Migratorii germanici și hunii în Dacia
Primii migratori barbari cuprind fosta provincie romană Dacia
Migratorii germanici și hunii în Dacia
autor Moise Gheorghe, mai 2019
Din secolul al III-lea, autoritatea Imperiului Roman asupra spațiului daco-roman se retrage, fiind înlocuită, episodic, de cea a mai multor neamuri de migratori. Primii au fost germanicii vandali și goții. Sosirea hunilor dinspre stepele Asiei a constituit un adevărat șoc, atât pentru localnici, cât și pentru noii stăpâni ai fostei provincii romane.

Perioada prefeudală din actualul spațiu românesc este caracterizată, printre altele, şi de perindarea pe teritoriul României a unor populaţii migratoare. Cele mai multe din aceste valuri, în special primele, au fost efemere. Ceva mai târziu, după câteva secole, doar slavii şi ungurii aveau a se stabili mai statornic în ţinuturile nord-dunărene. Diverse populații germanice au dominat politic și militar spațiul fostei provincii romane Dacia pentru aproximativ trei secole, de la Retragerea Aureliană până la dispariția statului gepid al lui Cunimund.

Goţii, de neam germanic, şi anume ramura lor de apus,vizigoţii, sunt cei dintâi care îşi fac apariţia pe teritoriul intracarpatic abandonat de împăratul Marcus Aurelianus, lăsându-ne vestigii materiale, cum e, de pildă, cimitirul de la Sântana de Mureş şi, poate, tezaurul de la Şimleul Silvaniei. Descoperirile aparţinând goţilor, încadrate alături de vestigiile altor populaţii, în aşa-numita cultură Sântana de Mureş - Cerneahov, sunt însă mult mai numeroase în câmpia munteană.

Hunii, învingătorii goţilor, au fost o populaţie nomadă de neam turanic. S-au stabilit în Pannonia, la vest de Tisa. De aici, hunii vor declanşa, sub conducerea lui Attila, numeroase expediţii de pradă spre apus şi sud. Unor asemenea năvăliri le cad jertfă cetăţile bizantine situate de-a lungul Dunării, printre care şi Sucidava. Stăpânirea fermă a lui Attila asupra unor ţinuturi întinse a avut însă şi un aspect pozitiv, asigurând pentru aproape o jumătate de veac stabilitatea politică în aceste regiuni. După moartea lui Attila puterea hunilor slăbea şi în anul următor erau învinși şi împrăştiaţi de gepizi.

Gepizii germanici fuseseră un timp supuşi hunilor, împotriva cărora se răscoală şi pe care-i înving, preluând stăpânirea asupra Pannoniei. Nici ei nu stăpânesc efectiv asupra fostei Dacii romane, deşi o parte a lor ajung şi aici. Înfrânţi de avari şi longobarzi, gepizii se împrăştie şi sunt asimilaţi de autohtonii teritoriilor stăpânite înainte de ei.

Avarii, originari din Asia Centrală, au fost principalii beneficiari de pe urma victoriei împotriva gepizilor, lor revenindu-le stăpânirea asupra regiunilor din Europa Centrală. De fapt, ei izbutesc să-şi constituie un „imperiu” mult mai întins, mergând din stepele pontice până la Marea Adriatică. În Dacia, avarii sunt prezenţi, dar într-un număr nu prea mare. Deşi nici stăpânirea lor nu a fost una cu adevărat efectivă, cultura lor materială a exercitat o destul de mare influenţă asupra civilizaţiei autohtone şi slave.

Neamul vandalilor era împărțit în două grupe: silingi și hasdingi. În timpul războaielor marcomanice, silingii a trăit într-o zonă înregistrată de către Tacitus ca Magna Germania. Hasdingii, conduși de regii Raus și Rapt, s-au mutat la sud, și i-au atacat prima dată pe romanii în zona Dunării de Jos. Împăratul roman Marcus Aurelianus a fost obligat să protejeze cursul mijlociu al Dunării împotriva lor. Au făcut pace și s-au stabilit în vestul Daciei și Pannoniei.

Vandalii s-au așezat în părțile apusene ale fostei provincii romane Dacia. Istoricul Iordanes, referindu-se la evenimente din timpul împăratului Constantin cel Mare, scria: „Vandalii pe vremea aceea trăiau unde sunt azi gepizii, anume lângă râurile Marisia, Miliare, Gilpil și Grisia, aceasta din urmă fiind mai spre miazănoapte decât toate celelalte. Vandalii aveau pe atunci la răsărit pe goți, la apus pe marcomani, la miazănoapte pe hermundoli și la miazăzi Istrul, care se mai cheamă și Danubius.”

Prezența goților în spațiul daco-roman este cunoscută nu doar de la Iordanes, ci și de la alți doi istorici, Eutropius și Marcellinus. Eutropius îi amintește pe thervingi, adică goții din apus, în timpul împăratului Valens, în a doua jumătate a secolului al IV-lea. Marcellinus pomenește despre cum același împărat a luptat cu goții, de trei ori, în aceeași perioadă. Potrivit acestui scriitor, goții se aflau în zona Munteniei, de unde s-au retras spre Carpați, alungați de incursiunea militară a romanilor.

În nordul regiunilor daco-romane trăiau gepizii, popor de origine germanică. Zona lor de baștină era gura de vărsare a Vistulei în Marea Baltică. Încercaseră să pătrundă în Dacia romană încă de pe la jumătatea secolului al III-lea. Respinși de armatele romane, au mai încercat din nou, lovindu-se acum de goții care aveau aceleași intenții ca și ei, fiind respinși spre nord de către aceștia din urmă.

O perioadă, mulțumiți să trăiască în Dacia, goții nu au mai ridicat probleme Imperiului Roman. Atacurile asupra Imperiului Roman reîncepeau în timpul lui Constantin cel Mare. Acesta îl trimite pe fiul său să rezolve problema reprezentată de goți, la nord de Dunăre. Constantin al II-lea traversa Dunărea pe noul pod de la Celei și îi învingea pe goți, chiar dacă aceștia erau puternici și numeroși. Astfel, malul stâng al Dunării reintra temporar sub autoritatea romană. Constantin cel Mare construia pe acest mal cetatea Daphne, la confluența Argeșului cu Dunărea, și restaura orașul Tropaeum Traiani.

Sarmații erau un amestec de popoare scitice, care își trag denumirea de la expresia grecească Sauromatioi, adică „ochi de șopârlă”. Sarmații au fost menționați mai întâi de Herodot și Hipocrate, fiind pe atunci aflați încă la răsărit de Don. Pe timpul lui Octavianus Augustus ei apar pe la gurile Dunării. Triburi izolate de sarmați apar și în Dacia : iazigii - între Dunăre și Tisa și roxolanii - în zona Moldovei. Sarmații sunt descriși ca un popor războinic, buni călăreți și buni arcași.

Barbarii germanici din spațiul carpato-danubiano-pontic au fost dislocați brusc, în anul 375, de invazia hunilor. Aceștia proveneau din grupul popoarelor cu origini altaice, asiatice. Înfățișarea lor era asemănătoare mongolilor. Ocupația principală a hunilor era creșterea animalelor, în turme, din acest motiv preferând ca mediu de viață câmpia sau stepa. Astfel, s-au stabilit în Câmpia Dunării și a Tisei, adică Panonia.

Hunii au ocupat, inițial, zonele din nordul Chinei. De acolo s-au urnit către Apus, supunând diverse popoare, unele îngroșându-le rândurile armatei. Acest fapt a condus la o metisare a hunilor cu neamuri caucaziene, alterându-le primilor morfologia mongoloidă. În zona Donului, hunii au ajuns în contact cu neamul alanilor, popor iranian, precum sciții, supunându-i. La est de râul Nistru, hunii îi învingeau pe ostrogoții conduși de Hermanaric și Withimer. Ostrogoții erau împinși spre vest de năvălirea hună. Aceeași soartă au împărtășit-o vizigoții lui Atanaric, situați la vest de Nistru. O ultimă încercare a vizigoților de a se opune înaintării hune s-a înregistrat în sudul Moldovei. Germanicii se retrăgeau spre Caucaland, probabil zona Buzăului de astăzi. Aici au fost descoperite numeroase descoperiri arheologice de origine germanică, precum tezaurul de la Pietroasele, „Cloșca cu puii de aur”.

Presați de huni, o parte a goților a trecut la sud de Dunăre, în Imperiul Roman, în căutare de protecție. Gradul de disperare al acestor este surprins de faptul că ajunseseră să cedeze un om drept sclav romanilor în schimbul unui câine drept hrană! Tratamentul pe care l-au primit de la generalii romani i-a făcut să se revolte și să jefuiască, organizați în bande, peninsula Balcanică. Însuși împăratul Valens își pierdea viața în bătălia de lângă Adrianopol, probabil ars de viu într-o colibă în care se refugiase. Unele grupuri de goți se stabileau definitiv în Moesia, în zona Nicopolis.

Cei mai mulți dintre goții refugiați din calea hunilor în peninsula Balcanică au părăsit regiunea, poposind efemer în Illyria. Apoi au năvălit în peninsula Italică, sub conducerea lui Alaric, dar aveau să fie învinși de armatele împăratului Honorius, conduse de generalul Stilichon. Peste câțiva ani, goții atacau Galia, reușind să se stabilească in calitate de federați în sud-vestul și sudul acesteia. Alții au ajuns în Spania. Ostrogoții se stabileau în nordul peninsulei Italice, sub conducerea lui Teodoric.

Attila a fost cel mai puternic conducător al hunilor. A condus Imperiul Hun care se întindea de la munții Ural la fluviul Rin și de la Dunăre la marea Baltică. În timpul domniei sale a fost unul dintre cei mai de temut inamici ai Imperiilor Romane de Răsărit și de Apus, fiind poreclit în unele texte bisericești „biciul lui Dumnezeu”. El a traversat Dunărea de două ori și a jefuit Balcanii, dar nu a putut să ocupe Constantinopolul. De asemenea, el a încercat să cucerească Galia Romană și Roma.

După ce i-au învins și alungat cele două ramuri ale goților, ostrogoții și vizigoții, hunii ajungeau să domine părțile de la nord de Dunăre. Ei și-au stabilit baza de atacuri, un fel de capitală, în pusta Pannoniei, sub conducerea regelui Rugilas. Acesta avea să fie urmat de nepoții săi, Attila și Bleda. Cel din urmă avea să fie asasinat, fratele său, Attila, rămânând singurul stapânitor al hunilor. Acesta era descris ca fiind lat în umeri, cu capul mare, pielea arămie, nas turtit și purtând o coroană de fier ruginit. Contemporanii, înspăimântați, credeau că iarba nu mai crește pe acolo pe unde pășea calul său.

Imaginea lui Attila a fost, bineînțeles, distorsionată din cauza șocului produs de campaniile sale militare. În realitate, el era un cunoscător al civilizației romane, având până și băi din piatră în capitala sa din Pannonia, după modelul celor romane. Abil politician și general, Attila a reușit să controleze un vast teritoriu cuprins între Rin și Nistru, la nord de Dunăre, fără a mai menționa zona asiatică a imperiului său.

Confruntările militare ale lui Attila cu Imperiul Roman au culminat cu bătălia de la Mauriacus, în apropiere de orașul Troyes din Franța. Deși nu au fost învinși categoric de către generalul roman Aetius, hunii nu au mai putut înainta spre vest. Attila s-a întors spre Roma. Orașul Etern scăpa datorită intervenției Papei Leon I. Acesta, combinând darurile și rugămințile, îl îndupleca pe liderul hunilor să abandoneze decizia cuceririi Romei.

Întors în Pannonia din campania militară apuseană, Attila murea chiar în noaptea nunții sale. Luptele pentru succesiune dintre numeroșii săi fii au condus la dezintegrarea imperiului hun. Mai mult, revoltele supușilor gepizi și ale altor germanici culminau cu bătălia de la Nedao, unde Elac, fiul cel mare al lui Attila era ucis. Circa 30000 de huni și-au pierdut viața în bătălie. Cei mai mulți dintre hunii rămași în viață se întorceau spre Asia. Grupuri răzlețe de huni rămâneau în nordul peninsulei Balcanice, în apropierea Dunării. Un grup se stabilea în Oltenia vestică, fapt atestat de descoperirea a două cazane ritualice hune în Mehedinți și Dolj.

Gepizii au fost migratori de origine germanică care s-au stabilit în Pannonia, ajungând și în vestul Transilvaniei, Banat și culoarul Oltului. În baza unor vestigii arheologice, se presupune că în zona Apahida, în Transilvania, s-a aflat o curte regală gepidă. Zona originară a gepizilor s-a aflat în regiunea Mării Baltice, aproape de estuarul Vistulei, de unde, în migrația lor spre sud, gepizii au ajuns în nord-estul Panoniei după ce traversaseră Carpații Nordici.

Duă ce i-au nimicit pe huni în bătălia de la Nedao, gepizii și-au impus dominația asupra daco-romanilor de la nordul Dunării. Descoperirile arheologice confirmă prezența gepizilor în spațiul fostei provincii romane Dacia: trei tezaure au fost descoperite la Apahida, la Șeica Mică și Șimleul Silvaniei. Gepizii, relativ pașnici în comparație cu celelalte neamuri germanice, au păstrat relații bune cu Imperiul Roman de Răsărit. Împăratul Marcianus se angaja să le dăruiască anual o anumită sumă de bani și să le recunoască stăpânirea asupra Daciei. Situația a durat până în timpul împăratului Justinianus. Hegemonia gepizilor în Dacia se încheia în urma atacului longobarzilor și avarilor. Longobarzii, neam germanic, erau susținuți militar de Imperiul Bizantin. Romanii răsăriteni urmăreau învrăjbirea barbarilor pentru a le distrage atenția de la ceea ce devenea treptat Imperiul Bizantin. Alianța dintre longobarzi și avari, neam altaic ca și hunii, stabiliți în Bugeac și Dobrogea, avea să distrugă entitatea statală a gepizilor.

Atacați din două parți de longobarzii aliați cu avarii, gepizii au comis greșeala de a-și împărți armata între cei doi inamici. Confruntarea dintre gepizi și longobarzi s-a purtat undeva în vestul Daciei, primii fiind anihilați total. Un cronicar spunea ca nici un gepid nu ar fi scăpat cu viață. Însuși regele lor, Cunimund, pierea în luptă. Aceeași soartă a avut-o armata gepidă plecată în întâmpinarea avarilor. Neamul gepizilor a avut și el soarta hunilor: a fost asimilat de alte neamuri din regiune, inclusiv daco-romanii.

Deși erau aliați ai gepizilor, bizantinii nu au sărit în ajutorul acestora. Aceasta a fost o eroare din partea imperiului, deoarece avarii aveau să evolueze rapid spre o forță militară problematică pentru Constantinopol, asediind chiar capitala bizantină. Longobarzii au părăsit regiunea Tisei, îndreptându-se spre apus. S-au stabilit în nordul peninsulei Italice, dând numele regiunii din nordul acesteia: Lombardia.

Avarii, nomazi de origine asiatică, cu punct de origine probabil în zona lacului Baikal, încep sa se deplaseze spre vest, astfel că, în preajma secolului al V-lea, se aflau în zona de nord a Caucazului și stepele nord-pontice, până la Dunărea de Jos. Avarii au reprezentat o populație nomadă, războinică, având ca principală ocupație creșterea animalelor.

După ce i-au nimicit pe gepizi, avarii se așezau în câmpia Tisei și a Dunării. Practic, ocupau acum fosta bază a hunilor. Acolo își întemeiau o capitală de unde aveau să declanșeze mai multe raiduri de jaf spre Europa de Vest și Imperiul Bizantin. În limba turcă, avar înseamnă „vagabond”. După repetate incursiuni după pradă în Imperiul Bizantin, avarii ajungeau chiar să asedieze capitala acestuia, Constantinopol.

Prezența avarilor în proximitatea spațiului carpato-danubiano-pontic se suprapune peste cea a slavilor, recent sosiți printre daco-romani. Relațiile lor cu slavii au oscilat între colaborări militare împotriva Imperiului Bizantin și conflict. Autoritatea avarilor pare să se fi extins și spre zona Transilvaniei, fapt sugerat de o fibulă de argint găsită în al doilea tezaur de la Coșovenii de Jos.

Statul avar a fost distrus de suveranul francilor, Carol cel Mare, după mai multe lupte care au culminat cu cucerirea capitalei avare din Pannonia. Aici, francii învingători au găsit numeroase bogății. Peste puțin timp, luptele avarilor cu bulgarii conduși de hanul Krum se încheiau cu distrugerea totală a primilor. Despre aceasta, Cronica lui Nestor relata: „Au murit cu toții, nu a mai rămas nici un avar”. Dispariția rapidă și totală a avarilor a făcut să se nască o expresie în limba rusă: „Au pierit ca avarii!”.