Bătălia de la Stalingrad
Germania și aliații săi învinși de Rusia la Stalingrad
autor Paul Boșcu, noiembrie 2016
Bătălia de la Stalingrad, Volgogradul de astăzi, a avut loc între Uniunea Sovietică şi forţele Axei. Bătălia este adesea citată ca fiind unul dintre punctele de cotitură ale războiului. Lupta s-a desfăşurat în trei mari etape: asediul german asupra oraşului, bătălia din interiorul oraşului şi contraofensiva sovietică. Aceasta din urmă a prins şi a distrus Armata a 6-a germană în oraș.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Bătălia de la Stalingrad, Volgogradul de astăzi, a avut loc între Uniunea Sovietică şi forţele Axei. Bătălia este adesea citată ca fiind unul dintre punctele de cotitură ale războiului. Lupta s-a desfăşurat în trei mari etape: asediul german asupra oraşului, bătălia din interiorul oraşului şi contraofensiva sovietică. Aceasta din urmă a prins şi a distrus Armata a 6-a germană în oraș.

Hitler şi Înaltul Comandament al Wehrmacht-ului au fost nevoiţi să ţină cont de mai mulţi factori când au ales obiectivele pentru campania din vara anului 1942. Pierderile suferite de armata germană în timpul campaniei de la Moscova au fost factorul principal. La încheierea contraofensivei sovietice, armata germană a dispus pe frontul de est de circa 162 de divizii din care doar 8 mai puteau îndeplini misiuni ofensive. Unităţile blindate nu se aflau într-o situaţie bună, cele 16 divizii blindate totalizând numai 140 de tancuri în stare de funcţionare.

Pentru susţinerea unui război de durată, Germania avea neapărată nevoie de resurse economice consistente, în mod deosebit de petrol. „Aurul negru“ este absolut indispensabil purtării unui război modern, în care binomul tanc-avion deţine o poziţie de prim rang. Reich-ul s-a confruntat în repetate rânduri cu perspectiva epuizării rezervelor de petrol, în pofida livrărilor efectuate de România.

Atenţia OKW-ului, şi implicit a lui Hitler, s-a îndreptat spre bogatele zăcăminte de petrol din Caucaz. Dacă le cucerea, necesităţile proprii erau satisfăcute. Astfel, adversarul era privat de o sursă de carburant vitală pentru continuarea războiului, ca şi de bogatul bazin al Donului. Eventuala reuşită deschidea, totodată, perspectiva ocupării Irakului şi eliminarea prezenţei britanice din Orientul Mijlociu.

În acea fază a războiului, Armata Roşie a fost mult mai puţin capabilă de operaţiuni mobile decât Wehrmacht-ul. Doar perspectiva unui război urban minimaliza dezavantajul ruşilor în comparaţie cu forţele germane. Un astfel de război era dominat de lupte de artilerie şi infanterie în detrimentul tacticilor mecanizate.

După înfrângerea de la Moscova, în timpul primăverii anului 1942, forţele germane au stabilizat frontul. Acestea au început să fie încrezătoare că vor putea înfrânge Armata Roşie, de îndată ce frigul va trece. Grupul de Armate Centru a fost implicat în lupte grele în timpul campaniei de iarnă, însă 65% din infanteria acestuia nu a luat parte la lupte. Astfel, soldaţii au fost odihniţi şi reechipaţi. În acest fapt își avea izvorul siguranța germanilor.

Capturarea Stalingradului era importantă, din punct de vedere militar, pentru Hitler din două motive. În primul rând, era un oraş industrial major pe fluviul Volga, rută de transport vitală între Marea Caspică şi Rusia de Nord. În al doilea rând, capturarea oraşului asigura securitatea flancului stâng al armatelor germane. Astfel, putea avansa spre bogatele câmpuri petrolifere ale regiunilor caucaziene. Totodată, capturarea acestui oraş putea fi folosită în scopuri propagandistice. Conştient de toate aceste lucruri, Stalin a ordonat mobilizarea generală. Astfel, oricine putea să ţină în mână o armă a fost trimis să apere oraşul.

Dorinţa germanilor de a cuceri importantul oraş industrial Stalingrad era de înţeles. Odată oraşul cucerit, terminalul petrolier din Astrahan le era la îndemână. Ruşii ar fi fost privaţi de transportul pe Volga. Mai mult, Grupul de Armate A din Caucaz era la adăpost faţă de o altă ofensivă sovietică de iarnă. În aceste condiții, atacurile dinspre nord puteau fi din nou reluate. La momentul respectiv, cucerirea orașului părea să fie justificată din punct de vedere militar.

Grupul de Armate Centru a fost ales pentru a înainta în regiunea Caucazului și a captura resursele de petrol din acea zonă. Planul pentru această ofensivă de vară a fost numit Fall Blau, sau Planul Albastru. Planul a inclus elemente din Armata a 6-a, Armata a 17-a, Armata a 4-a Panzer şi Armata 1 Panzer. Hitler a ordonat împărţirea în două a Grupului de Armate Sud. Grupul de Armate Sud „A“, sub comanda lui Wilhelm List, a avut sarcina de a avansa în sud, înspre regiunea caucaziană. Grupul „B“, alcătuit din Armata a 6-a a lui Friedrich von Paulus şi Armata a 4-a Panzer a avansat spre Volga cu obiectivul Stalingrad.

Unele unități germane și române care urmau să participe la Fall Blau erau încă implicate în asediul Sevastopolului. Astfel, începerea operațiunii a fost amânată cu aproximativ o lună. După încheierea operațiunilor în acest sector unitățile Axei au fost redirecționate înspre obiectivele Planului albastru. În planurile iniţiale ale Operaţiunii Barbarossa, oraşul Stalingrad nici măcar nu a fost menţionat. Moscova şi Leningradul încă rezistau, iar sovieticii au lansat contraofensiva. În consecință, Stalingradul a început să capete contur în planurile lui Hitler.

Concepţia strategică a lui Hitler, transmisă de altfel şi OKW-ului, s-a concretizat în faimoasa directivă nr. 41 care a definit obiectivele campaniei germane. Acest document ocupă un loc aparte în istoria celui de-al Doilea Război Mondial. Directiva nr. 41 s-a aflat la originea angajării Wehrmacht-ului în Bătălia de la Stalingrad, una din cele mai teribile încleştări ale întregii conflagraţii. Documentul a prevăzut preluarea iniţiativei strategice pierdute în urma bătăliei pentru Moscova şi declanşarea ofensivei în sectorul sudic al frontului.

Scopul ofensivei germane era de a „nimici definitiv forţa militară vie care a mai rămas la dispoziţia Sovietelor şi de a le lua cât mai repede cu putinţă cele mai importante surse de putere în sfera economiei de război”. Ca urmare a pierderilor suferite în campania din iarna anterioară, Wehrmacht-ul a fost nevoit să­ limiteze efortul ofensiv în sectorul sudic al frontului de răsărit. Acolo urmau să fie concentrate masiv forţe germane cu misiunea de „a nimici inamicul înainte de Don, apoi să cucerească regiunile petrolifere din spaţiul caucazian şi chiar trecerea peste Caucaz”.

Planul elaborat de OKW pe baza directivei a prevăzut executarea a două lovituri paralele. Prima a urmat să fie realizată din sectorul Harkov, de-a lungul malului drept al Donului înspre Stalingrad. Cea de-a doua, pe direcţia Rostov. Ulterior, după trecerea Donului, urma continuarea ofensivei în direcţia Caucaz. Un principiu fundamental privind operaţiunile proiectate a fost executarea acestora în etape succesive.

Directiva nr. 41 a prevăzut desfăşurarea a două operaţiuni preliminare cu scopul de a asigura securitatea flancurilor grupării care urma să atace în Caucaz. Cucerirea Crimeii şi capturarea Sevastopolului au fost înfăptuite cu scopul asigurării flancului vestic. Pentru securitatea flancului estic era necesară ocuparea Voronejului și coborârea pe Don, combinată cu un atac spre Stalingrad.

Obiectivul principal al campaniei a fost Caucazul cu câmpurile sale petrolifere, conform analizei directivei. Stalingradul a constituit iniţial doar un obiectiv secundar, însă evoluţia ostilităţilor l-a transformat într-unul principal. Planul german a avut două erori fundamentale. În primul rând, OKW-ul nu a ţinut cont de disproporţia evidentă existentă între obiectivele fixate şi mijloacele disponibile. În al doilea rând, obiectivul principal, Caucazul, era situat în afara centrului frontului. În consecință, linia frontului a devenit excesiv de lungă şi, ca urmare, capacitatea de atac a Wehrmacht-ului era slăbită.

Acest plan nu a întrunit unanimitate în cadrul Comandamentului german. În cadrul dezbaterilor din cadrul OKW -ului, mai mulţi comandanţi militari s-au pronunţat pentru renunţarea la iniţierea unei noi campanii ofensive în URSS. Aceștia au insistat pentru menţinerea şi chiar scurtarea liniei frontului existente în acel moment. Feldmareşalul Gerd von Rundstedt a cerut retragerea în Polonia, iar generalul Franz Halder a propus „rectificarea“ liniei frontului. Aceasta permitea armatei germane consolidarea aliniamentelor atinse şi crearea unor forţe de manevră capabile să respingă orice atac.

În timp ce OKW-ul îşi definea strategia şi obiectivele campaniei, Înaltul Comandament Sovietic a elaborat strategia Armatei Roşii pentru vara anului respectiv. Apreciind că armata germană este superioară din punct de vedere strategic, Înaltul Comandament Sovietic a considerat că ofensivele inamicului vor fi desfăşurate pe direcţiile centru şi, eventual, sud. Stalin s-a temut de un atac împotriva Moscovei. Astfel, a organizat o apărare strategică activă cu efortul principal la Moscova, concomitent cu declanşarea unor operaţii ofensive cu scopuri limitate.

Înaltul Comandament Sovietic, Stavka şi, în special, Stalin au crezut într-un atac german îndreptat împotriva Moscovei. Din acest motiv, cea mai mare parte a rezervelor armate a fost dispusă în zona capitalei sovietice. Astfel, s-a neglijat sectorul sudic al frontului.

La greşeala tactică a sovieticilor s-a adăugat şi ineficiența serviciului de informaţii sovietic, fapt ce a avut repercursiuni grave. În sprijinul acestei teze au fost invocate mesajele trimise „Centrului“ de reţelele de spionaj sovietice din Europa, în speţă mesajul transmis de grupul „Rote Kapelle“, în noiembrie 1941. Aceste informaţii nu corespund cu probele sovietice. În realitate, prima informaţie veridică asupra operaţiunii Blau a provenit din planurile pentru prima fază a ofensivei. Acestea au fost capturate în urma prăbuşirii unui avion german în interiorul liniilor sovietice, cu nouă zile înainte de declanşarea efectivă a operaţiunii.

Informațiile obținute de spionajul sovietic nu au convins factorii de decizie sovietici. Fiind suspicios, Stalin a declarat, la sfârșitul lunii iunie, că nu crede niciun cuvânt din operaţiunea Albastru. Acesta a denunțat implicarea forţelor de spionaj în ceea ce el a considerat o „dezinformare evidentă“. Până la Bătălia de la Stalingrad, spionii G.R.U. nu au reuşit să ofere informaţii folositoare pentru armatele sovietice. Prin urmare, Stalin şi Stavka nu și-au dat seama unde se va produce următorul atac german.

În iarnă, atacurile armatei sovietice, purtate de-a lungul unui aliniament pornind din Finlanda până în Crimeea, s-au soldat cu succese notabile. Deşi Leningradul şi Sevastopolul nu au putut fi eliberate, şi nici Harkovul recucerit, totuşi, Rostovul a fost recâştigat. Ameninţarea imediată pentru Moscova a fost îndepărtată, prin recuperarea oraşelor Kalinin şi Kaluga şi prin blocarea înaintării germane către oraş. Până la dezgheţul total, ruşii au avansat cu frontul spre vest, la 193 de kilometri spre Rostov şi la 240 de kilometri către nord, ducându-l aproape de Smolensk.

Iniţial, britanicii şi americanii nu au crezut că ruşii vor putea rezista Operaţiunii Barbarossa. După ce germanii au fost respinşi de la porţile Moscovei, Aliaţii occidentali au înţeles că pot oferi un ajutor de nepreţuit ruşilor prin dislocarea unităţilor germane. Stalin a subliniat acest aspect în întâlnirile pe care le-a avut cu Churchill la Moscova. Liderul sovietic nu şi-a ascuns mânia generată de faptul că, în acel an, nu era de aşteptat să se deschidă prea curând un al doilea front. Churchill avea să ofere cel mult un atac amfibiu nesemnificativ asupra portului francez Dieppe, de la Marea Mânecii.

Generalul Marshall a vrut să lanseze o invazie majoră a Europei de îndată ce era posibil. Preşedintele Roosevelt, Churchill şi Generalul Alan Brooke au crezut că o întoarcere pripită pe continent putea însemna o curată sinucidere.

Atacul de la Dieppe nu a fost unul suficient de consistent pentru a fi necesară dislocarea unor trupe germane de pe Frontul de Est. Însă, amploarea eşecului său a reprezentat o lovitură serioasă pentru cei 5.100 de militari canadieni şi 1.000 de militari din trupele de comando britanice şi americane mobilizate. Susţinută de 252 de nave şi de 59 de escadrile de avioane, Operaţiunea Jubilee nu a fost suficientă pentru a obţine o victorie notabilă. Însă, această operațiune a fost destul de însemnată pentru a fi detectată în Canalul Mânecii de un convoi de coastă german.

Sprijinul oferit de serviciile secrete a fost necorespunzător. Planificarea, de care a fost responsabil directorul Operaţiunilor Combinate, lordul Mountbatten, a fost defectuoasă, rezultatele ei fiind grave. La şase ore de la debarcare, trei sferturi din soldaţii canadieni au fost ucişi, răniţi sau capturaţi şi toţi cei şase comandanţi de batalioane, răniţi. De asemenea, trupele de comando anglo-americane au suferit pierderi grele.

Şi atunci, şi mai târziu, s-au făcut eforturi pentru a prezenta raidul de la Dieppe ca fiind unul care le oferise Aliaţilor o lecţie valoroasă în ceea ce priveşte modul în care putea fi luată cu asalt coasta franceză. Această lecţie a fost ulterior extrem de utilă în timpul Debarcării din Normandia. Planul de la Dieppe a fost de la început greşit. Tancurile nu au putut aborda plajele pietroase deoarece falezele acestora aveau pereţi înalţi. Era necesar sprijinul naval şi aerian serios iar elementul surpriză era esenţial.

Situaţia strategică a Armatei Roşii a fost agravată de două operaţiuni militare preliminare. Pe de o parte, Armata a 11-a germană a declanșat o ofensivă în Crimeea, iar, pe de altă parte, sovieticii au lansat o contraofensivă în direcţia Harkov.

Forţele germano-române, comandate de generalul Erich von Manstein, au declanşat operaţiunea Trappenfang, cucerirea Crimeii. Bine pregătită, operaţiunea s-a soldat cu recucerirea peninsulei Kerci şi capturarea aproape integrală a forţelor sovietice aflate în compunerea Frontului Crimeea. Această victorie uluitoare s-a datorat, în mare parte, geniului militar de care a dat dovadă generalul Erich von Manstein. La începutul lunii iulie, după un asediu dificil, a căzut şi Sevastopolul. Odată cu căderea acestui fort, s-a încheiat cucerirea Crimeii.

Elementul decisiv care a favorizat campania germană a fost reprezentat de contraofensiva sovietică lansată în luna mai. Această contraofensivă, în opinia istoricului militar britanic B.H.Liddell Hart, a fost un „efort prematur”. Armata sovietică a fost expusă unei riposte mortale care nu a întârziat să vină din partea germană. Motivele au fost nepregătirea corespunzătoare și urmărirea unor scopuri disproporţionate în raport cu mijloacele disponibile. Ca urmare, au fost încercuite două armate sovietice şi elemente ale altor două, ducând la capturarea a 240 mii de oameni, la sfârșitul lunii mai.

Planul Albastru a început cu succesul forţelor germane care i-au împins pe sovietici spre est, de-a lungul întinselor stepe ruseşti. Astfel, au fost formate două mari buzunare, unde forţele sovietice au fost distruse. Primul buzunar a fost format la nord-vest de Harkov, la începutul lui iulie, iar al doilea, în regiunea Rostov, o săptămână mai târziu. De asemenea, armata maghiară şi Armata a 4-a Panzer au capturat oraşul Voronej, la începutul lunii iulie.

Operaţiunile militare s-au desfăşurat satisfăcător în primele două săptămâni ale ofensivei. În acest timp, trupele germane au izbutit să iasă pe Don, dar nu au reuşit să încercuiască şi să nimicească armatele sovietice aflate la vest de fluviu. Luptele declanşate pentru ocuparea Voronejului au provocat prima criză la nivelul OKW-ului. La mijlocul lunii iulie, în urma intervenţiei personale a lui Hitler, comandantul grupului de armate „B“, feldmareşalul Fedor von Bock, a fost înlocuit cu generalul Maximilian von Weichs.

Grupul de armate „B“, conform misiunii încredinţate, şi-a continuat înaintarea către Stalingrad. Iniţial, pe această direcţie a acţionat doar armata a 6-a germană. În această zonă de acţiune se afla în defensivă armata a 62-a sovietică. Înaintarea armatei a 6-a spre Stalingrad, promiţătoare la început, a fost încetinită deoarece Hitler a preluat mai multe unităţi din cadrul grupului de armate „B“. În special, a preluat unităţi blindate, care au fost transferate grupului de armate „A“. Acest lucru a fost înfăptuit pentru a pune o presiune ridicată pe trupele sovietice din Caucaz.

În pofida rezistenţei opuse de armatele sovietice, accesul trupelor germane spre obiectivele fixate s-a conturat tot mai clar. Hitler a emis directiva nr.4528. Directiva a fost considerată de majoritatea specialiştilor drept o eroare fatală, care a determinat în cele din urmă eşecul acestei campanii. Hitler a apreciat că trupele germane, după trei săptămâni de campanie, au ajuns la obiectivele urmărite. Însă, forţele sovietice, slăbite, au reuşit să scape din încercuire. Hitler a ordonat cucerirea simultană a Stalingradului - grupul de armate „B“” şi a Caucazului - grupul de armate „A“.

Decizia unui atac simultan însemna dispersarea forţelor şi trădarea unui principiu clasic în conducerea războiului, respectiv cucerirea „succesivă“ a obiectivelor. Cu toate acestea, situaţia strategică a URSS-ului în flancul sudic al frontului a continuat să se agraveze. Forţele germane aflate în compunerea grupului de armate „A“ au continuat înaintarea în direcţia Caucaz. Au ocupat Maikop la începutul lunii august şi au atins râul Terek. La începutul lunii septembrie au fost cucerite trecătorile din munţii Caucaz.

Datorită strategiei adoptate, Hitler a fost nevoit să detaşeze Armata a 4-a blindată din cadrul grupului de armate „A“. Această unitate a primit misiunea de a ataca din direcţia sud-vest înspre Stalingrad. Acțiunea a revigorat ofensiva înspre Stalingrad, dar, paradoxal, a slăbit grupul de armate „A“.

Ordinul dat de Hitler feldmareşalului Wilhelm List de a cuceri Tuapse şi Suhumi şi de a priva flota sovietică de ultimele ei baze în Marea Neagră nu a putut fi executat. Trupele germane au mai obţinut unele succese notabile, printre care cucerirea Elbrusului, cel mai înalt vârf al Caucazului. Însă, epuizate, fără forţe proaspete şi confruntate cu o rezistenţă din ce în ce mai puternică, au fost nevoite să treacă în apărare. În aceste condiții, la începutul lunii septembrie, feldmareşalul List a fost destituit, iar Hitler a preluat personal comanda grupului de armate „A“.

În luna august, atacul trupelor germane s-a desfăşurat într-un ritm susţinut, ca urmare a acţiunii convergente a celor două mari unităţi spre Stalingrad. Pe direcţia loviturii principale, raportul de forţe a fost în continuare favorabil germanilor. Graţie acestei superiorităţi, marile unităţi de tancuri ale armatelor a 6-a şi a 4-a blindate au ieşit pe Volga. Au încercuit la Stalingrad armatele a 62-a şi a 64-a sovietice.

Comandamentul sovietic a sesizat pericolul german şi şi-a concentrat atenţia pentru redresarea situaţiei stategice. Pe direcţia Stalingrad au fost dispuse încă trei armate din rezerva strategică. Au fost organizate patru centuri defensive, aceste măsuri reuşind să încetinească înaintarea germană. Cu toate acestea, situaţia era în continuare gravă pentru forţele sovietice, pe direcţia Stalingrad.

Slăbite în urma pierderilor suferite, trupele germane şi-au pierdut treptat capacitatea operativă iniţială. Acest fapt a obligat OKW-ul să transfere forţe din alte sectoare care au fost dirijate spre Stalingrad. Aceste forţe au fost preluate din flancurile Grupului de armate „B“, fiind înlocuite cu trupe aliate: ungare, italiene şi române. Decizia a constituit o nouă eroare a conducerii germane, deoarece trupele aliate aveau o valoare combativă sub nivelul diviziilor germane. Astfel, flancurile Armatei a 6-a au fost expuse unor riscuri enorme, în cazul în care forţele sovietice declanşau un atac în aceste puncte.

Civilii ruşi, inclusiv femeile şi copiii, au fost obligați să construiască un sistem de tranşee şi fortificaţii pentru întâmpinarea atacatorilor. Drept răspuns, la sfârșitul lunii august, un masiv bombardament aerian german a ucis mii de civili şi a transformat Stalingradul într-un peisaj dezolant, format din ruine care ardeau. Anterior sosirii germanilor, Stalingradul a fost insuficient fortificat, Ciuikov observând că baricadele din afara oraşului puteau fi străpunse şi de un camion. K.A. Gurov, comisar-şef al Armatei a LXII-a sovietice, şi generalul N.I. Krîlov, conducătorul acesteia, au fost de acord că baricadele erau „ridicole“.

Astăzi, vizitând Volgogradul şi vizualizând topografia locului, oricine poate înțelege dimensiunea problemelor întâmpinate de germani în timpul asaltului. Către nord, sunt amplasate trei fabrici uriaşe, Fabrica de Tractoare Dzerjinski, Fabrica de Armament Barrikadî - Baricada şi Fabrica Krasnîi Oktiabr - Octombrie Roşu. În centru, se înalţă Kurganul lui Mamai, cel mai înalt deal din oraş. Periferiile sudice ale oraşului sunt dominate de enorme silozuri din beton armat, controlate de ruşi pe întreaga durată a asediului, legate prin şanţuri şi tranşee de Volga.

În timpul bătăliei de la Stalingrad, NKVD-ul a împuşcat în jur de 13.500 de militari sovietici, cât o divizie cu efectiv complet. Aceștia au fost împușcați pentru trădare, laşitate, dezertare, stare de ebrietate şi „agitaţie antisovietică“. Bărbaţilor condamnaţi li s-a ordonat să se dezbrace înainte de execuţie. Astfel, uniformele lor puteau fi din nou folosite, „fără să aibă prea multe găuri de gloanţe care să descurajeze“.

S-au construit mai multe şiruri de şanţuri adânci şi înguste, care pot fi văzute şi astăzi, plasate în unghiuri drepte faţă de Volga. Pentru acestea, s-au purtat lupte înverşunate, întrucât ofereau o bună acoperire atât pentru apărători, cât şi pentru atacatori. Mulţi oameni au fost ucişi aici.

Înainte ca Wehrmacht-ul să ajungă în oraş, forţele Luftwaffe-ului au dus o intensă campanie de atacare a Volgăi. Motivul a fost ca navele sovietice să nu poată aduce provizii şi trupe proaspete. Bătălia efectivă a început cu un bombardament masiv, în timpul căruia circa 1.000 de tone de bombe au fost aruncate asupra oraşului, transformându-l în ruine. Responsabilitatea pentru întreaga apărare a Stalingradului i-a fost încredinţată generalului Gheorghi Jukov. Hotărât, dur, energic, curajos, uneori, nemilos, Jukov a fost un organizator meticulos şi a avut întotdeauna încredere deplină în victoria finală.

Forţele Aeriene Sovietice - Voyenno-Vozdushnye Sily - au fost surclasate de către Luftwaffe-ul german, astfel neputând să apere oraşul. VVS-ul a pierdut 201 avioane în numai opt zile. În pofida primirii unor întăriri, nu mai dispunea decât de 192 de avioane în stare de funcţionare, dintre care doar 57 erau de vânătoare. Tactica iniţială de bombardament a Luftwaffe-ului s-a dovedit a fi, în cele din urmă, favorabilă sovieticilor. Ruinele trebuiau cucerite cărămidă cu cărămidă, ceea ce a avantajat armata sovietică, mult mai numeroasă, dar slab echipată.

Germanii au bombardat rezervoarele cu stocuri uriaşe de petrol, dându-le foc. Petrolul a ars mai mult de o săptămână şi fumul gros a putut fi văzut în întreaga regiune. La un moment dat, o scurgere a făcut ca Volga însăşi să fie cuprinsă de flăcări. Comandantul forţelor sovietice din oraş, generalul Vasili Ivanovici Ciuikov, şi-a amintit că „nori de fum negru, gros, atârnau deasupra noastră. Cenuşa şi funinginea cădeau peste noi şi, ca la un ordin, totul devenise negru şi arăta negru“. Luftwaffe-ul a lansat nu doar bombe, ci şi obiecte din metal, alese la întâmplare, care puteau produce daune.

Şeful de Stat-Major al Armatei germane, Franz Halder, a avertizat constant în ceea ce priveşte încrederea absolută în sine a lui Hitler. Acesta a atras atenția asupra prezenţei diviziilor ruseşti, inexistente cu o toamnă înainte. Halder a prezis dezastrul Armatei VI în atacul asupra Stalingradului. Halder s-a destăinuit generalului-locotenent Kurt Dittmar, de la Înaltul Comandament al Armatei Germane - OKH, spunându-i că Hitler „era un mistic, cu tendinţa de a face rabat de la toate regulile de strategie, chiar şi atunci când le lua în seamă“.

La sfârşitul lunii august, Grupul de Armate Sud „B“ a atins fluviul Volga, la nord de Stalingrad. Astfel, un nou avans de-a lungul fluviului, la sud de oraş, a început. De la 1 septembrie, sovieticii nu mai puteau să trimită provizii şi întăriri propriilor forţe blocate în oraş decât apelând la periculoasele treceri ale Volgăi. Odată sosite la staţia de cale ferată de pe malul stâng, întăririle sovietice trimise în timpul bătăliei au traversat Volga cu bărcile, acţiune sancţionată teribil de Luftwaffe. Cele mai multe traversări au avut loc după căderea nopţii, atunci când avioanele Stuka nu mai puteau acţiona.

Povara apărării iniţiale a oraşului a căzut asupra Regimentului 1077 Anti-Aerian. Acesta a fost o unitate formată din tinere femei voluntare care nu aveau deloc antrenament în angajarea în lupte de infanterie. În ciuda acestui lucru, unitatea a rămas pe poziţii şi a întâmpinat Panzerele germane. Însă, nu au rezistat mult monştrilor de oţel german. De asemenea, la început, sovieticii s-au bazat pe o miliţie compusă din lucrătorii fabricilor din oraş care nu erau implicaţi direct în producţia de război. Pentru un timp scurt, chiar şi tancuri au continuat să fie produse şi apoi trimise direct pe linia de front, fără măcar a fi vopsite.

Hitler l-a demis pe Halder de la conducerea Statului-Major General. În locul acestuia, Hitler l-a numit pe recent promovatul general de brigadă, Kurt Zeitzler. „Toată vara aceea ne-am certat zilnic“, a spus Halder ulterior, la Nürnberg, despre relaţia sa cu Hitler.

Pentru a ridica presiunea asupra orașului, Armata Roșie a organizat, la începutul lui septembrie, un contraatac împotriva corpurilor de Panzere. Avioanele germane au ajutat tancurile să respingă ofensiva, ţintind poziţiile artileriei sovietice unui puternic atac concentrat. Sovieticii au fost forţaţi să se retragă după numai câteva ore, pierzând 30 de tancuri din cele 120 cu care au atacat.

Trupele sovietice aparţinând Armatelor a 62-a şi a 64-a şi-au concentrat apărarea în clădirile oraşului distrus. Luptele au fost duse cu disperare de ambele părţi. Speranţa de viaţă a unui soldat sovietic sosit în oraş a scăzut la mai puţin de 24 de ore, în timp ce speranţa de viaţă a unui ofiţer era de trei zile. În luna iulie, Stalin a dictat Ordinul Nr. 227 care a stipulat că toţi ofiţerii care ordonă retragerea neautorizată a propriilor trupe vor fi subiectul tribunalului militar. „Niciun pas înapoi !” era noul slogan al propagandei sovietice, slogan pentru care ambele părţi au pierdut mulţi oameni.

Pentru a contracara doctrina militară mobilă a germanilor, ofiţerii sovietici au încercat să ţină liniile de front cât mai aproape una de cealaltă. Acest lucru a forţat infanteria germană ori să lupte de una singură, ori să rişte pierderi provocate de propriul foc de suport. Astfel, s-au dat lupte grele pentru fiecare stradă, fiecare uzină, fiecare casă, pivniţă sau scară. Germanii au numit acest tip de război urban „rattenkrieg“, sau războiul şobolanilor.

Luptele de pe Kurganul lui Mamai, un deal proeminent de deasupra oraşului, au fost sălbatice, poziţiile trecând când în mâinile germanilor, când în cele ale sovieticilor. Astăzi, acolo se află mormintele a 35.000 de militari din ambele tabere. De asemenea, la Silozul de Grâu din oraş, luptele şi poziţiile combatanţilor au fost atât de apropiate, încât, uneori, când era linişte, se auzeau vocile inamicilor. Luptele au durat acolo săptămâni întregi.

Într-o altă parte a oraşului, sergentul Yakov Pavlov a transformat un fost complex de apartamente într-o fortăreaţă impenetrabilă. Clădirea, numită mai târziu „Casa lui Pavlov“, a supervizat o piaţă din centrul oraşului. Soldaţii ruşi au înconjurat clădirea cu mine, au stabilit cuiburi de mitralieră la geamuri şi au spart zidurile pivniţelor pentru o comunicare mai bună. Asemenea acte remarcabile de curaj au fost recunoscute, trecând dincolo de război și de propaganda din timpul Războiului Rece. Acest fapt este valabil pentru ambele tabere aflate în conflict.

Germanii nu au trimis forţe dincolo de Volga, aceasta permiţându-le sovieticilor să îşi stabilească acolo un număr mare de tunuri de artilerie. Artileria sovietică a bombardat poziţiile germane, ruinele rezultate fiind folosite de sovietici pentru stabilirea unor noi poziţii defensive. În aceste condiţii, tancurile germane au fost nefolositoare, iar când au fost în stare să înainteze au fost supuse focului antitanc a distrugătoarelor de tancuri sovietice, aflate în ruinele Stalingradului.

Lunetiştii sovietici, folosind vechea pușcă Mosin Nagant, ascunşi în ruine, au provocat pierderi forţelor Axei. Cel mai celebru lunetist, ridicat la grad de erou al Uniunii Sovietice a fost Vasili Zaițev. El a fost creditat cu uciderea a 225 de soldați și ofițeri inamici, inclusiv a 11 lunetiști germani. Gradul în care maşina de propagandă sovietică a exagerat acţiunile lunetiştilor nu poate fi stabilit, dar faptele de vitejie, precum cele ale lui Zaiţev, au crescut moralul trupelor. Femeile au fost, de asemenea, buni lunetişti. Tania Cernova, din Divizia a 28-a Siberiană, a susţinut că a ucis 80 de inamici în trei luni.

Divizia a 71-a de Infanterie germană a realizat o breşă până în centrul oraşului. Ulterior, principala gară a fost cucerită şi recucerită de cinci ori într-o singură zi. Gara s-a aflat, pe rând, în posesia sovieticilor şi a germanilor de alte 13 ori, în următoarele trei zile.

Până la mijlocul lui octombrie, Luftwaffe-ul și-a intensificat eforturile de eliminare a poziţiilor sovietice aflate pe malul vestic al Volgăi. Armata a 62-a sovietică a avut liniile de aprovizionare paralizate din cauza atacurilor constante. Odată cu blocarea sovieticilor într-un areal de numai 910 metri, peste 1.208 misiuni au fost executate de către avioanele Stuka. Scopul a fost de a-i elimina pe sovietici. În ciuda bombardamentului greu, soldații ruși au rămas pe poziţii.

Determinaţi să zdrobescă rezistenţa sovieticilor, avioanele de vânătoare Stuka au atacat fabrica de tractoare Dzerjinski. Pierderile sovieticilor au fost grele. Mai multe regimente au fost exterminate şi întreg stafful Regimentului 339 Infanterie omorât. Luftwaffe-ul a rămas în controlul aerului şi la începutul lui noiembrie, iar după trei luni de carnagiu, germanii au ajuns pe malul Volgăi.

Până la începutul lunii noiembrie germanii au deţinut aproape în întregime controlul asupra oraşului, prinzând rămăşiţele forţelor sovietice în două buzunare. Cu toate acestea, luptele au continuat la fel de sălbatic, mai ales în regiunea dealului Kurganul lui Mamai şi în partea de nord a oraşului, acolo unde se aflau multe fabrici. Bătăliile de la fabrica de oţel Octombrie Roşu și fabrica de tractoare Dzerjinski au devenit, după război, faimoase în toată lumea pentru brutalitatea lor. Soarta bătăliei a fost decisă luna următoare, odată cu lansarea Operaţiunii Uranus.

Divizia a 39-a Infanterie de Gardă, condusă de generalul-maior Stiepan Guniev, a traversat Volga pentru a apăra fabrica Octombrie Roşu. Situaţia în cartierul general al lui Ciuikov era de aşa natură, încât: „Aburi, fum: nu puteam respira. Obuzele şi bombele explodau peste tot în jurul nostru. Zgomotul era atât de puternic încât, chiar dacă ţipai, nimeni nu te putea auzi… De mai multe ori operatorii radio au fost ucişi cu microfonul în mână.“ Când cartierul general de pe front i-a întrebat unde se află, comandantul Ciuikov a răspuns: „Suntem acolo unde este cel mai mult foc şi fum“.

A urmat ofensiva teribilă a Armatei a VI-a, prin intermediul căreia Paulus a încercat să disloce Armata a 62-a de pe malul drept al Volgăi. Trei divizii întregi de infanterie şi mai mult de 300 de tancuri au fost mobilizate împotriva zonei industriale. Ciuikov a trimis toate femeile şi răniţii dincolo de Volga. După o zi de lupte, mulţi dintre cei 3.500 de răniţi au fost nevoiţi să se târască până la centrele de prim ajutor. Nu au existat suficienţi brancardieri şi nici tărgi pentru a-i transporta.

La unul dintre punctele de trecere cu bacul, numit Punctul de Trecere 62, situat în apropierea zonei industriale, a fost conservată o clădire. Acolo nu există aproape nicio cărămidă care să nu conţină urmă de glonţ sau de obuz. Divizia a 138-a de Puşcaşi „Steagul Roşu“ a fost împinsă într-un perimetru de 640 de metri pe Volga şi înconjurată pe trei laturi de germani în punctul de traversare. Acesta a reprezentat unul dintre momentele-cheie ale bătăliei din timpul celor 40 de zile, când divizia colonel-generalului Liudnikov a apărat cu eroism zona Barrikadî.

La Stalingrad, femeile au servit în linia întâi sau în apropierea acesteia. Acestea au avut calitatea de medici, de la vârsta de 15 ani de infirmiere, de telefoniste, de operatori de radio, de marinari în Flotila Volgăi, de puşcaşi antiaerieni şi de piloţi. În plus, multe dintre acestea erau şi donatoare de sânge. Stalingradul s-a dovedit a fi un abator veritabil, însă a fost unul care s-a bazat pe egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi. Despre absolventele Şcolii Centrale de Femei pentru Lunetişti s-a spus că au ucis 12.000 de germani. Trei regimente ale Corpului 221 de Aviaţie au fost alcătuite din femei, 33 dintre acestea fiind decorate ca eroi ai Uniunii Sovietice.

Un act de eroism a fost acela al puşcaşului marin Mihail Panikako. Acesta a fost pe cale să arunce cu un cocktail Molotov într-un tanc, când a fost lovit de un glonţ, fiind înghiţit de combustibilul în flăcări. „Soldatul ardea ca o torţă vie“, scria Ciuikov. „În ciuda durerii teribile, nu şi-a pierdut cunoştinţa. A apucat o a doua sticlă. Tancul venise aproape. Toată lumea a văzut un om în flăcări sărind din şanţ, fugind drept către tancul german, spărgând sticla de grilajul trapei motorului. O secundă mai târziu, o enormă perdea de foc şi de fum a cuprins atât rezervorul, cât şi pe eroul care-l distrusese.“

În timpul toamnei, generalii Alexandr Mihailovici Vasilevski şi Gheorghi Konstantinovici Jukov au concentrat trupe masive în nordul şi sudul oraşului. Cei doi generali au fost responsabili cu planificările strategice din acea zonă. Flancul nordic german era în particular foarte vulnerabil deoarece era apărat de trupe italiene, române şi maghiare. Acestea nu au fost suficient antrenate şi au deţinut un echipament cu mult inferior faţă de cel al aliaţilor germani. Această slăbiciune a fost ştiută şi exploatată de către sovietici. Planul a fost simplu: spargerea flancurilor germane şi prinderea trupelor germane în oraşul aflat în ruine.

Pentru contraofensivă au fost aduse trei armate sovietice. Frontul de sud-vest s-a aflat sub comanda generalului Vatutin, frontul Don, sub generalul Rokossovski şi frontul Stalingrad, sub generalul Eremenko. Stavka a luat astfel măsuri pentru concentrarea unor forţe capabile să rupă liniile de apărare inamice.

În luna noiembrie, Armata a 3-a română s-a aflat în stânga Armatei a 6-a germane, dispusă pe un front de aproximativ 170 de km. Armata a 4-a română s-a aflat la sud de Stalingrad pe un sector cu lungimea de aproximativ 350 de km. Trupele române se aflau pe un front foarte întins, fără linii defensive eşalonate în adâncime și fără armament greu. În sectorul Armatei a 3-a române a existat un cap de pod inamic la Serafimovici, care constituia un punct de plecare ideal pentru un atac sovietic. Acest fapt a agravat şi mai mult situaţia trupelor române.

Atacul german a reuşit să ajungă la Volga, de-a lungul unui front de 550 de metri. Chiar dacă Armata a 6-a a lui Paulus şi Armata a 4-a Panzer au stăpânit trei sferturi din oraş, Armata a 62-a a lui Ciuikov încă deţinea malul drept. Ea a primit întăriri puternice, astfel că germanii au hotărât să aducă în oraş şi mai multe trupe de pe Don şi din sudul Rusiei. Locul lor a fost luat de Armata a 3-a română, Armata a 7-a italiană și de Armata a 4-a română. Aceste manevre au oferit ruşilor marea lor şansă.

Bine pregătit, beneficiind de o superioritate copleşitoare în artilerie şi blindate, mai ales în sectoarele de rupere, atacul sovietic a luat prin surprindere comandamentul german. În prima zi a contraofensivei, trupele Frontului de sud-vest şi ale Frontului Don au trecut la atac în fâşia Armatei a 3-a române, reuşind încă în aceeaşi zi mari pătrunderi în adâncime. Astfel, legătura dintre Armata a 3-a română şi Armata a 6-a germană a fost întreruptă. Ca o consecinţă a acestor pătrunderi, cinci divizii române au fost încercuite şi au fost nevoite să se predea. A doua zi au trecut la atac şi trupele aflate în compunerea Frontului Stalingrad.

În pofida tuturor eforturilor depuse şi a ordinelor categorice ale lui Hitler de a se opri cu orice preţ înaintarea armatelor sovietice, trupele germane nu au putut face faţă situaţiei. Acest lucru a dus, la sfârșitul lunii noiembrie, la desăvârşirea încercuirii prin joncţiunea unităţilor Frontului de sud-vest cu cele ale Frontului Stalingrad, în localitatea Kalaci. În urma atacului, aproximativ 330.000 de soldaţi germani şi români erau încercuiţi, alături de civilii ruşi prinşi în oraş. Forţele sovietice și-au consolidat poziţiile în jurul Stalingradului, apoi au început lupte grele pentru micşorarea buzunarului în care se aflau forţele Axei.

Comandantul Armatei a 6-a germane, generalul von Paulus a conştientizat că ofensiva sovietică avea ca scop distrugerea forţelor germane. Prin urmare, a cerut aprobarea pentru retragerea trupelor germane din Stalingrad. Hitler a refuzat, argumentând că, odată retrase de pe Volga, trupele germane nu vor mai putea atinge niciodată acest punct. Temerea lui Hitler a fost perfect întemeiată, dar retragerea constituia singura soluţie de salvare rămasă la îndemâna comandamentului german. Armata a 6-a a rămas la Stalingrad şi a fost ajutată prin intervenţia aviaţiei combinată cu o operaţie de salvare a armatelor prinse în oraș.

A existat o contradicţie evidentă în ceea ce priveşte intenţiile lui von Manstein şi Hitler. Manstein s-a pronunţat pentru dislocarea unui coridor până la Armata a 6-a, prin care trupele acesteia să se retragă. Lucrul acesta însemna, de fapt, abandonarea oraşului. Hitler a dorit ca trupele lui Manstein să rupă încercuirea şi să întărească rezistenţa Armatei a 6-a în Stalingrad.

În vederea Operaţiunii Wintergewitter - Viscolul de iarnă, Hitler l-a rechemat din nord pe feldmareşalul Erich von Manstein. Acesta a fost numit în fruntea Grupului de armate „Don“, nou constituit, având misiunea de a elibera Armata a 6-a. Operaţiunea declanşată la mijlocul lui decembrie a eşuat, deși la un moment dat grupul lui Manstein s-a apropiat la 45 de kilometri de Armata a 6-a. Eşecul a fost determinat de rezistenţa trupelor sovietice și de indecizia lui von Paulus de a sparge încercuirea. Indecizia lui von Paulus a fost motivată de lipsa de combustibil cu care s-a confruntat, stocul de care dispunea fiind suficient doar pentru 30 de kilometri de marş.

Situaţia Grupului de armate „Don“ a devenit şi mai critică în urma ofensivei declanşate de sovietici în sectorul Armatei a 8-a italiene. Poziţiile deţinute de trupele italiene au fost spulberate, pierderile cifrându-se la peste 100.000 de morţi, răniţi şi dispăruţi. Prin acest dezastru suferit de trupele italiene, dispozitivul german a fost şi mai mult deschis. Astfel, orice posibilitate de salvare a Armatei a 6-a a fost anulată.

În acest timp, s-a instalat iarna rusească. Volga a îngheţat complet, ceea ce le-a permis sovieticilor să îşi aprovizioneze soldaţii cu mai multă uşurinţă. În contrast, situaţia Armatei a 6-a s-a agravat continuu. Fără muniţii, alimente, decimate de frig şi de boli, soarta trupelor era previzibilă. Conducerea germană a luat măsuri pentru aprovizionarea pe calea aerului a trupelor asediate. Această sarcină a fost încredinţată feldmareşalului Milch. Acesta a primit de la Hitler ordinul ca toate forţele aeriene disponibile să fie utilizate pentru ajutorarea Armatei a 6-a.

Măsurile de aprovizionare aeriană a trupelor germane prinse în oraș s-au dovedit tardive. Condiţiile meteorologice nefavorabile au împiedicat constituirea unui pod aerian în măsură să rezolve satisfăcător necesităţile trupelor încercuite. Din cele 500 de tone promise zilnic de şeful Luftwaffe-ului, Hermann Göring, nu au putut fi asigurate decât 100. Germanii aflaţi în interiorul buzunarului Stalingrad au început să se retragă dinspre suburbii înspre centrul oraşului. Pierderea aeroporturilor în luna ianuarie a însemnat sfârşitul primirii de noi provizii pe calea aerului şi a evacuării răniţilor.

Lipsa combustibilului a făcut ca tancurile germane să fie ţinute în spatele infanteriei. Rezultatul a fost acela că, atunci când ruşii au atacat, contraatacurile germanilor nu au avut nicio urmă de energie. Întrucât era mult prea frig pentru a putea să se spele, trupele s-au umplut de păduchi. Santinelele care au adormit în posturi nu s-au mai trezit. La aeroportul Pitomnik s-au petrecut scene îngrozitoare. Avioanele Junkers au încercat să transporte răniţii şi alţi militari departe de front, pentru a fi în siguranţă. Soldaţii care au alergat să urce în avioane fără a avea documentaţia necesară au fost împuşcaţi.

În ziua de Crăciun, germanii au fost scoşi din Fabrica de tractoare. O metodă ingenioasă a fost folosită pentru a-i scoate din clădirea principală a Fabricii Octombrie Roşu. Grupa de asalt din divizia generalului-locotenent V.P. Sokolov a dus în fabrică, bucată cu bucată, obuziere dezmembrate, pe care apoi le-a reasamblat în interior. După câteva schimburi de focuri, scurte ca durată şi intense, garnizoana germană din fabrică a încetat să mai existe. Un soldat german, Wilhelm Hoffman a scris pe ultima pagină din jurnalul său: „Caii au fost deja mâncaţi. Aş mânca o pisică; se zice că şi carnea ei este gustoasă. Blestemat să fie acest război…“

La începutul lunii ianuarie a anului 1943, comandamentul sovietic a adresat un ultimatum. A cerut capitularea trupelor germane comandate de von Paulus. Hitler a interzis orice capitulare, trupele primind ordinul aberant de a lupta până la ultimul om şi ultimul cartuş. Ca urmare a refuzului de a capitula, la două zile după adresarea ultimatumului, trupele sovietice au început ultima fază a bătăliei, respectiv anihilarea trupelor încercuite.

Comandantul Frontului de pe Don, generalul Konstantin Rokossovski, prin intermediul fluturaşilor aruncaţi din avion, le-a oferit germanilor o predare onorabilă. De asemenea, li s-au oferit raţii suficiente, îngrijire pentru răniţi şi repatrierea în Germania după război. Toate acestea, cu condiţia ca echipamentele lor militare să fie predate intacte. Soldaţii germani au continuat lupta temându-se că, în cazul predării, vor fi executaţi. Civilii ruşi care luptau de partea germanilor nu și-au făcut iluzii asupra propriilor sorţi dacă erau capturaţi. Astfel, a izbucnit din nou un război urban sângeros, de data aceasta germanii fiind cei împinşi către Volga.

Generalul Rokossovski a iniţiat o ofensivă majoră, cu numele de cod Operaţiunea Inelul, împotriva zonelor vestice şi sudice ale perimetrului. „Mormântul este aproape“, a fost presimţirea corectă a colonelului Selle în acel moment, astfel că mulţi germani s-au sinucis. Paulus a fost nevoit să emită un ordin prin care a interzis sinuciderea, pe considerentul că era dezonorantă în asemenea circumstanţe. Când zona de sud-vest a frontului a fost atacată de ruşi, unii soldaţi germani şi-au dat seama că degetele lor erau atât de grav umflate de degerături, încât nu mai puteau apăsa pe trăgaci.

În faţa sfârşitului previzibil al Armatei a 6-a, șeful propagandei naziste Joseph Goebbels a iniţiat o amplă campanie propagandistică având ca scop glorificarea jertfei soldaţilor germani. Goebels a afirmat: „În vocabularul nostru nu există termenul de capitulare”. În legătură cu acest aspect, istoricul Alan Bullock, a apreciat că legenda Stalingradului şi a soldaţilor germani luptând până la moarte a reprezentat „răspunsul lui Hitler la clauza capitulării necondiţionate impusă de Churchill şi Roosevelt la Casablanca“.

În pofida îndemnurilor adresate de Hitler prin care a cerut rezistenţa până la ultimul om, trupele germane au început să se predea în masă la sfârșitul lunii ianuarie. Feldmareşalul von Paulus, avansat la acest grad cu o zi înainte în speranţa că va alege sinuciderea în locul capitulării, a fost luat prizonier de către sovietici împreună cu statul său major.

Nu se ştie cât de mulţi ruşi, cunoscuţi ca Hiwis, prescurtarea de la Hilfswillige, ajutoare voluntare, au luptat pentru germani. Nu mai puţin de 150.000 au servit, în timpul războiului, doar în SS. După război, acesta a fost un subiect delicat pentru autorităţile sovietice. Astfel, informaţiile referitoare la serviciile Hiwis-ilor au fost sumare. Se estimează că peste 20.000 de astfel de soldaţi s-au predat sau au fost capturaţi la Stalingrad. Nu se ştie încă ce a făcut NKVD-ul cu ei, deşi există mărturii care spun că unii au fost exploataţi până la moarte în lagărele sovietice. Alţii au fost mai degrabă omorâţi în bătaie, nu împuşcaţi, aceasta pentru a nu irosi muniţia.

Ultimele rezistenţe germane la Stalingrad au încetat la începutul lunii februarie. În total, trupele sovietice au capturat 24 de generali, 2.800 de ofiţeri şi 92.000 de militari. La aflarea veştii despre predarea lui von Paulus, Hitler a fost cuprins de o furie cumplită: „dacă aş fi ştiut nu l-aş fi înaintat la gradul de feldmareşal. Nu a avut voinţa de a deveni nemuritor".

Bătălia de la Stalingrad a fost una dintre cele mai sângeroase bătălii din istoria omenirii cu victime ce depăşesc cifra de 1,5 milioane de oameni.

În timpul campaniei de la Stalingrad, sovieticii au pierdut 479.000 de militari, ucişi sau capturaţi, iar alţi 651.000 s-au îmbolnăvit sau au fost răniţi. S-a ajuns, astfel, la un total de 1,13 milioane de oameni. „Stalingradul devenise un simbol al rezistenţei, de neegalat în istoria omenirii“, scria Ciuikov. Militarii bătrâni au utilizat adesea asemenea hiperbole când au vorbit despre faptele lor din trecut. Dar, în acest caz, nimic nu este exagerat.

Un total de 20 de divizii germane au fost pierdute de Wehrmacht. De asemenea, două divizii româneşti, un regiment croat, trupele de aprovizionare şi membrii unităţii germane de construcţii, cunoscută sub numele de Organizaţia Todt. Istoricul Nigel Nicolson a considerat că înfrângerea de la Stalingrad a fost „chiar mai gravă decât cea de la 1812, când, cel puţin, armata lui Napoleon a reuşit să se retragă: de la Stalingrad nu s-a retras nimeni. O comparaţie mai potrivită ar putea fi cu cazul Corpului Expediţionar Britanic, complet distrus la Dunkerque“.

Superlativele sunt inevitabile atunci când se descrie lupta de la Stalingrad. Simplul fapt de a rămâne în viaţă, în acea cruntă iarnă era o mare realizare. Cele două armate gigantice s-au luptat corp la corp, casă cu casă, pe întreg parcursul bătăliei, cu o disperare şi la o intensitate nemaiîntâlnită vreodată în analele războiului. În jur de 1,1 milioane de oameni au murit în luptă, de ambele părţi. La sfârşit, din jumătatea de milion de civili care au trăit în Stalingrad, înainte de război, au mai rămas doar câteva mii.

Dezastrul de la Stalingrad a reprezentat o înfrângere grea pentru Germania şi aliaţii ei, având consecinţe importante sub aspect psihologic, politic şi militar. Pentru sovietici, din punct de vedere psihologic, Stalingradul a fost cea mai importantă victorie din război. Aceasta a înlăturat inhibiţia existentă la nivelul conducerii sovietice privind invincibilitatea armatei germane. Această inhibiție s-a accentuat mai ales după dezastrele suferite de sovietici înainte de Stalingrad. Victoria de la Stalingrad a redat sovieticilor încrederea în forţele proprii.

Victoria de la Stalingrad a înlăturat şi neîncrederea manifestată de occidentali vis-a-vis de posibilităţile Armatei Roşii. În cercurile occidentale s-a înrădăcinat convingerea că Armata Roşie nu constituie o putere militară serioasă. Aceasta a survenit în urma epurărilor sângeroase efectuate de Stalin, a slabelor performanţe obţinute în războiul cu Finlanda şi a dezastrelor suferite în timpul Operațiunii Barbarossa. Stalingradul i-a obligat să-şi revizuiască punctele de vedere.

Sub aspect politic, dezastrele suferite de aliaţii Germaniei la Stalingrad, România, Ungaria şi Italia, au agravat raporturile existente între acestea şi Germania. Factorii de decizie aflaţi la conducerea acestor state au înţeles că Germania nu mai putea câştiga războiul şi, ca atare, s-au văzut nevoite să se angajeze în tratative cu Aliaţii în vederea desprinderii de Axă. Cu alte cuvinte, „soluţia militară“ care precumpănise până la Stalingrad a cedat întâietatea „soluţiei politice“, respectiv a tratativelor cu Aliaţii occidentali în speranţa evitării ocupaţiei sovietice.

Sub aspect militar, Stalingradul nu a decis singur soarta finală a războiului germano-sovietic. Rezistenţa îndelungată a Armatei a 6-a a permis salvarea grupului de armate „A“. Prin retragerea acestui grup de armate din Caucaz, dispozitivul de bază al Wehrmacht-ului nu a putut fi dezarticulat. Această operaţiune a permis consolidarea poziţiilor germane.

Numai 6.000 din cei 92.000 de prizonieri de război au mai supraviețuit detenției în Uniunea Sovietică și s-au mai întors acasă. Deși erau slăbiți de boli, foame și lipsă de îngrijire medicală, cei mai mulți dintre ei au fost trimiși în lagărele de muncă ale Uniunii Sovietice. Acolo, cei mai mulți au murit de foame și de extenuare. Câțiva ofițeri de frunte au fost duși la Moscova în scopuri propagandistice. Câțiva dintre ei, printre care și Paulus, au semnat o declarație anti-Hitler care să fie difuzată trupelor germane. Ultimii supraviețuitori au fost repatriați în 1955.

Pentru Germania, şocul provocat de înfrângere a fost foarte dur. Opinia publică germană a fost suprasaturată de propaganda nazistă cu lozinci referitoare la invincibilitatea armatei germane. Aceasta nu era pregătită să accepte că diviziile de fier create de Hitler, care până atunci au răspândit teroarea în Europa, puteau fi învinse chiar de armatele unei rase „inferioare". Tentativa lui Hitler de a redresa moralul populaţiei nu a putut ascunde realitatea dureroasă a înfrângerii catastrofale suferite pe Volga. A încercat această tentativă prin crearea unei imagini apoteotice asupra rezistenţei şi spiritului de sacrificiu ale militarilor germani.

Stablilizarea frontului Grupului de Armate „A“ a dus la reluarea initiativei strategice pe frontul de răsărit, prin recucerirea localităţilor Harkov şi Belgorod, odată cu venirea primăverii. Eșecul de la Stalingrad a fost desăvârşit prin bătălia de la Kursk, în urma căreia Germania a pierdut definitiv iniţiativa strategică în est, ceea ce, în final, a însemnat şi pierderea războiului. Bătălia de la Stalingrad, durând 199 de zile, a fost una din cele mai mari bătălii din istoria umanităţii şi unul dintre momentele de cumpănă ale secolului al XX-lea. După război, în 1945, în cinstea apărătorilor sovietici, oraşul a primit titlul de Oraş Erou.

Generalul von Paulus a luat parte, în calitate de martor al acuzării după război, la procesele de la Nuremberg. Acesta a rămas în Uniunea Sovietică până în 1952, când s-a întors în Germania de Est și s-a stabilit la Dresden. Acolo a trăit până la moartea sa, în anul 1957.