Bătălia de la Kursk
Uniunea Sovietică respinge ofensiva germană
5 iulie - 23 august 1943
autor Paul Boșcu, noiembrie 2016
Bătălia de la Kursk, purtând numele de cod Operaţiunea Zitadelle - Citadela - a fost ultima mare ofensivă blitzkrieg pe frontul de est. Bătălia a rămas până în ziua de astăzi cel mai mare conflict de blindate din istoria omenirii.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Bătălia de la Kursk, purtând numele de cod Operaţiunea Zitadelle - Citadela - a fost ultima mare ofensivă blitzkrieg pe frontul de est. Bătălia a rămas până în ziua de astăzi cel mai mare conflict de blindate din istoria omenirii. După respingerea ofensivei germane, Armata Roșie a lansat două contra-ofensive puternice. Germanii au suferit pierderi mari de oameni și tancuri. Acest lucru a dus la pierderea inițiativei strategice, și, în cele din urmă, la pierderea războiului.

Feldmareşalul Erich von Manstein a încheiat o ofensivă în cea de-a treia bătălie de la Harkov. Acesta a creat astfel, din nou, o linie de front foarte întinsă, de la Leningrad, în nord, până la Rostov, în sud. În mijloc s-a aflat un avanpost sovietic larg de 200 de kilometri şi lat de 150 de kilometri între localitatăţile Orel şi Harkov. În aceste condiţii, von Manstein a sugerat înşelarea sovieticilor, astfel încât aceştia să atace Armata a 6-a, care era în reformare. Trupele germane urmau apoi să închidă cercul de la Harkov înspre Rostov.

OKW-ul nu a aprobat planurile lui Manstein. Comandamentul german și-a întors atenţia spre avanposturile sovieticilor dintre Orel şi Harkov. Trei armate sovietice erau staţionate în această zonă. Dacă rupeau linia în jumătate, germanii prindeau în capcană o parte considerabilă a acestor armate. Totodată, din această manevră rezulta şi obţinerea unor linii de front mai scurte, precum şi capturarea căii ferate strategice din apropierea oraşului Kursk.

Oraşul Kursk se află la peste 500 de kilometri sud de Moscova, fiind traversat de calea ferată principală Moscova–Rostov. Oraşul a fost cândva renumit pentru privighetorile sale. Concursuri de păsări cântătoare s-au ţinut aici încă din secolul al XIX-lea. Totuşi, în preajma ofensivei, în oraş nu au putut fi auzite decât sunetele războiului. Kurskul a fost capturat de germani în timpul Operațiunii Barbarossa. După capturare, Wehrmachtul a împuşcat 15.000 de oameni, alţi 30.000 au fost trimişi în Germania pentru a munci în regim de sclavie. Kurskul a fost recucerit de către ruşi, imediat după capitularea lui Paulus de la Stalingrad.

După Stalingrad, Manstein a stabilizat frontul Grupului de Armate Sud. Grupul de Armate Centru, aflat sub comanda feldmareşalului von Kluge, a oprit înaintarea ruşilor în nord, la Orel. După ce s-au epuizat reciproc, cele două părţi au intrat într-o perioadă de activitate redusă. În acest timp, trupe proaspete au fost aduse pentru ofensiva de vară. Cu toate acestea, timpul nu era de partea germanilor. Prin Acordul de Împrumut şi Închiriere, ruşilor li s-au livrat din partea americanilor mari cantităţi de echipamente.

Armata a 9-a a lui Walther Model urma să atace dinspre Orel. În acest timp Armata a 4-a Panzer a lui Hermann Hoth şi Detaşamentul Kempf, aflat sub comanda directă a lui Erich von Manstein aveau să atace dinspre Harkov. Cele două grupuri au plănuit întâlnirea în apropiere de Kursk. Dacă ofensiva decurgea bine puteau avea iniţiativa de a continua pentru crearea unei linii de front pe fluviul Don. Data începerii atacului a fost amânată de două ori. Aceste amânări au permis acapararea de noi forţe şi arme, pe front sosind şi noile tancuri Panther.

Contrar comportamentului său recent, Hitler a permis generalilor săi un considerabil control asupra plănuirii viitoarei bătălii. În următoarele săptămâni, aceştia au continuat să mărească forţele din zonă. Aceștia au luat din întreaga linie germană orice era folositor în bătălia ce urma să vină. La data atacului, forţele germane au fost compuse din 50 de divizii, din care 17 erau motorizate. OKW-ul a distribuit pentru bătălie noile modele de tancuri Tiger, Panther şi Ferdinand, ultimul fiind un distrugător de tancuri. În acest fel, generalii care au deţinut comanda atacului au avut o formidabilă concentraţie de blindate.

Hitler a zburat pe linia frontului de la Zaporoje pentru a discuta timp de trei zile cu Manstein. Acesta s-a apropiat atât de mult de inamic, încât tancurile T-34 puteau chiar să tragă asupra aerodromului. Führerul a fost departe de a fi Dictatorul Militar Suprem al zilelor anterioare Stalingradului. Guderian a consemnat patru zile mai târziu, la o reuniune: „Mâna stângă îi tremura, era adus de spate, privirea îi era fixă, iar ochii bulbucaţi îşi pierduseră sclipirea de altădată, obrajii fiind pigmentaţi de pete roşii. Era mult mai agitat, îşi pierdea cu uşurinţă calmul şi era predispus la izbucniri de furie şi la luarea unor decizii inoportune.“

Un război de uzură era exact ceea ce germanii ar fi trebuit să evite după Stalingrad. Însă, din cauza constantelor amânări ale Operaţiunii Zitadelle, au avut parte de acesta. Înainte ca Hitler să amâne atacul, Kurskul a fost un oraş lipsit de apărare, aşezat în mijlocul a sute de kilometri pătraţi de teren rural pustiu. În momentul în care operaţiunea s-a declanşat, orașul a devenit o fortăreaţă.

Din nefericire pentru germani, chiar şi cea mai fugară privire pe o hartă indica, în mod evident, locul unde au urmat ei să atace. O manevră cleşte direcţionată chiar către nordul şi sudul regiunii Kursk ar fi strangulat linia sovietică. Acest lucru conducea la capturarea Frontului Central al lui Rokossovski, din nord, şi a Frontului Voronej, din sud, comandat de generalul Nikolai Vatutin. Cu siguranţă, asta s-ar fi întâmplat în timpul Operațiunii Barbarossa, atunci când germanii ar fi fost încă în stare de astfel de lovituri.

Disensiunile interne dintre ofițerii superiori au agravat situația germanilor, ducând la amânări suplimentare ale Operaţiunii Zitadelle. În timp ce unii generali au fost de acord cu planurile operațiunii, alții s-au opus categoric lansării acesteia. La o conferinţă, Guderian şi Speer s-au pronunţat ferm împotriva Zitadelle. Zeitzler şi Kluge au susţinut-o cu entuziasm, iar Manstein a declarat ulterior că este greu de spus dacă momentul favorabil a trecut sau nu.

Alfred Jodl s-a opus din cauza pericolului iminent al debarcării Aliaţilor în Mediterană. Heinz Guderian, la acea vreme, inspector general al tancurilor, responsabil cu repararea şi întreţinerea forţelor blindate ale Germaniei, s-a opus la fel de hotărât. Acesta a ştiut că ruşii au aşteptat operaţiunea şi s-au pregătit pentru ea.

În ciuda faptului că Albert Speer a promis că va trimite 324 de tancuri Panther, până la urmă, nu au fost livrate pe front decât o sută. Înaintea operațiunii a avut loc un faimos schimb de replici între Hitler şi Guderian. Inspectorul general a întrebat: „Führerul meu, de ce doriţi să atacaţi în est în acest an?“ Hitler a replicat: „Aveţi perfectă dreptate. De câte ori mă gândesc la acest atac, stomacul mi se întoarce pe dos.“

Von Kluge l-a urât pe Guderian şi chiar l-a întrebat pe Führer dacă îl poate provoca la duel pe acesta. Von Kluge a sprijinit din plin operaţiunea. Aşa a făcut-o şi Zeitzler, care a pretins că a fost ideea lui, cel puţin până când lucrurile au început să meargă prost. Walther Model era sceptic în privinţa ei. Atunci când a argumentat că Stavka ştia de existenţa planului, Zeitzler a apelat la un raţionament circular. A spus că însuşi faptul că ruşii se aşteptau la declanşarea operaţiunii „era o recunoaştere a importanţei vitale pe care o avea zona aleasă, un număr important de tancuri ruseşti putând fi adus în luptă, unde ar fi putut fi distruse.”

Keitel a crezut că, de dragul prestigiului, Germania trebuia să atace Kurskul. Acesta era deja una dintre fortăreţele cele mai bine apărate din lume. Guderian a subliniat că doar puţini oameni au auzit vreodată de acest oraş. În plus, aşa cum trebuia să învețe Keitel la Stalingrad, prestigiul este rareori un motiv destul de întemeiat pentru începerea unei operaţiuni militare.

Pe măsură ce timpul se scurgea, Manstein s-a întors încet-încet împotriva întregii operaţiuni. Evaluarea lui Friedrich von Mellenthin a fost cea corectă: dacă era întreprinsă din timp, putea avea succes. Însă, la data lansării acesteia, Zitadelle a devenit „o operaţiune în care am avut puţin de câştigat şi, probabil, foarte mult de pierdut“.

Zborurile de recunoaştere ale Luftwaffe-ului trebuiau să-i fie suficiente lui Hitler pentru a-şi asculta instinctele iniţiale şi a căuta alte locuri pentru luptă. Cu toate acestea, Hitler a dat impresia că a fost convins de Keitel, Zeitzler şi Kluge ca atacul să înceapă. Maşina de propagandă a lui Goebbels, încă l-a mai descris pe Hitler ca fiind „cel mai mare Conducător Militar al tuturor timpurilor“.

Armata Roşie și-a plănuit propria ofensivă de vară. Rușii au avut un plan similar cu cel al germanilor: atacuri la punctele Orel şi Harkov pentru a lărgi avanpostul existent. Cu toate acestea, ofiţerii sovietici au fost îngrijoraţi de planurile germanilor. Până în acel moment, toate atacurile germane i-au luat prin surprindere. În acest caz, însă, Kursk a părut ţinta cea mai evidentă. Întârzierea începerii ofensivei le-a dat sovieticilor patru luni în care și-au pregătit apărarea. Două fronturi, unul Central şi altul la Voronej, au fost create pentru apărare, în timp ce un al treilea a stat în rezervă.

Moscova a fost avertizată asupra planurilor inamicului prin intermediul reţelei de spioni din Elveţia condusă de Rudolf Roessler. Armata Roşie împreună cu mii de civili au întins aproximativ un milion de mine şi au săpat 5.000 de kilometri de tranşee. Mulţi dintre oamenii aduşi să apere frontul erau veterani ai luptelor de la Stalingrad. Au existat, însă, şi rezerve proaspete de oameni.

Datorită pierderilor anterioare, superioritatea aeriană germană nu mai era garantată. Forţele aeriene sovietice au fost mai numeroase decât cele ale germanilor. În acelaşi timp, ele au făcut şi avansuri tehnologice.

Stavka l-a trimis pe Jukov să preia controlul bătăliei. Aceasta însemna că Stalin trata un anumit front cu maximă seriozitate. Jukov a trimis un raport care a avertizat asupra vulnerabilităţii zonei. L-a convins pe Stalin să nu-şi urmeze instinctul iniţial de a lovi primul. Jukov i-a scris lui Stalin: „Consider că nu este necesar ca forţele noastre să întreprindă o ofensivă cu scop preventiv în viitorul apropiat. Va fi mai bine dacă vom epuiza inamicul apărându-ne, distrugându-i tancurile pentru ca, mai apoi, după ce vom fi introdus rezerve proaspete, să năvălim peste el într-o ofensivă generală şi să distrugem gruparea principală a inamicului.“

În unele sectoare ale apărării ruseşti, regimentele de artilerie au avut o superioritate de cinci la unu. 20.000 de arme au fost îndreptate spre Wehrmacht. S-au adăugat 6.000 de tunuri antitanc şi 920 de lansatoare de rachete Katiuşa. Avioanele de atac la sol Şturmovik, cu tunurile şi bombele lor capabile să străpungă blindaje, au reprezentat un pericol de moarte pentru tancurile germanilor.

Cele o sută de zile de aşteptare înainte de atacul german au oferit Armatei Roşii suficient timp pentru a construi fortăreţe în miniatură. Armata a explorat câmpul de luptă, a măsurat adâncimile apelor, a evaluat punctele forte ale podurilor și s-a instruit zi şi noapte. Pentru ruşi a fost un lux neobişnuit să aibă răgazul de a se pregăti astfel. „La începutul războiului, totul a fost făcut în grabă“, a explicat un căpitan de tancuri al Armatei Roşii, „iar timpul ne-a lipsit întotdeauna. Acum mergem liniştiţi la luptă“.

Armata Roşie era deja alimentată cu cantităţi enorme de echipament militar. În acel an calendaristic, ruşii au produs 24.000 de tancuri, de două ori mai multe decât germanii. Puterea de foc remarcabilă desfăşurată la Kursk a scos în evidenţă marea lor realizare. Au reuşit să supravieţuiască imenselor pierderi înregistrate şi să le compenseze rapid cu noi efective şi cu echipamente de război.

Rezultatul bătăliei de la Kursk a fost excelent pentru moralul ruşilor şi, prin contrast, extrem de nefavorabil germanilor. Jukov şi Stavka s-au sincronizat foarte bine, contraloviturile lor fiind perfect organizate. Invincibilitatea germanilor s-a dovedit a fi un mit încă de la Stalingrad. Însă, la Kursk, ruşii au reuşit să respingă asaltul total al unei armate de 50 de divizii. Așadar, germanii au arătat că pot pierde războiul și, la fel de important, sovieticii au demonstrat că pot să aplice tacticile necesare pentru a-l câştiga.

Germanii au lansat în această zonă ofensiva Armatei a 9-a. Atacul a fost, treptat, oprit de sovietici, care au anticipat corect zona unde germanii au atacat. Superioritatea sovietică de oameni și materiale a fost un factor decisiv în economia frontului din această zonă.

Sovieticii, ştiind exact planurile germane, au lansat un masiv atac aerian asupra aeroporturilor germane din zonă. Atacul a fost întreprins pentru a preveni tactica folosită în trecut de către germani, aceea de a elimina rapid avioanele sovietice din zonă. Coordonarea forţelor sovietice a eșuat însă. Avioanele de vânătoare au decolat prea repede şi au ajuns deasupra bazelor germane înaintea bombardierelor. Ele au fost nevoite să se întoarcă la bază datorită lipsei de combustibil. Sovieticii, în aceste condiţii, au pierdut 120 de avioane.

Atacul Armatei a 9-a din prima zi nu și-a îndeplinit obiectivele, deoarece Frontul Central sovietic a anticipat corect locul atacului. Atacul a eşuat şi datorită faptului că blindatele germane au întâmpinat greutăţi mai ales în trecerea câmpului de mine. Iniţial, germanii au atacat un front lung de 40 de kilometri. Datorită vastelor câmpuri de mine, concentraţiei mari de artilerie sovietică şi arme anti-tanc din zonă, Armata a 9-a și-a oprit complet ofensiva.

După o săptămână, forţele germane nu au înaintat decât 12 kilometri. Sovieticii au lansat propria ofensivă împotriva Armatei a 9-a şi Armatei a 2-a Panzer în apropiere de Orel. Situaţia a devenit critică în acel moment datorită faptului că Armata a 11-a sovietică a avut posibilitatea să taie frontul german, izolând cele două armate germane. În aceste condiţii, Luftwaffe-ul a intervenit. Acţiunile avioanelor germane au prevenit încercuirea forţelor germane. Generalul Model i-a trimis un mesaj de mulţumire lui von Greim, comandantul Luftwaffe-ului: „intervenţia Luftwaffe-ului a fost decisivă în mod absolut pentru evitarea unui al doilea, şi mai dezastros, Stalingrad”.

Armata a 9-a a fost nevoită să se retragă, rolul ei în această ofensivă încheindu-se. Datorită faptului că blindatele germane nu au fost folosite cu aceeaşi intensitate ca şi în sud, pierderile au fost incomparabil mai mici. Germanii au pierdut în timpul ofensivei doar 143 de vehicule blindate. Totuşi, nu au reuşit să profite de acest lucru. Aceștia nu au putut să împiedice fluxul Armatei Roşii de oameni şi materiale.

În Sud, sovieticii s-au comportat mult mai slab în faţa Armatei a 4-a Panzer. Corpul 2 Panzer SS a atacat primul într-o zonă îngustă, păzită de două regimente de infanterie. Blindatele Armatei a 4-a au forţat spargerea liniilor, astfel că au ajuns la 15 kilometri în spatele liniilor inamice. Din nou, planurile sovietice au jucat un rol important. Spre deosebire de atacul din nord, aici nu au putut dicta sectoarele care vor fi atacate. Acest lucru i-a forţat pe sovietici să îşi împrăştie forţele şi mai mult.

Armatele sovietice de pe Frontul Voronej au dispus de 10 arme anti-tanc per kilometru, intrând puternic în contrast cu Frontul Central. Acolo, concentrarea armelor în sectoarele active era mult mai intensă. Frontul Voronej a fost mai slab și a fost nevoit să înfrunte forţe germane mult mai puternice.

În luptele teribile din această zonă, efectivele de vehicule operaţionale ale lui Hoth au fost reduse de la 865 la 621, în două zile. Locotenentul Schütte a capturat un sat și a suferit apoi pierderi grele, ca urmare a tirului dinainte reglat al artileriei ruseşti. Acesta s-a plâns comandantului său că, „după ce l-am scos pe Ivan din poziţia sa, ar fi trebuit să ne retragem şi să-l lăsăm să radă aşezarea de pe faţa pământului. După aceea am fi putut să înaintăm cu blindatele relativ în siguranţă“.

Germanii au făcut progrese treptate împotriva sovieticilor. Dar, ca şi în nord, zonele de atac au început să se micşoreze până când atacul a fost oprit. Câmpurile de mine şi artileria sovietică au fost din nou factorii decisivi în întârzierea germanilor. Aceste acţiuni au fost vitale. Au întârziat forţele germane îndeajuns de mult, încât trupe proaspete să fie aduse în sectoarele ameninţate.

Pierderile germane în această zonă au fost foarte mari, atât în vieţi omeneşti, cât şi în materiale. Din partea sovieticilor era clar că o eventuală încercare de străpungere a frontului în această zonă trebuia preîntâmpinată. În aceste condiții, Frontul Stepei, aflat în rezervă, a început să se mişte înspre zona sudică. În cadrul acestui grup de armate s-a aflat şi Armata a 5-a Tancuri, precum şi alte armate cu arme combinate.

Flancul sudic german a fost expus în faţa Armatei a 7-a sovietice, deoarece aceasta a trecut râul Donețk. În acest timp, Armata a 5-a Tancuri s-a mutat pe poziţii la est de localitatea Prokhorovka şi a început pregătirile pentru un atac. Astfel, Armata a 5-a a stat faţă în faţă cu Armata a 4-a Panzer şi Corpul al 2-lea Panzer SS. A urmat ceea ce mai târziu s-a numit Bătălia de la Prohorovka. Această încleștare de blindate a fost cea mai sângeroasă din campanie. Rezultatul ei este discutabil. Deși germanii și-au îndeplinit majoritatea obiectivelor tactice din zonă, nu au reușit o străpungere în adăncime a liniilor sovietice.

Atacul a început când Corpul 2 SS a avansat spre Prohorovka în acelaşi timp cu Armata a 5-a sovietică. Trupele SS s-au întâlnit cu sovieticii la vest de localitate, în teren deschis. Jukov a trimis o componentă de elită a armatei sale de blindate de rezervă, cele 793 de tancuri ale Armatei V de Gardă Tancuri, conduse de generalul Pavel Rotmistrov.

Germanii se luptau deja de o săptămână, fiindu-le greu să realimenteze sub tirul ruşilor. Aceștia s-au confruntat cu probleme mecanice, ca urmare a problemelor tehnice ale tancurilor Panther. Ruşii, în schimb, numai ce au intrat în luptă. Ruşii au folosit un singur model de bază pentru producţia de tancuri. Acest lucru însemna că piesele de schimb erau mult mai uşor de găsit. Germanii, în schimb, utilizau cinci modele diferite, de unde şi toate problemele de aprovizionare. La Kursk, multe tancuri Panther nu au mai funcţionat din cauza problemelor de transmisie.

Un uriaş nor de praf s-a ridicat de la sutele de tancuri şi de autotunuri, în momentul în care cele două armate s-au ciocnit frontal la trecerea de cale ferată de la Prohorovka. „Ne-am trezit luptând cu o masă, care părea inepuizabilă, de tancuri inamice“, rememora un martor: „forţa numerică şi puterea ruşilor nu mi-au provocat niciodată o impresie atât de copleşitoare ca în acea zi. Din cauza norilor de praf ridicaţi ne-a fost greu să beneficiem de ajutorul oferit de Luftwaffe şi, în curând, tancurile T-34 ne-au străpuns rezistenţa, împrăştiindu-se ca şobolanii pe întreg câmpul de luptă.“

Tancurile T-34, precum şi unele tancuri KV, aveau nevoie să se angajeze cât mai repede cu putinţă într-o luptă de la mică distanţă. Tancurile germane erau mult mai puternice şi mai masive, mai ales dacă avem în vedere tunul de 88 mm de pe tancul Tiger. Există unele mărturii conform cărora tancurile ruseşti le-au tamponat deliberat pe cele germane. Luftwaffe-ul nu a reuşit să sprijine suficient tancurile în această bătălie distructivă.

Chiar şi după această bătălie, succesul sovietic în sud nu era încă sigur. Forţele germane aflate pe aripa sudică a frontului, deşi extenuate şi deja foarte puţine, au străpuns primele două zone defensive. În acel moment, germanii au crezut că sunt pe punctul de a străpunge şi ultima linie sovietică. În realitate însă, încă cinci zone defensive sovietice mai erau active, deşi nu erau la fel de puternice ca primele două. Apărătorii sovietici au fost slăbiţi, însă numărul lor de rezerve era cu mult mai mare comparativ cu puţinele rezerve de care dispuneau germanii.

Prohorovka a însemnat începutul sfârşitului pentru nazism. Aceasta după ce, anterior, armatele germane au fost respinse la Moscova, apoi înfrânte la Stalingrad. Kurskul, spera OKW-ul, trebuia să fie un punct de cotitură. Numai că, pe câmpul de luptă de la Prohorovka, istoria le-a jucat acestora din urmă o festă. Acest lucru s-a întâmplat deşi sovieticii au pierdut mai mulţi oameni şi mai mult echipament militar decât germanii.

Situaţia de pe frontul de Est s-a schimbat când Aliaţii au invadat Sicilia. Din această cauză, Adolf Hitler a anulat Operaţiunea Zitadelle. Hitler i-a chemat pe generalii Manstein şi Kluge, ordonându-le să pună capăt Operaţiunii Zitadelle. Aliaţii au debarcat în Sicilia, iar o parte a Corpului II SS Panzer a trebuit să fie transferată în Italia imediat. Lucru mai uşor de ordonat decât de efectuat, întrucât, după cum s-a exprimat generalul Mellenthin: „Suntem acum în poziţia omului care a apucat un lup de urechi şi nu mai îndrăzneşte să-i dea drumul“.

Decizia lui Hitler a fost contestată puternic de unii dintre generalii săi. Aceştia au arătat că transferarea corpului de Panzere în Italia dura trei luni, astfel că nu ar influenţa deloc rezultatul bătăliei de acolo. În acest timp, la Kursk, acele Panzere puteau juca un rol vital.

Contraofensiva sovietică de la Orel a schimbat în mod decisiv situaţia. Unităţile Armatei a 9-a germană au trebuit să fie repoziţionate pentru a rezista atacului, în loc să îşi continue propria ofensivă. În partea de sud, pierderile sovieticilor nu le-a permis acestora lansarea unei contraofensive similare, decât mai târziu. Cele două atacuri sovietice au capturat oraşele Orel şi Belgorod, ulterior sovieticii ajungând la Harkov.

Campania a fost un strălucit succes sovietic. Pentru prima oară, o ofensivă majoră a germanilor a fost oprită înainte de străpungerea liniilor de apărare. Germanii, în ciuda avantajului tehnologic faţă de anii precedenţi, nu au reuşit să spargă puternicele poziţii defensive sovietice. Sovieticii au început contraofensiva, împingându-i pe germani în propriile linii defensive de o manieră care a costat scump Wehrmacht-ul.

Din acel moment, pe frontul de est iniţiativa a aparţinut sovieticilor, germanii reacţionând la mişcările acestora pe toată durata viitoarelor conflicte. Mai mult decât atât, de atunci numai sovieticii au avut mijloacele necesare, industriale şi umane, de a duce un război total.

O problemă majoră s-a înregistrat în privinţa tancului de asalt Ferdinand. În concepția germanilor, acesta trebuia să fie una dintre armele decisive pentru câştigarea luptei. Deşi aveau un blindaj foarte gros, aceşti monştri nu erau dotaţi cu mitraliere. Prin urmare, erau lipsiţi de apărare împotriva soldaţilor ruşi. Aceștia se apropiau curajoşi, se căţărau pe tancuri cu aruncătoare de flăcări şi îi ardeau pe cei din interior prin gurile de ventilaţie ale motorului. Guderian a observat că utilizarea tancurilor Ferdinand împotriva infanteriei însemna, în propriile-i cuvinte, să „mergi la vânătoare de prepeliţe cu tunul“.

Operaţiunea Kutuzov a fost asaltul rusesc împotriva buzunarului de la Orel, situat la nordul celui din Kursk. La această operațiune au participat Frontul Briansk al generalului Marian Popov şi Frontul de Vest al generalului Vasili Sokolovski. Pe acestea Jukov le-a ţinut deoparte până la momentul oportun. Operațiunea l-a forţat pe von Kluge să retragă patru divizii din vârful de lance al Armatei a 9-a Panzer. Astfel, a redus şansele de a străpunge frontul rusesc. La o săptămână de la debutul Operaţiunii Zitadelle, Jukov s-a găsit în poziţia de a-l bloca pe Model în nord şi de a încetini înaintarea lui Hoth în sud.

Manstein a considerat că ofensiva trebuia continuată, dar Hitler nu l-a ascultat. Grupul de Armate Sud a fost slăbit din cauza pierderii Diviziei Grossdeutschland, trimisă ca întărire lui Kluge. Astfel, Grupul a fost forţat să revină în punctul iniţial al Operaţiunii Zitadelle. Proaspătul Front Stepa a preluat poziţiile apărate de Frontul Voronej. S-au dat lupte tactice fără un rezultat clar. În această vreme germanii se retrăgeau, iar sovieticii îi împingeau în sud pentru a recuceri Harkovul, oraș pentru care s-a dat a patra bătălie. Manstein a abandonat orașul, împotriva ordinelor lui Hitler și și-a retras forțele către fluviul Nipru.

Cele patru bătălii distincte şi sângeroase, care s-au dat pentru controlul unui singur oraş, subliniază încrâncenarea războiului de pe Frontul de Est. Fronturile Voronej şi Stepa au înregistrat, în momentul căderii finale a Harkovului, peste 250.000 de morţi şi de răniţi. Acest lucru aruncă o lumină clară asupra luptelor ce s-au dat în Sicilia în acea perioadă. Acestea cu totul neînsemnate în comparație cu lupta de la Harkov.

Bătălia de la Kursk a fost prima campanie majoră de pe frontul de Est în care sovieticii au deținut superioritate aeriană. Acest lucru i-a ajutat la oprirea ofensivei Wehrmacht-ului. Avioanele sovietice au bombardat blindatele germane și s-au angajat în lupte aeriene cu avioanele Luftwaffe-ului.

Kurskul a fost prima mare încleştare în care ruşii au fost capabili să adune mai multe avioane decât Luftwaffe-ul. Acest lucru a fost un indicator, precum multe alte aspecte ale bătăliei, al modului în care urma să arate viitorul operaţiunilor de pe Frontul de Est. Armatele Aeriene a II-a şi a XVII-a sovietice au efectuat 19.263 de zboruri din Kursk spre sectorul de sud. Au fost organizate în formaţiuni mult mai numeroase decât până în acel moment.

Operaţiunile partizanilor au afectat grav capacitatea germanilor de a-şi consolida fronturile, chiar înaintea bătăliei de la Kursk. După aceea, lucrurile s-au înrăutăţit mai mult, în ciuda represaliilor extrem de dure ale germanilor împotriva populaţiei locale.

O problemă tot mai stringentă a germanilor a fost aducerea materialului de război în prima linie. Partizanii prosovietici, până atunci aproape ignoraţi de Stavka, au fost ajutaţi cu ofiţeri, ingineri şi experţi în mine. Aceştia au fost paraşutaţi în zonele respective, cu ordinul de a perturba liniile germane de comunicaţie. Fabricile germane şi depozitele regimentelor aflate în interiorul Rusiei erau despărţite de mii de kilometri de cale ferată. Astfel, partizanii au reușit să disloce mari cantităţi de provizii.

Partizanii au inventat instrumente care puteau ajusta ţevile mitralierelor ruseşti la dimensiunile muniţiei germane capturate. În luna iunie, de exemplu, partizanii au aruncat în aer 44 de poduri de cale ferată. Au deteriorat 298 de locomotive şi au perturbat traficul feroviar de 746 ori.

Operațiunea Zitadelle a fost un succes semnificativ pentru Armata Roșie. Datorită faptului că le-a lipsit elementul-surpriză, germanii nu au reușit străpungerea în adâncime a frontului sovietic. De asemenea, concentrarea masivă de oameni și materiale de război a rușilor a contribuit la înfrângerea germanilor.

Rușii au învăţat cum să continue lupta, chiar şi atunci când rândurile le erau străpunse de dispozitivele de panzere. Astfel, germanii au fost forţaţi să adopte tactica Panzerkeil. Aceasta presupunea ca blindatele germane să fie grupate în formă de săgeată. Tancurile cele mai grele, Tiger şi Panther, erau plasate în mijlocul formației, alături de altele, pe aripi. Erau sprijinite de infanterie, de grenade şi de mortiere din spatele centrului dispozitivului de luptă. Ruşii au răspuns acestei tactici cu ceea ce germanii au numit Pakfront. Până la zece tunuri ruseşti, care formau o singură unitate, şi-au concentrat focurile pe un singur tanc.

După ce tancurile germanilor erau scoase din funcţiune, militarilor germani li se ordona să rămână în interiorul tancurilor şi să ofere acoperire pentru restul bătăliei. Efectiv, era o condamnare la moarte pentru aceştia. Tancurile, care le ofereau adăpost, erau bombardate la numai câteva minute după aceea. Acele echipaje Waffen-SS Panzer care au reuşit să iasă imediat afară din tancuri şi-au rupt imediat insigna cu capul de mort de pe uniforme. Niciunul dintre cei care a purtat-o nu a avut privilegiul de a fi luat prizonier. Rușii executau pe loc orice membru al SS-ului care încerca să se predea.

Tunul antitanc rusesc de 76,2 milimetri putea face praf blindajul frontal al unui tanc Tiger doar atunci când îl lovea direct. Lung și subțire, acesta era, totuşi, eficient în cazul tancurilor Panzer. La Kursk a existat o sumedenie de cazuri în care ţinta a putut fi lovită direct. Minele au fost responsabile pentru distrugerea multor tancuri germane.

Performanţa înregistrată de sovietici la Kursk, mai ales în ceea ce priveşte cooperarea dintre diferitele arme, a făcut ca pierderile să fie tolerabile. Succesul a oferit URSS-ului o nouă teorie militară care i-a permis să se gândească la o posibilă victorie finală. Rata pierderilor înregistrate la Kursk a fost doar la jumătate comparativ cu cea din timpul bătăliei pentru Moscova. „Reconstrucţia unei întregi armate noi, pe ruinele celei din 1941“, consideră titratul istoric Richard Overy, „reprezintă cea mai remarcabilă realizare a războiului.“

Numărul uriaş al efectivelor şi al materialului de război implicate în această luptă, precum şi consecinţele sale cruciale, au făcut din Kursk o etapă extrem de importantă. Germanii au avut aproximativ 900.000 de militari, 2.700 de tancuri şi de tunuri autopropulsate, 10.000 de piese de artilerie şi 2.600 de avioane. Rușii au dispus de circa 1,8 milioane de soldaţi, 3.800 de tancuri şi de tunuri autopropulsate, 20.000 de piese de artilerie şi de 2.100 de avioane. Prin urmare, Kurskul îşi merită pe deplin supranumele de cea mai mare bătălie de tancuri din istorie.

În primele două zile de luptă de la Kursk, 40 dintre cele 70 de tancuri Ferdinand au fost distruse. Întrucât nu au reuşit să reducă la tăcere amplasamentele mitralierelor ruseşti, infanteria generalului-locotenent Helmuth Weidling nu a putut nici ea să sprijine tancurile care reuşiseră să spargă frontul. A fost un exemplu clasic de greşeală de calcul care provoacă un dezastru. Tancurile de asalt au trebuit să fie dotate cu mitraliere înainte de a fi trimise în Italia pentru a încerca să oprească debarcările de la Anzio.

Sovieticii au reuşit să-şi combine armatele, să aplice noi tehnici acţiunilor ofensive, să valorifice rapid succesele şi să înveţe cum să învingă Blitzkrieg-ul. În continuare au pierdut mai mulţi militari decât germanii, dar au redus raportul la 3/2. Această proporţie a rămas neschimbată până la sfârşitul războiului. Drept consecinţă, înfrângerea germanilor a devenit, astfel, o chestiune de pierderi de vieţi omeneşti şi de timp. Din acel moment, germanii aveau şi prea puţine efective militare, şi prea puţin timp la dispoziţie. În schimb, ruşii, au dispus, din plin, de ambele.