enormă a liniilor lor de comunicaţie – au provocat grave probleme logistice pentru Wehrmacht.

Hitler avea mari îndoieli în privinţa înţelepciunii de a pune în fruntea priorităţilor cursa spre Moscova în dauna altor scopuri. „Războiul modern este, în întregime, un război economic“ – susţinea el – „iar prioritatea trebuie acordată nevoilor războiului economic“. Dorinţa sa de a pune mâna pe culturile de cereale ale Ucrainei, pe petrolul din Caucaz şi pe cărbunele din regiunea Doneţk l-a condus la săvârşirea principalei erori: aceea de a nu continua înaintarea spre Moscova.

Marşul asupra Kievului a oferit ocazia pentru una dintre cele mai controversate decizii de război ale lui Hitler. Acesta a optat pentru capturarea capitalei ucrainene şi nu a celei ruse. Armata V sovietică s-a retras, dar era încă în stare să ameninţe flancul nordic al înaintării germane în Ucraina. Astfel, OKW-ul a hotărât ca Grupul II Panzere al lui Guderian şi Armata II, din cadrul Grupului de Armate Centru, să își întrerupă marşul spre Moscova. S-au întors direct spre sud, pentru a distruge Armata V sovietică şi a ocupa Kievul împreună cu Grupul I de Panzere. Acesta din urmă se afla deja angajat în luptă în acea zonă.

Generalii germani s-au opus cu vehemenţă despărțirii Grupului de Armate Centru, deoarece grosul armatei sovietice se afla în apropiere de Moscova. Un atac decisiv acolo ar fi însemnat o bună şansă de câştigare a conflictului. Hitler însă nu şi-a schimbat decizia.

După câteva săptămâni de lupte, germanii au ajuns la câţiva kilometri de Kiev. Armata 1-a Panzer a mers apoi către sud, în timp ce Armata a 17-a ataca înspre est. A prins astfel în cleşte trei armate sovietice, în apropiere de Uman. În timp ce infanteria elimina trupele sovietice încercuite, tancurile s-au întors spre nord, trecând Dnieperul. Cu ajutorul Armatei a 2-a Panzer, redirecţionată din Grupul de Armate Centru, Armata 1 Panzer a flancat şi a încercuit alte două armate sovietice.

Hitler s-a răzgăndit în privința strategiei și a ordonat generalilor săi ca atacul asupra Moscovei să fie reluat. Înainte ca atacul asupra Moscovei să poată începe, operaţiunile din Kiev trebuiau terminate. Cu ajutorul a jumătate dintre forţele Grupului de Armate Centru, încercuirea Kievului a fost înfăptuită. Sovieticii nu au renunţat. Oraşul a suferit un bombardament intens. La final, după zece zile de lupte sângeroase, oraşul capturat zăcea în ruine.

După atacul asupra Kievului, Armata Roşie nu mai avea avantaj numeric în faţa Axei. Pentru a apăra Moscova, Stalin nu mai dispunea decât de 83 de divizii. Însă dintre acestea, doar 25 de divizii aveau efectivul complet. Căderea Kievului a îngăduit OKW-ului să se concentreze din nou asupra cuceririi Moscovei. Conducerea OKW-ului a sperat că guvernul sovietic şi Armata Roşie vor fi constrânse astfel să se retragă în spatele munţilor Ural. În acest mod URSS-ul ar fi fost scos efectiv din război.

Pentru asaltul asupra Leningradului, Armata a 4-a Panzer a fost întărită cu tancuri din Grupul de Armate Centru. Panzerele germane au străpuns liniile defensive sovietice. Germanii au început astfel asediul orașului Leningrad. Finlandezii se alăturaseră invaziei germane cu entuziasm. Ei au sperat ca, în acest fel, să răzbune înfrângerea suferită în Războiul de Iarnă. Finlandezii au reuşit să captureze Viipuri, alături de o bună parte din restul Istmului Kareliei, asediind Leningradul din nord-vest. Cel de-al doilea oraş ca mărime din Uniunea Sovietică era izolat.

Forţele germane şi-au început asaltul final asupra Leningradului, avansând până la 11 km de oraş. Ultimii kilometri s-au dovedit însă anevoioşi, gemanii suferind pierderi grele. Hitler a ordonat încercuirea oraşului pentru a-i forţa capitularea. A început astfel asediul de aproximativ 900 de zile asupra Leningradului. Decizia germană de a încerca să-l facă să capituleze prin înfometare şi nu atât printr-un atac masiv s-a dovedit a fi, privind retrospectiv, una crucială. Leningradul a reuşit cumva să supravieţuiască chinuitoarei sale încercări, în ciuda faptului că a înregistrat peste un milion de victime.

La apărarea Leningradului au luat parte și civilii ruși prinși în oraș. Aceștia au ajutat la construirea de fortificații în zonele de nord și sud ale orașului pentru a-i opri pe germani. Civilii ruși au luptat alături de trupele Armatei Roșii împotriva germanilor. Trupele sovietice din acest sector erau comandate de Mareșalul Kliment Vorșilov. Acesta nu a reușit să prevină încercuirea orașului. Stalin l-a înlocuit cu Gheorghi Jukov, care era mult mai abil din punct de vedere al strategiei militare. Acesta a reușit să-i facă pe germani să nu intre în oraș.

Pentru a forța capitularea Leningradului, Luftwaffe-ul a bombardat constant acest oraș. A provocat sovieticilor grave pierderi materiale și de vieți omenești. Artileria germană a început să atace orașul, de îndată ce acesta a fost încercuit. În anii care au urmat, aceste bombardamente au crescut ca și intensitate, odată cu sosirea de echipament nou.

Civilii Leningradului au suferit pe durata asediului de foame și frig, mai ales în prima iarnă. Se estimează că numărul morților din acea perioadă a ajuns la 100.000 pe lună, majoritatea murind de foame. Oamenii au murit adeseori pe străzile orașului. Au existat și cazuri de canibalism, care au fost pedepsite de către unitățile NKVD-ului, prezente în oraș. Totuși, cazurile de canibalism au fost relativ rare, având în vedere foametea la scară largă din oraș. Mult mai des întălnite au fost crimele pentru cartelele de rații care erau distribuite civililor sovietici.

Se consumau animale de casă, pielea de încălţăminte, coaja de brad şi insectele, precum şi cleiul de tapet. În laboratoarele oraşului, porcii de Guineea, hamsterii şi iepurii au fost salvaţi de vivisecţie pentru a îndeplini o misiune imediată mult mai practică. „Este atât de simplu să mori în aceste zile“, scria o leningrădeancă, Elena Skriabina, în jurnalul ei. „Începi, pur şi simplu, prin a-ţi pierde interesul, apoi te întinzi pe pat şi nu te mai ridici.“

Sovieticii au reușit să deschidă un coridor îngust pentru aprovizionarea apărătorilor orașului. Asediul nu a fost ridicat decât la începutul anului 1944. Acesta a fost, de departe, cel mai sângeros asediu din istorie. În timpul lui numai la Leningrad au murit mai mulţi ruşi decât soldaţi şi civili americani şi britanici la un loc, pe parcursul întregului război mondial.

Pentru ca trupele germane să poată captura Moscova trebuia ca, mai întâi, să captureze Smolenskul. Orașul a capitulat după o îndârjită rezistenţă iniţială. Din acel moment nu s-a mai ridicat nicio altă mare aglomerare urbană între germani şi Moscova. De panica generală care a pus stăpânire pe capitală s-a ocupat responsabilul cu securitatea din cadrul Stavka, Lavrenti Beria. Acesta a organizat blocaje rutiere pe drumurile de ieşire din oraş. I-a împuşcat, pur şi simplu, pe cei care încercau să fugă.

Lupta pentru Smolensk nu s-a încheiat odată cu capitularea oraşului în faţa lui Hans Guderian. Sovieticii au lansat contraatacuri puternice sub comanda lui Timoşenko şi Jukov. Prin încetinirea înaintării germane spre Moscova, pe măsură ce vremea era pe cale să se schimbe, unii istorici citează Smolenskul ca pe un prim indiciu că războiul se apropia de punctul său de cotitură. Bătălia de la Smolensk se dădea deja de 63 de zile, pe un front de aproape 630 de kilometri. Sovieticii s-au retras 240 de kilometri, cu 309.959 de pierderi din 579.400 de combatanţi.

La Muzeul Apărării din Moscova pot fi văzute cataloagele şcolilor în care numai 3% dintre elevii de sex masculin, care au absolvit în anul invaziei, au supravieţuit războiului. Dintr-un anumit punct de vedere, dimensiunea pierderilor sovietice, nu conta. Existau întotdeauna şi mai mulţi care să umple golurile, în vreme ce germanii nu puteau fi înlocuiţi destul de repede.

Operaţiunea Typhoon, marşul trupelor Axei spre Moscova, a început odată cu venirea toamnei. În faţa Grupului de Armate Centru se aflau o serie de linii de apărare elaborate. Prima linie era centrată pe orașul Vyazma, iar a doua, pe Mozhaisk. Asaltul asupra Moscovei a fost formidabil. Din sud a venit, via Orel, Grupul de Panzere al lui Hans Guderian. Armata II a venit prin Kaluga şi Grupul IV de Panzere al lui Hoepner a venit din Roslavl, via Iuhnov, Grupul de Armate Centru a asigurat principalul atac. Între timp, Grupul de Armate Nord a colaborat cu Grupul III de Panzere al lui Hoth, care venise prin Viazma şi Borodino.

Primul atac i-a surprins total pe sovietici. Armata a 2-a Panzer, care se întorcea din sud, a cucerit oraşul Orel. Acesta se afla la 121 km distanță faţă de prima linie de apărare a sovieticilor. Trei zile mai târziu, Panzerele au înaintat spre Bryansk. Armata a 2-a a atacat dinspre vest, încercuind trei armate sovietice. Înspre nord, Armatele Panzer 3 şi 4 au atacat localitatea Vyazma, încercuind alte 5 armate sovietice. Astfel, prima linie de apărare a Moscovei a fost distrusă. Armata a 3-a Panzer a ajuns la 140 km distanţă faţă de capitala Uniunii Sovietice. În Moscova s-a declarat legea marţială.

Încă de la începutul lansării operaţiunii, condiţiile meteo s-au deteriorat. Datorită ploilor dese, reţelele de drumuri ale Rusiei s-au transformat în mormane de noroi, încetinind tancurile germane. Acestea nu au înaintat mai mult de 3 km pe zi. După aproape o lună de lupte, OKW-ul a ordonat oprirea temporară a Operaţiunii Typhoon, pentru ca armatele să fie reorganizate. Pauza le-a acordat timp sovieticilor să se reorganizeze şi să aducă trupe proaspete pentru apărarea oraşului. Ploile grele care au început să cadă au fost primele dintr-o serie de schimbări climatice care vor spulbera, în cele din urmă, ambiţiile lui Hitler în Rusia.

Pe măsură ce germanii se apropiau de extenuare, începeau să îşi amintească de catastrofala invazie a Rusiei de către Napoleon. Generalul Günther Blumentritt a notat în jurnalul său personal următoarele rânduri: „Ei şi-au amintit ce s-a întâmplat cu armata lui Napoleon. Majoritatea dintre ei au început să recitească gravele mărturii a lui Caulaincourt din 1812. Acest lucru are o influenţă grea în acest moment critic din 1941. Încă îl mai văd pe von Kluge chinuindu-se prin noroi să ajungă de la dormitorul său până la birou, şi stând în faţa hărţii cu cartea lui Caulaincourt în mână”.

Pe măsură ce vremea se înrăutăţea şi temperatura scădea, pământul se întărea. Acest fapt le-a oferit germanilor, pentru o scurtă perioadă de timp, o altă şansă de a încercui oraşul. Între timp, însă, superioritatea lor iniţială, de doi la unu la sol şi de trei la unu în aer, se topea, pe măsură ce statul sovietic arunca totul în apărare. Stalin a ţinut un discurs înălţător din Kremlin, cu ocazia aniversării Revoluţiei Bolşevice. În discurs i-a menţionat pe Aleksandr Nevski, pe Mihail Kutuzov şi pe Lenin, precum şi ajutorul promis de britanici şi de americani.

În condiţii meteorologice cu mult sub 0oC, germanii şi-au reînceput marşul spre Moscova. Împotriva germanilor se aflau 6 armate. OKW-ul intenţiona ca Armatele 3 şi 4 Panzer să treacă Canalul Moscova, pentru a putea încercui oraşul dinspre nord–est. În acest timp, Armata a 2-a Panzer urma să atace Tula şi să se apropie de Moscova, dinspre sud. Sovieticii, în acest caz, ar căuta să îşi apare flancurile, aşa că Armata a 4-a ar urma să atace centrul.

În două săptămâni de lupte disperate, lipsindu-le combustibilul şi muniţia, germanii au înaintat încet spre Moscova. În partea de sud, calea Armatei a 2-a Panzer a fost însă blocată. Unităţile sovietice siberiene au atacat această armată și au înfrânt-o. Totuşi, Armata a 4-a Panzer a reușit trecerea Canalului Moscovei, începând manevra de încercuire. Wehrmachtul a alocat în vederea atacului 44 de divizii de infanterie, opt divizii motorizate şi 14 divizii Panzere.

La sfărșitul anului, Armata a 4-a Panzer a ajuns la numai 24 km de Moscova, însă iarna rusească sosise deja. Wehrmacht-ul nu era echipat adecvat pentru războiul de iarnă. Bolile şi degerăturile au făcut mai mulţi morţi printre soldaţii germani decât luptele efective. Acest frig intens a cauzat probleme mari și tancurilor, şi artileriei germane. Avioanele germane au fost obligate să staţioneze la sol. În aceste condiţii, după Anul Nou, Armata Roşie a lansat un contraatac masiv, împingându-i înapoi pe germani, cu până la 320 de km.

În timpul războiului, în Moscova, au fost distruse relativ puţine clădiri din cauza bombardamentelor germane. Acest fapt s-a datorat mărimii şi preciziei unităţilor antiaeriene ruseşti, precum şi operaţiunilor de acoperire antibombardiere, realizate de către avioanele de luptă Iliuşin şi Airacobra. Racheta mobilă BM-13, Katiuşa, a fost folosită pentru prima dată la apărarea Moscovei. Aceasta a fost lansată din spatele unui camion.

Tunurile antiaeriene 61-K aveau un calibru de 37 de milimetri. Acestea înconjurau Moscova și cântăreau 2.100 de kilograme. Trăgeau obuze de 730 de grame, cu o viteză mai mare de 830 de metri pe secundă, cu o precizie de până la 2.800 de metri.

Cu calibrul de 132 de milimetri, o lungime de 1,41 metri, o greutate de 42,5 kilograme şi o rază de aproape 14 kilometri, Katiuşele erau o armă înfricoşătoare, mai ales când erau trase aproape câte 16 odată. Germanii au întâmpinat mari dificultăţi ca să poată obţine un exemplar pentru a-l cerceta. Aceștia au fost tot mai hotărâţi să le ofere comandanţilor lor o modalitate de a le distruge cu uşurinţă.

Sovieticii aveau în pregătire planuri drastice, în cazul unei ocupări germane a Moscovei. În anul 2001, lângă Kremlin, în timpul unor lucrări de renovare a Hotelului Moscova, au fost descoperite aproximativ 123 de kilograme de explozibil. Acesta a fost plasat acolo în anul 1941, de către NKVD, în caz că Moscova trebuia să fie distrusă. Apoi, explozibilul a fost dat uitării.

Dacă la început au fost dezorganizaţi şi adesea lipsiţi de coordonare, partizanii sovietici au ajuns să fie mult mai bine echipaţi şi mai bine conduşi. Aceștia au creat dificultăți serioase forțelor Axei, pe toată durata războiului din spațiul sovietic.

Hitler asemăna lupta cu partizanii cu o luptă împotriva păduchilor în tranşee. „Un soldat acoperit de păduchi“ – credea acesta – „trebuie să înceapă să lupte împotriva lor.“ Hitler considera că jandarmeriile staţionate în fiecare oraş „ar trebui să taie acest rău de la rădăcină… Bandele nu pot continua să se formeze – chiar şi în oraşe, bandiţii trebuie prinşi unul câte unul… Însă, dacă britanicii au putut să le facă faţă nomazilor în provinciile nord-vestice ale Indiei, tot aşa ne vom putea descurca şi noi aici“.

Cea mai cunoscută martiră a lor era Zoia Kosmodemianskaia. Aceasta a fost o fată de 18 ani pe care germanii au executat-o pentru că ar fi dat foc grajdurilor din satul Petrişcevo. Sub tortură, fata nu le-a dezvăluit nimic germanilor, strigând înainte de a muri: „Nu ne puteţi spânzura pe toţi cei 190 de milioane!”.

Cele mai cumplite ameninţări au fost folosite pentru a încerca împiedicarea soldaţilor Armatei Roşii să se predea în mâinile germanilor. Ordinul nr. 227, „Nici un pas înapoi“, al lui Stalin dicta ca acela care se retrăgea fără ordine specifice sau care se preda trebuia să fie tratat ca „trădător faţă de Patria Mamă“. Prin urmare, familia sa era pasibilă de închisoare. Au existat și cazuri în care civilii ruși au fost executați de către unitățile NKVD-ului.

Nici măcar fiul lui Stalin, locotenentul Iakov Djugaşvili, care a fost capturat în apropiere de Vitebsk, nu a făcut excepţie Ordinului 227. Soţia sa a petrecut doi ani într-un lagăr de muncă. Iakov a fost împuşcat în anul 1943, când a ieşit în afara lagărului prizonierilor de război în care era deţinut. Circumstanțele morții sale nu sunt însă clare. Acesta a murit fie într-o tentativă de evadare, fie într-o încercare de a se sinucide evadând.

Astfel se explică de ce atunci când germanii au ajuns în unele zone din vestul Rusiei, din Ucraina şi din ţările baltice, au fost întâmpinaţi de bătrânii satului cu pâine şi sare. Acestea erau darurile lor tradiţionale de bun-venit. După ce germanii au permis ca bisericile transformate în cinematografe şi centre de expoziţie să fie retransformate în sălaşuri de închinăciune ortodoxe, Bock şi-a notat în jurnal că: ”Populaţia venea adesea de foarte departe pentru a face curat în biserici şi pentru a le împodobi cu flori. Au fost scoase la iveală numeroase imagini ale lui Hristos şi icoane care fuseseră ascunse timp de decenii.”

NKVD-ul a dezlănţuit asupra cetăţenilor Poloniei ocupate, ai Ucrainei şi ai ţărilor baltice o serie de violențe extreme. În zonele deţinute de ruşi au avut loc scene oribile chiar înainte de sosirea Wehrmacht-ului. „După ce închisorile au fost deschise, în urma retragerii sovietice, s-au înregistrat scene de nedescris“, notează istoricul Richard Overy. „Corpurile fuseseră mutilate cu sălbăticie; în loc să fie executaţi cu obişnuitul glonţ în ceafă, sute de prizonieri fuseseră torturaţi până la moarte. Într-un incident din Ucraina, NKVD-ul a dinamitat două celule pline cu femei.”

Dacă armata germană ar fi fost instruită să îmbrăţişeze comportamentul antibolşevic al populației sovietice, povestea Operaţiunii Barbarossa putea fi cu totul alta. Însă, nu aceasta era metoda nazistă. Aceste regiuni au fost desemnate ca viitor Lebensraum, spațiu vital. Prin urmare, a urmat o epurare etnică în masă, constrângând, în mod firesc, populaţia locală la o atitudine de opoziţie făţişă şi la partizanat.

Serviciul de spionaj german, Abwehr, a înfăptuit sugestia OKW-ului de a forma o armată ucraineană care să lupte împotriva Armatei Roşii. Ideea însă a fost respinsă cu dispreţ. Doi ani mai târziu, strategia aceasta s-a rediscutat. Führerul i-a spus atunci lui Keitel că nu avea sens „să pretindem că acum nu trebuie decât să întemeiem un stat ucrainean şi totul va fi bine, şi vom obţine apoi un milion de soldaţi. Nu vom obţine nimic – nici măcar un singur om. Asta-i o închipuire, aşa cum a fost şi până acum şi ar însemna să renunţăm cu totul la principalul nostru obiectiv de război“. Prin acest obiectiv se înţelegea obţinerea de Lebensraum, spațiu vital.

Cauzele înfrângerii iniţiale a sovieticilor sunt multiple. Armata Roşie nu fusese pregătită pentru un asemenea atac, fiind luată complet prin surprindere. Datorită epurărilor făcute de Stalin, Armata Roşie ducea lipsă de lideri competenţi. Majoritatea noilor comandanţi erau militari slabi, însă „viabili” din punct de vedere politic. Hitler şi generalii săi au subestimat potenţialul militar al Uniunii Sovietice. Crezând că URSS-ul va capitula în câteva luni, soldaţii nu au fost echipați pentru condiţii de iarnă. Astfel, Hitler și-a provocat propria înfrângere. Liniile de aprovizionare prea lungi au contribuit şi ele la eşecul operaţiunii.

Eșecul inițial al sovieticilor s-a datorat și ordinului lui Stalin ca trupele să nu se retragă. Armata Roşie a fost nevoită să recurgă la o apărare statică, pe care tancurile germane au străpuns-o uşor. Abia mai târziu, când Stalin a permis trupelor retragerea pe poziţii mai bune, Armata Roşie a fost în stare să se reorganizeze şi să contraatace eficient.

În primele săptămâni, supraevaluarea propriilor capacităţi militare s-a dovedit a fi o catastrofă pentru sovietici. Fără suficiente tancuri, trupele sovietice au fost incapabile să ducă tipul de război mobil pe care îl adoptase Wehrmacht-ul.

Succesul sovieticilor s-a datorat şi unor comandanţi, precum Gheorghi Konstantinovici Jukov. Acesta a contribuit la înfrângerea forţelor Axei, organizând o apărare eficientă a Moscovei.

Când a venit vorba de ceva atât de indispensabil precum îmbrăcămintea adecvată într-o campanie de iarnă, pur şi simplu, nu existau îndeajuns de multe articole de îmbrăcăminte de acest fel. Toate acestea îşi află explicaţia direct în convingerea lui Hitler. Conform acestuia, în trei luni, înainte de schimbarea vremii, campania trebuia să se sfârşească.

Pentru soldaţii germani de rând întinderea uriaşă a Rusiei era un lucru greu de înţeles. Existau râuri atât de late, încât artileria germană de rând nu putea să tragă un proiectil care să atingă celălalt mal. Vremea alterna de la călduri toropitoare la crivăţ, care se abătea de-a lungul şi de-a latul nesfârşitelor stepe. Uriaşa depărtare de casă îi demoraliza pe toţi, mai puţin pe cele mai fanatice trupe de asalt germane. Mulţi au fost nevoiţi să mărşăluiască pe jos mii de kilometri.

În ciuda pierderilor grele, germanii au fost capabili să lanseze o nouă ofensivă majoră în vara anului 1942. Deși germanii au reușit din nou să captureze teritorii vaste în URSS, ei nu au putut să-și îndeplinească obiectivele strategice, datorită înfrângerii devastatoare de la Stalingrad. Odată cu venirea anului 1943, sovieticii au avut capacitatea de a produce economie de război cu rapiditate. Ajutați și de numărul mare de oameni de care dispuneau, au putut să lanseze operațiuni din ce în ce mai sofisticate. Până în vara anului 1944, ei au reușit să elibereze porțiuni din teritoriul ocupat de germani, provocând în cele din urmă înfrângerea acestora.

Datorită faptului că sovieticii au fost luați prin surprindere de atacul german, Luftwaffe-ul a obținut superioritate aeriană în prima săptămână de lupte. Unele avioane sovietice nu au avut nici măcar ocazia de a decola, fiind distruse la sol. Deși germanii au dominat calea aerului, ei nu s-au putut folosi eficient de acest avantaj, datorită terenului mult prea vast din care Uniunea Sovietică era compusă.

Germanii au trimis în URSS patru Grupuri aeriene, denumite Luftflotte. Fiecare aveau misiunile proprii. Acestea au avut rolul de a susține blitzkrieg-ul trupelor terestre.

Luftflotte 2 a avut misiunea de a susține avansul Grupului de Armate Centru înspre Moscova. În acest scop, Luftflotte 2 a susținut avansul Armatei a 4-a, precum și a Armatelor 2 și 3 Panzer.

Luftflotte 4 a avut misiunea de a susține Armatele gemane a 6-a și a 17-a, precum și Armata 1 Panzer. Misiunea acestora era de a captura Kievul și Rostovul. Această flotă a susținut și avansul Armatei a 11-a germane și Armatelor a 3-a și a 4-a române. Aceste armate au avut misiunea de a avansa prin Ucraina, pentru a cuceri Crimea și a ajunge la Marea Neagră.

Luftflotte 1 a avut misiunea de a susține avansul forțelor germane înspre Leningrad. Această flotă aeriană a susținut avansul Armatelor a 16-a și a 18-a, precum și a Armatelor 3 și 4 Panzer.

Luftflotte 5 a avut misiunea de a perturba traficul terestru pe ruta Leningrad-Murmansk și de a bloca portul Murmanskului. Acest lucru trebuia înfăptuit pentru a opri ajutoarele americane care veneau prin acest port din Oceanul Atlantic.

La începutul campaniei, Luftwaffe-ul a atacat prima dată aeroporturile inamice, pentru a-i împiedica pe sovietici să poată răspunde atacurilor aeriene cu propriile avioane. Rezultatele au fost devastatoare. Sovieticii au pierdut sute de avioane care nu au apucat să decoleze. Forțele Aeriene Sovietice, VSS, nu au fost însă distruse în totalitate. Ele au opus o rezistență îndârjită, însă au înregistrat și câteva succese.

Când STAVKA, Cartierul General al Armatei Roșii, a realizat gravitatea situației, a ordonat ca bombardierele rusești, care mai erau întregi, să decoleze imediat pentru a ataca inamicul. Fără coordonare și fără escorte, aceste bombardiere au suferit pierderi catastrofale. Aceste echipaje au luptat cu mult curaj, până la ultimul om, câștigând chiar și respectul inamicilor lor.

Singurul District Aerian pregătit pentru asalt a fost Districtul VSS Odessa, sub comanda lui Fyodor Michugin, care a pierdut numai 23 de avioane. Acest District Aerian a fost atacat de Corpul 1 Aerian al Forțelor Aeriene Române, sub comanda lui Emanoil Ionescu. Acest corp a pierdut în fața VSS-ului 4% din efectiv. Au fost cele mai grele pierderi ale românilor din întreaga campanie, suferite într-o singură zi.

La sfârșitul primei zile, sovieticii au pierdut, numai la sol, 1.489 de avioane. Această cifră a fost greu de crezut chiar și pentru Hermann Göring, șeful Luftwaffe-ului. Acesta a ordonat în secret renumărarea acestei statistici. Însă, când ofițerii Wehrmacht au ajuns la aeroporturile sovietice, au numărat peste 2.000 de epave distruse. Această statistică a fost confirmată mai apoi și de către sovietici.

Datorită pierderilor semnificative din prima zi, balanța puterilor aeriene a fost modificată în favoarea germanilor pentru următoarele luni. Flota sovietică de bombardiere a fost distrusă aproape în totalitate. Avioanele care au rămas în stare de funcționare, au fost forțate să întreprindă atacuri foarte costisitoare. Atacul surpriză din prima zi, dar și superioritatea tehnică a avioanelor germane, au dus VSS-ul aproape de colaps.

VSS-ul a fost în stare să se recupereze de îndată ce efectele șocul inițial au început să dispară. Acest lucru se poate observa prin faptul că, spre sfârșitul campaniei, sovieticii au început să piardă mai puțini oameni la sol decât la început, reușind să ridice numărul de pierderi ale Luftwaffe-ului. Odată cu venirea frigului, avioanele Luftwaffe-ului nu au mai fost la fel de eficiente. Acest fapt le-a permis sovieticilor să-și refacă forțele aeriene. Din aceste motive, Luftwaffe-ul nu a putut să distrugă VSS-ul.

Districtul Baltic al VSS-ului a pierdut 56 de avioane, pe 11 aeroporturi. Districtul VSS Kiev a suferit bombardamente pe 23 dintre aeroporturi și a pierdut 192 de avioane, dintre care 97 la sol. La aceste pierderi s-au adăugat și 109 avioane de antrenament. Forțele aeriene navale ale sovieticilor au pierdut 336 de avioane. Unități întregi au fost distruse aproape în totalitate. De exemplu, Regimentul 9 SAD a pierdut 347 din cele 409 avioane disponibile. Comandantul acestei unități, Sergey Chernykh, a fost împușcat pentru acest eșec.

Luftwaffe-ul a reuşit să scoată din luptă, în prima zi a Operaţiunii Barbarossa, mai multe avioane ruseşti decât avioane britanice în întreaga Bătălie pentru Anglia. Generalul-locotenent Ivan Kopeţ, şeful Comandamentului de Bombardiere al URSS-ului, s-a împuşcat în cea de-a doua zi a invaziei.

În timpul bătăliei, forțele germane, și în special SS-ul, au comis o serie de crime de război, atât împotriva prizonierilor de război, cât și împotriva civililor ruși. Mulți prizonieri sovietici au fost înfometați până au murit. Civilii ruși au fost uciși în numeroase execuții în masă.

Deși URSS-ul nu semnase convenția de la Geneva privind tratamentul prizonierilor de război, Germania deja semnase acest acord. Acest lucru însemna că statul german era obligat să ofere un tratament uman prizonierilor capturați în timpul campaniei. În ciuda acestui fapt, Hitler a autorizat ca prizonierii sovietici să fie înfometați sau puși să lucreze până la epuizare.

Înainte de începerea Operațiunii Barbarossa, Hitler a ordonat ca toți comisarii politici sovietici, care cad prizonieri de război, să fie executați pe loc, fără niciun fel de proces.

În contrast cu prizonierii americani sau britanici, prizonierii de război sovietici au avut o rată a moratalității foarte ridicată. În total, circa 3,4 milioane de prizonieri sovietici și-au pierdut viețile, reprezentând 57% din totalul prizonierilor de război.

Forțele germane, dar și colaboratorii locali ai germanilor, au organizat execuții în masă a civililor ruși, în general evrei sau comuniști. De aceste execuții s-au ocupat în special membrii Einsatzgruppen, o branșă specială a SS-ului, responsabilă pentru astfel de acțiuni.

Cel mai proeminent istoric al Holocaustului, Raul Hilberg, a estimat că membrii Einsatzgruppen au omorât aproximativ 1.400.000 de oameni în aceste tipuri de execuții.

Arderea caselor care erau suspectate ca fiind locuri de întâlnire pentru partizani și otrăvirea fântânilor au devenit practici standard pentru soldații Armatei a 9-a. La Harkov, doar civilii care au colaborat cu germanii au avut acces la hrană, restul fiind înfometați.

În timpul asediului Leningradului, mai mult de un milion de civili ruși au murit datorită bombardamentelor germane, a frigului și a foametei generale care se instaurase datorită blocadei germane. Din numărul total al victimelor, aproximativ 400.000 au fost copii sub vârsta de 14 ani.

Operaţiunea Barbarossa rămâne până astăzi cea mai mare operaţiune militară din istoria omenirii. În timpul operațiunii, au fost folosiți un număr record de oameni, tancuri, avioane și arme. La operațiune a participat aproximativ 75% din întregul efectiv militar al Wehrmacht-ului german.

Operațiunea a deschis Frontul de Est al celui de-al Doilea Război Mondial, cel mai mare teatru de operațiuni al conflictului. Aici au avut loc confruntări titanice de o violență nemaiîntâlnită. De-a lungul a celor 4 ani de lupte, mai mult de 26 de milioane de oameni și-au pierdut viețile. Pe Frontul de Est au murit mai mulți oameni decât în toate celelalte fronturi ale războiului împreună.

Hitler a făcut o greșeală fatală invadând URSS-ul. Deși Wehrmacht-ul a avut inițial succese răsunătoare, Uniunea Sovietică s-a dovedit a fi un obstacol prea mare ca întindere, pentru a fi cucerită. Datorită frigului iernii și a vastelor resurse militare de care URSS-ul a dispus, germanii au suferit aceeași soartă pe care o suferise Napoleon în anul 1812.

Datorită înfrângerii în Operațiunea Barbarossa, germanii s-au văzut puși în postura nefavorabilă de a fi nevoiți să lupte pe două fronturi. Acest lucru a fost un factor decisiv în economia războiului. Wehrmacht-ul nu a mai putut să facă față luptei pe două fronturi. Totodată economia de război a germanilor a fost grav afectată de bombardamentele constante ale anglo-americanilor. Acești factori au dus în cele din urmă la înfrângerea Germaniei.

Aducerea Uniunii Sovietice în război a avut consecințe majore și pentru țările din estul Europei. După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, acestea au căzut sub sfera de influență a rușilor. În aceste țări s-au instaurat regimuri comuniste. Prin semnarea Pactului de la Varșovia și a CAER-ului, acestea au fost sub umbra Uniunii Sovietice timp de 45 de ani.