Mișcarea Husită. Formare, doctrină și grupări
Pe drumul spre război civil, cele 4 articole pragheze sau esența husitismului
autor Alexandru Cristian Enescu, august 2017
Acutizarea criticilor la adresa Bisericii din teritoriile Coroanei Cehe a însemnat și deplasarea situației, încet-încet, pe un drum fără întoarcere. Asemenea unor evenimente din istoria contemporană, unui mesaj sau mișcări inițiale cu scop precis, i se atașează pe parcurs o serie de elemente sociale cu revendicări proprii, unele dintre ele dintre cele mai exotice pentru contemporanii momentului. În acest mod s-au petrecut lucrurile și cu Mișcarea Husită. După arderea pe rug a inițiatorului mișcării, Jan Hus - în urma Conciliului de la Konstanz - s-a trasat o linie tot mai clară de demarcație între adepții reformei husite a Bisericii (cehi și germani) și partizanii tradiției catolice și ai Bisericii. Până la război civil nu a mai fost nevoie decât de o scânteie și un pas.

Urmând și dezvoltând ideile reformatorului englez John Wycliff, Jan Hus și discipolii săi de la Praga au sintetizat ceea ce a rămas cunoscut sub numele de „cele 4 articole pragheze”. Acestea marcau esența reformei husite. În ele erau cuprinse revendicările husitismului și modificările pe care husiții le considerau necesare pentru revenirea Bisericii la principiile biblice și a reașezării societății contemporane lor pe aceste fundații. În funcție de cât de mult au dorit să fie „împinse” spre extrem aceste „revendicări” din articole pragheze, husiții s-au poziționat pe o verticală a gradației, de la moderați la radicali. Radicalii au adăugat „crezului” inițial, pe parcursul anilor, o serie întreagă de alte revendicări de natură socială și economică. Singurul articol unanim acceptat din cele 4, și care îi unea pe husiți, era cel legat de folosirea potirului pentru împărtășanie - sub ambele specii - și pentru laici, nu doar pentru cler, ca până atunci.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Situația socială în care se găsea Coroana Cehă la debutul secolului al XV-lea - mai precis, pagubele produse de epidemiile de ciumă- au întărit convingerea contemporanilor învățați că singura salvare a situației era reîntoarcerea la modul de viață bazat pe principiile creștine. Aproape unanim, aceștia au identificat în Biserică și luxul clerului drept „vinovatul” principal pentru situația în care se afla populația regatului ceh. În opinia lor, Biserica abdicase de la preceptele biblice și, prin urmare, Dumnezeu a ales să-i pedepsească până ordinea legii divine era restabilită în regatul terestru.

Pentru contemporanii cehi de la începutul secolului al XV-lea, motivul principal al situației grele sociale în care se afla regatul era reprezentat de abandonul modelului apostolic al vieții creștine de către Biserică. Luxul clerului și bogăția afișată de Biserică prin proprietățile deținute au indus ideea că „biserica trebuie să revină cât mai repede la misiunea ei inițială, să propage idealurile legii divine și să trăiască conform preceptelor biblice. Iar odată îndeplinite aceste condiții, putea fi reînoită ordinea internă a întregii societăți. Aceasta nu era o rețetă nouă deoarece prelații ecleziaști și vocile critice ale situației sociale date făcuseră propuneri asemănătoare de-a lungul întregului ev mediu fără să se bucure de o atenție deosebită”. (Vratislav Vanicek)

Epidemiile de ciumă de la finalul secolului al XIV-lea, cu crizele sociale și șocurile economice produse, au fost interpretate de către învățații contemporani drept pedepse divine față de modul de viață decadent al contemporanilor. Aceștia au identificat în luxul și bogăția clerului drept principalele greșeli ale instituției organizate de Dumnezeu pe pâmânt- Biserica- de unde și pedeapsa „administrată” de Dumnezeu oamenilor pentru abandonarea principiilor creștine ale existenței.

Unul dintre liderii grupului atașat Universității din Praga care susținea nevoia de reformare a Bisericii de la începutul secolului al XV-lea a fost profesorul Jan Hus. Ideile acestuia au devenit centrale în mișcarea care s-a declanșat ulterior și care a degenerat în conflict civil vreme de două decenii: războaiele husite. Născut la Husince în jurul anului 1370, Jan Hus a căpătat o din ce în ce mai mare notorietate prin discursurile pe care le ținea în Capela Betlem din capitala regatului ceh, Praga.

Universitatea pragheză de la începutul secolului al XV-lea a fost mediul în care s-a discutat despre problemele sociale din teritoriile Coroanei Cehe și nevoia de reformare a Bisericii. Port-drapelul discuțiilor despre corijarea greșelilor acesteia- luxul și dezinteresul, în parte, al clerului pentru îndatoririle misionare - a fost facultatea de arte a universității, constituită în mare parte din studenți și profesori cehi. Curând ideile discutate în cercurile intelectuale au pătruns și în spațiul urban al cetății, al capitalei Praga.

Grupul reformator din capitala Coroanei Cehe, Praga, de la începutul secolului al XV-lea era format din Jan Hus - profesor la universitatea din oraș -, Jakoubek din Stribro, filozoful Jeronym din Praga, Kristan din Prachatice, juristul Jan din Jesenice și Jan din Jicin. Acestui grup care cerea reformarea Bisericii prin readucerea ei la modelul apostolic și eliminarea luxului din rândul clerului i s-au alăturat și elevi - discipoli ai maestrului Hus: Jan Pribram, Petr din Mladonovice și Jan Rokycana.

În jurul profesorului de la Universitatea din Praga - Jan Hus - s-au strâns o serie de profesori, alături de unii studenți de la aceeași universitate. În linii generale, cererile de reformare a Bisericii pe care le clamau cuprindeau în esență revenirea Bisericii la principiile biblice. Ei doreau ca Biserica și clerul său să se întoarcă la preceptele biblice, la misiunea primară a Bisericii în acord cu ideea de salvare și mântuire a societății. Legea divină și Noul Testament trebuiau să fie normele după care trebuia să se conducă societatea cehă.

Grupul condus de Jan Hus din Praga care cerea reformarea Bisericii la începutul secolului al XV-lea era conștient - cel puțin, liderul acestuia- că era destul de improbabil și dificil de a readuce clerul romano-catolic și Biserica la preceptele creștine primare. Dincolo de problemele luxului și ale bogățiilor acumulate, incompatibile cu principiile creștine, rămânea deschisă problema puternicei ancorări în vârful puterii politice a conducătorilor Bisericii. Iar acest lucru venea deja pe un trend de câteva sute de ani.

Reformatorul ceh din secolul al XV-lea, Jan Hus, aderase la ideile de reformare a Bisericii susținute în secolul anterior de englezul John Wycliff. Ideile acestuia de deposedare a Bisericii de bunuri și aducerea ei la misiunea ei primară spirituală s-a bucurat de sprijinul, inițial tacit, al regelui Vaclav al IV-lea, date fiind „rundele” de dispută anterioare dintre acesta și arhiepiscopul de Praga. Această formă de secularizare propusă de Wycliff și îmbrățișată acum de Jan Hus intra pe un teren periculos. „Problema consta însă în faptul că biserica romano-catolică considera părerile lui Wycliff eretice astfel încât grupul lui Hus pășea pe o pojghiță de gheață, riscând să intre în conflict cu curia papală[...]Între timp, prelații ecleziaști erau preocupați de urmările dramatice ale schismei papale care după gânditorii reformatori erau un semn clar al decăderii bisericii și probau necesitatea corectării ei”.(Vratislav Vanicek)

Jan Hus și ideile lui de reformare a Bisericii de la începutul secolului al XV-lea s-au înscris într-o linie mai generală a reformatorilor religioși medievali care au apărut în diferite regate ale Europei. Nu trebuie să cădem în capcana istoriografiei marxist-pozitiviste care identifica în Jan Hus un revoluționar al timpului său. Acesta era doar un catolic sincer care dorea reformarea Bisericii și care privea, în acest sens, către tradiții, nu către viitor. „În practică, aceasta însemna mai ales adoptarea modelului și a principiilor lui Cristos care fuseseră anunțate de apostoli și după care se conducea biserica primordială”. (Vratislav Vanicek)

Profesorul praghez Jan Hus a constituit punctul de atracție pentru intelectualii vremii din capitala Coroanei Cehe - Praga - care doreau o reformare autentică a Bisericii. Acest grup reformator, întărit și cu unii discipoli ai maestrului Hus de la universitatea pragheză, și-a făcut auzită vocea în capitala regală tot mai intens. În linii generale, grupul reformator condus de Jan Hus dorea respectarea preceptelor biblice de către Biserică, cea chemată să vegheze la buna funcționare a universului creștin.

Grupul reformator al lui Jan Hus predica în capitala pragheză, la începutul secolului al XV-lea, reîntorcerea Bisericii la Biblie și la misiunea ei primară de organizare a societății creștine, de mântuire și salvare a ei. Scriptura, Noul Testament și „cuvântul Domnului cuprins în el reprezentau autoritatea supremă și norma vieții pământești cotidiene care era superioară tuturor legilor și relațiilor umane (prin urmare, imperfecte)”. (Vratislav Vanicek)

În încercarea de a-și face auzită vocea asupra necesității reformării Bisericii în capitala regatului ceh - Praga-, Jan Hus a apelat la ideile similare dezvoltate deja (în secolul al XIV) în Regatul Angliei, de John Wycliff. Pătrunderea acestor idei în Coroana Cehă a fost facilitată pe filiera Annei, fiica fostului rege Carol al IV-lea, care era soția regelui englez Richard al II-lea. În esență, Wycliff susținuse intervenția statului în corijarea Bisericii, scoaterea ei de sub orice influență laică, deposedarea de bunuri și readucerea ei la misiunea spirituală primară. „[...] Legătura neprevăzută dintre Anglia și îndepărtata Pragă; două părți ale Europei fără legături naturale a apărut prin căsătoria din 1382 a fiicei împăratului Sfântului Imperiu, Carol al IV-lea, Anna de Boemia, cu regele englez Richard al II-lea. [...] Hus a ținut o serie de predici din ce în ce mai fățișe, iar atacurile sale la adresa Bisericii se asemănau cu cele ale lui Wycliff, ușor de conectat cu politica momentului: nobilimea cehă ajunsese să respingă ceea ce considera amestesc al autorităților Bisericii în treburile sale”. (Diarmaid MacCulloch)

Filozofia lui Jan Hus din secolul al XV-lea, care urma filiera expusă de reformatorul englez din secolul trecut- John Wycliff-, avea la bază concepțiile platoniene adaptate și preluate de creștinismul primar. Potrivit acestora, împărăția lui Dumnezeu reprezenta lumea perfectă iar cea terestră trebuia să se străduiască să îndeplinească pe pământ perfecțiunea cerească. Această contradicție dintre cele două lumi a reprezentat, potrivit istoriografiei, idealul pe care grupul reformator din Praga l-a „aruncat” în luptă.

Imaginea reformatorului ceh Jan Hus trebuie înțeleasă în contextul - și numai în acest fel - secolului al XV-lea. Ideile vehiculate de acesta, care au dus - prin denaturarea lor - la declanșarea războaielor husite, au fost studiate de istorici, ajungându-se chiar la denumirea unei ramuri a istoriografiei cehe sub acest nume: husitologie. Epoca romantic-națională i-a denaturat imaginea lui Jan Hus înspre cea a unui lider în lupta cehilor împotriva etnicilor germani din regatul ceh. De fapt, acesta era un simplu catolic onest care dorea reformare Bisericii.

Epoca reformatorului ceh Jan Hus precum și evenimentele grupate în jurul mișcării husite, a războaielor husite, au fost studiate și grupate de cercetarea istorică sub numele unui segment aparte de cercetare, numit husitologie. În funcție de contextul istoric în care s-a scris despre Jan Hus, imaginea lui a fost puternic poluată. Istoricii din epoca romantic-națională - sec XIX - vedeau în Hus un lider al mișcării naționale a cehilor împotriva etnicilor germani din regat iar istoriografia marxistă așeza eticheta de revoluționar peste numele lui Jan Hus. Ambele concepte depășesc epoca și nu au nimic de-a face cu rațiunile și motivele de acțiune ale reformatorului ceh. „Ar fi însă o mare greșeală, dacă l-am considera pe Hus un revoluționar în sensul de astăzi al cuvântului; prin concepțiile și activitatea sa, el a făcut parte mai degrabă din rândul marilor reformatori ai bisericii. Hus se considera un catolic onest care nu dorea altceva decât să elimine relele existente. La fel ca orice creștin adevărat, el se simțea solidar cu oamenii sărmani, umiliți și lipsiți de putere, ceea ce nu însemna că dorea să schimbe fundamental sistemul social existent”. (Vratislav Vanicek)

Moralitatea absolută promovată de reformatorul ceh din secolul al XV-lea, Jan Hus, nu se putea întâlni cu realitatea contemporană, iar ea intra în contradicție cu cele mai concrete aspecte ale cotidianului. Imposibilitatea îndeplinirii acestui deziderat și a acumulării tensiunii dintre utopia moralității absolute și realitatea directă a dus la abandonarea ușor, după moartea lui Jan Hus, a acestui principiu de către urmașii acestuia. „În concepția sa [a lui Jan Hus-n.n] legea divină reprezenta în primul rând o categorie morală. Desigur, întotdeauna efortul de a aplica moralitatea absolută în viața cotidiană se confrunta cu realitatea, mai ales cu nevoile concrete ale societății și individului. În plus, societatea, în ansamblul ei nu este și nu va fi niciodată de acord cu modul de percepere a principiilor morale. Iar viața însăși este atât de pestriță și neomogenă încât nu poate fi încadrată în normele ideale visate. Acest lucru a fost valabil și în secolul 15. Învățăturile lui Jan Hus și a discipolilor săi nu a condus în mod legitim la biruința concepției creștine despre dragoste, adevăr și bine, la refacera condițiilor presupus ideale din vremea bisericii apostolice și la apropiere

Trebuie să menționăm faptul că reformatorul ceh Jan Hus se numea pe sine drept un catolic onest și în niciun caz nu dorea să schimbe ordinea socială printr-o revoluție. Acest termen i-a fost străin iar istoriografia modernă a încercat să îi atribuie roluri pe care el nu le-a accesat niciodată. În cuvintele lui Hus: „Spero, ex dei Gratia, quod sum Christianus ex integro, a fide non devians, et quod potius vellem pati dirae mortis supplicium, quam aliquid vellem praeter fidem assesere, vel transgredi mandata Domini Jesu Christi”. (Sper, prin grația lui Dumnezeu că sunt un adevărat creștin ce nu deviază de la credință și că mai degrabă aș suferi pedeapsa unei teribile morți decât să-mi doresc să afirm orice altceva în afara credinței sau în afara comandamentului Domnului nostru, Isus Christos)”. (Jan Hus, De ecclesia/David S. Schaff-editor)

Prin ideile pe care le predica despre reformarea Bisericii în Praga secolului al XV-lea Jan Hus s-a înscris în seria reformatorilor medievali care doreau să reașeze societatea contemporană în acord cu principiile creștine de la care Biserica abdicase. Sensul de revoluție - revoluționar pentru Evul Mediu, pe care unele cercetări istorice îl folosesc- în cazul lui Jan Hus, de asemenea- este de factură modernă și nu este adecvat folosirii pentru perioada amintită. Hus nu dorea schimbarea prin revoluție a sistemului social existent.

Unul din principiile de bază ale gândirii reformatorului ceh din secolul al XV-lea - Jan Hus - se înscria într-o serie mai largă a reformatorilor religioși medievali: ideea de intrare a omenirii în faza finală, cea a sosirii Anticristului. Recurența acestei idei, una prezentă și astăzi în unele zone creștine și nu numai - ISIS revendică aceeași sosire a „Anticristului” ce urmărește dezintegrarea islamului - a devenit atunci leitmotivul mișcării husite. El a validat necesitatea de reformare a Bisericii și de salvare a idealurilor creștine amenințate de sosirea Anticristului.

Reformatorul ceh Jan Hus a fost portretizat de către istoriografia marxist-pozitivistă a secolului al XX-lea - în mod fals - drept un exponent al luptei de clasă. Trebuie să ne ferim de amestecarea unei ideologii politice moderne în înțelegerea istoriei medievale și „poluarea” acesteia. Perspectiva marxistă asupra acțiunilor lui Jan Hus a mers pe ideea luptei de clasă dintre săraci și bogați ca „timp zero” al istoriei, definind prin „perioada prehusită” drept un timp pre-revoluționar, cel de pregătire a armelor și discursurilor.

Elementul central al teoriei de reformare a Bisericii susținute de Jan Hus în secolul al XV-lea a avut la bază ideea potrivit căreia supusul nu mai era în mod necesar dator stăpânului, atâta timp cât ultimul abandona principiile creștine de organizare ale societății și a legilor divine. Raportarea supremă a omului de rând trebuia să fie la imaginea lui Cristos - împăratul. „Prin așezarea legii divine asupra tuturor legilor omenești, el a creat învățătura despre un stăpân nepărtinitor (supusul nu trebuia să asculte de stăpân, dacă acesta trăia într-un păcat evident) și prin decretarea lui Cristos drept autoritate judiciară supremă, el a grăbit momentul care avea să zguduie întreaga societate”. (Vratislav Vanicek)

Adepții Mișcării Husite de reformare a Bisericii din secolul al XV-lea și-au construit ideile în jurul celor derivate de maestrul Jan Hus, exponentul mișcării după care aceasta a fost numită. Discipolii acestuia nu înțelegeau în același sens expresia legii divine pe pământ și, contrar maestrului Hus, ei nu vedeau realizabilă îndeplinirea ideii de moralitate absolută în realitatea cotidiană. În primele două decenii ale secolului al XV-lea, în urma discuțiilor de la Universitatea pragheză și din spațiul capitalei Praga, mișcarea husită și-a sintetizat punctele de reformare religioasă a Bisericii sub numele de „cele patru articole pragheze”.

Punctul central al tezelor husite de reformare religioasă a Bisericii și cel care era unanim aprobat în rândul acestora era legat de potirul utilizat în liturghia romano - catolică de acordare a împărtășaniei. Ei susțineau folosirea acestuia în ambele chipuri - sub utraque specie - sub ambele specii -, adică atât pentru cler, cât și pentru laici. Utraquiști a fost încă un nume folosit pentru adepții mișcării husite. Pasajul următor explică esența tezei potirului formulat de husiți: „Dacă în evul mediu dezvoltat biserica romano-catolică a păstrat obiceiul ca la liturghie numai preotul să se împărtășească cu azimă sfințită și vin, ca trupul și sângele lui Cristos, în timp ce restul credincioșilor primeau numai anafură, husiții au consfințit drepturi egale pentru toți participanții la liturghie. Aceasta era o dovadă concretă a teoriei lor potrivit căreia toți credincioșii erau egali în fața lui Dumnezeu, fără deosebire de poziția lor socială. Obligația împărtășirii în cele două feluri care după concepția husită era necesară pentru mântuirea sufletului omenesc a fost impusă de Jakoubek din Stribro”. (Vratislav Vanicek)

Mișcarea Husită și-a definitivat și sintetizat în primele decenii ale secolului al XV-lea ideile de reformare a Bisericii, cunoscute sub numele de „cele patru articole pragheze”. Unul dintre ele - și totodată piesa unificatoare a husiților - a fost importanța potirului de împărtășanie a cuminecăturii. Potirul în limba latină era denumit „calix” iar adepții husiți erau denumiți, din acest motiv, și calixtini.

Mișcarea husită de reformare a Bisericii susținea folosirea potirului de împărtășanie cu azimă și vin, în egală măsură, atât pentru preoți cât și pentru laici. Ei respingeau metoda utilizată până atunci - doar pentru cler - întemeindu-și argumentul pe egalitatea în fața lui Dumnezeu, cât și pe faptul că în Biserica primordială era utilizată împărtășirea „sub ambele specii”, cler și laic. Prima utilizare a potirului pentru împărtășania cu azimă sfințită și vin pentru laici - în contextul mișcării husite - a fost săvârșită în 1414, la biserica Sf Martin din Praga.

Al doilea articol din cele 4 centrale ale tezelor husite era legat de „păcatele de moarte”. Husiții suțineau pedepsirea fără echivoc a crimelor contrare legii divine. Al treilea articol cerea libertatea de propăvăduire religioasă a înțelesului husiților asupra liturghiei și oficierii acesteia, într-un cuvânt, a libertății cuvântului Domnului. Al 4-lea articol a atacat frontal poziția Bisericii, ceea ce a dus la escaladarea tensiunii și la izbucnirea violentă de mai târziu. Husiții susțineau în cel de-al 4-lea articol praghez că „preoții nu puteau să aibă o viață de domn în lumea laică. Dacă ar fi să traducem această metaforă în limbajul actual, ne-am da seama că articolul interzicea clerului să posede averi sub formă de terenuri și să intervină în problemele care nu aveau legătură directă cu credința”. (Vratislav Vanicek)

Trebuie să menționăm faptul că tezele mișcării husite identificau în persoana papei imaginea Anticristului. Jan Hus contestase viața Pontifului Roman, cu accentele lui politice de lider secular, din ultimele secole. Atacurile lui Hus împotriva tendințelor temporale ale Papalității au fost însușite de adepții miscării husite, iar în contraponderea puterii papale Hus indica cuvântul Scripturii și ale Crezului Apostolilor, canoanele Bisericii fiind, în opinia lui, humanistas excogitatae- creații ale omului.

Alături de Jan Hus existau în capitala Coroanei Cehe, Praga, și alți predicatori care cereau reformarea Bisericii și identificau în Episcopul Romei, Anticristul. „Chiar și la Praga, la sfârșitul secolului al XIV-lea și începutul celui de-al XV-lea, Jakubek și Nicolaus din Dresda popularizează ideea că Anticrist este însuși papa” (Jean Delumeau)

Trebuie să menționăm faptul că, dincolo de aspectele morale ale reformării Bisericii și a membrilor clerului catolic, în panoplia de motive de reformare vehiculate de cehul Jan Hus existau și concrete neajunsuri contemporane, în desfășurare de câteva decenii. Ele erau legate de statutul de profesor și doctor în teologie care erau acum amenințate. Altfel spus „[...] Hus a fost martorul și interpretul acestei neliniști efervescente. Ca profesor universitar, el aparținea, desigur, elitei preoțești care îl sfătuia pe arhiepiscop. Dar, generația asta, pe drept sau pe nedrept, se simțea amenințată: mai puțin siguri de știința și poziția lor academică decât doctorii în teologie mai în vârstă, lipsiți de privilegii și de prestigiul colegilor lor juriști, expuși concurenței fraților mendicanți, dezgustați de obligația de a-și împărți funcțiile și veniturile cu profesorii străini, Hus și prietenii săi erau gata să-și folosească competențele în serviciul criticii ordinii stabilite”. (Olivier Marine)

Adepții celor „patru articole pragheze” care reprezentau tezele centrale ale mișcării husite de reformare a Bisericii din Regatul ceh al secolului XV și-au imaginat, în mod greșit, că acestea vor fi adoptate și acceptate fără nicio problemă de către lumea creștină. Însă mesajul lor nu s-a impus în totalitate nici măcar în Țările Coroanei Cehe și, cu atât mai puțin, în exteriorul acestora. Nu toți etnicii germani și cehi au aderat la misiunea de reformare a Bisericii - mesianică din perspectiva husiților -, ceea ce a dus la o profundă divizare socială.

Biserica, cea împotriva căreia se îndrepta mesajul reformator al lui Jan Hus și al adepților săi, era cea care identifica în mod direct în tezele lui, erezia și abaterea de la unicitatea, adevărurile și, mai ales, de la unitatea Bisericii. „Cel mai grav pericol la adresa unității «unicei și adevăratei credințe» în veacurile al XIV-lea și al XV-lea se datora pierderii unicității în «Biserica una și adevărată», dat fiind că cele două erau percepute ca inseparabile. Preocuparea din ce în ce mai intensă privind unitatea Bisericii era totodată o dorință de a păstra – sau de a reface - «unitatea credinței prin care se înțelegea unitatea doctrinei». Aceasta era adevărata credință catolică, una și aceeași pretutindeni. A fi catolic însemna a avea credință explicită, dar și implicită: credință implicită în autoritatea universală a Scripturii și a Bisericii, dar și credință explicită în adevărurile Scripturii și ale Bisericii mărturisite în Crezul apostolilor”. (Jaroslav Pelikan)

Lumea creștină occidentală nu a aderat la tezele de reformare a Bisericii promovate de mișcarea husită din Coroana Cehă de la începutul secolului al XV-lea. Acest fenomen a rămas, în imaginea contemporanilor europeni, un fenomen specific teritoriilor cehe. În sens invers, această atitudine a tăiat orice speranță de ajutor din exterior pentru mișcarea husită și a certificat izolarea acestora.

Mesajul de reformare a Bisericii promovat de către husiți nu s-a făcut auzit în întregul regat ceh. În Silezia, etnicii germani, spre exemplu, în marea lor majoritate, nu au cuplat la mesajul husit. Orașele din Moravia (Brno, Znojmo, Olomouc) au stat în general, și ele, departe de mișcarea husită. Etnicii germani s-au raliat, în mare măsură, împotriva mișcării cehe husite, dar nu din considerente naționale - cum greșit s-a afirmat -, ci pentru a contracara elita cehă care amenința de câteva decenii preeminența administrativă a germanilor.

Jan Hus și discipolii săi din Regatul ceh al secolului al XV-lea care promovau nevoia de reformare a Bisericii se înscriau într-un trend mai larg european. Însă modelul promovat de către husiți a fost cel mai radical prin autopretenția de misiune mesianică pe care husiții ar fi avut-o. Reformarea Bisericii ar fi însemnat, în opinia lor, și readucerea păcii sociale prin repunerea societății sub principiile legii divinei și ale preceptelor creștine. „Husiți erau convinși că tocmai ei primiseră de la Dumnezeu grația specială de a cunoaște unica și adevărata explicație a legii divine pe care aveau obligația să o aducă la cunoștința întregii lumi. Sentimentul de a fi mântuitori (mesianic) era direct legat de dezvoltarea conștiinței de sine a cehilor în timpul domniei lui Carol IV, de dezvoltarea rapidă a culturii în secolul 14 și de un profund sentiment religios”. (Vratislav Vanicek)

În deceniile de la începutul secolului al XV-lea, în care mișcarea husită își definea tezele de reformare a Bisericii, Coroana Cehă era locul de refugiu al unor proscriși și eretici catalogați de Biserică. De exemplu, sectele eretice din sudul regatului au ieșit din ilegalitate în momentul în care mișcarea husită a preluat capitala regatului, Praga. În sens invers, ideile lor au contaminat gândirea unor membrii ai mișcării husite, motive ce au cauzat sciziuni în rândul acesteia. Eretici din Franța și un Petr Payne - adept al reformatorului John Wycliff - își găsiseră, de asemenea, refugiul în Coroana Cehă.

Ideile de reformare ale Bisericii lansate de către mișcarea husită nu și-au croit drum înspre toți locuitorii cehi ai regatului. „O linie despărțitoare a existat chiar și în sânul populației vorbitoare de limba cehă, deoarece nu toți cehii s-au identificat cu concepția husită privind corijarea creștinismului. Pur și simplu unii dintre ei nu au reușit, nu au vrut sau nu au putut renunța la obiceiurile lor și au continuat să perceapă instituțiile bisericii romano-catolice ca o autoritate. Apartenența la o anumită pătură sau grup social nu era decisivă. În taberele husiților și ale catolicilor aflate în conflict s-au angajat reprezentanții nobilimii, micii nobili, orășenii, clericii, țăranii, populația nesedentară și detractorii. Husitismul nu poate fi considerat o formă de luptă de clasă, deși nu se poate tăgădui că mulți indivizi au adoptat potirul, în speranța că își vor îmbunătăți poziția socială. În rest, evul mediu nu a cunoscut noțiunea de clasă socială”. (Vratislav Vanicek)

Cei care se împotriveau mișcării de reformare a Bisericii - mișcare derivată din ideile lui Jan Hus - din teritoriile Coroanei Cehe, se refereau la aceștia sub peiorativul husiți. În schimb, husiții se identificau între ei cu apelativul „Cehi, frați și surori credincioși” și „luptătorii Domnului”. O parte dintre ideile husiților au ajuns prin intermediul cântecelor în înțelegerea oamenilor obișnuiți, semi sau deloc alfabetizați. Acest fenomen a ajutat la crearea adeziunii față de mișcarea husită în mediul rural.

Ideile vehiculate de reformatorul Jan Hus depășiseră spațiul primar, cel al Universității din Praga, și erau deja cunoscute în capitala regatului ceh. Chiar și arhiepiscopul de Praga de la începutul secolului al XV-lea, Zbynek Zajic din Hazmburg, a cuplat la ideile lui Jan Hus. Una dintre ideile mișcării husite - cea de eliminare a clerului din deciziile politice - era în mod evident pe placul nobilimii care, în parte, s-a raliat ideilor husite. Regele Vaclav al IV-lea a intervenit în tensiunea dintre profesorii cehi și germani de la universitatea pragheză.

În debutul secolului al XV-lea a apărut un moment de acalmie în disputele politice din Regatul Coroanei Cehe. Vaclav al IV-lea a fost eliberat din captivitatea vieneză și s-a întors la Praga unde a reluat tronul. Ideile adepților mișcării husite de reformare a Bisericii depășiseră între timp locul de origine - universitatea pragheză - și își croiau loc în spațiul urban al capitalei. Chiar și arhiepiscopul de Praga, Zbynek Zajic din Hazmburg, a cuplat la ideile husiților.

Profesorii cehi de la universitatea pragheză, adepți ai ideilor husite de reformare a Bisericii, au intrat în conflict cu cei germani din cauza concepțiilor filozofice diferite asupra organizării societății. Profesorii germani au denunțat la Oficiul Petrin- curia papală- faptul că grupul ceh din universitatea pragheză era adeptul ereziilor lui John Wycliff, reformatorul englez din secolul al XIV-lea, ale cărui scrieri Biserica le condamnase drept erezii. Contextul politic din Praga s-a tensionat. „În această situație, arhiepiscopul Zajic s-a speriat, a cedat în fața presiunii Romei și a rupt alianța liniștită cu regele și cu Hus”. (Vratislav Vanicek)

Plângerea depusă la curia papală de către profesorii germani de la Universitatea din Praga potrivit cărora grupul ceh husit era suspect de viziuni eretice la adresa Bisericii l-a nemulțumit pe regele Vaclav al IV-lea. Acesta a ripostat și, drept pedeapsă, a reconfigurat componența consiliului din Stare Mesto - orașul vechi -, numind pentru prima dată o majoritate cehă în detrimentul consilierilor germani.

Nemulțumit de acțiunea profesorilor germani de la Universitatea din Praga care s-au plâns Sfântului Scaun de colegii lor cehi, regele Vaclav al IV-lea prin două măsuri succesive s-a îndreptat împotriva acestora. După ce i-a trecut în minoritate în componența consiliului urban în detrimentul cehilor din Stare Mesto - cetatea Pragăi - regele a plusat. „[...]Vaclav IV a emis «Decretul de la Kutna Hora», prin care a schimbat numărul de voturi la Universitatea din Praga, astfel încât «poporul» ceh a obținut trei voturi, iar reprezentanții «popoarelor» străine doar unul singur. Ținta și consecința acestei măsuri au fost evidente: grupul reformator al lui Hus a obținut controlul asupra întregii universității”. (Vratislav Vanicek)

Atunci când regele Vaclav al IV-lea a intervenit în conflictul din universitatea pragheză dintre profesorii și studenții germani și cei cehi atmosfera politică s-a deteriorat. Regele s-a plasat de partea aripii cehe, în schimb, arhiepiscopul de Praga, Zajic - liderul onorific al universității - s-a situat de partea corpului german de profesori și studenți. Situația s-a „internaționalizat” în momentul în care cele două părți s-au plasat pe poziții opuse față de problema schismei papale.

Cele două intervenții succesive ale regelui Vaclav al IV-lea în disputa dintre profesorii germani și cehi de la Universitatea din Praga în privința reformei Bisericii a căpătat o turnură politică internațională în momentul în care arhiepiscopul de Praga și corpul profesoral german s-au amestecat în complicata schismă papală. Aceasta era în desfășurare în Occident de mai multe decenii: un papă ales canonic și un antipapă conduceau în același timp Biserica. Regele ceh se situa de partea papei ales la Pisa, sperând în acest fel să își recapete coroana imperială și susținea mișcarea husită cehă de reformare a Bisericii.

Atunci când regele Coroanei Cehe, Vaclav al IV-lea, a emis Decretul de la Kutna Hora prin care a oferit superioritatea de voturi în Universitatea din Praga profesorilor cehi adepți ai reformei husite în detrimentul celor germani, cei din urmă au protestat părăsind capitala Praga. „Pedagogii și studenții germani s-au considerat înșelați deoarece își păstraseră superioritatea numerică la universitatea din Praga. În semn de protest ei au părăsit orașul și s-au stabilit la universitățile mai vechi din imperiu sau la nou înființata universitate de la Leipzig. Plecarea celor câteva sute de profesori străini și studenți a reprezentat o cotitură în istoria universității pragheze care, dintr-o instituție supranațională, s-a transformat în prima instituție de învățământ superior națională din Europa și a început să piardă contactul cu lumea”. (Vratislav Vanicek)

După episodul părăsirii Pragăi de către profesorii și studenții germani aflați în conflict deschis cu aripa cehă husită adeptă a reformei Bisericii, regele Coroanei - Vaclav al IV-lea- l-a sprijinit pe Jan Hus în mod deschis. Situația s-a schimbat după anul 1412 în contextul unor evenimente care s-au soldat cu primele victime în războiul care avea să înceapă și să erupă vreme de două decenii în teritoriile Coroanei Cehe.

Părăsirea Pragăi de către profesorii și studenții germani de la universitatea din capitala regatului ceh, aflați în conflict cu profesorii cehi adepți ai ideilor lui Jan Hus și care susțineau reformarea Bisericii, nu a atenuat situația politică. Regele Vaclav al IV-lea era inițial de partea grupării husite dar după câteva acțiuni anterioare, s-a pus în expectativă. Atmosfera s-a tensionat în momentul în care arhiepiscopul Zajic a dat foc unor lucrări de-ale lui John Wycliff, unul dintre „sursele” mișcării husite. Indignată, majoritatea husită din capitală i-a cerut acestuia să părăsească dieceza. Arhiepiscopul s-a refugiat la Bratislava.

Biserica practica în teritoriile Coroanei Cehe, și nu numai, vinderea indulgențelor. Practic, în schimbul unor sume de bani, cei care doreau obțineau o „hârtie” prin care erau absolviți de păcate. Regele Vaclav al IV-lea primea o parte din banii colectați de Biserică, prin urmare, procedeul nu îl deranja. Pentru Jan Hus acesta era de neimaginat și șocant. În predicile lui din Capela Betlem din Stare Mesto, profesorul a criticat deschis aceste procedee, moment în care regele, deși îl simpatiza pe Hus, a decis să-i retragă protecția.

Jan Hus și adepții săi au criticau puternic Biserica pentru practica vinderii indulgențelor către oameni - iertarea de păcate contra unor sume de bani. Ca urmare a acestui fapt s-au înregistrat primele victime ale conflictului care se amorsa dintre husiți reformatori și adepții păstrării ordinii existente. „Întrucât primea o cotă parte din profiturile realizate din acest tip de comerț, Vaclav IV era de acord cu el. În ciuda protestelor opiniei publice, consilierii municipali din Stare Mesto, mai ales cehi, au dispus chiar executarea a trei tineri care criticaseră vânzarea de indulgențe. Aceasta a fost prima vărsare de sânge în numele idealurilor reformei. Incidentul tragic a slăbit în mod legitim relațiile dintre Hus și Vaclav IV, deși nici chiar mai târziu regele nu a intervenit practic împotriva acestui curent reformator. El și-a înăbușit simpatia evidentă față de Hus din alt motiv și anume din cauză că în toată Europa se răspândise vestea că domnitorul ceh sprijină ereticii”. (Vratislav Vanicek)

Predicile susținute de maestrul Jan Hus în Praga, prin care înfiera comportamentul clerului și atitudinea mai mult decât îngăduitoare a Bisericii față de derapaje, vânzarea de indulgențe și nevoia de reformă a Bisericii, l-au transformat într-un indezirabil. Curând, Biserica a pronunțat interdictul asupra lui - Hus nu mai avea voie să țină predici și slujbe religioase - și a părăsit Praga. Cum regele Vaclav al IV-lea, din calcule politice, nu i-a mai asigurat protecția, nobilii moravi s-au plasat de partea lui.

Biserica a proclamat interdictul asupra lui Jan Hus ca urmare a criticilor severe aduse acesteia și a ideilor de reformare promovate de Hus și văzute drept eretice. Interdictul presupunea faptul că acesta nu mai avea dreptul să țină predici și slujbe în Capela Betlem din capitala regatului ceh, Praga, locul unde predicase ideile de reformă a Bisericii mai bine de două decenii. Având în vedere că regele- deși nu îl ataca- nu îi mai oferea protecție, Jan Hus a trebuit să părăsească Praga.

Obligat de interdictul lansat de Biserică asupra sa de a părăsi Praga, Jan Hus a primit ajutor de la nobilii moravi care l-au adăpostit la Kozi și apoi la Krakovec unde „a propăvăduit ideile sale printre țărani și a scris intens”. (Vratislav Vanicek). Intrarea nobililor cehi și moravi de partea lui Jan Hus a dat un puternic sens mișcării care se forma în jurul maestrului ceh. Pentru nobilii puternici, precum Lacek din Kravar, Cenek din Vartenberg și Bocek din Kunstat, mesajul de reformare a Bisericii susținut de Hus „venea ca o mănușă”. În ei „grupul lui Hus văzuse o forță capabilă să preia acțiunea de corijare a bisericii. Încrederea era reciprocă”. (Vratislav Vanicek)

Reformatorul ceh Jan Hus a părăsit castelele nobililor cehi unde se afla sub protecție, după interdictul pus de Biserică asupra lui, și s-a îndreptat spre Conciliul de la Konstanz. Acolo, în sânul adunării Bisericii, Hus a crezut că va putea să își justifice sincer ideile de reformare a Bisericii. Beneficiind de salvconductul oferit de împăratul Sigismund de Luxemburg în trecerea lui prin teritoriile imperiale, Hus a ajuns la Konstanz unde se întrunise Conciliul Bisericii Romane.

Conciliul de la Konstanz se întrunise în anul 1414 și, cu participarea împăratului Sfântului Imperiu, Sigismund de Luxemburg, căuta soluții la încheierea schismei papale. Această schismă s-a întins de-a lungul a câteva decenii și a consemnat alegerea simultană a doi, uneori trei, papi. Hus a fost întemnițat de îndată ce a ajuns la Konstanz și supus judecății pentru ideile lui considerate eretice. Liderii Bisericii vedeau corijarea acesteia venind din interior și nu din exteriorul ei.

În urma procesului la care a fost supus la Conciliul de la Konstanz, reformatorul Jan Hus a fost pus sub acuzare iar ideile lui considerate periculoase și eretice. La cererea conciliului, Hus a refuzat să-și retracteze convingerile iar, drept pedeapsă, conciliul l-a proclamat eretic și l-a pus la dispoziția autorității laice pentru a îndeplini pedeapsa proclamată asupra lui: arderea pe rug. În aceeași zi în care a fost pronunțată sentința, aceasta a fost dusă la îndeplinire: 6 iulie 1415.

Un martor prezent la execuția lui Jan Hus, - arderea pe rug - în urma condamnării prin proclamarea lui ca eretic de către Conciliul de la Konstanz, a scris ulterior despre eveniment. Petr din Mladonice- martorul evenimentului- a consemnat convingerea lui Hus că el refuză să-și retracteze convingerile pentru că urmează adevărul și cuvântului revelat al lui Dumnezeu și nu se considera eretic. „Înainte de a-l arde pe rug, s-a apropiat de el mareșalul Hoppe din Pappenheim și fiul lui Klem (fostul împărat Ruprecht Falcky), cum i se spunea, îndemnându-l să-și salveze viața fără niciun incident și să retragă tot ce predicase prin vorbele lui. Iar el, ridicându-și privirea spre cer a răspuns: «Dumnezeu îmi este martor că tot ceea ce mi se atribuie în mod eronat și cu intenții false, nu am învățat și nu am predicat niciodată, iar intenția principală a predicilor mele și a altor fapte sau scrieri ale mele a fost să-i salvez pe oameni de păcate. În acest adevăr al evangheliei pe care am scris-o, am învățat-o și am predicat-o, pe baza cuvintelor și interpretărilor sfinților doctori vreau să mor». Și auzind aceste vorbe, mareșalul împreună cu fiul său Klement au dat din mână și au plecat. Iar a

Împăratul Sigismund de Luxemburg nu a intervenit pentru a-l salva pe reformatorul ceh Jan Hus care sosise la Conciliul de la Konstanz pentru a-și expune ideile reformatoare în fața cardinalilor. Costurile politice și juridice pentru salvarea unui condamnat pentru erezie ar fi fost prea mari. La scurt timp după arderea pe rug a lui Jan Hus a suferit aceeași pedeapsă și unul dintre discipolii săi, cu toată opoziția și protestul nobililor cehi, Jeronym de Praga.

Deciziile Conciliului de la Konstanz încheiat în anul 1418 au dus la stingerea schismei papale prin alegerea unui singur papă, la Roma, în persoana lui Martin al V-lea. În privința „ereziei” husite, inițiatorul ei, reformatorul ceh Jan Hus, fusese ars pe rug, iar așteptarea generală era ca lucrurile să revină la situația anterioară. Numai că mișcarea husită din teritoriile cehe s-a coagulat tot mai puternic. Prin arderea lor pe rug Biserica i-a transformat pe Jan Hus și Jeronym de Praga, în ochii husiților, în niște martiri și le-a reconfirmat acestora nevoie de reformare a Bisericii decandente.

Conciliul de la Konstanz și-a încheiat lucrările în 1418 cu convingerea că erezia husită din teritoriile cehe se va stinge odată cu arderea pe rug a inițiatorului ideilor, maestrul Jan Hus. În fapt, singura realizare notabilă a acestui conciliu a fost stingerea schismei papale prin ajungerea la un acord pentru alegerea unui singur papă, canonic, la Roma, în persoana lui Martin al V-lea. Biserica a considerat că în Coroana Cehă lucrurile vor reveni la normal și mișcarea husită de reformare a Bisericii se va stinge de la sine.

Nobilimea cehă nu a consimțit să revină la gânduri mai bine față de Biserica romano-catolică și clerul din Regatul ceh, în ciuda deciziilor de la Conciliul de la Konstanz. Aceștia au cuplat tot mai mult la ideile mișcării husite, i-au alungat pe preoții care refuzau să-i împărtășească folosind potirul clerical, și în unele situații au confiscat chiar proprietățile Bisericii.

La auzul veștilor care soseau dinspre teritoriile Coroanei Cehe spre Roma, Sfântul Scaun i-a cerut regelui ceh, Vaclav al IV-lea, să intervină în a opri preluarea bisericilor, proprietăților acestora și a oficierii liturghiei de către mișcarea husită. Amenințat și de împăratul Sigismund de Luxemburg cu organizarea unei cruciade Vaclav al IV-lea le-a oferit acestora satisfacție parțială, fără să mulțumească pe nimeni, de fapt. El a numit în consiliul din Nove Mesto- cetatea nouă a Pragăi- adversari ai reformei, iar husiților le-a lăsat doar 3 biserici pentru oficierea liturghiei în capitala regatului, Praga.

Ideile reformei husite susținute de predicatorii mișcării și-au croit tot mai mult drum prin teritoriile rurale ale Coroanei Cehe după Conciliul de la Konstanz. Pelerinaje în masă au fost organizate sub emoția anunțatei sosiri a Anticristului. În zonele de munte, tot mai mulți oameni s-au adunat și se împărtășeau din potir - precum doreau reformatorii husiți -, așteptând momentul final în care vor lupta pentru „adevăratul” creștinism promovat de mișcarea lor împotriva Anticristului, portretizat, în opinia lor, de Biserica oficială și susținătorii ei.

Arderea pe rug a celor doi profesori, adepți ai reformei Bisericii și proclamați eretici de aceasta- Jan Hus și Jeronym de Praga- i-a transformat în niște martiri în ochii adepților ideilor husite. Conducătorii Bisericii au estimat greșit urmările execuției celor doi reformatori, deoarece în teritoriile cehe această măsură a întărit ideea potrivit căreia Biserica decadentă ar avea neapărat nevoie de reformă. Nobilii cehi au început să-i alunge de pe domeniile lor pe cei care rămâneau fideli Papalității și catolicismului.

Măsurile regelui ceh Vaclav al IV-lea de a restrânge husiților posibilitatea de a predica în Praga și numirea adversarilor reformei husite în poziție de superioritate în administrația Orașului Nou din Praga nu a mulțumit niciuna dintre părți. Mișcarea husită a interpretat aceste măsuri drept dovada clară a iminentei sosiri a Anticristului iar predicatorii husiți prevesteau sosirea unui sfârșit al timpului și al istoriei. „Locuitorii simpli și cucernici de la orașe și sate pentru care frazele metaforice din Biblie se contopeau cu realitatea, au început să se împace cu ideea sfârșitului iminent. Preoții vizionari, influențați de ideile sectelor eretice, subliniau în predicile lor, că fiecare creștin avea obligație de a anticipa instalarea regatului lui Dumnezeu, când urma să dispară persecutarea celor corecți, adică a discipolilor reformei. Voci la fel de emoționate s-au auzit și la Praga, unde purtătorul de cuvânt al husiților radicali a devenit Jan Zelivsky, predicator la biserica Fecioarei Maria de Zăpadă din Nove Mesto”. (Vratislav Vanicek)

Locurile din munte în care au început să se adune adepții mișcării husite de pe teritoriul Coroanei Cehe, după Conciliul de la Konstanz, au primit nume biblice: Beranek, Oreb. Cel mai sugestiv (și cel care avea să devină centrul mișcării militare husite) a fost denumit Tabor, cu trimitere la Taborul biblic unde Cristos s-a înfățișat apostolilor. Husiți adunați aici vedeau drept iminentă ciocnirea cu catolicii rămași fideli Bisericii oficiale precum și sosirea Judecății de Apoi. „Ei [husiții adunați pe Muntele Taborului din Cehia-n.n] își închipuiau că la Judecata de Apoi care se apropia, creștinii credincioși vor fi mântuiți numai în «munți» și în cinci orașe alese (Plzen, Klatovy, Louny, Zatec și Slany; ulterior, Plzen a trecut de partea catolicilor). Nu a fost o întâmplare că tocmai unele dintre aceste orașe au avut de suferit în timpul ciume, care a adâncit sentimentul de pioșenie și starea de așteptare a sfârșitului lumii”. (Vratislav Vanicek)

Adepții mișcării husite de reformare a Bisericii din teritoriile Coroanei Cehe a secolului al XV-lea s-au grupat în mai multe facțiuni, grupuri. Acestea erau neomogene din punct de vedere al compoziției sociale, economice și, de asemenea, se deosebeau din punct de vedere al radicalității mesajului lor. Existau grupări de husiți adepți ai reformei moderate cum, de asemenea, exista și grupul radical al taboriților.

Momentul declanșator al conflictului dintre mișcarea husită, adeptă a reformei Bisericii din teritoriile Coroanei Cehe, și partizanii catolicismului - în esență, a prezervării stării de facto -, l-a constituit pătrunderea husiților din Praga în primăria din Nove Mesto - Orașul Nou - din Praga. Aici, ei i-au aruncat pe fereastra pe funcționarii primăriei, partizani ai antireformei. Momentul a rămas cunoscut sub numele de prima defenestrație de la Praga.

Prima defenestrație de la Praga din 1419, aruncarea pe fereastră de către husiți a consilierilor primăriei, a însemnat declanșarea conflictului civil dintre adepții reformei husite a Bisericii și partizanii antireformei. Regele Vaclav IV a aprobat tacit lovitura iar husiții au ocupat capitala. La scurt timp după acest eveniment, regele a murit. Apoi, radicalii husiți au acționat din nou, năvălind în bisericile capitalei și distrugându-le. Din acest moment, de grupul husiților radicali s-au lipit o serie de elemente sociale cu revendicări proprii.

După declanșarea mișcărilor din capitala Coroanei Cehe - distrugerea unor biserici de către radicalii husiți - puternicul nobil Cenek din Vartenberg, un simpatizant al husitismului, a încercat să împiedice și alte distrugeri dar segmentele sociale atașate mișcării erau prea largi pentru a fi controlate. Pe baza celor „4 articole pragheze” - esența reformei husite- s-au coagulat mai multe grupări, fiecare cu revendicări proprii.

La formarea facțiunilor mișcării husite adepte ale reformei Bisericii de după declanșarea conflictului din anul 1419 au contribuit foarte mult și originea socială a simpatizanților, interese locale ale nobililor, precum și revendicările de ordin personal. Unul dintre aceste 4 articole pragheze ale reformei, prin forța socială a enunțului său, a dat imbold aripii radicale a husiților.

În funcție de afinitățile sociale, personale, economice și chiar de orgoliu - dacă discutăm de marea nobilime - mișcarea husită s-a segmentat în diferite aripi, după declanșarea conflictului civil dintre ei și partizanii antireformei. Aripa moderată a husiților se situa, preponderent, în capitala Praga, iar scopul ei era secularizarea proprietăților Bisericii. Aceștia doreau îndeplinirea reformei Bisericii, cu acordul regelui, convingându-l de necesitatea ei și nu pe cale violentă. Ei s-au delimitat de aripa radicală a husiților.

Aripa moderată a husiților a fost prima care a observat că nu există susținerea pentru mișcarea de reformă husită în afara teritoriilor Coroanei Cehe. Stilul de acțiune pe care moderații husiți îl preferau era cel „diplomatic”, asemănător politicii practicate de mișcare înaintea declanșării conflictului civil. Ei nu erau de acord cu violența facțiunii radicale a husiților. Mai degrabă ar fi preferat încheierea unui acord cu Biserica prin care să le fie acceptate cererile și să li se acorde un fel de autonomie în cadrul acesteia.

Capitala Praga și-a definit propriul curent de reformă husită în cele două decenii ale războaielor civile din secolul al XV-lea. În timp ce în diferite zone de pe întinsul Coroanei Cehe se manifestau puternic, fie aripa radicală, fie taborită, fie moderată, în Praga husiții s-au plasat undeva între moderați și radicali. Chiar în debutul războaielor husite capitala Praga a condus revolta alături de câteva orașe din vestul Cehiei împotriva partizanilor Bisericii și ai antireformei.

Aripa moderată a husiților era formată din mica nobilime conectată cu o parte a elitei urbane, cu unii funcționari din capitala Praga și cu o parte a marii nobilimi. În esență ei își doreau același lucru precum radicalii husiți, cu diferența semnificativă că moderații rămâneau fideli tacticilor din perioada de coagulare a ideilor husite, cele de persuasiune pe lângă regele ceh și consilierii săi. Moderații susțineau, de asemenea, secularizarea proprietăților Bisericii. „Purtătorii de cuvânt ideologici ai curentului moderat au fost elevii și prietenii importanți ai lui Hus (maeștrii Kristian din Prachatice, Jan Pribram) adică, în general, oameni care împărtășeau părerile martirului de la Konstanz, dar numai atât”. (Vratislav Vanicek)

Puternicul nobil Cenek din Vartenberg era unul dintre reprezentanții aripii moderate a husiților. Profesorii de la universitatea pragheză și nu numai erau, de asemenea, adepți ai curentului moderat al reformei husite. Opoziția nobililor față de aripa radicală a husiților a derivat și din componența socială a acestora precum și din sensul mișcării: nobili vs țărani, profesori vs predicatori de la țară. „Aristocrații de tipul lui Cenek din Vartenberg refuzau să-i considere pe țăranii supuși parteneri egali, iar profesorii universitari erau circumspecți în fața predicatorilor de la țară și a fanaticilor religioși analfabeți. Husiții moderați susțineau principiul egalității tuturor creștinilor în timpul slujbelor religioase, dar nu și în viața politică. În principiu, ei se străduiau să apere propriile lor privilegii și niciodată nu au încetat să viseze la vremea când vor dobândi un rol important în regatul ceh”. (Vratislav Vanicek)

Curentul moderat al reformei husite s-a manifestat cel mai puternic în capitala Coroanei Cehe, Praga. Inițial, orașul s-a aflat în fruntea mișcării husite, dar ulterior, din cauza diferențelor de opinie manifestate între Orașul Nou și cel Vechi din Praga asupra direcției de urmat în conflictul declanșat, Praga și-a definit propriul curs, independent de grupările husite radicale din teritoriile regatului ceh. În esență, oamenii din Nove Mesto- orașul nou- înclinau către curentul radical iar cei din Stare Mesto- orașul vechi - cu Jakub din Stribro și Jan Rokycana drept lideri - erau fideli ai moderației lui Jan Hus.

În ajunul declanșării războaielor husite din interiorul Coroanei Cehe de la începutul secolului al XV-lea adepții reformei husite îndreptate împotriva Bisericii își modificaseră limbajul și cererile cu o gradație de la moderat la radical. Inevitabil, după mai multe decenii de vehiculare a ideilor husite, unele dintre acestea au evoluat spre radicalism și au fost însușite, nu în toate cazurile dar preponderent, de elementele sărace ale societății, de țărani, meșteșugari. Iar metoda de punere în practică a cerințelor lor era una violentă.

Curentul radical al reformei husite a căpătat cea mai mare anvergură în orașele de dimensiune mai mică din teritoriile cehe, precum și din zonele rurale. Dincolo de dorința sinceră de a reforma Biserica și de a trăi în acord cu principiile biblice și cuvântul Domnului, aripa radicală a adăugat mișcării husite și elemente a căror țintă existențială era mai „pământeană” și prea puțin legată de spirit: dorința de a ieși din zona marginală a societății.

În mod evident, nimeni din aripa radicală a husiților nu a sesizat faptul că punerea societății contemporane lor în acord cu preceptele Bisericii primare, apostolice, ar fi fost nu doar irealizabilă, dar ar fi dus și la, probabil, dezintegrarea ei. Contextul politic, economic și mai ales social, era complet altul.

Dincolo de insecuritatea socială, unul dintre factorii importanți în creșterea numerică a grupării radicale a husiților a fost dat de sentimentul de frică și insecuritate. Imaginea sosirii Anticristului a fost pronunțată vreme de decenii de predicatorii itineranți. Astfel, teama, frica de un sfârșit al istoriei, odată cu această iminentă catastrofă, s-a infiltrat printre elementele sociale cele mai expuse social, economic, emoțional și needucate. „Radicalii proveneau din rândurile sărăcimii (de cele mai multe ori) și ale dezrădăcinaților și aveau tendința să îmbrățiseze milenarismul. Insecuritatea economică și psihologică pe de-o parte, speranțe apocaliptice pe de altă parte, se leagă. În 1419 s-a format această aripă radicală husită alcătuită din țărani săraci, argați, lucrători, salariați, gentilomi și burghezi sărăciți, predicatori itineranți. Ei se adună la țară în ample pelerinaje și încearcă să facă joncțiunea cu sărăcimea din Praga. Dar capitala va rămâne, în cele din urmă, în mâinile moderaților și va respinge elementele recalcitrante. În schimb în Boemia meridională și occidentală erezia populară se statornicește temeinic în cinci orașe «alese de Dumnezeu». Acolo, în momen

Din primii ani ai declanșării războaielor husite s-au profilat trei mari grupări radicale ale husiților. Una dintre ele (din estul Cehiei) era cea a orebiților, care își luase numele de la colina Oreb de lângă Trebechovice unde își ținea întrunirile și care își avea centrul la Hradec Kralove. Condusă inițial de preotul Ambroz, orebiții și-au schimbat numele după pierderea comandantului lor, Jan Zizka, în orfelini. „Din punct de vedere religios, husiții din Cehia de Nord semănau cu husiții praghezi, dar politic erau mai puțin indulgenți. Ei vroiau să aplice legea divină cu ajutorul forței militare, chiar și cu prețul lichidării fizice a adversarilor”. (Vratislav Vanicek)

Unul dintre curentele radicale - dacă nu chiar cel mai radical - al mișcării husite din teritoriile Coroanei Cehe din secolul al XV-lea fost gruparea taborită. Aceasta și-a luat numele de la așezarea constituită în apropierea muntelui Tabor, Hradiste. Denumirea acesteia avea rezonanță biblică, cu bătaie lungă, spre Isus Cristos, adică spre timpul exact pe care taboriții doreau să-l readucă în actualitate. Gruparea taboriților a numărat cei mai mulți adepți în zona de sud și sud-vest a teritoriilor Coroanei Cehe.

Una dintre cele mai cunoscute, dacă nu cea mai cunoscută grupare a husiților radicali, a fost aripa taboriților. Aceasta s-a extins în sudul și sud-vestul Coroanei Cehe, având drept centru principal Hradiste, de lângă Muntele Taborului. Numele pe care și l-au luat avea o rezonanță care mergea până în vremurile cristice, adică forma primară a creștinismului pe care ei o doreau reactivată în regatul ceh al secolului al XV-lea prin reformarea Bisericii contemporane lor.

Iluzia comunitară din primii ani de existență a taboriților radicali - prin care toate bunurile erau comune și nu existau dări și taxe - s-a risipit extrem de repede. Satelor din jurul taberei le erau percepute taxe sub formă de bunuri și bani pentru supraviețuirea taberei taborite iar diversele curente sectariene religioase care nu se încadrau în linia taborită au fost eliminate din tabără. „În 1421 purtătorii ideilor sectariene au fost nevoiți să părăsească Hradiste de lângă colina Tabor și în cele din urmă au dispărut, fiind trimiși pe lumea cealaltă de foștii lor confrați”. (Vratislav Vanicek).

Primii „străini” care au sosit în tabăra taboriților, adepți ai reformei radicale husite îndreptate împotriva Bisericii, au fost oameni din zona Sezimovo Usti care erau membrii unei grupări, numită chilioi. Termenul provenea din limba greacă și făcea referire la faptul că ei vor trăi pentru 1000 de ani în regatul lui Cristos. Taborul devenea un metisaj de nenumărate forme de sectarism religios amestecat cu revendicări sociale. „Ei credeau că sfârșitul lumii nu va veni imediat: mai întâi creștinii credincioși urmau să trăiască în regatul lui Cristos care avea să dureze o mie de ani, după care îi aștepta fericirea veșnică în regatul divin. Iar Tabor era tocmai anticamera în regatul lui Cristos”. (Vratislav Vanicek)

Frica, teama și iminența unui sfârșit al istoriei întipărite în existența țăranilor, marginalilor sociali și a celor nefericiți ai sorții care s-au alipit grupării taborite a dictat și intransigența acestora față de abaterile de la orice norme existente în tabăra lor. Compoziția socială a grupării radicale husite a taboriților o găsim cuprinsă în textul unui clasic: „Începând din 1420, radicalii încep să ridice pe colina pe care se inalță castelul Hradiště, fortăreața revoluționară a Taborului ce va deveni treptat un oraș. Cei care clădesc febril primele case și meterezele sunt mai ales iobagi, țărani, argați. Locuitorii satelor vecine și-au ars propriile case, tăind astfel toate punțile în urma lor, pentru a veni să aștepte în cetatea sfântă întoarcerea lui Cristos – rege. Anii 1420 – 1421 marchează etapa chiliastă a revoluției taborite. Aproximativ cincizeci de preoți, mici predicatori, nevoiași, constituie atunci elita la putere în noul Ierusalim, spre care se scurg obidiții din Germania, Austria, Slovacia și Polonia. La Tabor, deosebirea dintre clerici și laici a dispărut; Biserica nu mai este o instituție[...]Proprietatea privată este abolită odată cu dijmele și impunerile sen

Aripa radicală a husiților - taboriții - și-au întemeiat centrul de la Hradiste pe ruinele unui oraș părăsit, langă Muntele Taborului, iar compoziția socială a celor care au ales să se așeze aici și să trăiască după „cuvântul Domnului” era una extrem de pestriță. Taboriții refuzau orice lege umană- considerată imperfectă - și se conduceau aici după preceptele biblice, apelându-se între ei cu „frați și surori”.

În primii ani de la instalarea radicalilor husiți, taboriții, pe colinele de la Hradiste de lângă Muntele Taborului s-au consumat, respirat și perindat o serie de grupuri și grupulețe de oameni care încercau să-și atașeze mesajul și revendicările de cel al taborițilori. Frații spiritului liber din Valdenstein era unul dintre aceste grupuri. Ceea ce taboriții au susținut în primii ani a fost posesia comună asupra bunurilor, toate obiectele personale fiind predate la intrarea în așezarea taboriților.

Grupul radicalilor husiți - taborițivi- a reprezentat segmentul cel mai divers al reformei husite și totodată cel mai violent. Aici s-au întâlnit, de-a lungul a mai bine de 15 ani de existență a Taborului, unele dintre cele mai eretice - din perspectiva Bisericii - grupuri de creștini. Iar mesianismul și în același timp violența „dogmatică” a acestor „fii ai Domnului, pătrunși de Duhul Sfânt și care trăiau în așteptarea înfrigurată a grabnicului sfârșit al lumii” (Georges Duby) au devenit proverbiale. Unele grupuri sosite în tabăra taborită erau prea „extreme” chiar și pentru radicalii taboriți. „Venirea în Boemia a milenariștilor originari din nordul Franței («picarzi») sau din Țările de Jos( «begharzi») sau frați ai Liberului Spirit a contribuit desigur la întărirea chiliasmului celor mai radicali taboriți, dintre care unii au îmbrățișat adamismul, celebrând « sărbători ale iubirii», practicând nudismul ritual și predicând emanciparea sexuală”. (Jean Delumeau)

După primii ani de existență și radicalizare a mișcării husite a taboriților s-a consemnat militarizarea și crearea unei armate în scopul susținerii pretențiilor și idealurilor de reformă radicală a Bisericii pe ei o doreau. Dacă în primii ani Taborul fusese locul „de încercare” a tuturor heterodoxiilor posibile și a curentelor eretice, de-acum înainte, prin militarizarea mișcării și susținerea ei economică, ea își lua în serios misiunea autoproclamată mesianică de a conviețui doar după cuvântul Domnului și după nici o altă lege „imperfectă” a oamenilor. Trebuie să menționăm faptul că unele dintre grupările husite care susțineau nevoia de reformă a Bisericii erau conduse - suprinzător, poate - chiar de clerici, preoți și călugări. „Liderii lor – cei ai husiților – n.n – erau în principal preoți și călugări, ce îi inspirau pe oameni cu propriul lor fanatism. (William Coxe)

După primii ani de existență a cetății taboriților - Hradiste, de lângă Muntele Taborului - din Regatul Coroanei Cehe, aceasta s-a militarizat treptat și diversificat economic. Radicalii husiți, taboriți, și-au definit prin acest mod intenția de a reforma Biserica catolică - de care, paradoxal nu s-au rupt- sau măcar de a-și putea apăra modul de conviețuire și autarhie economică bazate pe principiile creștinismului primar. Ca o notă de culoare, taboriții își întemeiaseră cetatea pe ruinele unui oraș, în 1420 „după ce nu s-a mai împlinit prorocirea că sfârșitul lumii va avea loc între 11 și 14 februarie”. (Vratislav Vanicek)

Taboriții și-a consolidat cetatea Hradiste de lângă Muntele Taborului, astfel că, a devenit evident și pentru moderații husiți și pentru partizanii antireformei, pentru liderii Bisericii și pentru nobili, că aceștia intenționează să își creeze propria „societate” paralelă contemporană, pe baza principiilor creștinismului primar. Dorind să se autosusțină, ei și-au creat o armată și au demarat procesul de dezvoltare a meșteșugurilor care să se constituie într-o sursă de lichidități și existență.

Chiar și după ce taboriții s-au retras și și-au întemeiat propriul oraș departe de lumea contemporană, mesajul lor radical de reformare a Bisericii nu a dus la excluderea lor din Biserică. Ei erau încă membrii ai catolicismului, în acești primi ani de după declanșarea revoltei, și au fost singura grupare husită care și-a format propria „biserică”. Aceasta era condusă de Mikulas din Pelhrimov, numit Episcopul. Alături de Tabor s-au situat și alte orașe din sudul regatului: Pisek, Prachatice, Susice, Domazlice.

Radicalii taboriți și-au extins influența, după primi ani de existență a cetății lor- Hradiste- și asupra teritoriilor din jurul cetății lor din Coroana Cehă. Practic, ei controlau aceste teritorii cât și cele înspre sudul și sud-vestul regatului. În nordul regatului, orașele Zatec și Louny aderaseră la ideile radicalilor taboriți și colaborau uneori militar cu aceștia. Taboriții din nordul Coroanei Cehe se organizaseră și ei militar, fiind conduși de un anume Jakoubek din Vresovice.

În momentul în care situația tensionată și acumulată de-a lungul deceniilor aluneca spre un inevitabil conflict între partizanii antireformei și cei ai reformei husite a Bisericii, toate facțiunile husite - mai puțin moderații - și-au constituit un „stat” din teritoriile din jurul cetății unde erau localizați. S-au organizat administrativ și militar, fiind întreținute permanent sau în regim ocazional, detașamente de soldați, mereu gata de apărare sau, după caz, de atac.

Organizarea militară a grupărilor husite din primele decenii ale secolului al XV-lea, în teritoriile pe care le controlau, a fost asigurată de multe ori de grupurile de nobili care s-au raliat reformei husite, cu propriile revendicări de secularizare a averilor Bisericii și de retragere a conducătorilor acestora din organizarea politică a regatului. Detașamentele erau formate din țărani, șerbi și mica nobilime. „În cadrul acestor uniuni s-au impus tot mai mult interesele nobilimii și ale orașelor care din punct de vedere social au reprezentat forța conducătoare a revoluției. Astfel, în lupta pentru sprijinirea concepției husite a legii Domnului s-a profilat modelul de organizare a societății în stări”. (Vratislav Vanicek)

În zorii declanșării războaielor husite în teritoriile Coroanei Cehe din secolul al XV-lea, estul regatului, - Moravia - se afla sub influența încă puternică adepților catolicismului tradițional. De asemenea, unii dintre puternicii nobili din această zonă se plasau de partea antireformei. Unul dintre motive era dat și de faptul că mulți dintre etnicii germani din zonă erau catolici. După câțiva ani de oscilație, husiții din Moravia au obținut dominația și au intrat în contact cu grupările husite din Cehia.

Husiții din Moravia s-au temut că mișcarea lor va fi înăbușită înainte de a intra în contact cu grupările mari de husiți din celelalte teritorii ale Coroanei Cehe. Motivul de temere a fost întemeiat deoarece împăratul Sigismund de Luxemburg - suzeranul regelui ceh - l-a numit în poziția de margraf al Moraviei pe ginerele său, Albrecht de Habsburg. După o perioadă de oscilații, husiții din Moravia au intrat în contact cu adepții husiți, moderații și taboriții, din sudul și sud-vestul Coroanei cehe.

În primii ani de după declanșarea conflictului dintre diversele grupuri de husiți și partizanii antireformi și ai Bisericii catolice, în estul teritoriilor Coroanei Cehe - în Moravia -, cei din urmă erau cei care dețineau supremația. Unul dintre motive era numărul important de etnici germani prezenți în Moravia care rămăseseră fideli Bisericii catolice. De asemenea, unii dintre marii nobili din Moravia nu aderaseră la mișcarea husită de reformare a Bisericii.

După câțiva ani de la debutul războaielor husite, în Moravia, care până atunci fusese fief catolic, husiții s-au impus. Partizanii Bisericii catolici și ai antireformei proclamate de husiți s-au concentrat în zona Plzen, Ceske Budevojice, Podrkonosi și câteva poziții din Cehia de Nord. Plzen a devenit un fel de uniune militară și politică a nobililor catolici din vestul Cehiei. În sudul regatului ceh domeniile puternicului nobil Oldrich din Rozmberg rămăseseră, de asemenea, bastioane ale catolicismului.

În momentul în care tensiunea dintre adepții reformei Bisericii - husiții- și catolicii din teritoriile Coroanei Cehe a atins cote înalte iar războiul civil era inevitabil, divergențele dintre cele două părți erau atât de ireconciliabile, încât fiecare parte se considera exclusiv pe sine ca deținătoare a adevărului și a legii lui Dumnezeu. Ca o notă de culoare, una dintre devizele folosite în războaiele husite (Veritas omnia vincit - Adevărul învinge orice -), sub formă modificată ușor, este utilizată, în prezent, de președinții Republicii Cehe.

Mișcarea Husită de reformare a Bisericii a fost, în primii ani de după defenestrarea de la Praga, locul de „adunare” a celor mai diverse curente de sectarism creștin, care s-au lipit de ideile vehiculate și apărate de grupările husite. Practic, dezordinea de idei din primii ani de conflict și multitudinea de divergențe apărute a făcut ca trecerea dintr-o grupare husită într-alta să fie la ordinea zilei. „În afara celor patru articole, principalele curente husite s-au caracterizat printr-o atitudine comună față de intervențiile din exterior. În rest, ele și-au disputat cucerirea unei poziții dominante în Cehia, iar uneori divergențele lor s-au transformat în conflicte armate. Totodată, se întâmpla frecvent ca unele persoane să treacă de la un curent la altul, de la catolicism la potir și invers sau să încheie coaliții provizorii. Multă vreme însă Europa nu a făcut distincție între diferitele curente husite, considerându-i pe toți husiții niște eretici care trebuiau stârpiți fără excepție”. (Vratislav Vanicek)