Goţii, de neam germanic, şi anume ramura lor de apus,vizigoţii, sunt cei dintâi care îşi fac apariţia pe teritoriul intracarpatic abandonat de împăratul Marcus Aurelianus, lăsându-ne vestigii materiale, cum e, de pildă, cimitirul de la Sântana de Mureş şi, poate, tezaurul de la Şimleul Silvaniei. Descoperirile aparţinând goţilor, încadrate alături de vestigiile altor populaţii, în aşa-numita cultură Sântana de Mureş - Cerneahov, sunt însă mult mai numeroase în câmpia munteană.

Hunii, învingătorii goţilor, au fost o populaţie nomadă de neam turanic. S-au stabilit în Pannonia, la vest de Tisa. De aici, hunii vor declanşa, sub conducerea lui Attila, numeroase expediţii de pradă spre apus şi sud. Unor asemenea năvăliri le cad jertfă cetăţile bizantine situate de-a lungul Dunării, printre care şi Sucidava. Stăpânirea fermă a lui Attila asupra unor ţinuturi întinse a avut însă şi un aspect pozitiv, asigurând pentru aproape o jumătate de veac stabilitatea politică în aceste regiuni. După moartea lui Attila puterea hunilor slăbea şi în anul următor erau învinși şi împrăştiaţi de gepizi.

Gepizii germanici fuseseră un timp supuşi hunilor, împotriva cărora se răscoală şi pe care-i înving, preluând stăpânirea asupra Pannoniei. Nici ei nu stăpânesc efectiv asupra fostei Dacii romane, deşi o parte a lor ajung şi aici. Înfrânţi de avari şi longobarzi, gepizii se împrăştie şi sunt asimilaţi de autohtonii teritoriilor stăpânite înainte de ei.

Avarii, originari din Asia Centrală, au fost principalii beneficiari de pe urma victoriei împotriva gepizilor, lor revenindu-le stăpânirea asupra regiunilor din Europa Centrală. De fapt, ei izbutesc să-şi constituie un „imperiu” mult mai întins, mergând din stepele pontice până la Marea Adriatică. În Dacia, avarii sunt prezenţi, dar într-un număr nu prea mare. Deşi nici stăpânirea lor nu a fost una cu adevărat efectivă, cultura lor materială a exercitat o destul de mare influenţă asupra civilizaţiei autohtone şi slave.

Vandalii s-au așezat în părțile apusene ale fostei provincii romane Dacia. Istoricul Iordanes, referindu-se la evenimente din timpul împăratului Constantin cel Mare, scria: „Vandalii pe vremea aceea trăiau unde sunt azi gepizii, anume lângă râurile Marisia, Miliare, Gilpil și Grisia, aceasta din urmă fiind mai spre miazănoapte decât toate celelalte. Vandalii aveau pe atunci la răsărit pe goți, la apus pe marcomani, la miazănoapte pe hermundoli și la miazăzi Istrul, care se mai cheamă și Danubius.”

Prezența goților în spațiul daco-roman este cunoscută nu doar de la Iordanes, ci și de la alți doi istorici, Eutropius și Marcellinus. Eutropius îi amintește pe thervingi, adică goții din apus, în timpul împăratului Valens, în a doua jumătate a secolului al IV-lea. Marcellinus pomenește despre cum același împărat a luptat cu goții, de trei ori, în aceeași perioadă. Potrivit acestui scriitor, goții se aflau în zona Munteniei, de unde s-au retras spre Carpați, alungați de incursiunea militară a romanilor.

În nordul regiunilor daco-romane trăiau gepizii, popor de origine germanică. Zona lor de baștină era gura de vărsare a Vistulei în Marea Baltică. Încercaseră să pătrundă în Dacia romană încă de pe la jumătatea secolului al III-lea. Respinși de armatele romane, au mai încercat din nou, lovindu-se acum de goții care aveau aceleași intenții ca și ei, fiind respinși spre nord de către aceștia din urmă.

O perioadă, mulțumiți să trăiască în Dacia, goții nu au mai ridicat probleme Imperiului Roman. Atacurile asupra Imperiului Roman reîncepeau în timpul lui Constantin cel Mare. Acesta îl trimite pe fiul său să rezolve problema reprezentată de goți, la nord de Dunăre. Constantin al II-lea traversa Dunărea pe noul pod de la Celei și îi învingea pe goți, chiar dacă aceștia erau puternici și numeroși. Astfel, malul stâng al Dunării reintra temporar sub autoritatea romană. Constantin cel Mare construia pe acest mal cetatea Daphne, la confluența Argeșului cu Dunărea, și restaura orașul Tropaeum Traiani.

Sarmații erau un amestec de popoare scitice, care își trag denumirea de la expresia grecească Sauromatioi, adică „ochi de șopârlă”. Sarmații au fost menționați mai întâi de Herodot și Hipocrate, fiind pe atunci aflați încă la răsărit de Don. Pe timpul lui Octavianus Augustus ei apar pe la gurile Dunării. Triburi izolate de sarmați apar și în Dacia : iazigii - între Dunăre și Tisa și roxolanii - în zona Moldovei. Sarmații sunt descriși ca un popor războinic, buni călăreți și buni arcași.

Hunii au ocupat, inițial, zonele din nordul Chinei. De acolo s-au urnit către Apus, supunând diverse popoare, unele îngroșându-le rândurile armatei. Acest fapt a condus la o metisare a hunilor cu neamuri caucaziene, alterându-le primilor morfologia mongoloidă. În zona Donului, hunii au ajuns în contact cu neamul alanilor, popor iranian, precum sciții, supunându-i. La est de râul Nistru, hunii îi învingeau pe ostrogoții conduși de Hermanaric și Withimer. Ostrogoții erau împinși spre vest de năvălirea hună. Aceeași soartă au împărtășit-o vizigoții lui Atanaric, situați la vest de Nistru. O ultimă încercare a vizigoților de a se opune înaintării hune s-a înregistrat în sudul Moldovei. Germanicii se retrăgeau spre Caucaland, probabil zona Buzăului de astăzi. Aici au fost descoperite numeroase descoperiri arheologice de origine germanică, precum tezaurul de la Pietroasele, „Cloșca cu puii de aur”.

După ce i-au învins și alungat cele două ramuri ale goților, ostrogoții și vizigoții, hunii ajungeau să domine părțile de la nord de Dunăre. Ei și-au stabilit baza de atacuri, un fel de capitală, în pusta Pannoniei, sub conducerea regelui Rugilas. Acesta avea să fie urmat de nepoții săi, Attila și Bleda. Cel din urmă avea să fie asasinat, fratele său, Attila, rămânând singurul stapânitor al hunilor. Acesta era descris ca fiind lat în umeri, cu capul mare, pielea arămie, nas turtit și purtând o coroană de fier ruginit. Contemporanii, înspăimântați, credeau că iarba nu mai crește pe acolo pe unde pășea calul său.

Imaginea lui Attila a fost, bineînțeles, distorsionată din cauza șocului produs de campaniile sale militare. În realitate, el era un cunoscător al civilizației romane, având până și băi din piatră în capitala sa din Pannonia, după modelul celor romane. Abil politician și general, Attila a reușit să controleze un vast teritoriu cuprins între Rin și Nistru, la nord de Dunăre, fără a mai menționa zona asiatică a imperiului său.

Confruntările militare ale lui Attila cu Imperiul Roman au culminat cu bătălia de la Mauriacus, în apropiere de orașul Troyes din Franța. Deși nu au fost învinși categoric de către generalul roman Aetius, hunii nu au mai putut înainta spre vest. Attila s-a întors spre Roma. Orașul Etern scăpa datorită intervenției Papei Leon I. Acesta, combinând darurile și rugămințile, îl îndupleca pe liderul hunilor să abandoneze decizia cuceririi Romei.

Întors în Pannonia din campania militară apuseană, Attila murea chiar în noaptea nunții sale. Luptele pentru succesiune dintre numeroșii săi fii au condus la dezintegrarea imperiului hun. Mai mult, revoltele supușilor gepizi și ale altor germanici culminau cu bătălia de la Nedao, unde Elac, fiul cel mare al lui Attila era ucis. Circa 30000 de huni și-au pierdut viața în bătălie. Cei mai mulți dintre hunii rămași în viață se întorceau spre Asia. Grupuri răzlețe de huni rămâneau în nordul peninsulei Balcanice, în apropierea Dunării. Un grup se stabilea în Oltenia vestică, fapt atestat de descoperirea a două cazane ritualice hune în Mehedinți și Dolj.

După ce i-au nimicit pe gepizi, avarii se așezau în câmpia Tisei și a Dunării. Practic, ocupau acum fosta bază a hunilor. Acolo își întemeiau o capitală de unde aveau să declanșeze mai multe raiduri de jaf spre Europa de Vest și Imperiul Bizantin. În limba turcă, avar înseamnă „vagabond”. După repetate incursiuni după pradă în Imperiul Bizantin, avarii ajungeau chiar să asedieze capitala acestuia, Constantinopol.

Prezența avarilor în proximitatea spațiului carpato-danubiano-pontic se suprapune peste cea a slavilor, recent sosiți printre daco-romani. Relațiile lor cu slavii au oscilat între colaborări militare împotriva Imperiului Bizantin și conflict. Autoritatea avarilor pare să se fi extins și spre zona Transilvaniei, fapt sugerat de o fibulă de argint găsită în al doilea tezaur de la Coșovenii de Jos.

Statul avar a fost distrus de suveranul francilor, Carol cel Mare, după mai multe lupte care au culminat cu cucerirea capitalei avare din Pannonia. Aici, francii învingători au găsit numeroase bogății. Peste puțin timp, luptele avarilor cu bulgarii conduși de hanul Krum se încheiau cu distrugerea totală a primilor. Despre aceasta, Cronica lui Nestor relata: „Au murit cu toții, nu a mai rămas nici un avar”. Dispariția rapidă și totală a avarilor a făcut să se nască o expresie în limba rusă: „Au pierit ca avarii!”.