Migratorii unguri. Pecenegii și cumanii
Valul migrațiilor târzii în spațiul locuit de români
autor Moise Gheorghe, 2019
În linii mari, etnogeneza poporului român a fost desăvârșită în secolul al VIII-lea. La aceasta au contribuit decisiv ultimii migratori din primul val, slavii, precum și cele aproape două secole de pauză care au urmat sosirii acestora în spațiul daco-roman. O a doua etapă a migrațiilor, cele târzii, a început prin sosirea dinspre nordul Mării Negre a migratorilor unguri, proveniți din grupul popoarelor fino-ugrice. Aceștia au ocolit teritoriile românești, stabilindu-se la vest de acestea, în Câmpia Pannoniei, unde s-au creștinat și au fondat Regatul Ungariei. Expansiunea tânărului regat avea să vizeze spațiul românesc intra și extracarpatic, însă doar Transilvania a fost cucerită și supusă Coroanei Maghiare.

Ungurii au fost urmați de migratorii turcici pecenegii și cumanii. Aceștia și-au avut centrul de putere în afara Carpaților. Astfel, ei eu dominat ... spațiul extracarpatic timp de două sute de ani dar, spre deosebire de unguri, nu au reușit construirea unei entități politico-statale care să reziste timpului. Pecenegii și cumanii s-au stins, odată cu trecerea timpului, răspândindu-se și fiind asimilați de români și popoarele din Balcani.citește mai mult
După desăvârșirea etnogenezei românești, migrațiile popoarelor barbare au reînceput, după o relativă acalmie de două secole. În această a doua etapă, numită a migrațiilor târzii, s-au remarcat trei neamuri de origine central-asiatică: ungurii, pecenegii și cumanii. Aceste trei popoare aveau să se stabilească în proximitatea spațiului locuit de români, istoria lor ajungând a se împleti cu a acestora din urmă.
Text
1 din 5
În mod tradiţional, istoriografia maghiară leagă momentul apariţiei maghiarilor în Transilvania de episodul fondator al „descălecatului” triburilor maghiare pe aceste meleaguri. Conform tradiţiei istorice, la acea dată, triburile maghiare de păstori nomazi, venite din stepele Rusiei meridionale de astăzi, au traversat trecătorile Carpaţilor Nordici şi au început procesul de „ocupare a ţării”, respectiv a întregului Bazin Carpatic. Istoriografia română insistă mai mult asupra fenomenului de colonizare a maghiarilor în Transilvania, un proces sistematic promovat de către regii Ungariei şi desfăşurat ceva mai târziu.
Imagine
Text
2 din 5
O cronică maghiară redactată în limba latină în a doua jumătate a secolului al XII-lea, așa numita Cronică a lui Anonymus - Gesta Hungarorum, relatează câteva episoade ale primului contact al ungurilor cu spațiul transilvănean. Acesta este izvorul cel mai important care atestă structurile politice care au existat în regiune în momentul venirii ungurilor. Acest document istoric face referire la formațiunile politice prezente în teritoriul românesc intracarpatic, conduse de Gelou, Glad și Menumorut.
Imagine
Text
3 din 5
În Cronica lui Anonymus sunt prezentate conflictele care au dus la cucerirea Transilvaniei al cărei teritoriu era stăpânit în mare parte de către Gelou. Voievodatul lui Menumorut a fost cucerit de către regele maghiar Arpad iar ţara lui Gelou de către căpetenia Tuhutum care s-a stabilit în zonă, lăsând teritoriul urmașului său Gyula. Acesta, sau unul dintre moștenitorii săi care se numea tot Gyula, a fost capturat și ucis de către regele Ungariei, Ștefan cel Sfânt, moment în care Transilvania intră sub dominație maghiară.
Imagine
Text
4 din 5
Aşezarea primilor colonişti germani în Transilvania se datorează regelui maghiar Geza al II-lea, care dorea o întărire a graniţei regatului. Sașii au fost un amalgam de populaţii provenite din diverse zone ale Germaniei. Primul document care atestă colonizarea lor este Diploma Andreanum, prin care regele Andrei al II-lea al Ungariei stabilea drepturile şi obligaţiile scaunelor săseşti din interiorul arcului carpatic.
Imagine
Text
5 din 5
Migratori turcici târzii, pecenegii și cumanii, au dominat politic și militar spațiul românesc timp de aproape trei secole. Rolul cumanilor în apariţia incipientă a aristocraţiei române, enunțat de Nicolae Iorga, este din ce în ce mai insistent pus în evidenţă de „noua generaţie” de istorici. Este unanimă opinia potrivit căreia „o parte din căpeteniile pecenegilor, uzilor şi cumanilor care au dorit să se așeze printre localnici, în special dintre cumani, se vor fi integrat și ei în această clasă de stăpânitori de pământuri și de cete războinice, nobilimea sau boierimea română în devenire”
Imagine
Ungurii au fost o populaţie migratoare, de origine fino-ugrică, a căror limbă se înrudeşte cu cea a finlandezilor, estonienilor şi a laponilor. Ei se numesc pe sine maghiari. Originea acestui nume este incertă, nu s-a putut da o explicaţie plauzibilă pentru el. Acest neam a fost numit unguri de către germani, romanici şi bizantini.
Text
1 din 4
Primii unguri aveau înfăţişarea obişnuită a fino-ugricilor, mici de statură, cu pomeţii obrajilor mai proeminenţi, ochii uşor oblici şi pielea ceva mai închisă la culoare, nu albă. Se ocupau cu creşterea vitelor, ca orice popor migrator şi erau buni călăreţi şi arcaşi. Abatele Regino îi descria astfel: „Nu se pricep a lupta într-o ordine de bătaie ori a asedia cetăți; adeseori se prefac a fugi pentru a înșela pe dușman. Nu țin mult timp la luptă; astfel, dacă stăruința lor în bătălie ar egala furia primelor ciocniri, ar fi de neînvins.”
Imagine
Text
2 din 4
Ungurii erau originari din centrul Asiei, dintr-o regiune situată între munții Altai și nordul Iranului. În primul secol de după Hristos, ungurii au început migrarea către vest., oprindu-se pentru un timp în stepa dintre Volga mijlocie și munții Urali. Ceva mai târziu se aflau între Don și Nipru, în regiunea numită de bizantini Lebedia. În urma conflictelor cu pecenegii, unii dintre unguri se întorceau către Asia Centrală iar alții avansau către zona dintre cursurile mijlocii ale Prutului și Niprului, pământuri pe care le-au numit Atelkuz, adică „țara dintre râuri”.
Imagine
Text
3 din 4
Aflați în Atelkuz, triburile ungurești îl alegeau drept lider pe Arpad. Despre acesta, împăratul bizantin Constantin Porfirogenetul scria: „era cel mai demn de această onoare, înțelept la sfat și înțelegător, de o vitejie deosebită și înzestrat pentru domnie”. Ungurii s-au implicat în conflictul militar dintre bizantini și bulgarii țarului Simeon, susținându-i pe primii. Au reușit să îi învingă pe bulgari, cucerindu-le chiar și capitala. După ce a încheiat pace cu Imperiul Bizantin, țarul Simeon s-a concentrat pe răzbunare asupra triburilor ungurești din Atelkuz, aliindu-se cu vechii dușmani ai acestora, pecenegii. Grosul armatei ungurești aflându-se într-o incursiune de pradă către Apus, regiunile ungurești au fost trecute ușor prin foc și sabie de către bulgari și pecenegi.
Imagine
Text
4 din 4
În urma devastărilor produse de pecenegi și bulgari în Atelkuz, ungurii au decis părăsirea regiunii și căutarea alteia pentru a se stabili. Potrivit notarului anonim al regelui maghiar Bela, ungurii au pornit spre nord, urmând linia Carpaților Orientali și ai Galiției, până în dreptul orașului Munkács, unde au traversat munții, coborând în câmpia Tisei, stabilindu-se acolo.
Imagine
  • Bărbulescu M., Deletant D, Hitchins K., Istoria României, Editura Corint, București, 2004
  • Giurescu Constantin, Istoria Românilor, Ed. All Educational, București, 2003