Migratorii unguri. Pecenegii și cumanii
Valul migrațiilor târzii în spațiul locuit de români
autor Moise Gheorghe, mai 2019
În linii mari, etnogeneza poporului român a fost desăvârșită în secolul al VIII-lea. La aceasta au contribuit decisiv ultimii migratori din primul val, slavii, precum și cele aproape două secole de pauză care au urmat sosirii acestora în spațiul daco-roman. O a doua etapă a migrațiilor, cele târzii, a început prin sosirea dinspre nordul Mării Negre a migratorilor unguri, proveniți din grupul popoarelor fino-ugrice. Aceștia au ocolit teritoriile românești, stabilindu-se la vest de acestea, în Câmpia Pannoniei, unde s-au creștinat și au fondat Regatul Ungariei. Expansiunea tânărului regat avea să vizeze spațiul românesc intra și extracarpatic, însă doar Transilvania a fost cucerită și supusă Coroanei Maghiare.

Ungurii au fost urmați de migratorii turcici pecenegii și cumanii. Aceștia și-au avut centrul de putere în afara Carpaților. Astfel, ei eu dominat spațiul extracarpatic timp de două sute de ani dar, spre deosebire de unguri, nu au reușit construirea unei entități politico-statale care să reziste timpului. Pecenegii și cumanii s-au stins, odată cu trecerea timpului, răspândindu-se și fiind asimilați de români și popoarele din Balcani.
După desăvârșirea etnogenezei românești, migrațiile popoarelor barbare au reînceput, după o relativă acalmie de două secole. În această a doua etapă, numită a migrațiilor târzii, s-au remarcat trei neamuri de origine central-asiatică: ungurii, pecenegii și cumanii. Aceste trei popoare aveau să se stabilească în proximitatea spațiului locuit de români, istoria lor ajungând a se împleti cu a acestora din urmă.

În mod tradiţional, istoriografia maghiară leagă momentul apariţiei maghiarilor în Transilvania de episodul fondator al „descălecatului” triburilor maghiare pe aceste meleaguri. Conform tradiţiei istorice, la acea dată, triburile maghiare de păstori nomazi, venite din stepele Rusiei meridionale de astăzi, au traversat trecătorile Carpaţilor Nordici şi au început procesul de „ocupare a ţării”, respectiv a întregului Bazin Carpatic. Istoriografia română insistă mai mult asupra fenomenului de colonizare a maghiarilor în Transilvania, un proces sistematic promovat de către regii Ungariei şi desfăşurat ceva mai târziu.

O cronică maghiară redactată în limba latină în a doua jumătate a secolului al XII-lea, așa numita Cronică a lui Anonymus - Gesta Hungarorum, relatează câteva episoade ale primului contact al ungurilor cu spațiul transilvănean. Acesta este izvorul cel mai important care atestă structurile politice care au existat în regiune în momentul venirii ungurilor. Acest document istoric face referire la formațiunile politice prezente în teritoriul românesc intracarpatic, conduse de Gelou, Glad și Menumorut.

În Cronica lui Anonymus sunt prezentate conflictele care au dus la cucerirea Transilvaniei al cărei teritoriu era stăpânit în mare parte de către Gelou. Voievodatul lui Menumorut a fost cucerit de către regele maghiar Arpad iar ţara lui Gelou de către căpetenia Tuhutum care s-a stabilit în zonă, lăsând teritoriul urmașului său Gyula. Acesta, sau unul dintre moștenitorii săi care se numea tot Gyula, a fost capturat și ucis de către regele Ungariei, Ștefan cel Sfânt, moment în care Transilvania intră sub dominație maghiară.

Aşezarea primilor colonişti germani în Transilvania se datorează regelui maghiar Geza al II-lea, care dorea o întărire a graniţei regatului. Sașii au fost un amalgam de populaţii provenite din diverse zone ale Germaniei. Primul document care atestă colonizarea lor este Diploma Andreanum, prin care regele Andrei al II-lea al Ungariei stabilea drepturile şi obligaţiile scaunelor săseşti din interiorul arcului carpatic.

Migratori turcici târzii, pecenegii și cumanii, au dominat politic și militar spațiul românesc timp de aproape trei secole. Rolul cumanilor în apariţia incipientă a aristocraţiei române, enunțat de Nicolae Iorga, este din ce în ce mai insistent pus în evidenţă de „noua generaţie” de istorici. Este unanimă opinia potrivit căreia „o parte din căpeteniile pecenegilor, uzilor şi cumanilor care au dorit să se așeze printre localnici, în special dintre cumani, se vor fi integrat și ei în această clasă de stăpânitori de pământuri și de cete războinice, nobilimea sau boierimea română în devenire”

Ungurii au fost o populaţie migratoare, de origine fino-ugrică, a căror limbă se înrudeşte cu cea a finlandezilor, estonienilor şi a laponilor. Ei se numesc pe sine maghiari. Originea acestui nume este incertă, nu s-a putut da o explicaţie plauzibilă pentru el. Acest neam a fost numit unguri de către germani, romanici şi bizantini.

Primii unguri aveau înfăţişarea obişnuită a fino-ugricilor, mici de statură, cu pomeţii obrajilor mai proeminenţi, ochii uşor oblici şi pielea ceva mai închisă la culoare, nu albă. Se ocupau cu creşterea vitelor, ca orice popor migrator şi erau buni călăreţi şi arcaşi. Abatele Regino îi descria astfel: „Nu se pricep a lupta într-o ordine de bătaie ori a asedia cetăți; adeseori se prefac a fugi pentru a înșela pe dușman. Nu țin mult timp la luptă; astfel, dacă stăruința lor în bătălie ar egala furia primelor ciocniri, ar fi de neînvins.”

Ungurii erau originari din centrul Asiei, dintr-o regiune situată între munții Altai și nordul Iranului. În primul secol de după Hristos, ungurii au început migrarea către vest., oprindu-se pentru un timp în stepa dintre Volga mijlocie și munții Urali. Ceva mai târziu se aflau între Don și Nipru, în regiunea numită de bizantini Lebedia. În urma conflictelor cu pecenegii, unii dintre unguri se întorceau către Asia Centrală iar alții avansau către zona dintre cursurile mijlocii ale Prutului și Niprului, pământuri pe care le-au numit Atelkuz, adică „țara dintre râuri”.

Aflați în Atelkuz, triburile ungurești îl alegeau drept lider pe Arpad. Despre acesta, împăratul bizantin Constantin Porfirogenetul scria: „era cel mai demn de această onoare, înțelept la sfat și înțelegător, de o vitejie deosebită și înzestrat pentru domnie”. Ungurii s-au implicat în conflictul militar dintre bizantini și bulgarii țarului Simeon, susținându-i pe primii. Au reușit să îi învingă pe bulgari, cucerindu-le chiar și capitala. După ce a încheiat pace cu Imperiul Bizantin, țarul Simeon s-a concentrat pe răzbunare asupra triburilor ungurești din Atelkuz, aliindu-se cu vechii dușmani ai acestora, pecenegii. Grosul armatei ungurești aflându-se într-o incursiune de pradă către Apus, regiunile ungurești au fost trecute ușor prin foc și sabie de către bulgari și pecenegi.

În urma devastărilor produse de pecenegi și bulgari în Atelkuz, ungurii au decis părăsirea regiunii și căutarea alteia pentru a se stabili. Potrivit notarului anonim al regelui maghiar Bela, ungurii au pornit spre nord, urmând linia Carpaților Orientali și ai Galiției, până în dreptul orașului Munkács, unde au traversat munții, coborând în câmpia Tisei, stabilindu-se acolo.

Ajunși în câmpia Tisei, ungurii au întâlnit acolo și mai spre răsărit, în Transilvania, o populație de amestec: români și slavi. Aceste realități istorice sunt cunoscute din Cronica Notarului Anonim și Cronica rusească a lui Nestor. Treptat, entitățile politico-statale românești au ajuns să fie supuse, în principal prin metode războinice, de către nou-veniții unguri.

Conducător al unui ducat sau voievodat situat în Crișana, Menumorut refuza solicitarea venită de le unguri de a li se supune. Atunci, un șef militar ungur, Zoltan, ataca formațiunea condusă de Menumorut. Acesta din urmă se retrăgea în cetatea care îi servea drept capitală, Biharea. Ungurii, conduși de Zoltan, au pătruns adânc în Transilvania, până la Bellerad, adică Alba -Iulia. Fără șanse de a putea scăpa, Menumorut încheia pace cu Zoltan, oferindu-i acestuia de soție pe fiica sa, odată cu voievodatul ca zestre. Un alt conducător de la est de Pannonia, Glad, s-a confruntat și el cu atacurile lansate de unguri. Originar din Vidin, Glad conducea o formațiune statală cuprinsă între Mureș și Dunăre, mai exact până în părțile Orșovei. În lupta cu ungurii, Glad a fost sprijinit de armata sa, dar și de cumani, bulgari și blaci, adică români. Învins, Glad se ascundea la Keve, aproape de Bulgaria, supunându-se ungurilor într-un final.

Un al treilea lider din spațiul transilvănean, Gelou, conducea o țară despre a cărei bogăție se dusese veste: „bonitam terre ultrasilvane”. Ținutul condus de Gelou avusese deja multe de suferit din cauza atacurilor pecenegilor și cumanilor. Tuhutum, o căpetenie maghiară, a auzit despre bogăția pământurilor românilor și slavilor lui Gelou, hotărând să le cucerească. „Dux blacorum”, Gelou, încerca în două rânduri să-l oprească pe șeful ungur, dar fără succes. Avea să fie ucis de soldați unguri pe râul Copușului, aproape de cetatea sa de pe Someș, Dăbâca. Tuhutum îi lua, astfel, locul la conducerea țării.

Cel mai important izvor istoric care aduce referiri la zona Transilvaniei în contextul expansiunii maghiare asupra ei este Cronica lui Anonymus, un document de la curtea unui rege maghiar și scris în limba latină. Acest document istoric face referire la formațiunile politice prezente în teritoriul românesc, formațiuni conduse de Gelou, Glad și Menumorut. În Cronica lui Anonymus sunt prezentate conflictele care au dus la cucerirea Transilvaniei de către unguri.

După ce s-au stabilit în Câmpia Pannoniei, ungurii au continuat raidurile de jaf către Apus. Spațiul german era preferatul acestor expediții, dar până în momentul în care maghiarii au fost învinși de germani în bătălia de pe râul Lech. La scurt timp, principele maghiar Gyula se creștina în ritul bizantin. Însă creștinarea în masă a ungurilor avea să se petreacă în timpul regelui Vajk, botezat sub numele de Ștefan, în ritul apusean. În circa patru ani, orice opoziție a politeiștilor a fost înăbușită. Ștefan primea de la Papa titlul și coroana de rege, precum și dreptul de a organiza sub raport bisericesc statul său.

Prin creștinare, ungurii intrau în concertul popoarelor și statelor europene. După încoronarea sa ca rege, Ștefan a pornit mai multe campanii militare împotriva unor lideri regionali din Transilvania și Banat, aceștia refuzând să-i recunoască autoritatea. Astfel avea să fie capturat chiar unchiul său, ducele Gyula, lider al fostei formațiuni a lui Gelou, cea cu centrul politic la Dăbâca.

După înfrângerea lui Gyula, regele Ștefan pornea împotriva lui Kean, duce al bulgarilor și al slavilor, cu voievodatul undeva în sud-estul Transilvaniei. „Și cu multă trudă și după anevoioase lupte, de-abia l-a învins în sfârșit și l-a omorât și a luat neprețuită mulțime de comori, mai ales în aur și pietre scumpe și apus acolo pe un strămoș al său cu numele Zoltan, care apoi a moștenit acele părți transilvănene”.

Ahtum, stăpân ungur al Banatului, a fost și el supus de către regele Ștefan. Ahtum stăpânea din cetatea Morisena, actualul Cenad. Foarte probabil că Ahtum era creștin de rit răsăritean, deoarece fondase o măanăstire cu călugări greci în capitala statului său. Ahtum „uzurpase puterea asupra sării regești ce scobora pe Mureș, punând în schelele acestui râu, până la Tisa, vameși și păzitori și supunea toate la tribut.” Ahtum avea chiar să-și piardă viața, fiind ucis de un soldat al regelui Ștefan, Chanadinus. De la numele acestui soldat provine denumirea localității Cenad.

În legătură cu procesul de cucerire a Transilvaniei de către unguri stă și colonizarea a două elemente etnice alogene: secuii și sașii. Regii maghiari aveau nevoie de puncte de sprijin care să încadreze masa de români din Transilvania. În același timp, era nevoie de centre urbane rentabile pentru visteria regală. Din aceste motive, principale, au fost colonizate cele două populații, amintite mai sus, în anumite regiuni ale Transilvaniei.

Primii coloniști sași au sosit în Transilvania în timpul regelui Geza al II-lea. Acesta le-a acordat germanilor care acceptaseră să se stabilească aici anumite privilegii. Mai apoi, în timpul regilor Bela al III-lea și Andrei al II-lea, alte grupuri de coloniști de origine germană au sosit în interiorul arcului carpatic.

Cel mai sigur loc de origine al coloniștilor sași a fost Flandra sau, poate, o regiune din apropierea Mării Nordului. Unii dintre ei proveneau de pe cursul mijlociu al Rinului și, mai ales, din Luxemburg. Ca locuri de așezare au fost alese podișul Târnavelor, mai exact zona Sighișoara-Mediaș, zona Sibiului și cea a Țării Bârsei. O a patra grupă de coloniști sași a ales zona nord-estică a Transilvaniei, regiunea orașelor Rodna și Bistrița.

Monarhii unguri au acordat coloniștilor sași o serie de privilegii care au stimulat activitățile economice ale acestora. Un act al lui Andrei al II-lea confirma avantajele pe care deja le oferise regele Geza al II-lea. Printre altele, li se dădea sașilor și „pădurea românilor și a pecenegilor”, cu tot cu apele care o străbăteau, pentru a se folosi de toate acestea împreună cu supușii români și pecenegi.

Prima menționare documentară a secuilor în Transilvania era făcută cu prilejul expediției comitelui Ioachim din Sibiu, contra răsculaților de la Vidin, pe la începutul secolului al XIII-lea. Astfel, oastea comitelui era formată din sași, români, secui și pecenegi. Peste câțiva ani, denumirea de „terra Siculorum”, țara Secuilor, apărea în diploma care le acorda cavalerilor teutoni privilegii cu ocazia stabilirii lor în Țara Bârsei. Unele cronici maghiare îi consideră pe secui drept descendenți ai hunilor lui Attila. Istoricii unguri contemporani îi consideră pe secui coloniști aduși în zona Carpaților Orientali de către regele maghiar Ladislau cel Sfânt, sau de vreun urmaș al acestuia. Scopul stabilirii lor la periferia sferei e stăpânire maghiară era acela de a păzi granița estică. O teorie afirmă că numele de secui înseamnă „păzitori ai marginii”.

Atunci când ungurii soseau în Transilvania, găseau acolo entități politico-statale de influență slavă, precum voievodatele și cnezatele, precum și o masă de români în care se aflau elemente slave. Se pare că voievodatul aflat în Podișul Transilvaniei avea o importanță deosebită, deoarece maghiarii au păstrat titlul de voievod după ce au cucerit regiunea.

Cnejii din satele românești transilvănene post-cucerirea maghiară erau administratori ai localităților, în numele regelui Ungariei, stăpânul tuturor. În schimbul serviciilor lor, cnejii primeau de la monarh o suprafață mai mare de pământ, dreptul de a deține o moară, scutirea de unele impozite, precum și dreptul de ajudeca pricinile mărunte. Unii dintre ei s-au maghiarizat prin înnobilare. Este cazul familiilor Dragfi, Banfi, Kendeffi sau Csomortani.

Foarte probabil că populația satelor românești administrate de cneji și voievozi se afla în situație de șerbie, sau, cu o denumire mai târzie, de iobăgie. Această populație datora regelui, nobililor și clerului anumite dări și munci. În plus, plăteau o sumă fixă pentru pământul pe care îl primeau în folosință, precum și dijme în natură. Șerbii se puteau muta de pe moșia proprietarului doar cu acordul acestuia și plătind o taxă pentru aceasta. Uneori, aceștia fugeau, trecând în Țara Românească, Moldova sau Polonia. Apăreau astfel sate de fugari, așa-numitele „slobozii”.

Pecenegii au fost migratori din ramura populațiilor de limbă turcă, înrudiți inclusiv cu vechii bulgari. Ei apar în documentele bizantine cu numela de paținachi, iar în cele latinești sunt denumiți bisseni. Au ajuns în spațiul locuit de români cam în același timp cu maghiarii. Pecenegii erau păstori, preferând zonele de șes. Din acest motiv au locuit în sudul Basarabiei, adică în Bugeac, în Bărăgan, Teleorman și câmpia Burnazului. Totuși, unii dintre ei sunt menționați de documente maghiare ca trăind și în Transilvania, ajunși acolo probabil în urma înfrângerilor suferite în fața bizantinilor.

Cronicarul bizantin Cedren îi descria pe pecenegi drept un neam „mare și numeros” căruia nu i se poate opune nici o semiție. Același scriitor îi împărțea în 13 triburi nomade, răspândite între Nipru și câmpia Pannoniei. Scriitorul persan Ghardizi îi caracteriza ca fiind „bogați, au cai mulți și multe oi și multe vase de aur și de argint”.

Cei mai importanți și numeroși dintre pecenegi erau cei din tribul uzilor. Aceștia au trecut peste spațiul românesc, năvălind peste Dunăre, în Imperiul Bizantin. Urmași ai lor au persistat în Dobrogea de sud, cunoscuți drept găgăuzi, ajungând mai apoi în Basarabia. Un alt trib peceneg era cel al berindeilor, de unde, probabil, provine numele Berindei.

Cumanii au fost o populaţie migratoare aparţinând ramurii vestice a neamurilor de limbă turcă şi erau înrudiţi cu pecenegii şi cu vechii bulgari. Ei au venit din stepa kirghiză, din Turkestan. În secolul IX cumanii se aflau lângă fluviile Ural şi Volga. Ei apar în părţile locuite de români în secolul al XI-lea, când îi înfrâng pe pecenegi şi le ocupă aşezările. Stăpânirea lor durează cam două sute de ani, până la marea invazie a mongolilor.

Teritoriul controlat de cumani se numea Cumania şi se întindea de la fluviul Don până la Carpaţi. Partea răsăriteană, unde se găsea şi centrul lor de putere, se numea „Cumania albă”, iar partea apuseană, vecină cu Ungaria (Transilvania) şi incluzând Moldova şi estul Ţării Româneşti, se numea „Cumania neagră”. La peste jumătate de secol de la apariția lor, cumanii invadau Imperiul Bizantin, retrăgându-se rapid la nord de Dunăre, prin zona Vidinului. Aveau să fie urmăriți de un corp de oaste bizantină până la râul Olt, timp de trei zile și trei nopți.

După cele două secole în care au dominat spațiul românesc extra-carpatic, cumanii s-au confruntat cu marea invazie a mongolilor. Regele cumanilor, Cuthen, a fost nevoit, după două victorii împotriva tătarilor, să se refugieze în Regatul Ungariei. Acolo, regele Bela al IV-lea le acorda loc de așezare în câmpia Tisei și a Dunării. Ungurii, bătuţi și ei de mongoli, au acuzat pe cumani de înţelegere cu năvălitorii şi îl ucid pe regele cuman Cuthen. Cumanii se răscoală, se aliază cu tătarii şi cei mai mulţi trec Dunărea în Bulgaria. O parte a lor rămân în Panonia şi urmaşii lor vor fi găsiţi aici până în secolul al XVIII-lea, vorbind limba strămoşilor lor.

Cumanii se creştinează, dar creştinismul lor incipient a păstrat o serie de obiceiuri străvechi, care se găseau şi la sciţii iranieni. Se ştie că au existat legături între români şi cumani, deseori ei luptând alături împotriva unor duşmani comuni. De la cumani ne-au rămas o serie de toponime şi probabil antroponime.

Pecenegii și cumanii, populații turcice, au existat mai bine de trei sute de ani în spațiul românesc. Îndelungata conviețuire româno-cumană este reflectată de urme cumane în limba română și în toponimie. Se bănuiește că în categoria influențelor linvistice intră cuvinte legate de viața pastorală și rurală: cioban, cătun, vătaf, beci. Altele privesc domeniul militar: dușman, buzdugan, precum și pe cel social: toi și mire.

Toponimia românească păstrează câteva denumiri de proveniență pecenegă sau cumană. Astfel, un asemenea toponim este acela de Peceneaga, legat de sate, pârâuri, păduri sau munți: în județele Tulcea, Brăila, Argeș, Caraș-Severin. De la cumani s-a păstrat numele de Coman/Comani, precum satul aflat peste Dunăre de Vidin, pe țărmul românec: Comani. Alte sate numite Comana apar în Vlașca și Buzău. Două cazuri certe de toponime cumane sunt numele județului Teleorman, care înseamnă „pădure nebună”, și numele orașului Caracal: „cetatea neagră”.

În privința numelor de persoane, s-a afirmat că ar fi de origine cumană sau pecenegă unele precum: Toxabă, Tâncabă, Carabă, Basarabă. O teorie istorică susținută, printre alții, de istoricul Neagu Djuvara, afirmă că întemeietorul oficial al statului medieval Țara Românească, Basarab I, avea origini cumane.