Bătălia pentru Marea Britanie
Prima înfrângere majoră a celui de-al Treilea Reich
autor Paul Boșcu, octombrie 2016
Bătălia Marii Britanii a fost o bătălie aeriană ce a avut loc în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. RAF, Forțele Aeriene Britanice, au apărat insula Marii Britanii de Luftwaffe, Forțele Aeriene Germane.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Bătălia Marii Britanii a fost o bătălie aeriană ce a avut loc în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. RAF, Forțele Aeriene Britanice, au apărat insula Marii Britanii de Luftwaffe, Forțele Aeriene Germane.

Conflictul a început când Luftwaffe-ul a inițiat o blocadă pe cale aeriană și maritimă împotriva convoaielor de coastă britanice, a porturilor și a centrelor de livrare, precum Portsmouth. Bătălia a avut loc timp de mai multe luni, între iulie și octombrie, în anul 1940. Această încadrare în timp a fost făcută de către istoricii britanici și coincide cu perioada atacurilor germane la scară largă. Istoricii germani consideră că bătălia a avut loc până în iunie 1941, când Luftwaffe-ul a executat ultimele raiduri în spațiul aerian al Marii Britanii.

Obiectivul principal al Luftwaffe-ului a fost acela de a obține superioritate aeriană împotriva RAF-ului, pentru a incapacita Comandamentul Avionelor de Luptă RAF. În acest scop, Luftawaffe-ul a început să atace infrastructura și aeroporturile RAF-ului. Pe măsură ce bătălia a progresat, germanii au început să atace fabricile de avioane ale britanicilor și infrastructura strategică a acestora. În timp, Luftawaffe-ul a inițiat și o campanie de bombardament împotriva civililor din Marea Britanie, pentru a le scădea moralul.

Datorită faptului că RAF-ul a oprit Luftwaffe-ul în a obține superioritatea aeriană, Adolf Hitler a anulat Operațiunea Leul de Mare. Această operațiune propunea o invazie amfibiană și aeropurtată a Marii Britanii.

Bătălia este celebră pentru faptul că și-a căpătat numele înainte de a începe, prin discursul lui Winston Churchill în Camera Comunelor după înfrângerea din Franța: „...ceea ce generalul Weygand a numit Bătălia pentru Franța a luat sfârșit. Bătălia pentru Anglia e pe cale să înceapă. De această bătălie va depinde modul nostru de viață și lunga continuitate a instituțiilor noastre și a Imperiului nostru. În curând intreaga putere și furie a inamicului nostru se va revărsa asupra noastră. Hitler știe că va trebui să ne înfrângă pe această insulă pentru că altfel va pierde războiul. Dacă îi vom putea ține piept, toată Europa va putea fi liberă iar torța libertății va arde în continuare. Dar dacă eșuăm, întreaga lume, inclusiv Statele Unite, cu toate lucrurile pe care le cunoaștem și de care ne pasă, vor cădea în abisul unei noi Epoci Întunecate, făcută și mai sinistră de luminile unei științe mai pervertite. Trebuie astfel să ne pregătim de a ne face datoria și să ne comportăm în așa fel încât dacă Imperiul Britanic va dura o mie de ani oamenii vor spune: Acesta a fost momentul lor cel mai strălucitor!”

Preşedintele american Roosevelt a reînarmat, în mare măsură, armata britanică după Dunkerque. Acesta a trimis mesaje foarte încurajatoare lui Churchill, prin confidentul său, Harry Hopkins. Roosevelt a pus la dispoziţie 50 de distrugătoare pentru Marina Regală şi a făcut presiuni pentru trecerea Legii Lend–Lease -Împrumut şi Închiriere. Într-un discurs ţinut la Charlottesville, Virginia, Roosevelt a susţinut foarte clar faptul că va pune armament la dispoziţia ţărilor democratice. Programul Împrumut şi Închiriere a îngăduit Americii să furnizeze Marii Britanii şi, mai târziu, ţărilor Aliate materiale de război.

Statele Unite au transferat spre Marea Britanie 500.000 de carabine Enfield cu 129 de milioane de încărcătoare, 895 de tunuri cu calibru de 75 mm şi un milion de încărcătoare. De asemenea, SUA au trimis mai mult de 80.000 de mitraliere, 316 mortiere, 25.000 de puşti automate Browning şi 20.000 de revolvere cu muniţia aferentă. Acest transfer a ajutat la înarmarea Gărzii Naţionale şi a acelor membri ai armatei regulate care s-au întors de la Dunkerque fără armamentul din dotare. Au ajuns în Anglia şi 93 de bombardiere uşoare Northrop şi 50 de bombardiere în picaj Curtiss-Wright. Aceste avioane au fost folosite pentru a ataca navele şi barjele germane.

Imediat după Dunkerque, Anthony Eden şi noul şef al Statului-Major General Imperial, Sir John Dill, au discutat într-o reuniune secretă într-o cameră de hotel din York. La această reuniune au participat şi ofiţerii superiori ai formaţiunilor militare cantonate în nordul Angliei. Aici s-a discutat strategia viitoare a Angliei precum și posibilitatea unei invazii terestre a germanilor.

Secretarul de Război a întrebat dacă „se putea conta pe trupele aflate sub comanda lor, pentru a continua lupta în orice circumstanţe“. Generalul de brigadă Charles Hudson, îşi amintea că: „S-a stârnit un murmur care se putea aproape auzi de jur împrejurul mesei. Ne părea ceva incredibil, aproape o impertinenţă, ca o astfel de întrebare să ne fie pusă tocmai nouă“. Eden a explicat că, în circumstanţele preconizate de guvern, „ar fi cu siguranţă nechibzuit să arunci în luptă, într-un efort inutil de a salva o situaţie fără speranţă, oameni prost înarmaţi împotriva unui duşman bine aşezat în Anglia“.

Întrebarea suplimentară pe care Eden şi Dill au pus-o ofiţerilor a fost: „Dacă, cerându-li-se acest lucru, trupele noastre s-ar îmbarca într-un port din nord – să spunem, Liverpool, atâta timp cât încă mai e în mâinile noastre – pentru a fi retrase în, să spunem, Canada? Fără un astfel de nucleu de trupe antrenate din ţara natală, politica declarată a premierului de a continua lupta de peste ocean ar fi infinit mai dificilă“. Hudson a relatat că devenise rapid foarte clar faptul că ofiţerii erau cu toţii cam de aceeaşi părere, că majoritatea trupelor lor vor refuza să se îmbarce pentru Canada. De aceea, era cu atât mai vital să se prevină debarcarea germanilor.

Rezervele de aur ale Marii Britanii au fost transferate în Canada şi s-au făcut planuri de evacuare pentru familia regală, pentru Cabinet şi, în cele din urmă, pentru ce a va mai rămas din Marina Regală. Nu era, însă, o certitudine că floarea politicii britanice va fi primită cu braţele deschise de către toţi nord-americanii. Veşnic loiala Canadă era un aliat de nădejde. Însă Roosvelt era un republican înfocat și iar fi displăcut faptul ca monarhia britanică să-și stabilească noul sediu la Ottawa. Churchill şi Roosevelt s-au înfruntat în privinţa conceptului de monarhie mai târziu, în timpul războiului, cu referire la Italia.

Principalul obiectiv al Germaniei, în timpul acestei bătălii, a fost acela de a forţa Marea Britanie să intre în negocieri de pace datorită atacurilor constante ale Luftwaffe-ului. Încă de când a venit la putere, Hitler și-a exprimat admirația pentru Marea Britanie. Era, însă, conștient de faptul că odată cu invazia Poloniei nu mai era posibilă o alianță cu Anglia. După înfrângerea Franței, Hitler a crezut că poate forța Anglia să încheie o pace separată. Astfel, Germania putea să-și îndrepte atenția asupra Uniunii Sovietice.

Pentru a forța Anglia la masa negocierilor era necesar ca RAF-ul să fie eliminat. Astfel, porturile și rutele maritime de aprovizionare ale britanicilor ar fi putut fi atacate în voie pentru a pune presiune pe Marea Britanie. Ca ultimă lovitură, o invazie a Marii Britanii cu trupe terestre ar fi fost posibilă de îndată ce Luftwaffe-ul ar fi obținut supremația aeriană.

După invazia Poloniei, OKW-ul, Comandamentul Suprem al Wehrmacht-ului, a început să studieze posibilitatea unei invazii a Marii Britanii. Marina germană avea, însă, nevoie ca Luftwaffe-ul să domine aerul pentru a putea face față puternicei flote a britanicilor în timpul traversării Canalului Mânecii.

După invazia Franței, o potențială invazie a Marii Britanii a fost văzută de către OKW-ul german ca o ultimă măsură în vederea obținerii capitulării Marii Britanii. De partea cealaltă, Churchill a considerat că o invazie terestră a Marii Britanii era o misiune sinucigașă, în condițiile în care Luftwaffe-ul nu era capabil să domine spațiul aerian.

În prima lună a bătăliei, Hitler s-a întâlnit cu generalii Franz Halder și Walther von Brauchitsch. Aceștia i-au arătat planurile pentru Operațiunea Leul de Mare, o potențială invazie terestră a Marii Britanii. Deși Hitler nu era interesat să vadă detaliile acestui plan, a ordonat demararea pregătirilor pentru această operațiune.

Marina germană a insistat ca debarcarea să aibă loc pe o plajă îngustă, dar armata germană a respins acest plan. Hitler a avut o întâlnire cu comandanții celor două branșe ale Wehrmacht-ului. Din punctul de vedere al marinei germane, o debarcare era posibilă cel mai devreme la două luni de la începerea campaniei aeriene. Marina a propus ca, în aceste condiții, debarcarea să fie amânată pentru primăvara anului următor. Hitler a dorit ca debarcarea să aibă loc cât mai repede. Astfel, le-a comunicat generalilor Halder și von Brauchitsch că va decide cât mai curând dacă operațiunea va avea loc.

Înfrângerea Franței a deschis posibilitatea unei campanii aeriene împotriva Marii Britanii în condițiile în care principala armă a Germaniei împotriva Marii Britanii erau tocmai forțele aeriene. Astfel, Luftwaffe-ul avea să întreprindă o ofensivă strategică independentă de celelalte branșe ale Wehrmacht-ului. Șeful Luftwaffe-ului, Hermann Göring, era convins că o astfel de campanie va determina Anglia să încheie pace cu cel de-al Treilea Reich.

În Mein Kampf, Hitler a menționat faptul că scopul final al său a fost invazia Uniunii Sovietice pentru a contracara pericolul bolșevic. Înainte de a începe planurile preliminarii ale invaziei Marii Britanii, generalul Franz Halder a aflat că Hitler și-a îndreptat atenția asupra Uniunii Sovietice. Principala grijă a lui Hitler era faptul că URSS-ul ar putea oferi ajutor britanicilor în timpul campaniei aeriene împotriva Marii Britanii. Hitler a atribuit rezistența îndârjită a britanicilor faptului că aceștia au sperat într-un ajutor din partea sovieticilor. Hitler a hotărât ca invazia Uniunii Sovietice să aibă loc în primăvara viitoare.

În complicatul vârtej care alcătuia filosofia politică a lui Adolf Hitler, ura împotriva Marii Britanii abia dacă s-a simţit. Acest lucru s-a întâmplat cel puţin până ce britanicii s-au comportat atât de „ilogic“, încât să-i refuze oferta de pace. Această ofertă a fost aruncată la propriu peste ţară, sub forma unui manifest şi a fost intitulată „Un ultim apel la raţiune“. Nimic din canonul naţional-socialist nu prevedea un război împotriva camaradului Reichului, Imperiul Anglo-Saxon. Referinţele din Mein Kampf la britanici erau, în general, cât se poate de măgulitoare.

În contrast vădit cu percepţiile stereotipurilor naţionale, când venea vorba de viitoarea invazie, britanicii erau cei de o eficienţă neîndurătoare, pe când germanii încercau să o scoată cumva la capăt, la voia întâmplării. Ideologia nazistă nu reclama invazia Marii Britanii, aşa cum o făcea în cazul Poloniei, din motive de rasă, a Franţei, din motive revanşarde şi, eventual, a Rusiei, pentru Lebensraum. În consecință, naziştii împreună cu OKW-ul nu au reuşit să planifice coerent Operaţiunea Leul de mare.

Chiar şi în timpul campaniei împotriva Franţei, Hitler vorbea despre admiraţia sa faţă de Imperiul Britanic, despre necesitatea existenţei sale şi despre civilizaţia pe care Marea Britanie a adus-o în lume. Despre măsurile dure pe care Anglia le-a folosit pentru crearea imperiului, Hitler afirma că: „Acolo unde există planificare, mai zboară aşchiile“. Şi continua, spunându-le ofiţerilor săi de stat-major, că englezii constituie un element de stabilitate esenţial în lume, alături de Biserica Catolică şi că ar oferi trupe Marii Britanii pentru a o ajuta să-şi păstreze coloniile.

Hitler nu s-a străduit prea mult pentru a transforma Operaţiunea Leul de mare în realitate. Atitudinea sa de oscilare între dragoste şi ură faţă de Marea Britanie este evidentă şi în Mein Kampf şi explică, în parte, lipsa interesului său în planificarea invaziei. Această atitudine a sa față de englezi amintește, în mod curios, de aceea a Kaiserului Wilhelm al II-lea.

Un indiciu al gradului de improvizare al planurilor naziste pentru subjugarea Marii Britanii este furnizat în Sonderfahndungsliste G.B. Aceasta a reprezentat Lista specială de căutare pentru Marea Britanie. Ea a fost concepută de către Walter Schellenberg, şeful unităţii de contraspionaj din cadrul Direcţiei Securităţii Reichului, Reichssicherheitshauptamt, Oficiul Central al Securităţii Reichului sau RSHA. Acest document, cunoscut sub numele de „Cartea Neagră“, conţinea numele a 2.820 de britanici şi de exilaţi europeni care urmau să fie „puşi sub arest preventiv“ după invazie. Cartea Neagră, însă, a fost plină de greșeli.

În mod evident, Cartea Neagră îl includea pe Churchill. Adresa acestuia era trecută în Westerham, Kent, ca şi cum acesta ar fi aşteptat în linişte acolo venirea germanilor. Cartea a conținut şi scriitori precum H.G. Wells, E.M. Forster, Vera Brittain şi Stephen Spender. După război, lista a fost publicată. Atunci, una dintre personalităţile menţionate, scriitoarea Rebecca West, i-a telegrafiat altui scriitor, Noël Coward. Mesajul ei a fost: „Dragul meu, iată oamenii alături de care ar fi trebuit să murim!“

Însă, Cartea Neagră a fost depăşită înainte chiar de a fi tipărită. Sigmund Freud şi Lytton Strachey au murit amândoi, ultimul cu opt ani înainte. Documentul i-a inclus și pe unii care nu mai trăiau în Marea Britanie, precum Aldous Huxley. Acesta s-a mutat în America din anul 1936. Colonelul Kenneth Strong, fost ataşat militar la Berlin, era trecut ca făcând parte din marină. Atitudinea germanilor faţă de neutralitate poate fi văzută în includerea pe listă a câtorva jurnalişti americani care lucrau în Londra.

George Bernard Shaw şi David Lloyd George nu au figurat pe listă datorită declaraţiilor publice pe care le-au făcut în favoarea păcii, după începerea războiului. Ar fi scăpat de o soartă crudă. Omul care ar fi urmat să fie responsabil de comanda celor şase Einsatzkommandos, grupuri de acţiune, cu bazele în Londra, Birmingham, Bristol, Liverpool, Manchester şi Edinburgh, colonelul SS profesor doctor Franz Six, a fost pus sub acuzare pentru crime de război comise în URSS.

În timpul acestei bătălii, Luftwaffe-ul a întâlnit un adversar mult mai puternic decât cei pe care îi întâlnise până atunci. RAF-ul a fost o forță bine echipată, bine coordonată, numeroasă și modernă.

Avioanele de luptă germane Messerschmitt Bf 109 și Messerschmitt Bf 110 au întâlnit în timpul luptelor avioanele britanice Hurricane Mk 1 și Spitfire Mk1. Spre sfârșitul campaniei, britanicii au introdus și modelul Hurricane MK 2, superior din punct de vedere tehnic primului model din această serie de avioane. Avioanele britanice au fost echipate cu mitraliere de calibrul .303, în timp ce Bf-urile germane au fost echipate cu mitraliere de calibrul 7.92 mm, care erau mai eficiente. Multe avioane germane au fost în stare să aterizeze în siguranță, chiar dacă erau lovite în multe locuri de mitralierele britanice de .303.

La începutul bătăliei, avioanele Messerschmitt Bf 110 au avut sarcina de a escorta și proteja flota germană de bombardiere. Deși Bf 110 era mai rapid decât Hurricane-ul britanic și aproape la fel de rapid ca Spitfire-ul, lipsa sa de manevrabilitate l-a făcut să eșueze în rolul său de escortă. Aceste avioane au fost, însă, folosite cu succes ca bombardiere rapide.

La anumite altitudini, Bf-ul 109 a putut să urce mai sus decât avioanele britanice, fapt ce le-a oferit pilotilor germani un avantaj. Bf-urile erau capabile să coboare în picaj vertical fără ca motorul să se oprească, având astfel posibilitatea de a se feri mai ușor de inamici. Pe de altă parte, modelul Bf 109 avea un cerc de întoarcere mai mare decât avioanele britanice. În general, diferențele tehnice dintre avioanele opozanților erau marginale. Adesea soarta bătăliilor a fost hotărâtă de considerente de ordin tactic și nu de diferențele tehnologice dintre avioanele de luptă.

Principalele bombardiere folosite de Luftwaffe în timpul campaniei au fost modelele Heinkel He 111, Junkers Ju 88 și Dornier Do 17, pentru bombardamente de la înălțime. Pentru bombardamente din picaj a fost folosit modelul Junkers Ju 87 ”Stuka”. Modelul Heinkel a fost cel mai folosit în timpul campaniei și cel mai cunoscut datorită formei distinctive a aripilor.

Deși a fost folosit cu succes în campaniile anterioare, modelul ”Stuka” a suferit pierderi grele în timpul bătăliei cu Marea Britanie. Acest lucru s-a datorat vulnerabilității modelului în fața avioanelor de vânătoare britanice care erau folosite în formații. Pe măsură ce pierderile au devenit tot mai grele, „Stuka-urile” au fost retrase din spațiul aerian al Marii Britanii. Ele au fost refolosite pe frontul de est, în Uniunea Sovietică.

Britanicii au folosit pe timp de noapte trei tipuri de bombardiere împotriva porturilor de invazie ale germanilor, fabricilor, dar și împotriva altor ținte strategice de pe continentul european. Avioanele Armstrong Whitworth A.W.38 Whitley, Handley Page HP.52 Hampden și Vickers Wellington au fost clasificate de către RAF ca fiind bombardiere grele. Însă, Hampdenul era un bombardier mediu comparabil cu Heinkelul german.

Pentru operațiunile din timpul zilei, RAF-ul a folosit modelele Bristol Blenheim și Fairey Battle. Blenheimul a fost cel mai numeros model de bombardier folosit de către RAF. A fost folosit pentru atacarea țintelor inamice de pe continentul european, atât ziua, cât și noaptea.

Datorită pierderilor din timpul campaniilor din Franța și Norvegia, britanicii au dispus de mai puțini piloți experimentați pentru apărarea propriei țări. De partea cealaltă, Luftwaffe-ul a avut mai mulți piloți de vânătoare cu experiență. De partea ambelor țări au luptat și piloți străini.

La începutul luptelor, Mareșalul Hugh Downing, șeful Comandamentului Avioanelor de Luptă a RAF-ului, a fost îngrijorat de lipsa piloților cu experiență. Temerile sale s-au adeverit, deoarece piloții care au trebuit să ia locul celor care au pierit sau au fost răniți înaintea bătăliei nu au fost antrenați suficient pentru a înfrunta inamicul. Din aceste motive, ei au suferit pierderi mari.

În ultimele faze ale campaniei, Luftwaffe-ul s-a bucurat de suportul unui corp aerian al aviației italiene denumit Corpo Aereo Italiano. CAI-ul a avut un succes limitat în timpul campaniei și a fost redirecționat către alte teatre de operațiuni.

Luftwaffe-ul a reușit să strângă 1.450 de piloți experimentați, unii dintre ei veterani chiar și ai războiului civil din Spania. Aceștia erau mult mai bine instruiți în ceea ce privește tacticile de contracarare a avioanelor de vânătoare inamice. În ciuda acestui fapt, Luftwaffe-ul nu a putut produce o rezervă suficientă de piloți. Acest lucru i-a împiedicat pe germani să-și poată înlocui pierderile suferite în timpul bătăliei. În consecință, a scăzut puterea operațională a Luftwaffe-ului, pe măsură ce bătălia a progresat.

Din punct de vedere statistic, unitatea cu cel mai mare succes în bătălie a fost Escadronul 303, format din polonezi. Aceștia şi cehii erau piloţii cei mai lipsiţi de scrupule. Fanatismul lor a fost alimentat de tot ceea ce sufereau ţările lor aflate sub ocupaţie germană şi de ceea ce îi aştepta dacă ar fi fost înfrânţi în Marea Britanie. Ofiţerii polonezi din cadrul RAF numeau Marea Britanie „Wyspa ostatniej nadziei” - insula ultimei speranţe.

Din cei 2.936 de piloți care au apărat Marea Britanie, 595 au fost străini. RAF-ul s-a bucurat de suportul operațional al piloților polonezi care au reușit să scape în Regatul Unit după ce țara lor a căzut în mâinile germanilor. De asemenea, de partea RAF-ului au luptat piloți din Canada, Noua Zeelandă, Cehoslovacia, Irlanda, Australia, Belgia, Franța, Statele Unite ale Americii, Jamaica, Palestina și Rhodesia de Sud.

Restricţiile impuse de neutralitatea americană din acel moment au fost foarte mari. Americanii care se ofereau voluntari pentru a servi într-un conflict extern erau pasibili de a-şi pierde cetăţenia, de a face câţiva ani de puşcărie şi de a primi o amendă de 10.000 de dolari. În ciuda acestor restricţii, opt americani s-au alăturat forţelor britanice. Dintre ei, numai unul, John Haviland, din Escadronul 151, a supravieţuit războiului. Acesta a învăţat să zboare în timp ce a studiat la Universitatea Nottingham. A intrat în luptă cu mai puţin de 20 de ore de zbor pe un avion de vânătoare.

Indecizia conducătorilor germani asupra obiectivelor din timpul bătăliei a fost reflectată și în strategia Luftwaffe-ului, care a fost în continuă schimbare. Doctrina Luftwaffe-ului de a susține blitzkrieg-ul trupelor terestre a avut succes în Polonia, Danemarca, Norvegia, Benelux și Franța, dar cu pierderi grele. Luftwaffe-ul a trebuit să restabilească bazele aeriene în teritoriile cucerite și să își refacă forțele.

Primele misiuni pe teritoriul Angliei au fost doar zboruri de recunoaștere care au avut rolul de a antrena piloții germani pentru campanie și de a afecta moralul civililor. OKW-ul a conceput deja planuri pentru Leul de mare. Însă, acest lucru nu a făcut decât să evidențieze cât de diferit vedeau operaţiunea Heer-ul, Luftwaffe şi Kriegsmarine. Franz Halder şi armata germană au dorit să traverseze Canalul cu 13 divizii care să ia cu asalt cei 305 kilometri dintre Ramsgate şi Lyme Regis. Pierderile amiralului Raeder din Norvegia l-au convins pe acesta că numai un front mult mai îngust, între Folkestone şi Eastbourne, ar putea fi deschis.

Planurile pentru Operațiunea Leul de Mare au fost aprobate. Ulterior, Göring a ordonat Luftwaffe-ului să continue blocada, dar și să se pregătească de apărarea trupelor care urmau să debarce în Regatul Unit. Din acel moment, bombardierele germane urmau să atace mai adânc în teritoriul Angliei, după Londra. Scopul acestor misiuni a fost acela de a distruge țintele economice și militare de pe teritoriul Angliei.

Odată cu venirea la putere, Hitler trebuia să lanseze producţia de bombardiere grele cu rază lungă de acţiune. Urma să fabrice mai multe avioane de luptă decât a făcut-o şi trebuia să antreneze Wehrmacht-ul pentru operaţiuni amfibii. O altă greșeală făcută a fost dispersarea forţelor navale la invadarea Norvegiei. Totodată, atacul asupra Marii Britanii ar fi trebuit început mult mai devreme, pentru a-şi asigura luni întregi de vreme bună în Canal. În aceste condiții, Operaţiunea Leul de mare ar fi avut şanse mult mai mari de succes.

Luat prin surprindere de succesele sale din Franţa, Hitler a pierdut timp preţios cu zboruri de agrement peste teatrele de război din Marele Război şi spre Paris. Hitler s-a retras apoi la Berghof, refugiul său alpin din Berchtesgaden. Acesta a fost un indiciu clar al faptului că nu mai era cu adevărat interesat de următorul pas necesar. „Britanicii au pierdut războiul, însă nu o ştiu“, îi spunea lui Jodl la Compiègne, „dar trebuie să li se acorde timp, şi-şi vor da seama.“ Cu siguranţă, n-ar fi avut posibilitatea să citească discursurile primului lor ministru.

Hermann Göring a ordonat înainte de începerea campaniei distrugerea totală a RAF-ului, inclusiv industria aeronautică a britanicilor. Acest lucru era necesar pentru a opri raidurile RAF-ului în teritoriul german și pentru a putea implementa o blocadă aeriană a Marii Britanii.

După ce a devenit clar faptul că o invazie terestră nu era posibilă, Hitler a ordonat ca principalele atacuri să fie concentrate asupra Londrei, în ceea ce englezii au numit ”Blitz-ul”. Datorită faptului că apărarea bombardierelor pe timp de zi a devenit tot mai grea, Luftwaffe-ul s-a concentrat pe atacuri de noapte. Aceste raiduri au avut intenția de a înfrânge rezistența engleză prin atacarea infrastructurii și a depozitelor de hrană.

Britanicii au folosit acele preţioase săptămâni după căderea Franței pentru a-şi întări escadrilele şi a-şi fortifica aerodromurile. Lordul Beaverbrook, în calitate de ministru al producţiei de avioane, a reuşit să tripleze rata de producţie pe parcursul anului, în vreme ce germanii nu au făcut decât să şi-o dubleze pe-a lor.

Deși britanicii nu au cunoscut acest lucru datorită haosului războiului, Luftwaffe-ul a suferit pierderi grele în Olanda. În timpul luptelor de acolo, germanii au pierdut 525 de avioane în numai patru zile. Acest lucru s-a întâmplat datorită focului puternic antiaerian al olandezilor. Acesta a fost încă un factor care a contribuit la anularea Operațiunii Leul de Mare. Germanii nu au mai dispus de suficiente avioane de transport pentru a putea îmbarca parașutiști.

După căderea Franței, Luftwaffe-ul s-a regrupat în trei Luftflotten - Flote Aeriene -, care au fost cantonate pe flancurile de nord și sud ale Marii Britanii. Luftflotte 2, comandată de mareșalul Albert Kesselring, a avut misiunea de a bombarda sudul Angliei și zona Londrei. Luftflotte 3, comandată de mareșalul Hugo Sperrle, a avut ca ținte partea de vest a Angliei și Țara Galilor. Luftflotte 5, comandată de generalul Hans-Jürgen Stumpff din Norvegia, a avut misiunea de a ataca ținte în nordul Angliei și în Scoția. Pe măsură ce bătălia a avansat, responsabilitățile fiecărei flote s-au mai schimbat.

Comandanții Luftwaffe-ului au avut opinii diferite în ceea ce privește implementarea strategiei dictate de Hitler și Göring. Sperrle a vrut să distrugă infrastructura aeriană a englezilor prin bombardamente. Kesselring a fost adeptul unui atac direct asupra Londrei pentru a forța prin bombardamente capitularea Angliei sau pentru a atrage avioanele de vânătoare britanice într-o bătălie decisivă. Göring nu a făcut nimic pentru a rezolva diferențele de opinii între cei doi generali. În fazele inițiale ale campaniei, acesta a dat doar directive vagi pentru că nu era hotărât pe care strategie să o urmeze.

Estimările inițiale ale germanilor au notat faptul că avioanele de vânătoare britanice vor fi înfrânte în patru zile în sudul Angliei. Apoi, se așteptau să fie nevoie de o campanie de patru săptămâni în restul țării pentru a distruge bazele militare și industria aeronautică a britanicilor.

Noile estimări au dat Luftwaffe-ului cinci săptămâni pentru a obține superioritate aeriană în vederea declanșării Operațiunii Leul de Mare. Acest lucru trebuia înfăptuit prin distrugerea RAF-ului, în timp ce aviația germană trebuia să nu aibă pierderi prea mari pentru ca să poată susține invazia terestră. Astfel, fiecare pilot german trebuia să doboare un număr semnificativ de avioane inamice.

Luftwaffe-ul a obținut succese importante în Polonia, Norvegia, Franţa şi Benelux. Acestea, însă, au fost obţinute numai pentru că Luftwaffe-ul a jucat rolul de braţ aerian înarmat al Blitzkrieg-ului, având elementul surpriză de partea lui. În aceste cazuri, avioanele germane au fost aproape de bazele de decolare şi au acoperit zone care urmau să fie, în scurt timp, ocupate de către Wehrmacht. În bătălia pentru Marea Britanie, însă, Luftwaffe-ul a acţionat pe cont propriu. Avioanele germane au zburat deasupra unui teritoriu inamic, departe de bazele lor. Atunci, elementul surpriză s-a aflat de partea RAF-ului, datorită radarului.

Formația standard germană era compusă din două avioane și purta porecla „Rotte” sau „Haita”. Liderul formației se numea „Rottenführer” și era însoțit de un camarad denumit „Rottenhund”. Acesta din urmă era antrenat să zboare puțin mai sus și să stea întotdeauna cu liderul său.

Această formație a permis piloților germani să se acopere reciproc în timpul luptelor. Prin această tactică, Rottenführer-ul se putea concentra asupra avioanelor inamice, știind că spatele îi era acoperit de către camaradul său.

Modelele Bf 110 au adoptat aceeași tactică, dar au folosit-o rar în avantajul lor. Cea mai de succes metodă a acestor modele a fost aceea de a ataca de deasupra inamicului. Când erau atacate, aceste avioane formau cercuri defensive în care fiecare avion păzea spatele avionului din față.

Două Rotte-uri care zburau împreună formau un „Schwarm”, sau „Roi”. Prin această formație piloții puteau vedea foarte rapid ce se întâmplă în jurul lor. Această tactică a fost eficientă mai ales când Lufttwafe-ul a folosit avioanele Bf 109.

Avioanele de vânătoare germane au avut, de asemenea, sarcina de a proteja bombardierele Luftwaffe-ului, în timp ce acestea zburau spre țintele pe care le aveau. Escortele au fost împărțite în două grupuri. Un prim grup zbura lângă bombardiere, iar un al doilea la o distanță mai mare și la o altitudine mai ridicată. Dacă erau atacate, aceste avioane zburau în cercuri defensive. Aceste tactici au evoluat pe măsură ce piloții au căpătat experiență și au fost foarte dificil de contracarat.

Cel mai mare dezavantaj al modelului BF 109 a fost nivelul redus de combustibil de care acesta dispunea. Avionul nu avea rezervoare auxiliare, astfel că piloții au fost nevoiți să-și monitorizeze constant nivelul combustibilului. De îndată ce acesta ajungea pe roșu ei erau nevoiți să se întoarcă în Franța. Acest lucru a redus semnificativ capacitatea acestor avioane de a escorta bombardierele germane.

Germanii au avut un dezavantaj în timpul bătăliei, deoarece nu au avut posibilități de a obține informații corecte în ceea ce privește capacitatea de apărare a britanicilor. Serviciile de spionaj germane au fost fracturate și împânzite de rivalități interne. La începutul campaniei nu au existat decât câțiva agenți germani în Marea Britanie. Puținele încercări de a introduce noi spioni în această țară au fost oprite de către britanici.

Datorită interceptării unor transmisii radio, germanii și-au dat seama că avioanele de luptă britanice erau coordonate prin baze terestre. Germanii au presupus incorect că acest tip de control era rigid și încet.

Din cauza raporturilor de spionaj nereale, comandanții Luftwaffe-ului au crezut că slăbesc forțele britanice mult mai repede decât în realitate. Deseori au crezut că s-au prăbușit capabilitățile britanicilor, însă, în scurt timp, aflau că aceștia stabiliseră noi formații defensive.

În timpul bătăliei, Luftwaffe-ul a executat numeroase zboruri de recunoaștere pentru a compensa lipsa de informație prin serviciile de spionaj. Aceste avioane s-au dovedit a fi prăzi ușoare pentru avioanele britanice, deoarece era destul de rar posibil să fie escortate de avioane Bf 109.

Aceste lipsuri în spionajul german, precum și conducerea deficientă a Luftwaffe-ului au făcut ca germanii să nu poată adopta o strategie consistentă. Aceasta nu s-a reușit nici chiar atunci când RAF-ul a avut dificultăți majore. De asemenea, nu a existat niciodată o concentrare pe un anumit tip de țintă. În consecință, eforturile germane au fost și mai diluate.

Una dintre problemele majore a Luftwaffe-ului a fost aceea că divizia sa de informaţii a exagerat ratele de pierderi ale RAF-ului. Acest lucru a condus la rezultate dezastruoase. Divizia și-a procurat informaţiile de la zece agenţii. Câteva dintre ele au fost reciproc ostile politic. Când au început ostilitățile unitatea de informaţii a Luftwaffe-ului a estimat că 574 de avioane ale RAF-ului au fost distruse. De asemenea, 196 de avioane au fost avariate, fără a mai putea fi reparate. În realitate, RAF-ul a pierdut doar 318 avioane în acea perioadă. Unitatea a fost condusă de colonelul Joseph „Beppo“ Schmid.

Luftwaffe-ul a operat „orb” pentru majoritatea bătăliei, fiind nesigur de capabilitățile adevărate ale inamicului. Rezultatele bătăliilor au fost adesea exagerate datorită raporturilor prea entuziaste și datorită dificultății de confirmare a rezultatelor deasupra teritoriului inamic.

La întoarcerea din misiune, piloţii germani îşi exagerau numărul de victime când au dat raportul ofiţerilor de informaţii ai Luftwaffe-ului. Sursa problemei, însă, nu era aceasta, ci faptul că adesea piloții nu aveau timpul necesar să constate scoaterea din luptă a unui adversar. De îndată ce un avion de vânătoare era doborât, începea următoarea luptă aeriană. Fumul şi chiar flăcările care ieşeau din avionul unui adversar nu reprezentau întotdeauna mărturii clare că avionul sau pilotul său au fost scoşi din luptă. Oricum s-a ajuns la aceste rezultate, uriaşele erori de calcul au condus la o demoralizare a piloţilor Luftwaffe-ului.

Luftwaffe-ul a fost mult mai bine pregătit decât RAF-ul pentru operațiunile de salvare a piloților care erau nevoiți să aterizeze forțat în apă. În acest scop, a fost creată o branșă specială în cadrul Luftwaffe-ului denumită Seenotdienst, fiind primul serviciu de acest tip din lume.

Pentru acest tip de acțiuni, germanii au folosit biplanul Heinkel He 59, modificat pentru a putea ateriza pe apă. În concordanță cu convenția de la Geneva, aceste avioane nu au fost înarmate și erau vopsite în alb cu cruce roșie pe ele. Cu toate acestea, RAF-ul a atacat aceste avioane.

Principalul motiv evocat de Churchill pentru care aceste avioane au fost atacate a fost acela că piloții salvați ar fi putut din nou să atace Marea Britanie.

În curând aceste avioane au fost revopsite în camuflaj și echipate cu mitraliere pentru a se putea apăra. Ele au continuat să salveze piloții germani, dar și piloții Aliați pe durata bătăliei.

Înainte de începerea războiului, britanicii au construit o serie de radare aeriene de-a lungul coastei Marii Britanii. Acest sistem a purtat numele de cod „Chain Home”. Problema acestui sistem era faptul că informațiile detectate de radare și de observatorii de la sol ajungeau încet la avioanele britanice. Consecința a fost ratarea „bandiților‟, a avioanelor inamice. Soluția problemei a fost sistemul Dowding. Acest sistem a creat un „lanț” telefonic între posturile de observație britanice. Astfel, comunicarea dintre ele a fost mai eficientă. De asemenea, piloții au primit informațiile necesare mult mai rapid.

Sistemul a fost pus la punct de către Hugh Dowding, șeful Comandamentului Avioanelor de Luptă RAF, în timpul bătăliei pentru Marea Britanie. Rapoartele adunate de radarele și observatorii sistemului Chain Home erau transmise direct la sediul comandamentului. Ulterior, operatorii telefonici transmiteau informațiile relevante diferitelor Grupe ale RAF-ului. Comandanții Grupelor refăceau hărțile operaționale după informațiile primite și comunicau noile ordine piloților aflați în aer.

Sistemul a îmbunătățit considerabil viteza și acuratețea informațiilor care ajungeau la piloți. Acest lucru a permis piloților britanici să reducă timpul de răspuns și să își găsească țintele cu o rată de până la 70 la sută. În contrast, avioanele Luftwaffe-ului, care au fost trimise să intercepteze avioane inamice, s-au întors de multe ori la sol fără ca măcar să-și găsească țintele.

Operatorii radar, controlorii de sectoare, echipa de la sol şi piloţii trebuiau să-și îndeplinească fiecare eficient rolul în cadrul unui sistem interactiv. Operatorii radar au făcut parte din cadrul WAAF, Forţa Aerienă Auxiliară a Femeilor. Cu toate că au existat unele tensiuni între Dowding şi Statul-Major Aerian de la Whitehall, sistemul a funcţionat foarte bine în timpul luptei. Bătălia pe viaţă şi pe moarte a reuşit să depăşească, în general, plăcerile cotidiene ale luptei dintre departamente şi ale învinuirilor reciproce.

Radarul a fost inventat de către profesorul Robert Watson-Watt, din cadrul departamentului radio al Laboratorului Naţional de Fizică. Acest aparat a fost adoptat de către guvernul lui Chamberlain. Dowding a asigurat finanţarea pentru cercetările lui Watson-Watt şi i-a încurajat pe funcţionarii Ministerului Forţelor Aeriene să participe la teste.

La început, Sir Hugh Dowding a dispus de o forţă totală de mai puţin de 700 de avioane de luptă, împărţite în 52 de escadrile. Acesta a mărturisit lordului Halifax că, atunci când a auzit de căderea Franţei, „am căzut în genunchi şi i-am mulţumit lui Dumnezeu“ că nicio escadrilă RAF nu avea să mai fie implicată într-o bătălie fără sorţi de izbândă. Un om calm, hotărât, foarte inteligent şi un pic insensibil, Dowding a ţinut deoparte, în timpul bătăliei Franței, cât mai multe avioane. Acest lucru s-a dovedit a fi vital pentru apărarea Angliei.

La sfârșitul anilor ‘30, britanicii s-au așteptat să înfrunte numai bombardiere pe teritoriul Marii Britanii. În consecință, în antrenarea piloților s-a pus accentul pe doborârea bombardierelor inamice. Piloții britanici zburau grupați câte trei, într-o formație în formă de „V”. Aceștia erau grupați în patru astfel de formații, numai liderul de escadrilă fiind capabil să se uite după avione inamice. Comandanții britanici și-au dat seama de slăbiciunea acestei tactici încă de la începutul bătăliei. Era, însă, prea riscant să schimbe tactica în timpul luptelor. Noii piloți nu mai puteau fi reantrenați.

Piloții germani au denumit formațiile britanicilor „Idiotenreihen” sau „Rândurile Idioților”. Motivul a fost acela că formațiile erau foarte vulnerabile la atacuri inamice.

Piloții britanici au fost conștienți că tacticile folosite nu erau foarte eficiente. O soluție de compromis s-a făcut atunci când britanicii au început să zboare în formații mai largi, cu doi piloți detașați din formație. Aceștia zburau în spatele și deasupra camarazilor lor pentru a crea un câmp de observație mai mare. Piloții detașați erau adesea cei mai lipsiți de experiență ai escadrilei. În consecință, erau de multe ori primii piloți care erau doborâți. Camarazii lor, uneori, nici nu observau că sunt atacați înainte ca cei doi observatori să fie doborâți.

Povara bătăliei a căzut mai ales pe umerii Grupului Aerian 11. Comandantul Grupului, Keith Park, a trimis escadrile individuale pentru a intercepta raidurile germane. Intenția generală era aceea de a hărțui bombardierele germane și de a încerca despărțirea formațiilor germane foarte strânse. De îndată ce acest scop era atins, avioanele germane puteau fi doborâte unul câte unul.

În momentul în care mai multe escadrile ajungeau la aceeași țintă, procedura era ca avioanele Hurricane să atace bombardierele inamice. În acest timp, avioanele Spitfire, care erau mai agile, aveau sarcina de a înfrunta avioanele de luptă ale germanilor. Totuși, în condițiile unei lupte în aer, această tactică nu putea fi aplicată constant. Astfel, britanicii au fost nevoiți să inverseze rolurile avioanelor, dacă situația dicta acest lucru.

În timpul bătăliei, unii comandanți RAF, în frunte cu Trafford Leigh-Mallory și Douglas Bader, au propus ca escadrilele să fie reorganizate în formația „aripilor mari”. Această tactică presupunea ca bombardierele germane să fie întâmpinate în forță, cu maxim cinci escadrile, grupate în formă de aripă.

Această tactică a fost folosită de Grupul 12. Grupul 12 a avut sarcina de a proteja aeroporturile Grupului 11, în timp ce acesta intercepta raidurile germane. Datorită timpului mare pentru formarea acestei formații, Grupul 12 adesea ajungea după ce germanii deja au bombardat aeroporturile Grupului 11. Acest lucru a creat o puternică animozitate între comandanții celor două Grupuri aeriene, Park și Leigh-Mallory.

Pentru a sublinia problema acestei tactici, Dowding a înaintat un raport compus de Park. În raport, acesta a subliniat faptul că în perioada 11 septembrie-31 octombrie 1940 această tactică nu a dus decât la 10 interceptări și doar la un singur avion inamic doborât. Raportul a fost ignorat de oficialii Ministerului Aerian. Analiza de după război a arătat că tacticile folosite de Dowding și Park în conducerea Grupului 11 au fost corecte.

În timpul bătăliei, bombardierele britanice au realizat misiuni în special deasupra Franței și Germaniei. Acestea au atacat porturi, rute de aprovizionare, aeroporturi Luftwaffe, dar și ținte ale industriei aeronautice germane. Atunci când amenințarea unei invazii terestre a părut iminentă, britanicii au început bombardarea navelor de transport ale germanilor. Acest fapt a contribuit la anularea Operațiunii Leul de Mare. Misiunile de acest gen au avut succes mai ales în Franța pentru că germanii nu au apucat să instaleze decît puține aparate de radar pentru a detecta avioanele inamice.

Bombardierele Bristol Blenheim au atacat aeroporturile germane pe durata bătăliei, atât pe timp de zi, cât și pe timp de noapte. Deși aceste raiduri nu au avut întotdeauna efectul scontat, au existat totuși cazuri când ele au avut succes. De exemplu, în timpul unei misiuni în Belgia, britanicii au bombardat localitatea Haamstede. Aici, aceștia au reușit nu numai să-și îndeplinească obiectivele, dar și să distrugă câteva avioane inamice.

Au existat misiuni executate de Blenheimuri, în care rata de pierdere a acestor aparate a fost aproape de 100%. O astfel de misiune a avut loc în apropierea aeroportului din Aalborg, în Danemarca. Din cele 12 avioane trimise, unul s-a întors înainte să atingă ținta. Celelalte 11 au fost doborîte ori de focul anti-aerian de la sol, ori de avioanele de luptă germane. Din cei 33 de membrii de echipaj ai acestor avioane, 20 au fost uciși, iar 13 au căzut prizonieri de război. În ceea ce privește pilotul care și-a întors avionul din drum, acesta a fost pus sub acuzare. A fost ucis într-o altă misiune înainte să poată apărea în fața Curții Marțiale.

În afară de bombardamente, Blenheimurile au executat și misiuni lungi de recunoaștere deasupra Germaniei și a teritoriilor ocupate de germani. Și în acest rol, bombardierele britanice Blenheim s-au dovedit a fi prea încete și vulnerabile în fața avioanelor de luptă germane. În consecință, au suferit pierderi mari.

În timp ce spionajul german a tins să subestimeze forța inamicului, spionajul britanic a supraestimat capabilitățile Luftwaffe-ului. Britanicii au avut un avantaj în bătălia informației, datorită faptului că germanii au folosit mașina Enigma pentru a transmite mesaje secrete. Această mașină criptografică a devenit celebră pentru că Aliații au reușit să descifreze codul folosit pentru trimiterea mesajelor.

Britanicii au obținut informații prin descifrarea mesajelor trimise de Enigma. Aceste informații le-au oferit britanicilor o viziune de ansamblu asupra intențiilor Luftwaffe-ului, precum și asupra capacităților germane. În unele cazuri, prin descifrarea mesajelor Enigmei, britanicii au fost avertizați de unele raiduri aeriene chiar înainte ca acestea să se petreacă.

Faptul că britanicii au reușit să descifreze Enigma a fost ținut strict secret pe toată durata războiului. Numai comandanții Aliaților de rang înalt au știut despre acest lucru. Motivul a fost ca germanii să nu afle că Enigma a fost descifrată și astfel să treacă la alt cod.

Aproape fiecare raid de bombardament în parte a fost interceptat. Acest lucru s-a datorat radarului, detectorilor de avioane din cadrul Trupelor de Recunoaştere, descifrării codurilor la Şcoala de cifruri şi coduri a guvernului de la Bletchley Park, din Buckinghamshire, şi a Departamentului Y, din cadrul Comandamentului Bombardierelor, care asculta traficul telegrafic german.

Principala problemă a RAF-ului în salvarea piloților căzuți în mare a fost lipsa unui serviciu specializat pentru aceste tipuri de operațiuni. Înainte de începerea bătăliei, britanicii au început să organizeze un sistem de răspundere rapidă bazat pe avioane amfibiene. Cu toate acestea, acest sistem nu a acoperit zona Canalului Mânecii. S-a considerat că traficul din acea zonă nu era suficient de mare. Britanicii au sperat ca piloții doborâți să fie salvați de navele britanice din Canal. Dacă acest lucru nu era posibil și locația pilotului se cunoștea, atunci se putea lansa o operațiune de salvare.

Piloții britanici erau dotați cu veste de salvare, dar în acele vremuri vestele trebuiau să fie umflate manual. Acest lucru era imposibil dacă pilotul doborât era rănit sau inconștient. Apele Canalului Mânecii sunt reci chiar și în mijlocul verii, iar hainele piloților britanici nu erau capabile să-i insuleze pe aceștia împotriva frigului.

Britanicii au imitat practica germanilor de a da piloților o baghetă de semnalizare cu flouresceină. Aceasta îi ajuta să poată fi localizați mai ușor.

În total, circa 200 de piloți au fost pierduți pe mare în timpul bătăliei. Britanicii nu au format un serviciu de salvare maritimă decât în anul 1941.

În ceea ce privește desfășurarea bătăliei, aceasta a avut loc în mai multe etape. În prima fază, au avut loc atacuri de probă. Au urmat apoi atacurile din zona Canalului Mânecii, dar și cele împotriva porturilor și a aeroporturilor de pe coastă. S-a continuat cu asaltul principal, când s-a încercat distrugerea RAF-ului în sudul Angliei. Luftwaffe-ul a început bombardarea porturilor și a orașelor industriale. A patra fază a fost faza Blitz-ului, când Londra a fost atacată constant. Ultima fază a bătăliei a constat în atacuri la scară largă pe timp de noapte, mai ales împotriva Londrei. Ziua, atacurile au constat în raiduri la scară mică a avioanelor de vânătoare germane.

Atacurile de probă au avut loc încă din timpul bătăliei Franței și au continuat după ce aceasta a fost înfrântă. Aceste atacuri au avut rolul de a antrena piloții germani pentru viitoarele raiduri mari. Tactica germanilor a permis RAF-ului să se pregătească pentru asaltul principal. De asemenea, RAF-ul și-a format o idee generală asupra tacticilor folosite de Luftwaffe.

Cea mai mare bătălie din această perioadă a avut loc la 18 august, zi denumită în istorie și „Ziua cea mai grea”. Germanii au încercat distrugerea totală a RAF-ului, prin atacuri masive. Ambele părți au suferit pierderi foarte grele. În aer, britanicii au surclasat Luftwaffe-ul, dar au suferit pierderi grele la sol. O parte din avioanele lor a fost distrusă înainte ca să poată decola.

Luptele de deasupra Canalului Mânecii au constat într-o serie de atacuri împotriva convoaielor britanice. Această fază a bătăliei i-a favorizat pe germani, deoarece Dowding nu a putut să ofere navelor decât o protecție minimă. Atacurile germane din această fază au provocat pierderi grele britanicilor. Astfel, britanicii au renunțat să mai trimită convoaie pe calea mării și au început să își trimită marfa și proviziile cu trenul.

În prima zi a Blitz-ului, Londra a fost atacată de 400 de bombardiere și 600 de avioane de vânătoare. A fost un raid masiv asupra docurilor din partea de est a orașului. Britanicii s-au așteptat la un raid mare, iar Grupul Aerian 11 a răspuns cu promptitudine atacului. După atac, presa germană a început să jubileze. Göring a declarat, după acest atac, că RAF-ul era în pragul colapsului, o invazie terestră fiind posibilă. Acest lucru nu s-a dovedit a fi adevărat. RAF-ul a dispus de mai multe resurse militare decât a estimat spionajul german.

Asaltul principal a purtat numele de cod „Adlerangriff”. Rapoartele de spionaj de la începutul acestei faze i-au dat impresia lui Göring că RAF-ul era în pragul colapsului. Strategia din acel moment a constat în distrugerea RAF-ului în sudul Angliei, pentru a putea fi bombardate în voie țintele economice și militare. Punctul culminant era un atac masiv împotriva Londrei. Ca prim pas, germanii au încercat perturbarea sistemului Dowding prin atacarea instalațiilor de radar. Britanicii au putut să repare repede stațiile radar atacate. Această tactică nu a fost eficientă.

Cea mai mare bătălie din timpul Blitz-ului a avut loc pe 15 septembrie, zi denumită „Ziua bătăliei Marii Britanii”. Atunci, circa 1.500 de avioane s-au luptat, când germanii au avut o ultimă încercare de a distruge RAF-ul. Britanicii au reușit, însă, să învingă Luftwaffe-ul. Drept urmare, Hitler a anulat Operațiunea Leul de Mare.

După „Ziua bătăliei Marii Britanii”, germanii au început să se concentreze pe bombardamente de noapte asupra orașelor din Anglia. Aceste raiduri au crescut treptat în intesitate spre sfârșitul bătăliei, dar nici ele nu au fost suficiente pentru a înfrânge voința britanicilor. Ultima bătălie pe teritoriul Marii Britanii a avut loc în apropiere de Kent. Echipajul unui Junkers 88 a opus rezistență, atunci când au avut contact cu soldații britanici care aveau ordine să captureze avionul. După un schimb de foc, în care unul dintre germani a fost rănit la picior, echipajul avionului s-a predat britanicilor care și-au îndeplinit, astfel, misiunea.

Prima fază a bătăliei a început cu bombardarea sistematică a flotei comerciale britanice şi a instalaţiilor portuare. Astfel, de la început se observă cât de necoordonate erau planurile germane. De multe ori, Luftwaffe-ul bombarda porturile şi aerodromurile de care Wehrmachtul avea nevoie în cazul unei debarcări. Hitler a dat Directiva nr. 16, care ordona: „Forţele aeriene britanice trebuie să fie eliminate în asemenea măsură încât să fie incapabile să mai opună vreo rezistenţă substanţială trupelor invadatoare“. Urmând planul lui Alfred Jodl, 20 de divizii urmau să fie debarcate între Ramsgate şi Lyme Regis.

Eşecul lui Hitler în a înţelege principiile fundamentale ale războiului aerian a fost, în mare măsură, responsabil pentru înfrângerea sa în Bătălia pentru Anglia. Acesta nu a dovedit capacitate mare de înţelegere nici în ceea ce priveşte flotele aeriene şi nici cele navale. În cele din urmă, apele Canalului au reprezentat un obstacol mult prea mare pentru gândirea sa militară consemnată la sol. Traversarea unei mări agitate şi imprevizibile a depășit capacitatea sa de înţelegere.

Hermann Göring a fost un strateg prost. Acesta şi-a petrecut o bună parte din timpul planificatei bătălii la 1.183 de kilometri depărtare de Calais, la casa sa de la ţară din Karinhall, în Prusia. Acesta a dovedit ignoranţă în privinţa detaliilor de logistică, de strategie, de tehnologie şi a capacităţilor unui avion. Această ignoranţă era condamnabilă, deoarece a fost un as al zborului în Primul Război Mondial.

Directiva Führerului cu nr. 17 a afirmat că, foarte curând, va începe războiul aerian intensificat. În acest război, „Luftwaffe-ul urmează să înfrângă forţele aeriene britanice, cu toate mijloacele pe care le are la dispoziţie şi în cel mai scurt timp posibil. Atacurile urmează să fie, în primul rând, direcţionate chiar împotriva avioanelor, a organizării lor la sol şi a instalaţiilor de alimentare; apoi, de asemenea, împotriva industriei producătoare de avioane, inclusiv a fabricilor producătoare de muniţie pentru instalaţiile antiaeriene“.

Cea de-a doua fază a Bătăliei pentru Anglia a început la ora 9.00, joi, 8 august. A avut loc o serie de raiduri germane masive şi aproape continue împotriva ţintelor britanice, pe un front de 800 de kilometri lungime. În acea zi au fost întreprinse 1.485 de zboruri.

O bună parte din lupta aeriană s-a petrecut pe o vreme splendidă, în vara acelui an, deasupra „Hellfire Corner“ -„Colţul flăcărilor iadului“. Aceasta era o regiune la sud de Kent, în preajma Folkestone, Dover şi Lympne, care este aproape de Franţa. În timpul luptei, deasupra „Hellfire Corner“ au murit, de ambele părţi, mai mulţi piloţi decât deasupra restului Marii Britanii. Dârele de fum, lăsate în stratosferă în acea vară, puteau fi frumoase dacă n-ar fi fost semnul luptei pe viaţă şi pe moarte dintre gladiatorii aerului. Acestea erau urmărite de la sol de către populaţia civilă, iar, când un avion german era doborât, se auzeau ovaţii.

Dowding a fost acela care a convins Ministerul Forţelor Aeriene să monteze pe avioanele Hurricane şi Spitfire parbrize antiglonţ Perspex. „Dacă gangsterii din Chicago pot avea parbrize antiglonţ pentru maşinile lor“ – s-a adresat ministerului – „nu văd niciun motiv pentru care piloţii mei nu pot avea acelaşi lucru.“ Aceștia au montat şi spătare blindate la scaunele piloţilor, cu toate că încă erau aşezaţi la o distanţă foarte mică de cei peste 320 de litri de combustibil cu cifră octanică ridicată.

Căpitanul de grupă Peter Townsend, un as al RAF-ului în lupta aeriană, și-a amintit că „În frenezia crescândă a luptei, inimile băteau mai repede, iar efortul nostru devenea mai concentrat. Însă, în sufletul nostru, oboseala înăbuşea sentimentele, amorţind spiritul. Atât viaţa, cât şi moartea îşi pierdeau sensul. Dorinţa se ascuţea spre o singură şi sălbatică ţintă, aceea de a-l înhăţa pe inamic şi a-l zvârli din cer.“

În ziua Adlertag, ziua vulturului, Luftwaffe-ul a lansat asupra Marii Britanii un atac de 1.485 de zboruri. Au fost însă doborâte 46 de avioane germane faţă de 13 ale RAF-ului. În ziua următoare, 27 de avioane ale Luftwaffe-ului au căzut faţă de 11 ale RAF-ului. Aceste cifre nu includ bombardierele germane care s-au întors la bază prea avariate pentru a mai putea fi reparate şi cu membri ai echipajului morţi sau răniţi. Un avantaj evident al RAF-ului a fost acela că, piloţii care au supravieţuit după doborâre au revenit adesea în aer, în aceeaşi zi. În contrast, piloţii germani au sfârşit în captivitate britanică.

Luftwaffe-ul a început să se concentreze asupra bombardării celor mai mari baze aeriene ale RAF-ului, aflate mai departe de coastă. Acesta a fost cel mai periculos moment pentru Marea Britanie. Dacă Luftwaffe-ul reușea să scoată din funcţiune aerodromurile chiar şi pentru o perioadă scurtă de timp şi ataca flota teritorială britanică, o încercare de invazie era posibilă. Adesea, raidurile au fost conduse de 80 până la 100 de bombardiere, însoţite de 100 de avioane de vânătoare. Bazele RAF-ului de la Biggin Hill, Manston, Lympne, Hawkinge şi din alte locuri au fost serios avariate sau scoase din funcţiune.

În decursul lunii august, 260 de piloţi ai RAF-ului şi-au încheiat instruirea, în vreme ce 304 au fost ucişi sau răniţi. Rata de uzură şi de înlocuire era, evident, greu de susţinut. Unii piloţi ai RAF-ului au fost trimişi în luptă având numai 20 de ore de instrucţie. Până la sfârşitul lunii, 11 dintre cei 46 de conducători de escadrile şi 39 dintre cei 97 de comandanţi de grup de aviaţie au fost ucişi sau răniţi. Au existat unele poveşti extraordinare de eroism şi de devotament. În timpul distrugerii a nu mai puţin de 17 avioane inamice, asul neozeelandez Alan Deere a fost doborât de şapte ori, s-a catapultat de trei ori și a intrat în coliziune cu un Me-109.

Victoria sau înfrângerea în lupta cu RAF-ul nu a fost încă stabilită. Astfel, la sfârșitul lunii august, Adolf Hitler a întâmpinat probleme cu Statul său Major de acasă. Adjutantul său de la Berghof, SS-Hauptsturmführer Max Wünsche, i-a scris lui Himmler la Berlin. I-a comunicat faptul că doi dintre servitorii personali ai Führerului de acolo, Hauptscharführer Wiebiczeck şi Oberscharführer Sander, au fost concediaţi pentru furt şi trimişi la Dachau. Führerul nu s-a hotărât încă în privinţa „duratei lor de întemniţare în lagărul de concentrare“. Istoria nu a mai înregistrat ce s-a întâmplat cu aceștia, până la urmă.

În momentul în care capacitatea Comandamentului Avioanelor de Vânătoare era întinsă la maximum, germanii au făcut o eroare strategică fundamentală. Au schimbat Schwerpunkt-ul, punctul de concentrație al atacului, chiar în mijlocul campaniei, dinspre aerodromurile Angliei înspre oraşele sale. Această schimbare vitală de accent a acordat britanicilor momentul de respiro de care aveau nevoie. Astfel, aceștia şi-au reparat bazele puternic avariate.

Motivul pentru care Hitler şi Göring au schimbat obiectivul campaniei a fost, înainte de toate, unul politic. Aceștia au căzut în capcana întinsă de Churchill, care a mizat pe psihologia nazistă. Trăsătura caracteristică a naţional-socialismului a fost totala lui intoleranţă faţă de opoziţie. Pluralismul şi dezbaterea constituiau un blestem pentru un crez politic care se fundamenta, în întregime, pe presupusa omniscienţă şi infailibilitate a Führerului.

RAF-ul a atacat Berlinul, ca răspuns la unicul Heinkel He-111 care a bombardat Londra. Promisiunile lui Hitler faţă de poporul german de a proteja capitala şi-au pierdut orice valoare, în mod evident. De aceea, era de aşteptat că va reacţiona, făgăduind poporului german că: „Atunci când ei declară că ne vor ataca oraşele în forţă, atunci noi vom şterge de pe faţa pământului oraşele lor“. Însă, prin schimbarea accentului de pe bombardarea aerodromurilor pe bombardarea oraşelor, Hitler făcea o eroare fundamentală.

Cea de-a patra fază a bătăliei a început cu un raid masiv asupra docurilor din Londra. Au fost lansate 300 de tone de bombe de către 350 de bombardiere, protejate de 350 de avioane de vânătoare. „Trimiteţi toate pompele disponibile“, transmitea un pompier către staţia centrală de comandă, „toată nenorocita asta de lume a luat foc!“. Fiind vara târziu, nivelul Tamisei era scăzut. În consecinţă, apa a fost greu de pompat. Gazul lampant, zahărul şi romul, care s-au scurs din depozitele distruse, au aprins fluviul. S-a estimat că infernul din acea zi a provocat mai multe daune decât Marele Incendiu al Londrei, din anul 1666.

În acea după-amiază, Luftwaffe-ul s-a întors cu alte 247 de avioane, pentru a arunca 352 de tone de exploziv puternic şi 440 de canistre incendiare. „Fiecare dintre cei care erau martori conştientizau importanţa momentului“, îşi amintea generalul german Adolf Galland de acel prim raid. Raidul a fost atât de puternic, încât Garda Naţională a avut senzaţia că invazia era în curs de desfăşurare. A trimis numele de cod „Cromwell“ pentru a mobiliza toate trupele şi a se bate clopotele bisericilor, semnal de alarmă stabilit deja.

Asistentul personal al lui Dowding, căpitanul de aviaţie Robert Wright, a relatat că „germanii lansaseră cel mai mare raid pe care îl văzuserăm vreodată, însă atacul nu a vizat aerodromurile, ci Londra. Aşa încât am reuşit să ne adunăm, să reparăm lucrurile şi, cel mai important, le-a oferit piloţilor un prilej de a se odihni puţin“. Craterele de pe piste lăsate în urmă de bombe, au fost acoperite, iar avioanele au fost reparate în hangare. Liniile de control şi de comunicaţie care au fost avariate în ultimele două săptămâni au fost puse din nou în funcţiune.

Într-o perioadă scurtă de timp, RAF-ul, care până atunci a fost supus unor mari presiuni, era deplin operaţional, în cele mai importante baze ale sale. Acesta primea mai multe avioane de pe liniile de fabricaţie decât putea să umple cu piloţi. La sfârşitul Bătăliei pentru Anglia, RAF-ul a avut la dispoziţie mai multe avioane de luptă operaţionale decât la începutul ei.

Bombele germane au căzut și asupra cartierului West End din Londra, asupra Downing Street, a Palatului Buckingham, a Camerei Lorzilor și asupra Curţii de Justiţie. Hitler nu a vizitat niciodată în timpul războiului o bază aeriană sau locul unui bombardament. Motivul a fost, probabil, teama de a nu fi asociat public cu eşecul. Churchill, regele George al VI-lea şi regina Elisabeta au făcut constant acest lucru şi erau adesea ovaţionaţi acolo unde mergeau.

Bombardamentul s-a mutat spre zona industrială de pe râul Clyde. În total, au existat 71 de atacuri importante asupra Londrei. Câte opt atacuri au fost asupra oraşelor Liverpool, Birmingham şi Plymouth, şase asupra Bristolului, cinci asupra oraşului Glasgow, patru peste Southampton, trei peste Portsmouth şi cel puţin unul asupra altor opt oraşe. Începutul Blitz-ului londonez, din timpul Bătăliei pentru Anglia, a permis RAF-ului să obţină victoria în bătălia aeriană. Blitz-ul a continuat mult timp şi după ce această victorie a fost obţinută.

Cu toate că Marea Britanie a dispus de tunuri grele antiaeriene şi de reflectoare, acestea nu erau de prea mare ajutor. Atât doar că forţau avioanele germane să zboare la altitudini prea mari pentru a efectua un bombardament mai exact. În timpul Blitz-ului nocturn se pierdeau mai multe bombardiere germane din cauza accidentelor de zbor decât în urma tirului antiaerian sau a acţiunilor avioanelor de luptă pe timp de noapte. Războiul aerian a oferit, totuşi, civililor care se adăposteau în subsoluri amenajate, în staţiile metroului londonez, în adăposturi publice şi în cele private din grădini, senzaţia că Anglia riposta.

Pentru ca Marea Britanie să nu cedeze sub presiunea, durerea şi groaza provocate de bombardamentul de noapte, starea moralului acesteia a devenit, în mod evident, un factor vital. Instituţiile britanice au încercat să ridice moralul naţional prin utilizarea subtilă a informaţiei publice. Temele britanice acceptau vulnerabilitatea, fapt ce era cu totul străin percepţiei de sine naziste.

Filmul Podul Waterloo, avându-i ca protagonişti pe Vivien Leigh şi pe Robert Taylor, reprezenta o apărare decisă a bunei-cuviinţe şi a valorilor britanice. Filmul a fost gândit aproape în întregime ca un flashback despre Marele Război. Filmul o înfăţişează pe frumoasa balerină Myra, care se îndrăgosteşte de un curajos aristocrat, căpitanul Roy Cronin. Aceasta, însă, este forţată să se prostitueze după ce vede numele acestuia pe lista celor căzuţi în luptă. Când Cronin reapare şi îşi reînnoieşte jurămintele, Myra se sinucide pentru a nu păta onoarea familiei logodnicului său şi pe aceea a regimentului. Ofiţerii care apar în film sunt cu toţii modele de politeţe, afabilitate şi curaj.

Filmul Doamna Miniver a fost realizat doi ani mai târziu. Eroina, care dă numele filmului, interpretată de Greer Garson, este măritată cu un arhitect, jucat de Walter Pidgeon. Scenele de devotament stoic faţă de ideea de datorie nu subestimează distrugerile provocate de război. Fumoasa şi tânăra noră a soţilor Miniver, abia întoarsă din luna de miere, moare în urma unui atac aerian.

Moralul populaţiei civile era unul cât se poate de ridicat în timpul Blitz-ului. O instituţie care realiza sondaje de opinie i-a întrebat, în prima parte a anului 1941, pe londonezi ce anume i-a deprimat cel mai mult în acea iarnă. Cei mai mulţi britanici au răspuns că vremea, şi nu bombardamentul.

Nu era nevoie de propagandă pentru a scoate în evidenţă distrugerea oraşului Coventry. Această distrugere a devenit un simbol al Blitz-ului pentru mulţi britanici. Orașul a fost atacat într-o singură noapte de 500 de bombardiere germane. Numărul celor ucişi sau răniţi era mic în comparaţie cu cel pe care l-au înregistrat ulterior oraşele germane, ruseşti şi japoneze. Totuși, faptul că acest eveniment a avut loc la începutul conflictului a transformat orașul într-un puternic simbol al lipsei de scrupule a lui Hitler.

Bătălia pentru Anglia şi-a atins punctul de maximă intensitate pe data de 15 septembrie 1940. Era o zi de duminică. Totul a început cu un uriaş raid asupra Londrei, de 100 de bombardiere şi 400 de avioane de vânătoare. Acțiunea s-a încheiat cu 56 de avioane germane doborâte faţă de numai 26 de avioane ale RAF-ului. După 15 septembrie, astăzi sărbătorită ca Ziua Bătăliei pentru Marea Britanie, moralul Luftwaffe-ului s-a prăbuşit.

Cu toate că avioanele Stuka Ju-87 au dezlănţuit un bombardament masiv, nu a fost îndeajuns pentru a constrânge un oraş atât de mare precum Londra, capitala Imperiului Britanic. Lipsa de viteză şi de manevrabilitate a avioanelor Stuka în alte atacuri, pe lângă cele de tip Blitzkrieg, ca sprijin pentru trupele de la sol, făcea din ele o ţintă relativ uşoară pentru avioanele Hurricane şi Spitfire.

Hitler a amânat Operaţiunea Leul de mare. La două zile după înfrângerea suferită de Luftwaffe în timpul Zilei Bătăliei pentru Marea Britanie, Hitler a întrerupt operațiunea cu totul, de această dată, „până la noi dispoziţii“.

Ultimul raid pe timp de zi asupra Londrei a avut loc în ultima zi din septembrie. Și după această dată au mai avut loc unele raiduri mari pe timp de noapte. Ultima zi a lunii octombrie a fost prima zi în care niciuna din părţi nu a pierdut vreun avion. La această dată, Bătălia pentru Anglia a putut fi declarată, fără nicio ezitare, ca fiind încheiată. Patru nopţi mai târziu, pentru prima dată din iulie, nu a mai sunat vreo sirenă. Marea Britanie se afla în siguranţă.

Până la finalul bătăliei, un sfert de milion de oameni au fost lăsaţi pe drumuri, 16.000 de case au fost distruse, alte 60.000 erau de nelocuit, iar 130.000 erau avariate. Cu toate acestea, moralul poporului britanic nu s-a prăbuşit. Anglia încerca să-şi ducă, după cum se spunea la acea vreme, „viaţa de zi cu zi“. Un afiş guvernamental a rezumat foarte bine această atitudine, prin cuvintele: „Păstraţi calmul şi vedeţi-vă de treabă!“.

După luna septembrie, ţara se afla în afara oricărui pericol major, cel puţin pentru moment. Cu siguranţă, numai un număr foarte mic de britanici, dintre cei care beneficiau de pe urma descifrării codurilor germane, puteau să cunoască acest aspect. De vreme ce guvernul dorea să-i ţină pe oameni atenți, pregătiţi de orice, britanicul de rând a rămas într-o stare de alertă continuă. Această stare a continuat până ce Hitler a încheiat campania de bombardament, cu o lună înainte de a invada Rusia.

În total, germanii au pierdut 1.733 de avioane faţă de cele 915 ale RAF-ului. Aceste cifre erau foarte modeste în comparaţie cu pierderile pe care germanii le-au suportat în Rusia şi în Extremul Orient, câţiva ani mai târziu. Însă, în acel moment, erau suficiente pentru a decide bătălia în favoarea Marii Britanii. Aceasta a fost prima bătălie pe care Aliaţii au câștigat-o împotriva Germaniei.

Churchill a fost conştient de faptul că, pentru ca Marea Britanie să se poată salva, Frontul de Acasă trebuia să devină mult mai eficient. Guvernul său a impus schimbări radicale societăţii britanice. Aceste schimbări au fost, în general, acceptate în starea de spirit generată de alerta naţională. Guvernul lui Chamberlain a stabilit cadrul legislativ necesar: serviciul militar obligatoriu a fost introdus, iar Legea Puterilor Extraordinare a Apărării a acordat guvernului puteri generalizate.

Churchill a introdus o nouă subsecţiune în Legea cu numărul 18. Astfel, i-a fost îngăduit ca, pe durata războiului, să închidă fascişti fără proces. Acest lucru însemna, în mod efectiv, introducerea legii marţiale în Marea Britanie. Nu i-a plăcut să facă acest lucru, descriind suspendarea habeas corpus ca „fiind odioasă în cel mai înalt grad“. Însă, cu toate acestea, şi-a însuşit puteri care l-au plasat în istoria Marii Britanii, după Oliver Cromwell, cel mai aproape de poziţia de dictator.

Marea Britanie încă importa, la începutul războiului, 70% din alimentele consumate. Astfel, apelul „Săpaţi pentru Victorie“ a făcut diferenţa între viaţă şi moarte pentru oamenii din Marina Comercială. Suprafaţa de teren arabil a crescut cu 43%, prin trecerea sub lamele plugului a 2,8 milioane de hectare de păşune. Marea Britanie și-a redus importurile de alimente la un minimum necesar. Acest lucru a fost înfăptuit prin introducerea raţionalizării şi renunţarea aproape în totalitate la risipa de alimente.

Guvernul lui Chamberlain nu a făcut aproape nimic pentru organizarea economiei britanice în vederea războiului. În preajma căderii Franței încă mai existau mai mult de un milion de britanici fără loc de muncă. Forţa de muncă a crescut cu numai 11%, în mare măsură prin angajarea femeilor în aproape toate domeniile industriei uşoare. Cum bărbaţii erau plecaţi pentru a servi în armată, 80.000 de femei le-au luat locul în agricultură şi horticultură. Alte 160.000 i-au înlocuit pe bărbaţi în diferitele servicii de transport.

O revoluţie în mobilizarea forţei de muncă ar fi fost inimaginabilă în orice altă situaţie în afară de aceea a războiului total. Acest lucru a schimbat societatea britanică pentru totdeauna. Patru ani mai târziu, din totalul de 16 milioane de femei, cu vârsta cuprinsă între 14 şi 59 de ani, din Marea Britanie, 7,1 milioane au fost mobilizate într-o formă sau alta pentru efortul de război. Acestea au disponibilizat bărbaţii pentru forţele armate sau industria grea.

În ciuda entuziasmului general cu care s-a răspuns măsurilor necesare apărării naţionale, nu toate se făceau voluntar. Spre exemplu, a fost introdusă înscrierea obligatorie a femeilor în servicii auxiliare. Astfel, toate femeile cu vârstele cuprinse între 18 şi 60 de ani, căsătorite sau necăsătorite, puteau primi ordinul de a fi angajate în fabrici, în servicii sau în agricultură. În acelaşi timp, nu primeau o retribuţie egală pentru o muncă egală cu aceea a bărbaţilor.

Statul a jucat rolul cel mai important şi în programul de evacuare, care a avut loc în Marea Britanie în primele luni ale războiului. Programul s-a desfășurat și în timpul Blitz-ului, iar, mai târziu, în timpul atacurilor cu bombe zburătoare V-1 şi cu rachete V-2. În total, mai mult de un milion de copii au fost îndepărtaţi din zona periculoasă a oraşelor. Aceștia au fost mutați în siguranţa relativă a zonei rurale. În multe cazuri, au locuit departe de casă, lângă oameni complet străini, timp de ani de zile.

Purtarea obligatorie a măştilor de gaze, stingerea luminilor pe timp de noapte şi folosirea, în fiecare seară, a adăposturilor din grădinile din spatele caselor, a staţiilor de metrou şi a beciurilor a format principala amintire din război a civililor. Acesteia i s-a adăugat raţionalizarea. Untul, zahărul, slănina şi şunca au fost raţionalizate la început. Mai târziu, raţionalizarea a trebuit să fie extinsă la aproape toate produsele alimentare. Au fost raţionalizate hainele şi gazul, săpunul şi apa de spălat erau limitate, iar deşeurile de metal erau colectate pentru avioane.

În mod tradiţional, adevărul este prima victimă a războiului, iar administrarea chibzuită a finanţelor este cea de-a doua. Economia britanică era condusă spre faliment de către uriaşele cheltuieli implicate de conflict. Churchill a fost hotărât ca toate cheltuielile de care apărarea naţională avea nevoie să fie făcute. Aceasta, în ciuda avertizărilor repetate ale miniştrilor săi de Finanţe, Sir Kingsley Wood şi Sir John Anderson. Până la sfârșitul războiului, Marea Britanie a ajuns să aibă o datorie externă imensă. Economia s-a prăbușit. A trebuit ca britanicii să obțină un împrumut de la americani.

Impozitul pe venit a crescut de la 7 şilingi şi 6 penny pe liră, la 10 şilingi, adică de la 37,5% la 50%. Mulţi oameni cumpărau obligaţiuni emise de stat la o rată de recuperare a investiţiei „patriotic“ de mică. În timpul războiului, ocuparea totală a forţei de muncă, în toate sectoarele de producţie ale economiei britanice, a scăzut cu 1,6 milioane.

Mai mult de jumătate din producţia industrială a Marii Britanii era dedicată înarmării. Astfel, exporturile s-au prăbuşit drastic. La sfârșitul războiului s-a înregistrat o balanţă comercială negativă de 1,04 miliarde de lire sterline, spre deosebire de cea de 387 de milioane, de dinainte de război.

Până la sfârşitul războiului, datoria externă a Marii Britanii a ajuns să fie de cinci ori mai mare, transformând-o în cea mai îndatorată naţiune. Dacă economistul John Maynard Keynes nu negocia un împrumut de 3,75 de miliarde de dolari cu Statele Unite, exista posibilitatea reală ca Marea Britanie să devină tehnic insolvabilă.

„Fără împrumut“, credea Richard Fry, redactorul financiar al The Guardian de la sfârșitul războiului, „s-ar fi putut declanşa foamea şi mari întârzieri în reconstrucţie, iar condiţiile politice ar fi putut deveni revoluţionare“. Cu toate acestea, guvernul lui Churchill a fost dispus să-şi asume toate aceste riscuri pentru ca Marea Britanie să continue războiul cu toate forţele ei.

Unii responsabili guvernamentali au recunoscut că o economie britanică puternică constituia ea însăşi o puternică armă de război. Costul global al menţinerii unei bune părţi din populaţie în afara activităţilor de producţie şi în uniformă, precum şi costul cumpărării şi al vânzării de material de război, au făcut ca Marea Britanie să fie nevoită să-şi lichideze o bună parte din rezervele sale financiare şi să-şi vândă aproape toate activele externe.

Finalul bătăliei a marcat prima înfrângere majoră pentru Germania. Aceasta din urmă nu a reușit să forțeze Marea Britanie să încheie o pace separată.

Bătălia a avut și rolul de a galvaniza opinia publică americană, SUA fiind pe atunci încă neimplicată în război. În timpul bătăliei, mulți americani erau de acord cu opinia lui Joseph Kennedy, ambasadorul american la Londra. Acesta considera că Regatul Unit va fi înfrânt. Roosevelt a vrut o a doua opinie, astfel că l-a trimis în Anglia pe William Donovan. Acesta era șeful serviciului american de spionaj - Office of Strategic Services-, precursorul CIA-ului. Donovan s-a întors în SUA convins că Anglia va putea triumfa și că trebuie susținută.

Victoria britanică a avut costuri mari în rândul civililor. Aceștia au pierdut în timpul campaniei 23.002 de oameni, iar alți 32.138 au fost răniți.

Deși germanii au atacat centre industriale importante, nu au reușit să distrugă potențialul industrial britanic. Cu toate acestea, pericolul pentru britanici a fost real și a existat doar o marjă mică între victorie și înfrângere. Victoria a avut și rolul de a îmbunătăți moralul britanicilor, care au fost învinși de germani în Scandinavia, Franța și Grecia.

După bătălie, Marea Britanie a reușit să își refacă forțele și să se constituie într-o fortăreață a Aliaților. De aici, patru ani mai târziu, a putut fi lansată Operațiunea Overlord, invazia Aliată în Franța. Cererii lui Hitler, din Directiva nr. 16, de „a elimina Anglia ca bază din care războiul împotriva Germaniei să poată fi continuat“ i s-a rezistat cu succes. Marea Britanie a devenit, într-adevăr, o astfel de bază.