Migratorii slavi şi etnogeneza românească
Sosirea slavilor și primii români
sec. VI-VIII d.Hr.
autor Moise Gheorghe, mai 2019
Pătrunderea slavilor în spaţiul locuit de daco-romani a avut importante urmări, deoarece dominaţia lor politică a fost îndelungată. Acest proces a dat o particularitate romanităţii orientale ce o deosebeşte de romanitatea occidentală, unde rolul slavilor l-au jucat germanii. În momentul pătrunderii slavilor însă, la nordul şi la sudul Dunării se constituise deja o realitate etno-lingvistică asupra căreia nu s-a mai putut exercita o influenţă decisivă. Factorul slav a dat o anumită coloratură limbii şi culturii romanice din această zonă, fără să-i modifice esenţa latină. Prin urmare, poporul român, rezultat din sinteza daco-romană, prin procesul de romanizare şi asimilarea slavilor, este un popor romanic, fapt dovedit de structura gramaticală şi lexicală a limbii române. În secolul al VIII-lea, la aproximativ două sute de ani după apariția în regiune a migratorilor slavi, etnogeneza românească era încheiată în linii mari.
Cel mai însemnat popor migrator care a ajuns în spațiul carpato-danubiano-pontic a fost cel al slavilor. Rolul lor în formarea poporului român este comparabil cu cel al germanicilor în cazul popoarele romanice din Apus. Etnogeneza poporului român se înscrie în procesul general european de formare a popoarelor şi limbilor neolatine. Ea s-a desfăşurat într-o lungă perioadă de timp, la nord şi la sud de Dunăre, şi a avut drept coordonate esenţiale sinteza şi simbioza daco-romană şi asimilarea slavă. Născută o dată cu poporul care o vorbeşte, limba română este fundamental romanică, dar păstrează elemente dacice şi influenţe slave.

Cele trei elemente etnice principale care au conturat poporul român sunt reprezentate de daci, autohtonii, romanii cuceritori și slavii migratori. Din punct de vedere lingvistic, influența slavă asupra dialectului daco-roman a fost mai puternică decât cea germanică asupra limbii franceze sau a celei italiene.

Slavii au fost în antichitate o populaţie migratoare, alcătuită dintr-o mulţime de triburi şi foarte numeroasă. Dintre toate popoarele migratoare care au trecut peste pământul Daciei, cel mai însemnat rol în formarea poporului român l-au avut slavii. Ei au jucat în acestă parte de lume rolul pe care l-au avut alte popoare migratoare în Europa în formarea naţiunilor actuale. Astfel, poporul român s-a format din substratul dacic peste care s-a aşezat stratul roman, apoi ad-stratul slav.

Slavii au influențat populația daco-romană la nivel limbii vorbite, al structurilor sociale și politice, al culturii și, ceva mai târziu al bisericii creștine. Slavistul Ion Bogdan afirma că nu poate fi vorba despre un popor român pînă la sosirea slavilor în regiune.

Zona de origine a slavilor a fost spațiul dintre Vistula, Niprul mijlociu, lacurile Mazuriene și Carpații Galiției. Caracteristicile morfogeografice erau date de șes, râuri și lacuri, bălți și păduri întinse. Slavii care s-au contopit cu daco-romanii aparțineau, cel mai probabil, grupului sudic al acestui popor, același din care s-au individualizat sârbii și bulgarii.

Societatea slavă avea la bază familia, dar în sensul său larg, cuprinzând inclusiv veri și nepoți. Urmau clanul, o comunitate de familii înrudite, și tribul, adică mai multe clanuri apropiate. Clasele sociale erau reprezentate de fruntași, adică o nobilime incipientă, oamenii liberi și sclavii. Într-o primă fază, proprietatea asupra pământurilor era una comună, neexistând proprietăți funciare private. Din acest motiv, lucrările agricole se realizau la comun: aratul, semănatul, recoltatul. Produsele se împărțeau proporțional cu numărul de persoane dintr-o familie.

La începuturile istoriei lor politice, slavii trăiau organizați în triburi, adesea aflate în relații conflictuale. Astfel, în Câmpia Munteniei se aflau anții și sclavinii. Un trib era format din mai multe jupe, conduse de jupani. Jupele erau constituite din mai multe familii, fiecare cu liderul său, un staroste. Cu timpul, slavii au constituit entități politice mai mari, conduse de regi numiți knezi. Statele medievale ale slavilor au apărut relativ târziu, copiind modele străine sau chiar fiind fondate de străini, precum varegii kieveni.

Principalele ocupații ale slavilor erau creșterea animalelor, pescuitul și vânătoarea. Fizionomia îi apropia de germanici: blonzi-roșcați. Plantele cultivate erau, cu precădere, ovăzul și meiul, inul și cânepa. Slavii practicau și apicultura. În vestimentație erau folosite destul de mult blănurile de animale. Opincile erau încălțările cele mai comune ale slavilor.

Organizarea militară a evoluat rapid după fixarea slavilor, cel puțin în cazul celor din peninsula Balcanică. Una dintre categoriile de luptători era cea a vitejilor, asimilabili cavaleriștilor. Pedestrașii erau numiți „ratniți”sau„voiniți“, de unde cuvântul românesc „voinic”. Comandantul militar se numea voivod, similar latinescului dux sau germanului herzog. Grupurile mai mari de soldați formau un pâlc, iar cetățile erau numite „gorodiște”. Armele erau sulița, sabia, securea, scutul și arcul cu săgeți otrăvite.

Scriitorul bizantin Procop din Cezareea afirma că fiecare năvălire a slavilor în Imperiul Bizantin se solda cu pierderea de către Constantinopol a circa o sută de mii de oameni, morți, răniți sau prizonieri. Slavii aveau aceleași obiceiuri precum ceilalți barbari contemporani lor: jefuiau orașele, incendiau, ucideau și luau sclavi.

Din secolul al VI-lea, slavii au năvălit în număr mare în spațiul carpato-danubiano-pontic. Probabil că infiltrații minore ale acestei populații în regiune existau deja, dar nu au fost încă documentate. Scriitorul bizantin Procop din Cezareea menționează că slavii stabiliți la nordul Dunării erau anții, situați în zona Moldovei de azi și în nordul Mării Negre, și sclavinii, așezați în Câmpia Munteniei. Treptat, ei s-au răspândit și spre zonele deluroase, urcând pe văile râurilor care coboară din Carpați. O lucrare geografică armeană afirma că pe teritoriul fostei Dacii locuiseră 25 de neamuri de slavi, o parte a lor trecând la sud de Dunăre, înaintând până în Ahaia și Dalmația.

Problemele grave create de slavii la granița nordică a Imperiului Bizantin au determinat autoritățile imperiale să apeleze la ajutorul avarilor. Aceștia au trecut din Transilvania în peninsula Balcanică, reintrând pe teritoriile slave pe la Brăila, de teama pădurilor întinse din Muntenia. Cu ocazia acestei expediții s-a constatat că țara slavilor „era foarte bogată, plină de pradă din provinciile romane, deoarece nu fusese niciodată jefuită de popoarele străine.” Deși i-au învins pe slavi, avarii au preferat să se retragă din Muntenia, neputând controla regiunea.

Bizantinii au întreprins mai multe expediții militare împotriva slavilor nord-dunăreni, în timpul împăratului Mauricius. La conducerea trupelor imperiale s-a remarcat generalul Priscus. Ordinul venit de la Constantinopol ca trupele bizantine să ierneze la nord de fluviu a declanșat o revoltă a acestora. Soldații bizantini au ajuns în capitala Imperiului, asasinându-l pe împărat. Peste două decenii, slavii și avarii ajungeau să asedieze Constantinopolul.

În legătură cu una dintre năvălirile avarilor la sud de Dunăre, în Imperiul Bizantin, câtevea documente menționau câteva cuvinte romanice care au dat naștere la discuții aprinse. Este vorba de celebrele „torna, torna, fratre!”. Unii istorici și filologi văd în aceastea primele cuvinte românești menționate într-un înscris.

Spre finalul secolului al VI-lea, avarii năvăliseră din nou în peninsula Balcanică, ajungând până în Tracia. Cu armata răspândită în regiune pentru a prăda, hanul avar urma să fie atacat de bizantinii conduși de generalul Commentiolus. Aflați în marș spre tabăra avarilor, bizantinii au fost surprinși de căderea nopții. În primele rânduri, bagajul unui soldat a căzut de pe spinarea măgarului. Camarazii săi i-au atras atenția, strigându-i în limba „părintească”: „torna, torna, fratre!”, adică „întoarce-te, întoarce-te, frate!”. Strigătul a fost perceput de alți soldați drept un ordin de retragere. În același timp fugeau și avarii, în direcția opusă, crezând că sunt atacați de bizantini.

Istoricul Gheorghe Brătianu crede că aceste cuvinte, „torna, torna, fratre”, „reprezintă o expresie din limbajul roman, aşa cum se formase el în acea epocă în regiunile balcanice şi dunărene. Ele aparţin probabil unuia şi celui mai însemnat din substraturile peste care limba română s-a clădit”.

Peste populaţia protoromână, care ducea o modestă viaţă agrară în obşti săteşti, s-au revărsat în secolele VI-VII triburile slave. Slavii au străpuns graniţa bizantină (limesul) de la Dunăre şi s-au revărsat în întreaga Peninsulă Balcanică, ajungând până în Grecia. Acest eveniment a avut serioase consecințe pentru unitatea daco-romanică sau est-romanică.

Populaţia protoromână de la sud de Dunăre s-a slavizat cu timpul, ori s-a retras mai spre sud, în munţi, dând naştere grupurilor etnice ale macedono-românilor și istro-românilor. În altă direcţie s-au dezvoltat relaţiile populaţiei est-romanice de la nordul Dunării cu slavii. Aici, populaţia autohtonă era superioară numeric slavilor, ceea ce a dus cu timpul la asimilarea celor din urmă de către autohtoni. Spre deosebire de alți barbari migratori, slavii au influenţat decisiv etnogeneza românilor, constituind adstratul neamului românesc. Slavii, fiind agricultori şi crescători de animale, au convieţuit mai îndelungat cu autohtonii, lăsând în limba română cuvinte de origine slavă precum: plug, prieten, drag, iubire, cuvinte care denotă multiple contacte umane. Rolul slavilor în etnogeneza românilor este asemănător cu cel al germanicilor în constituirea popoarelor vest-romanice: francezii, italienii, spaniolii, portughezii.

Formarea limbii române a parcurs aceleaşi etape ca şi formarea poporului român. O primă etapă a formării limbii române o constituie procesul de romanizare a geto-dacilor. Ca urmare, aceştia au preluat treptat limba latină vorbită, sau vulgară. În perioada de până în secolul al Vl-lea se generalizează pe întreg spaţiul istoric al Daciei şi Moesiei o limbă romanică unitară, numită de filologi limba protoromână comună. Din limba geto-dacilor, după diferite opinii, s-au păstrat în cea română 170-180 de cuvinte. Sub impactul migraţiei slavilor romanitatea nord şi sud-dunăreană au fost divizate. Din limba protoromână comună, care avea un caracter în linii generale de o limbă închegată, se forma dialectul daco-român, sau nord-dunărean, şi dialectele sud-dunărene: aromân sau macedo-român, megleno-român şi istro-român. Acest proces, care s-a desfășurat în secolele VII-IX, a cunoscut influenţa limbii slave. Influenţa slavă n-a schimbat caracterul latin al limbii române, exercitându-se prin îmbogăţirea ei cu circa 20% de cuvinte de origine slavă. Stratul lingvistic latin, cel mai important, cuprinde circa 60% din vocabularul limbii române.

În izvoarele străine medie­vale timpurii, românii sunt denumiți vlahi, valahi, volohi, blahi etc. Acestea sunt varian­te ale unei denumiri, care inițial desemna un trib celt, apoi a fost data de vechii germani romanilor și galilor romanizați. Cu timpul acest termen a trecut în lumea slavă și cea bizantină. Slavii de Sud și bizantinii îi numeau pe români - vlahi, slavii de Răsarit - volohi, ungurii le ziceau olahi, care era derivat de la „oslasz” -denumire dată de ei italienilor. Românii, de la bun început, s-au auto-denumit romani, denumire care a evoluat în rumâni, apoi români. Ei și-au păstrat permanent conștiinta originii lor romane. Cea mai veche mențiune despre români se întâlnește în „Geografia” savantului armean Moise Chorenati, în a doua jumătate a secolului al IX-lea, în care se semnalează „țara necunoscută careia îi zic Balak”, aflată la nord de țara bulgarilor. Cronica veche rusească „Povestea anilor de demult” menționează pe „volohi” în legătură cu migrația triburilor maghiare spre vest. Recunoașterea de către popoarele vecine a unei comunități etnice românești în secolul al IX-lea dovedește că în această perioadă poporul român era deja constituit.