Invadarea Norvegiei și Danemarcei
Germania își asigură aprovizionarea cu minereu de fier din Suedia neutră
9 Aprilie - Iunie 1940
autor Paul Boșcu, noiembrie 2016
Motivele Germaniei pentru a invada cele două țări au fost numeroase. În primul rând, industria germană era dependentă de importul minereurilor de fier din Suedia. Acestea erau transportate prin portul Narvik, din Norvegia. Controlul coastei norvegiene putea permite Aliaților să implementeze o blocadă eficientă împotriva Germaniei. Această blocadă putea crea dificultăți strategice pentru forțele germane. Ocuparea Norvegiei a permis Germaniei să controleze mările din apropiere și să organizeze viitoare operațiuni folosind submarine germane împotriva Marii Britanii.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Operaţiunea Weserübung a fost numele de cod al planului german de invadare a Norvegiei şi Danemarcei.

Motivele pentru invadarea celor două ţări au fost numeroase. În primul rând, industria germană era dependentă de importul de minereu de fier din Suedia. Acest minereu era trimis prin portul norvegian Narvik.

Controlul asupra coastei norvegiene servea, de asemenea, Aliaţilor la instituirea unei blocade eficiente asupra Germaniei. Această blocadă putea crea dificultăți de ordin strategic forțelor germane. Ocuparea Norvegiei a permis Germaniei controlul mărilor din apropiere, precum şi organizarea viitoarelor operaţiuni ale submarinelor germane împotriva Regatului Unit.

Pauza de şase luni între conflictul la sol din campania poloneză şi brusca invadare de către Hitler a Danemarcei şi Norvegiei este cunoscută sub numele de Războiul Ciudat. În Vest, nu au avut loc prea multe evenimente la sol şi în aer în acea perioadă. Astfel, opinia publică din Marea Britanie şi din Franţa a fost amăgită să creadă că, pentru ei, războiul nu era, de fapt, o chestiune de viaţă şi de moarte.

În acea perioadă, nu părea nimic „ciudat“ în ceea ce priveşte războiul pe mare. Sir Kingsley Wood, ministrul Forţelor Aeriene Britanice, a emis remarca necugetată, potrivit căreia RAF nu ar trebui să bombardeze depozitele de muniţii din Pădurea Neagră, pentru că erau proprietate privată. Pe mare, însă, astfel de absurdităţi nu-şi aveau locul. Căpitanilor de submarine li s-a trimis un semnal aparent lipsit de importanţă despre planificarea unei reuniuni a ofiţerilor de pe submarine. De fapt, acesta a fost ordinul codificat pentru a-şi ocupa fiecare poziţiile în jurul Insulelor Britanice.

Kriegsmarine a reuşit să mai dea o lovitură britanicilor, atunci când submarinul U-47 a reuşit să treacă printr-o spărtură de aproximativ 15 metri a apărării de la Scapa Flow. Submarinul, condus de locotenent-comandorul Günther Prien, a lansat şapte torpile spre cuirasatul de 29.000 de tone HMS Royal Oak. Trei torpile şi-au atins ţinta, scufundând nava şi omorând 810 oameni dintr-un echipaj de 1.224, în numai 13 minute.

Primele convoaie dintre sutele care urmau să străbată Atlanticul au părăsit Halifax şi Noua Scoţie. Britanicii au învățat din lecţiile nefericite ale Marelui Război. Aceștia au folosit cu scrupulozitate sistemul de convoaie, chiar şi pentru navele care circulau de-a lungul coastei, între Glasgow şi Tamisa. Distrugătoarele, fregatele şi corvetele foloseau un sistem bazat pe sonare numit ASDIC acronim pentru Comitetul de Investigaţii al Aliaţilor pentru Detectarea Submarinelor- pentru a depista submarinele. În acest timp, convoaiele comerciale au navigat împreună, formând un cordon de protecţie.

Una dintre misiunile submarinelor germane a fost aceea de a plasa mine magnetice în coridoarele maritime din jurul Insulelor Britanice. Până în luna noiembrie, acestea au scufundat 29 de nave britanice, inclusiv distrugătorul HMS Gipsy. De asemenea, au scos din funcţiune, pentru trei ani, crucişătorul nou, HMS Belfast. Datorită curajului experţilor în dezamorsarea bombelor, locotenent-comandorii R.C. Lewis şi J.G.D. Ouvry, au fost descoperite secretele minelor germane. Aceștia au îndepărtat cele două detonatoare ale unei mine depistate în estuarul Tamisei.

Marina Regală a început războiul având la dispoziţie numai cinci portavioane, iar nava veterană HMS Courageous a fost scufundată în zona Atlanticului. Nava a fost înghiţită de valurile din largul Insulelor Hebride în mai puţin de 15 minute. Numai jumătate din echipajul său format din o mie de oameni s-a salvat. Unii dintre marinarii britanici au fost salvați după o oră petrecută în Marea Nordului. Aceștia și-au ridicat moralul cântând cântecele populare contemporane lor, ca „Roll Out the Barrel şi „Show Me the Way to Go Home. Un supravieţuitor își amintea că marea „era atât de plină de petrol, încât aveai impresia că înoţi în melasă“.

În decurs de o lună, oamenii de ştiinţă ai Amiralităţii britanice au descoperit o modalitate de a contracara minele. Acest lucru s-a înfăptuit prin ajustarea unor cabluri electrice împrejurul carcasei navelor. Scopul era acela de a crea un câmp magnetic negativ sau „demagnetizat“. Curând, a fost inventat şi un mod de a detona minele, folosind traulere cu cocă de lemn. Aceste traulere trăgeau după ele cabluri electrice plutitoare.

Cea mai mare victorie a Marinei Regale, în timpul Războiului Ciudat, a fost scufundarea cuirasatului de buzunar german Admiral Graf Spee. Conducându-şi operaţiunile în largul apelor din America de Sud, căpitanul Hans Langsdorff a scufundat zece nave britanice. În bătălia de la River Plate, nava germană a ţinut piept tunurilor de 203.2 milimetri ale crucişătorului HMS Exeter. De asemenea, a rezistat şi tunurilor de 152.4 milimetri ale crucişătorului uşor HMS Ajax şi ale crucişătorului neozeelandez HMS Achilles. Graf Spee le-a avariat destul de grav pe primele două.

Termenul de cuirasat, „de buzunar“, poate induce, oarecum, în eroare. Limita de 10.000 de tone a fost impusă navelor de război germane prin Tratatul de la Versailles. Nava Graf Spee a fost încărcată cu cele şase tunuri ale sale de 203.2 milimetri, cu opt de 149.86 milimetri şi cu alte şase de 104.14 milimetri, precum şi cu muniţie şi provizii. Astfel, nava a ajuns să cântărească mai mult de jumătate în plus faţă de greutatea prescrisă.

Graf Spee a fost forţat să intre în portul din Montevideo, capitala Uruguayului neutru, din cauza loviturilor primite. Într-un gest de mărinimie, Langsdorff i-a eliberat pe marinarii forţelor Aliate, capturaţi de pe navele pe care le-a scufundat. Aceştia au raportat la înapoiere că au fost trataţi cum se cuvine. Langsdorff a dat crezare emisiunilor radio ale BBC, care anunţau sosirea iminentă a portavionului HMS Ark Royal şi a crucişătorului HMS Renown.

Langsdorff nu a avut mijloacele necesare pentru a închiria un mic avion, pentru a vedea dacă lucrurile erau în realitate așa cum BBC-ul le-a raportat. Langsdorff a dus nava Graf Spee la intrarea portului din Montevideo chiar înainte de amurg şi a scufundat-o. Exploziile au putut fi urmărite de cei 20.000 de spectatori aflaţi pe mal şi auzite la radio de milioane de oameni din toată lumea. De fapt, numai crucişătorul HMS Cumberland a reuşit să ajungă în Montevideo. Prin urmare, BBC-ul a dezinformat într-un mod cât se poate de patriotic. Cinci zile mai târziu, Langsdorff s-a împuşcat.

Hitler a ordonat OKW-ului, Comandamentul Suprem al armatei germane, începerea unor planuri preliminare de invazie a Norvegiei după cucerirea Poloniei. Acest plan, intitulat „Studie Nord“ avea în vedere participarea la conflict doar a unei singure divizii de parașutiști germane.

Planul s-a dezvoltat prin decizia asupra a doi factori esenţiali. În primul rând, elementul surpriză era vital în vederea reducerii rezistenţei norvegiene şi a intervenţiei britanice. În al doilea rând, pentru transportul trupelor trebuiau folosite navele de război şi nu navele comerciale, care erau mult mai încete.

Aceşti factori, odată îndepliniţi, permiteau ca toate ţintele să fie ocupate simultan. Planul a implicat și folosirea combativă a unui întreg corp de armată, în care să fie inclusă şi o divizie de parașutiști.

Ţintele principale ale Wehrmacht-ului german au fost oraşele Oslo, Bergen, Navrik, Tromsø, Stavanger și Trontheim. Comanda operaţiunii i-a fost dată Generalului Nikolaus von Falkenhorst. Acesta a luptat în timpul Primului Război Mondial în Finlanda, războiul de iarnă fiindu-i, așadar, familiar.

În măsura în care cazul Poloniei şi al Finlandei au demonstrat impotenţa Marii Britanii şi a Franţei, campania din Norvegia a reprezentat o înfrângere definitivă a puterilor occidentale. În virtutea succeselor germano-sovietice din Polonia și Finlanda, numeroşi englezi şi francezi au conchis că spiritul împăciuitor nu a dispărut cu totul din sufletele guvernanţilor.

Marele amiral Erich Raeder l-a îndemnat pe Hitler să considere invadarea Norvegiei o modalitate de a proteja transportul de minereu de fier din minele Gällivare, din nordul Suediei. Totodată, o invazie a Norvegiei a fost necesară pentru a stabili unele baze de submarine de-a lungul fiordurilor, mai ales la Trondheim. În acel moment, Hitler nu dorea să deplaseze o parte din trupele destinate atacului pe care l-a planificat în Vest. A fost, însă, convins să facă acest lucru în urma semnalelor că Aliaţii planificau ei înşişi să invadeze Norvegia. Aliații foloseau, probabil, ajutorul destinat Finlandei, ca pretext pentru acţiunile lor.

Un incident în care norvegienii, oficial neutri, au luat partea Marinei Regale l-a convins pe Führer de lipsa de echitate a Norvegiei. Acest incident a avut loc în momentul în care HMS Cossack a salvat 299 de prizonieri britanici în faţa vasului german Altmark . Spunându-i generalului Nikolaus von Falkenhorst că o invazie britanică a Norvegiei „i-ar conduce pe aceştia în Marea Baltică, unde nu avem trupe şi nici fortificaţii de coastă“ şi, în cele din urmă, chiar în Berlin, Hitler s-a hotărât să lovească. Pentru a simplifica liniile de comunicaţie, Danemarca urma să fie şi ea invadată.

Avioanele Aliaţilor au aruncat mine în Canalele Norvegiene, în căile navigabile adânci şi adăpostite dintre fiorduri şi în insulele aflate de-a lungul coastei, din Stavanger până la Capul Nord. Aliații au făcut acest lucru în speranţa de a constrânge navele germane încărcate cu minereu să intre în Marea Norvegiei. Acolo, Marina Regală putea să le scufunde. Aceste acțiuni au purtat oficial denumirea de Operațiunea Wilfred.

Operaţiunea Wilfred a fost o incursiune flagrantă în apele teritoriale ale Norvegiei, care a precedat-o pe cea a Germaniei. La sfârşitul Procesului de la Nürnberg, amiralul Raeder a primit o condamnare la închisoare pe viaţă, în parte pentru violarea neutralităţii Norvegiei. Ipocrizia a mers până la acuzaţii că s-a aplicat „dreptatea învingătorilor“.

Aliaţii nu au mai avut nicio „scuză finlandeză“ pentru a interveni în Norvegia, la mijlocul lui martie, după ce Tratatul de la Moscova a fost semnat între Finlanda şi URSS. Aceştia au planificat să invadeze Norvegia neutră, pentru a lipsi Germania de câmpurile de minereu de la Gällivare. Ei au masat chiar trupe la graniţă, în preajma Scapa Flow, baza Marinei Regale din insulele Orkney.

A existat o superioritate navală britanică în Marea Norvegiei. Astfel, amiralitatea britanică a considerat imposibil ca germanii să realizeze o invazie amfibie a Norvegiei. Prin urmare, au fost luaţi prin surprindere când Operaţiunea Weserübung a dus la debarcarea cu succes de trupe. În curând, au fost ocupate orașele Oslo, Kristiansand, Bergen, Trondheim şi Narvik. Ultimul dintre acestea era capătul de linie ferată spre câmpurile de minereu de fier din Gällivare.

Chamberlain a vorbit despre Adolf Hitler în Central Hall, la Westminster, cu numai cinci zile înainte de invazia germană a Norvegiei. Acesta a afirmat: „Un lucru e sigur – a pierdut startul“. Alături de profeţia „Pace în momentul în care vom dori noi“, după întâlnirea cu Hitler de la München, aceasta a fost una dintre predicţiile mai puţin impresionante. Însă, Chamberlain nu a fost singurul care a vorbit prea devreme. Churchill, de asemenea, spunea în faţa Camerei Comunelor, la câteva zile după invazie, că „Am dobândit un mare avantaj datorită… gafei pe care duşmanul nostru de moarte a făcut-o“.

Primele nave germane au pornit înspre coasta Danemarcei. Datorită poziţiei sale în Marea Baltică, zona era importantă pentru controlul naval al porturilor majore, atât ruseşti, cât şi germane. Ţara fiind mică şi relativ plată, era ideală pentru tipul de război purtat de forţele germane. Micile forţe armate daneze nu erau capabile să ofere o rezistenţă solidă.

Dimineața, aproximativ 1.000 de infanterişti germani au debarcat în portul din Copenhaga. Au capturat rapid garnizoana daneză din apropiere.

Regele Christian al X-lea al Danemarcei nu a avut şansa de a fugi. Când s-a trezit în acea zi, la ora 5.15 dimineaţa, i-a fost înmânată o listă cu 13 ultimatumuri de către ministrul german Cecil von Renthe-Fink. Regele a considerat că ţara sa era încercuită şi incapabilă să opună o rezistenţă semnificativă. Prin urmare, regele şi cabinetul său au prevenit un masacru, ordonând capitularea generală.

Forţele germane s-au îndreptat apoi înspre Palatul Regal pentru a-l captura pe rege. În aceste condiţii, guvernul danez, ameninţat şi de posibilitatea unui bombardament al forțelor aeriene germane, Luftwaffe, asupra capitalei, a semnat actul de capitulare. Atacul din Danemarca a fost cea mai scurtă operațiune a armatei germane din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

A fost inventată o scuză prin care se anunţa că Danemarca a fost de acord „să-şi pună neutralitatea sub protecţia Reichului“. Aceasta a fost o exprimare oarecum eufemistică, însă, una care a îngăduit ţării să-şi păstreze guvernul non-nazist.

Căderea Danemarcei a devenit realitate în mai puţin de patru ore. Astfel, aerodromul Aalborg a putut fi folosit de către Luftwaffe pentru a transporta provizii şi trupe în Norvegia. Acest aerodrom se afla în Jutlanda de Nord și a fost de importanță vitală. Capturarea aerodrumului a însemnat că Marina Regală britanică nu a putut intra în Skagerrak decât cu ajutorul submarinelor.

Corpul de Armată 21, sub comanda generalului Nicolaus von Falkenhorst, a început operaţiunile de invazie a Norvegiei. Principala forţă combativă era transportată spre ţărmurile norvegiene. Concomitent, trupe de parașutiști germani aveau să aterizeze pe aeroporturile din Oslo şi Kristianstadt, precum şi în perimetrul bazei aeriene de la Sola. Acest act a constituit primul atac aeropurtat din istoria omenirii.

Principalele oraşe ale Norvegiei, Bergen, Trontheim și Narvik au fost atacate şi ocupate în următoarele 24 de ore. Aceasta a fost una dintre marile lovituri ale celui de-al Doilea Război Mondial. De asemenea, trupele paramilitare au capturat, în timpul zilei, aerodromurile din Oslo şi Stavanger. Britanicii nu puteau să creadă ştirile care spuneau că un loc atât de nordic precum Narvik, la aproape 2.000 de kilometri depărtare de Germania, a căzut. Aceștia au considerat că trebuie să fie vorba de o greşeală de transmisie a numelui Larvik, un oraş aproape de gura fiordului Oslo.

Principala campanie pe uscat din cadrul invaziei Norvegiei s-a desfăşurat în apropierea oraşului Narvik. Trupele norvegiene susţinute de britanici au încercat să reziste atacatorilor. Germanii au fost forţaţi să se retragă din oraş. Însă, datorită deteriorării situaţiei de pe continentul european, forţele Aliaţilor au fost nevoite să se retragă şi germanii au reocupat oraşul. Vremea înnorată, linia de coastă sinuoasă şi coordonarea dintre serviciile germane şi eficacitatea lor au provocat neputinţa Aliaţilor de a împiedica operaţiunea germană. O altă piedică au fost distanțele mari implicate.

Norvegienii au fost luaţi prin surpindere şi nu au avut timp să se mobilizeze. Aceștia s-au concentrat mai mult asupra ameninţării la adresa suveranităţii lor venite din partea Aliaţilor, decât asupra aceleia care venea din partea Axei. Marina norvegiană era în întregime concepută pentru apărarea coastei, iar armata era prea mică. Germanii au angajat numai trei divizii, sprijinite de 800 de avioane de vânătoare şi de 250 de avioane de transport. Aceștia și-au îndeplinit fiecare obiectiv propus până la sfârşitul primei zile de operaţiuni.

Bergen a fost capturat de crucişătorul uşor Köln, care a reuşit să intre în port utilizând semnale radio britanice. Două nave de coastă norvegiene au opus rezistenţă la Narvik, însă au fost scufundate. La Trondheim, nava Admiral Hipper a orbit bateriile de coastă cu ajutorul reflectoarelor. Ea a distrus una dintre bateriile care a reuşit să deschidă focul. În afara Bergenului, Corpul Aerian X al Luftwaffe-ului a scufundat distrugătorul HMS Gurkha şi a avariat crucişătoarele HMS Southampton şi HMS Glasgow. De asemenea, a scufundat si cuirasatul HMS Rodney.

Strategii Aliaţilor au considerat bombardamentul pe care Marina Regală urma să îl sufere ulterior, în cadrul aceleiaşi campanii, din partea Luftwaffe, ca fiind cea mai importantă lecţie a Norvegiei. Puterea militară şi-a deplasat centrul de greutate dinspre mare spre aer. Dispunând de numai unul dintre cele patru portavioane funcţionale, HMS Furious, britanicii nu se puteau măsura cu Luftwaffe. Navele HMS Ark Royal şi HMS Glorious au fost trimise imediat din Alexandria pentru a sprijini contraatacul Aliaţilor. Acestea nu au reuşit, însă, să ajungă decât după 15 zile de la începerea campaniei.

Norvegia a capitulat la două luni după începerea ostilităţilor. Operaţiunea Weserübung nu a inclus şi un asalt militar împotriva Suediei. Asaltul nu era necesar, deoarece, deţinând controlul asupra Norvegiei şi Danemarcei, cel de-al Treilea Reich a încercuit Suedia dinspre nord, vest şi sud. În partea de est era situată Uniunea Sovietică, cu care Germania era încă în termeni buni. Aceasta, datorită pactului de neagresiune semnat înainte de începerea celui de-al Doilea Război Mondial.

Activităţile comerciale ale Suediei erau controlate în totalitate de către Krigsmarine, marina germană. Suedia a permis soldaţilor germani să tranziteze teritoriul său. Acest fapt a avut o importanţă strategică în vederea viitorului război cu Uniunea Sovietică.

Răspunsul Aliaţilor la invazia germană a fost destul de prompt, însă, hazardat şi extrem de dezorganizat. Planurile au fost schimbate de mai multe ori, în timp ce erau aplicate. Acest lucru a produs confuzie şi, uneori, haos. Trupele britanice, care erau îmbarcate pentru invazia din Norvegia, trebuiau să fie debarcate în Scoţia, astfel încât crucişătoarele de linie să poată fi urmărite.

RAF-ul nu a reuşit niciodată să dispună în formaţie de luptă de mai mult de 100 de avioane, în timpul campaniei. Englezii au luptat împotriva a mai mult de 1.000 de avioane germane. Acestea decolau de pe aerodromurile din Oslo şi Stavanger, aflate în apropiere. În cele din urmă, RAF-ul a reuşit să pună la punct aerodromuri improvizate în Norvegia. Însă, avioanele sale trebuiau să fie ţinute în funcţiune zi şi noapte şi „trebuiau realimentate cu urcioare şi găleţi“.

Când trupele britanice au fost reîmbarcate pentru contrainvazie, ele nu au dispus de echipamentul corespunzător. Astfel, aerul de incompetenţă a început să bântuie o campanie, care urma să ia o turnură nefavorabilă. În cele din urmă, această campanie a condus la căderea guvernului condus de Chamberlain.

Marina Regală ar fi putut să pedepsească Kriegsmarine, imediat ce aceasta a debarcat forţa de invazie. Însă, teama că navele germane Sharnhorst şi Gneisenau se aflau la Bergen sau în Trondheim însemna că şansa de a recuceri porturile era pierdută de la început. Aşa cum s-a aflat mai târziu însă, crucişătoarele de linie germane nu se aflau acolo. În două bătălii purtate în fiordul de lângă Narvik, au fost scufundate sau scoase din acţiune nu mai puţin de nouă distrugătoare germane, majoritatea de către cuirasatul HMS Warspite.

Aliaţii au debarcat la 200 de kilometri nord de Trondheim, la Namsos, şi la 305 kilometri sud de acest punct, la Åndalsnes. Aliații au sperat să poată traversa deşerturile înzăpezite care se întindeau între cele două localități şi să pună mâna pe Trondheim de pe uscat. Conducătorul Amiralității britanice, generalul-maior Frederick Hotblack, a fost pus la curent în privinţa acestei operaţiuni la sediul Amiralităţii. Ulterior, acesta a suferit un infarct pe bulevardul The Mall, în drumul de întoarcere spre clubul său. Avionul succesorului său s-a prăbuşit în drum spre Scoţia.

Forţele Aliate au debarcat la Namsos, sub comanda generalului-maior Sir Adrian Carton de Wiart. Acest fapt s-a petrecut sub presiunea unui bombardament neîncetat al bombardierelor germane Heinkel. Astfel, speranţele de a mai putea pune mâna pe Trondheim s-au sfârșit. „Oraşul a fost distrus, casele de lemn arse, capul de linie ferată şi tot ceea ce se găsea pe el – distruse. Electricitatea şi alimentarea cu apă au fost tăiate; până şi pontoanele au fost distruse“, îşi amintea unul dintre martori. „Namsos încetase să mai existe.“

Bombardarea Norvegiei părea să nu mai înceteze şi era demoralizantă pentru trupele Aliate. La aceasta s-a adăugat şi faptul că o navă franceză, transportând schiuri, încălţăminte de iarnă, arme şi tancuri, s-a dovedit a fi prea mare pentru a intra în port.

Generalul de Wiart, în vârstă de 70 de ani, care mai avea o singură mână şi un singur ochi, a fost unul dintre cei mai curajoşi ofiţeri britanici ai secolului al XX-lea. A fost rănit în războaie mai vechi la gleznă, la şold, la ureche şi la picior. Cu toate acestea, generalul nici măcar el nu întrevedea vreo posibilitate de a se îndrepta spre sud fără sprijinul RAF-ului. Namsos a fost evacuat până la începutul lunii mai. În acest timp, forţele britanice au evacuat deja Åndalsnes.

Cu toate că artileria din fortăreaţa Oscarburg, de lângă Oslo, scufundase crucişătorul Blücher, una dintre foarte puţinele victime ale tunurilor de coastă din cel de-al Doilea Război Mondial, capitala Norvegiei a căzut.

Regele Haakon al VII-lea şi guvernul său au avut suficient timp pentru a fugi. S-au retras, în mod curajos, prin luptă, spre nord. În acest timp, Otto Ruge a fost numit noul şef al Statului-Major al Armatei Norvegiene.

La Narvik, forţa Aliată care a debarcat la Harstad, în insulele Lofoten, avea să numere în curând 20 000 de soldaţi, faţă de cei 4 000 de germani care se aflau acolo. Cu toate că relaţia dintre Aliaţi a funcţionat bine, relaţiile dintre armata britanică şi marina aceleiaşi ţări s-au scurtcircuitat la Narvik. Acest lucru s-a întâmplat pentru că, în mod neverosimil, acţionau sub ordine contradictorii. Amiralul flotei, contele de Cork şi Orrery, a primit ordinul de a cuceri Narvikul cu orice preţ. Concomitent, comandantul forţelor de uscat, generalul-maior Pierse Mackesy, a fost autorizat să aştepte dezgheţul înainte de a cuceri oraşul.

În vreme ce amiralul şi generalul se certau, iar Mackesy încerca să-l scoată pe Cork din ecuaţie, proviziile germane ajungeau în oraş. Germanii au construit amplasamente pentru tunuri, iar moralul acestora creştea. Însă, Mackesy, ale cărui trupe au rămas fără încălţămintea de iarnă ajunsă, în mod inexplicabil, în Scoţia, avea dreptate. Cork a urmat să descopere singur acest lucru când a plecat în recunoaştere şi a intrat până la brâu în zăpadă. Aceste probleme de comunicare între servicii au fost curând soluţionate. La momentul respectiv, însă, nu aruncau o lumină bună asupra guvernului Chamberlain.

Unele dintre cele mai bune trupe de vânători de munte poloneze, două batalioane ale Legiunii Străine Franceze şi Chasseurs Alpins ai generalului Béthouart, alături de britanici şi norvegieni, au cucerit oraşul Narvik. Aliații au capturat un aerodrom bine echipat cu piste de aterizare, dotate cu reţele de sârmă şi cu adăposturi camuflate. Cu toate acestea, după victoriile lui Hitler din Franţa şi din Ţările de Jos, un astfel de avanpost scandinav era neînsemnat. Forţele de la Narvik au fost evacuate împreună cu familia regală şi cu guvernul norvegian. Generalul norvegian Otto Ruge a hotărât să rămână împreună cu oamenii lui şi a fost închis.

Operațiunea Weserübung a fost un succes major pentru Germania. Germania a luat prin surprindere Norvegia, și, mai ales, Danemarca, care a fost înfrântă în numai câteva ore. După terminarea operațiunilor militare din cele două țări, a urmat o perioadă de ocupație militară pe durata războiului.

În Danemarca, ocupația germană a fost mai blândă decât în alte țări. Germanii i-au lăsat pe danezi să-și administreze singuri țara, deoarece îi considerau un popor arian. Armata daneză a fost dezarmată și redusă foarte mult ca număr. Soldații danezi, care au fost capturați în timpul luptelor, au fost lăsați să se întoarcă acasă. În timpul ocupației, majoritatea evreilor din Danemarca nu a fost capturată și deportată în lagărele de concentrare naziste. Evreii au fost trimiși în Suedia de către rezistența anti-nazistă din această țară.

Germanii au guvernat direct Norvegia până în februarie 1942. Atunci, liderul nazist norvegian, Vidkun Quisling, a fost numit prim-ministru. Acestuia i s-a îngăduit să conducă unul dintre cele mai autonome dintre guvernele-marionetă ale Reich-ului. Germanii ştiau că pot să aibă încredere în el, din punct de vedere ideologic. Acesta a fost cunoscut ca filantrop în timpul foametei din Rusia şi al crizei refugiaţilor armeni din anii 1920. Visurile lui Quisling, în privinţa unei federaţii mondiale având conducere nordică, nu au atras niciodată electoratul norvegian. Micul său partid, Nasjonal Samling, a fost doar o forţă marginală în anii 1930.

Norvegienii l-au dispreţuit pe liderul nazist Vidkun Quisling de-a lungul întregii perioade în care a fost la conducere. Dacă tribunalul care l-a judecat pentru înaltă trădare nu îl condamna la moarte în anul 1945, paznicii lui de la închisoare s-au înţeles, oricum, între ei ca să-l omoare.

Aliaţii au fost umiliţi în Norvegia, iar mitul invincibilităţii Führerului şi al rasei sale superioare a primit un nou impuls. Cu toate acestea, victoria germană a fost obţinută cu un preţ mare. Comparativ cu cei 6.700 de britanici, norvegieni, francezi şi polonezi ucişi şi 112 avioane distruse, germanii au pierdut 5.660 de oameni şi 240 de avioane, în campania norvegiană.

După capitularea Norvegiei, în această țară a început să se dezvolte o mișcare de rezistență destul de proeminentă. În ciuda faptului că a fost infiltrată de Gestapo-ul german, mișcarea a continuat să crească pe durata războiului. Cea mai importantă organizație de rezistență a fost organizația Milorg. Aceasta a fost aliată cu guvernul norvegian, care se afla în exil, și care a întreprins acte de sabotaj pentru a pregăti o eventuală invazie Aliată în Germania. În afară de grupul Milorg, au existat și alte grupuri de rezistență, care au activat fără a se coordona cu guvernul norvegian aflat în exil.

Mulți factori s-au reunit pentru a transforma campania din Norvegia într-un dezastru pentru Aliaţi, inclusiv frecventele schimbări de plan. Aparatele de radio, despre care generalul Sir Claude Auchinleck credea că sunt mai proaste decât cele folosite la graniţa de nord-vest a Indiei, au contribuite și ele la eșecul Aliaților.

Marina Regală a pierdut un portavion, un crucişător, alături de alte trei avariate, opt distrugătoare şi patru submarine. Polonezii şi francezii au pierdut fiecare câte un distrugător şi câte un submarin. Germanii au pierdut trei crucişătoare, zece distrugătoare, patru submarine, iar navele Scharnhorst şi Gneisenau au fost trase pe linie moartă vreme de câteva luni. Aceste cifre pot părea aproximativ egale. Însă, mica Kriegsmarine putea cu greu să-şi permită astfel de pierderi, în comparaţie cu Aliaţii.

Odată ce Franţa a căzut germanii, au intrat în posesia câmpurilor de zăcământ de fier din Alsacia-Lorena şi a porturilor de la Atlantic. Acestea au luat locul celor din Gällivare şi Trondheim. Însă, aproximativ 201.000 de kilometri pătraţi de teritoriu norvegian aveau nevoie în continuare de garnizoane pentru o bună parte din război. Aceste garnizoane trebuiau să adăpostească cel puţin 12 divizii germane, totalizând în jur de 350.000 de oameni.

Timp de mai mulţi ani, Hitler s-a aşteptat la un atac asupra Norvegiei şi a ţinut acolo un număr exagerat de mare de trupe. Aceste trupe puteau fi mult mai bine întrebuinţate pe Frontul de Est. Abia după Ziua Z, debarcarea Aliată în Normandia, acestea au fost mutate în sud. Hitler era, totuşi, îndreptățit să se teamă de un atac, de vreme ce Churchill a dorit dintotdeauna să asigure nordul Norvegiei pentru Aliaţi. Acest lucru ar fi oprit utilizarea respectivei zone de către Kriegsmarine şi Luftwaffe. Astfel, ar fi fost blocate toate convoaiele care erau trimise spre Murmansk, după ce Hitler a invadat Rusia.

Invazia germană a Danemarcei a legitimat capturarea de către Aliaţi a Reykjavikului şi a insulelor Feroe, din luna următoare. Acolo, au fost asigurate baze aeriene vitale pentru campaniile antisubmarin din Bătălia Atlanticului. După campania dezastruasă din Norvegia și Danemarca, guvernul lui Neville Chamberlain a fost nevoit să își depună mandatul. Astfel, Winston Churchill a devenit noul prim-ministru al Marii Britanii.

Campania din Norvegia a constituit o lovitură serioasă pentru Aliaţi. Dezbaterea de două zile din Camera Comunelor a reuşit, cel puţin, să dărâme guvernul Chamberlain şi să aducă la putere coaliţia energică de sub conducerea lui Churchill. În mod ironic, acesta a fost britanicul cel mai direct răspunzător pentru expediţia din Norvegia şi pentru participarea Amiralităţii la aceasta.

Trăsătura de caracter cea mai importantă, mai periculoasă, dar cea mai constructivă a lui Winston Churchill a fost nerăbdarea. Acesta a dat dovadă de nerăbdare de-a lungul întregii sale vieţi, atât faţă sine însuşi, cât şi faţă de cei din jurul lui, mai ales în timpul războaielor imperiale şi în Primul Război Mondial. Cînd a devenit prim-ministru, Churchill avea 65 de ani, dar se afla încă la apogeul considerabilelor sale capacităţi intelectuale şi oratorice.

Churchill nu a întârziat să preia conducerea, de îndată ce a devenit clar că Chamberlain nu putea continua fără sprijinul laburiştilor, al liberalilor și al unui mic, dar în creştere, grup de rebeli conservatori. Churchill era nerăbdător să preia funcţia de premier. I-a spus, fără menajamente, rivalului său, ministrul Afacerilor Externe, lordul Halifax, că nu putea să exercite funcţia de prim-ministru din Camera Lorzilor.

Churchill a avut un ideal de eroism, atât personal, cât şi în ceea ce privea poporul britanic. Privind retrospectiv, cele două aspecte s-au întâlnit într-o atitudine măreaţă. Numeroşi membri ai stabilimentului politic britanic au considerat atitudinea lui Churchill, în acel moment, periculos de romantică. Timp de mai bine de 40 de ani, cu greu putea fi găsit un subiect major de politică internă sau internaţională în care Churchill să nu fi fost implicat îndeaproape. Adeseori, acesta a participat la evenimente de partea învinșilor.

Judecata lui Churchill a fost contestată în privinţa unor chestiuni de mare importanţă, precum dreptul de vot pentru femei, dezastrul de la Gallipoli, adoptarea etalonului aur pentru lira sterlină, greva generală, autoguvernarea Indiei, criza abdicării şi multe altele. Însă, această colosală nerăbdare care l-a caracterizat a fost exact ceea ce naţiunea britanică avea nevoie. Churchill cerea, prin rezoluţiile scrise cu cerneală roşie pe care urma să le pună pe documentele urgente, „A se acţiona azi!“. Și exact aşa se făcea!