Bătălia pentru Franța
Germania învinge Franța și Tările de Jos
autor Paul Boșcu, august 2016
Bătălia pentru Franţa, cunoscută sub denumirea „Căderea Franţei”, a avut loc în cadrul celui de-al Doilea Război Mondial. Atunci, forţele germane au invadat Ţările de Jos şi Franţa.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Bătălia pentru Franţa, cunoscută sub denumirea „Căderea Franţei”, a avut loc în cadrul celui de-al Doilea Război Mondial. Atunci, forţele germane au invadat Ţările de Jos şi Franţa. Bătălia a fost compusă din două planuri principale. În cadrul operaţiunii „Fall Gelb” - sau Planul Galben - unităţile mecanizate germane au străpuns Ardenii pentru a încercui unităţile Aliate. Aceste unități erau staţionate în Belgia. A doua operaţiune „Fall Rot” - sau Planul Roşu - a constat în flancarea forţelor Aliate staţionate de-a lungul liniei Maginot şi înaintarea forţelor armate germane în teritoriul francez.

După invazia Poloniei și până la luptele din vestul Europei a urmat o perioadă de inactivitate combativă între Aliaţi şi Germania. Această perioadă se numeşte şi „războiul ciudat”. Hitler a făcut în această perioadă o ofertă de pace ambilor Aliaţi occidentali. Britanicii au refuzat propunerea lui Hitler, iar, câteva zile mai târziu, francezii au procedat la fel.

Franz Halder, şeful Statului Major german, a prezentat primul proiect al unui atac frontal asupra Franţei. Conform acestui proiect, trebuia ca Germania să sacrifice aproximativ jumătate de milion de soldaţi. Hitler a fost foarte dezamăgit de planul lui Halder, deoarece a sperat ca ocuparea Beneluxului să fie rapidă. Planul lui Halder făcea imposibil acel lucru. Drept urmare, Hitler a decis ca forţele germane, pregătite sau nu, să atace devreme, în speranţa că Aliaţii nu erau pregătiţi de război. Astfel, data atacului a fost fixată la numai câteva săptămâni de la invazia Poloniei.

Data inițială a atacului asupra Franței a fost anulată ulterior. Hitler a fost convins de către generalii săi că forţele armate germane nu erau încă pregătite. Hitler a însărcinat generalii să aducă îmbunătăţiri planului de război, astfel încât o victorie rapidă să fie posibilă. Planul lui Halder nu a fost agreat nici de către generalul Gerd von Rundstedt, comandantul Grupului de Armate A. Spre deosebire de Hitler, Gerd von Rundstedt, militar de carieră, a înţeles perfect modul cum trebuia modificat planul.

Omul care trebuia să îndeplinească schimbările era Franz Halder, generalul von Manstein nu a mai fost implicat. Noul plan avea avantajul de a fi neprevăzut din punct de vedere al unei defensive Aliate. Planul stipula trecerea principalei forţe germane prin Ardeni, zonă cu multe păduri şi o reţea de drumuri foarte proastă. Astfel, se putea crea elementul-surpriză.

Timp de un sfert de secol a existat o ipoteză, cu privire la situația Franței, care a fost general acceptată. Conform acesteia, planul de distrugere a Franţei din Primul Război Mondial a eşuat pentru că, între momentul iniţial al conceperii planului şi punerea sa în practică, prea multe trupe au fost retrase de pe puternicul flanc drept, aflat în înaintare, şi dispuse pe flancul stâng, mai slab. Planul de distrugere a Franței a fost conceput de către Alfred von Schlieffen și a fost pus în practică după nouă ani de la concepere.

După anul nou, un avion german a fost nevoit să aterizeze forţat în Belgia. Printre pasagerii avionului s-a aflat Maiorul Hellmuth Reinberger. Acesta avea asupra sa o copie a planurilor germane de război. Deşi avionul a aterizat în siguranţă, maiorul nu a reușit să distrugă în timp util documentele. Acestea au ajuns în mâinile belgienilor. Astfel, a fost nevoie de o schimbare drastică de plan. Schimbarea s-a produs atunci când generalul Erich von Manstein i-a prezentat lui Hitler planurile sale. Hitler, impresionat, a doua zi a ordonat ca planurile să fie schimbate în concordanţă cu ideile lui von Manstein.

Pentru înfăptuirea acestui plan a fost esenţial ca forţele Aliate să fie atrase spre nord, pentru a apăra Belgia. Ca acest lucru să aibă loc, Grupul de Armată B trebuia să execute un atac static, de tipul celor din Primul Război Mondial, asupra Belgiei şi Olandei. În felul acesta era dată impresia că aceasta era principala forţă germană. Concomitent, Grupul de Armată A urma să execute un atac de încercuire prin zona Ardenilor.

Lui Hitler i-a fost atribuit mai târziu meritul pentru noul plan al lui Manstein. Keitel îl descria pe Führer drept „cel mai mare feldmarşal al tuturor timpurilor“. Chiar şi şase ani mai târziu, îi mărturisea psihiatrului său de la Nürnberg: „Credeam că e un geniu. De multe ori dădea dovadă de o intuiţie sclipitoare… A schimbat planurile şi a făcut-o în mod corect pentru campania din Olanda şi Belgia. Avea o memorie remarcabilă: ştia navele fiecărei flote din lume“. Keitel îi spunea în mod regulat şi Führerului că este un geniu. Propaganda nazistă a făcut din Hitler ceea ce, defapt, nu a fost: un mare strateg militar.

Propaganda doctorului Goebbels transmitea, la acea dată, mesajul că Hitler era „cel mai mare comandant militar din toate timpurile“, însă, cel puţin Hitler ştia că aceea era propagandă de stat. Faptul de a-i fi spus constant de către propriul şef de stat-major acelaşi lucru nu putea decât să îi gâdile orgoliul uriaş.

Era adevărat că Hitler avea o memorie fenomenală a detaliilor tehnice ale armamentului de orice tip. Din biblioteca lui, care iniţial număra în jur de 16.300 de cărţi, 1.200 de volume pot fi găsite în Librăria Congresului din Washington. Acestea includ almanahuri despre nave militare, despre avioane militare şi vehicule blindate. „Există aici lucrări exhaustive despre uniforme, armament, aprovizionare, mobilizare, punerea la punct a armatelor pe timp de pace, moralul trupelor şi balistică, şi, în mod cât se poate de evident, Hitler a citit multe dintre aceste cărţi din scoarţă-n scoarţă“, scria corespondentul United Press International la Berlin.

Cunoştinţele reale ale lui Hitler în privinţa chestiunilor militare erau cu siguranţă uimitoare. Acestea i-au impresionat pe unii apologeţi moderni, ca Alan Clark şi David Irving. Primul dintre aceștia afirma: „Capacitatea lui de a stăpâni detaliul, simţul istoriei, memoria lui bună, viziunea lui strategică – toate acestea aveau neajunsuri, însă, privite în lumina rece a istoriei militare obiective, erau oricum impresionante“.

Momentele în care Hitler şi-a manifestat interesul pentru chestiunile tehnice în ceea ce priveşte armamentul, în timpul războiului, sunt nenumărate. Când nu întreba despre chestiuni specifice în cadrul „conferinţelor cu Führerul“, la care participau figurile de vârf ale OKW şi comandanţii militari, nimic nu-i făcea mai mare plăcere decât să-şi etaleze cunoaşterea în detaliu a acestor chestiuni. Cu toate acestea, a cunoaşte calibrul unei arme sau tonajul unei nave nu înseamnă câtuşi de puţin a avea geniu de strateg. Keitel făcea confuzie între cele două, lucru de neiertat pentru cineva care avea rolul şi responsabilităţile sale.

Manstein a identificat în mod corect punctul de concentrație inamic în sectorul lung de 80 de kilometri al fluviul Meuse, între Dinant şi Sedan. Odată ce fluviul era traversat, Canalul atins, iar cele 40 de divizii Aliate aflate în nord încercuite şi capturate, restul Franţei, spre sud, putea fi atacat din partea de dincolo de Somme şi Aisne. Acest atac a fost înfăptuit într-o operaţiune separată, denumită Fall Rot - Planul Roşu. Viteza urma să constituie elementul esenţial. Acest lucru putea fi obţinut printr-o strânsă cooperare între Luftwaffe şi unităţile avansate de panzere . Această strategie a funcţionat foarte bine și în Polonia.

Diviziile Panzer urmau să fie grupate aproape una de alta pentru a lovi Schwerpunkt-ul - punctul de concentrație - simultan. Acestea s-au folosit de avantajul oferit de faptul că Aliaţii şi-au desfăşurat diviziile de tancuri pe o zonă largă, de-a lungul întregului front. Germanii erau, de fapt, depăşiţi din punct de vedere numeric, în oameni și tancuri, de către Aliaţi. Totodată ei nu foloseau un echipament cu mult mai bun. Pregătirea lor superioară, calitatea corpului de generali, elementul-surpriză şi, mai ales, strategia lui Manstein au dus la înfrângerea Franţei.

Planul lui Manstein, pe care Hitler l-a aprobat, implica riscuri semnificative. Ardenii sunt o regiune foarte împădurită, muntoasă, cu drumuri înguste. Regiunea a fost considerată, practic, de nestrăbătut de către vehiculele cu blindaj greu. Flancul stâng al Grupului de Armate A urma să fie larg decoperit în faţa unui contraatac Aliat dinspre sud. Pe măsură ce armata înainta dincolo de nordul Franţei, spre Abbeville şi apoi spre nord către Boulogne, Calais şi, în cele din urmă, spre Dunkerque, exista un număr mic de poduri peste fluviul Meuse.

Flancul stâng, care era slab, păzit de cele 20 de divizii neblindate ale Grupului de Armate C de pe Linia Siegfried, ar fi fost vulnerabil în faţa celor 40 de divizii franceze care îl întâmpinau în spatele Liniei Maginot. În privinţa ultimei chestiuni, germanii n-ar fi trebuit să-şi facă griji în plus. Linia Maginot era, în aceeaşi măsură, o stare de spirit pe cât era şi o linie fortificată. Nu a existat nici cea mai mică posibilitate ca francezii să răzbată din spatele ei, angajându-se în lupta cu Grupul de Armate C. Linia Maginot și-a primit denumirea de la un ministru al Apărării francez, André Maginot. Linia a fost construită în perioada interbelică.

După ce Belgia şi-a reafirmat, pentru scurt timp, neutralitatea după Marele Război, Linia Maginot trebuia să continue de-a lungul graniţei belgiene, până la coasta Canalului Mânecii. Însă, uriaşele costuri financiare ameninţau să epuizeze bugetul militar al Franţei. Mai mult, belgienii se plângeau, în mod ipocrit, că o extindere a Liniei până la coastă i-ar sacrifica practic Germaniei. În mod just, francezii ar fi putut să ia în considerare acest aspect în planurile lor, ţinând cont de respingerea de către Bruxelles a tratatului de apărare. pe baza căruia Linia fusese iniţial construită.

Aşa cum s-a dovedit mai târziu, cu toate că majoritatea forţelor Wehrmacht-ului au făcut un ocol pe la vest de Linie, Armata I Germană a străpuns-o pe la sud de Saarbrücken. Acest lucru s-a înfăptuit în ciuda lipsei tancurilor. Germanii au descoperit că lipsa de adâncime a liniei însemna că era relativ uşor de atacat cu grenade şi cu aruncătoare de flăcări. Inițial, Linia a fost gândită ca o modalitate de a-i încetini pe germani şi de a-i lipsi de elementul-surpriză. Ea, însă, a reuşit să producă, în cazul francezilor, o mentalitate defensivă care le-a secătuit spiritul ofensiv.

Comandantul suprem al Armatei Franceze, Maurice Gamelin, a sugerat după invazia germană în Polonia, ca forţele Aliate să ocupe Ţările de Jos înaintea Germaniei. Astfel, ar fi profitat de faptul că germanii erau ocupaţi în Polonia. Această sugestie nu a fost luată în considerare de către guvernul francez. După cucerirea Poloniei de către germani, s-a decis ca în anul următor să nu se întreprindă nicio operațiune ofensivă împotriva germanilor. Aliaţii au crezut că Germania ar putea fi destabilizată printr-o blocadă, chiar şi fără existenţa unui front în estul Europei, la fel ca în Primul Război Mondial.

S-a implementat un program vast de modernizare şi mărire a forţelor Aliate. Astfel, au fost exploatate avantajele economice existente asupra Germaniei. Scopul a fost acela de a crea o forţă mecanizată covârşitoare, urmând ca în vara lui 1941 să se execute o ofensivă decisivă împotriva Germaniei.

A existat posibilitatea ca Germania să atace prima. Așadar, trebuia pregătită o strategie şi pentru această eventualitate. Majoritatea generalilor francezi a considerat că o forţă militară vastă trebuie menţinută în rezervă la nord de Paris, într-o poziţie centrală. Această forță era nevoită să răspundă la posibilele direcţii de atac ale germanilor. Strategia a fost numită Planul D.

Planurile Aliate şi-au propus o înaintare rapidă în Olanda şi Belgia, de îndată ce Germania invada respectivele ţări. În baza Planului D, trei armate franceze, aflate sub comanda generalilor Giraud - Armata VII, Blanchard - Armata I şi Corap - Armata IX, precum şi o bună parte din Forţa Expediţionară Britanică - BEF, aflată sub comanda lordului Gort, urmau să înainteze din poziţiile lor fortificate, aflate de-a lungul graniţei franco-belgiene, până la o linie aflată între Breda şi râul Dyle. Acest lucru trebuia înfăptuit pentru a acoperi Anvers şi Rotterdam. A îngădui ca aceste porturi vitale ale Canalului să cadă în mâinile germanilor era de neconceput.

Gamelin a respins această strategie din mai multe motive. În primul rând, era de neconceput, din punct de vedere politic, ca Ţările de Jos să fie abandonate. În al doilea rând, Gamelin a considerat că o potenţială ofensivă în 1941 nu avea nicio şansă să fie decisivă în condiţiile în care era lansată din nordul Franţei împotriva poziţiilor germane din Belgia centrală. Pozițiile germane, la acea dată, erau bine fortificate. În al treilea rând, generalul a fost de părere că forţele franceze nu erau capabile să înfrângă într-o ofensivă forţele germane, deoarece nu dispuneau de suficiente forțe mecanizate.

Gamelin a intenţionat să trimită cele mai bune unităţi franceze, împreună cu Corpul Expediţional Britanic, în partea de nord. Și-a propus să-i oprească pe germani la linia KW, linie defensivă ce urma cursul râului Dyle. Conform acestui plan, trebuia ca forţele germane să fie concentrate în nordul Belgiei. Acolo puteau fi suficient aprovizionate datorită reţelei de drumuri bine puse la punct. Planul s-a confruntat, însă, cu o opoziţie fermă din partea multor generalii francezi, adepţi al planului iniţial, Planul D.

În privinţa forţelor, Germania a dispus de aproximativ trei milioane de oameni pregătiţi pentru bătălie, 2.700 de tancuri, 7.500 de tunuri şi 1.800 avioane de luptă. Aliaţii, la rândul lor, au avut la dispoziție aproximativ tot atâţia oameni, 5.000 de tancuri, inferioare celor germane și 14.000 de tunuri. Astfel, se bucurau de o superioritate numerică a forţelor terestre. Aliaţii au suferit din cauza inferiorității aeriane. Francezii au dispus de 1.500 de avioane, iar britanicii de 680 de avioane de vânătoare şi 392 de bombardiere.

În momentul în care planurile germane inițiale au fost capturate, belgienii neutri au înmânat, a doua zi, un rezumat de numai două pagini ataşaţilor militari ai Marii Britanii şi ai Franţei. Aceștia au refuzat să dezvăluie modul prin care au intrat în posesia documentului. Acest lucru a determinat, inițial, Înaltul Comandament Aliat să bănuiască o operaţiune germană de diversiune. Belgienii ştiau că planurile sunt autentice. Ei au amplasat microfoane în camera în care ataşatul german s-a întâlnit ulterior cu maiorul german Reinberger. Prima întrebare a acestuia a fost dacă maiorul a distrus documentele.

Germania a inițiat Planul Galben în timpul nopţii, când Grupul de Armate B şi-a lansat ofensiva în Olanda şi Belgia. Paraşutiştii din Diviziile 7 Flieger şi 22 Luftlande Infanterie Division, sub comanda Generalului Kurt Student, au executat aterizări-surpriză în apropiere de Haga, Rotterdam şi fortul belgian Eben-Emael. Scopul a fost acela de a facilita înaintarea Grupului de Armate B. În Olanda, germanii au obținut rapid superioritate aeriană. Astfel, în câteva zile, armata olandeză a fost nevoită să se predea.

Dimineaţa devreme, căpitanul David Strangeways din cadrul BEF, al cărui regiment era staţionat în apropiere de Lille, în nordul Franţei, a fost trezit de către secretarul cancelariei batalionului care striga: „David, domnule, David!“. Ofițerul se pregătea să-l ia la rost pe om pentru îndrăzneala de a se adresa unui ofiţer pe numele său de botez. Strangeways şi-a adus aminte însă că „David“ era numele de cod pentru evenimentul pe care Aliaţii îl aşteptau: asaltul lui Hitler asupra Vestului a început.

Francezii au reacţionat conform Planului D. Au trimis Grupul de Armată I în întâmpinarea inamicului. În aceeaşi seară, Armata a 7-a franceză a trecut graniţa olandeză, găsind forţele locale deja în retragere generală. Forţele Aliate aeriene nu au fost eficiente, Luftwaffe-ul german obţinând rapid superioritatea aeriană. Astfel, Aliaţii au rămas fără capacitatea de recunoaştere aeriană, iar comunicaţiile şi coordonarea le-au fost încurcate. Forţele locale nu au dispus decât de 144 de avioane. Dintre acestea, jumătate a fost distrusă în prima zi de operaţiuni.

Comandantul Suprem al Armatei Franceze, generalul Maurice Gamelin, a dat ordin armatelor franco-britanice să se adune în spatele Liniei Dyle–Breda. Înspre acest loc au avansat aproape nestânjeniţi timp de două zile. OKW-ul era încântat să vadă duşmanul răspunzând ofensivei germane exact în modul în care germanii și-l doreau. Cu toate acestea, când Giraud a avansat prea mult pe teritoriul Olandei, acesta a fost respins până la Tilburg. Unii generali ai Aliaţilor, precum Alan Brooke, Alphonse Georges şi Gaston Billotte, au dezaprobat profund Planul D. Însă, hotărârea lui Gamelin era deja luată.

În acelaşi timp, Armata a 18-a germană a securizat toate podurile strategice care duceau înspre oraşul Rotterdam. Orașul a fost astfel înconjurat. Efortul de a captura Haga s-a transformat, însă, într-un eşec total. Aeroporturile din împrejurimile oraşului au fost cucerite cu preţul a numeroase victime. Însă, în aceeaşi zi, datorită contraatacului efectuat de două divizii de infanterie olandeze aflate în rezervă, aeroporturile au fost pierdute.

Armata a 7-a franceză a eşuat în misiunea sa de a bloca Divizia a 9-a Panzer, care a ajuns la Rotterdam după trei zile de lupte. În aceste condiţii, armata olandeză, în mare măsură încă intactă, s-a predat după patru zile de lupte. Luftwaffe-ul a bombardat deja Rotterdamul. Olandezii au capitulat, cu toate că frontul de pe Dyle–Breda încă nu a fost spart de către Grupul de Armate B. Bombardarea Rotterdamului a distrus o bună parte din oraş şi a lăsat 80.000 de oameni fără locuinţă. Astfel, comandantul suprem olandez, Henri Winkelman, a anunţat capitularea Olandei la Radio Hilversum, înainte ca şi alte oraşe să aibă o soartă similară.

Actul capitulării a fost semnat la o zi după ce armata olandeză a capitulat. Cu toate acestea, trupele coloniale olandeze au continuat să lupte pe durata conflictului, în timp ce regina Wilhelmina a stabilit un guvern în exil la Londra.

Cu toate că numai 980 de oameni au murit în timpul raidului de la Rotterdam, acesta a devenit un adevărat simbol al tacticilor de teroare naziste. Frica de un astfel de bombardament a provocat un exod. Șase până la zece milioane de refugiaţi francezi îngroziţi au părăsit Parisul şi zonele aflate în spatele liniilor Aliate. Refugiații au umplut până la refuz drumurile spre sud şi vest. 90.000 de copii au fost separaţi de părinţii lor în timpul acestui proces, iar capacitatea Aliaţilor de a riposta împotriva invadatorilor germani a fost extrem de limitată.

În Belgia, forţele aeriene germane au obţinut superioritate cu destulă uşurinţă. Au distrus 83 din cele 179 de avioane de care dispuneau belgienii în primele 24 de ore. Principala direcţie de înaintare a Grupului de Armate B, însărcinat cu executarea aşa-numitului atac fals, era blocată de fortăreaţa Eben-Emael. Acestă fortăreață a fost considerată, pe atunci, cea mai modernă din lume. Pentru ca decepţia să reuşească, trebuia ca Grupul de Armate B să execute atacul asupra forţelor franceze. Aceasta înainte ca Grupul de Armate A să stabilească primele capuri de pod.

Luând în considerare faptul că Aliaţii se războiau cu Germania nazistă deja de mai bine de opt luni, este uimitor faptul că Wehrmacht-ul a reuşit să provoace o asemenea surpriză în timp ce dezlănţuia Blitzkrieg-ul asupra Vestului. Acest lucru este mai greu de crezut cu atât mai mult cu cât, cu numai o lună mai devreme, Wehrmacht-ul a invadat, tot pe nepregătite, Danemarca şi Norvegia. Cu o zi înainte de invazie, armata belgiană a mărit durata permisiilor de la două la cinci zile pe lună. Într-unul dintre forturile belgiene, vitale din punct de vedere strategic de pe Canalul Albert, s-a descoperit că tunul de avertizare era defect.

Pentru a depăşi obstacolul, în primele ore ale zilei de 10 mai, planoarele militare germane au aterizat pe acoperişul fortului. Din planoare au ieşit apoi trupe de asalt germane care au anihilat tunurile aflate în fortăreaţă cu explozibili. Totodată, diviziile de paraşutişti au securizat podurile Canalului Albert. Aceste poduri au făcut parte din acelaşi sistem de fortificaţii ca şi fortul Eben-Emael.

Lipsa de pregătire a belgienilor pentru o posibilitate despre care au ştiut că este posibilă era ilustrată de faptul că aceştia nu au îndepărtat blocajele rutiere de la intrarea în Belgia dinspre Franţa. Nici nu aveau la dispoziţie trenuri pentru transportul trupelor şi al echipamentului francez către Dyle. De acest lucru se plângea regele Leopold al III-lea al belgienilor generalului-maior Bernard Montgomery, atunci când trupele britanice au trecut prin Bruxelles. „Toţi belgienii par să fie cuprinşi de panică, de la conducere în jos“, observa generalul-locotenent Henry Pownall.

Şocaţi de străpungerea liniilor în locul unde păreau cele mai puternice, belgienii s-au retras spre sud pentru a face joncţiunea cu trupele franceze. Drept răspuns, două divizii franceze au fost trimise în întâmpinarea forţelor germane pentru a acoperi retragerea trupelor belgiene şi fortificarea în tranşee a Armatei I franceze. Rezultatul acestei acţiuni s-a concretizat în apropiere de localitatea Hannut. Forţele franceze s-au ciocnit cu cele germane. Această acţiune a constituit un succes defensiv. A fost, însă, irelevant, datorită evenimentelor petrecute în sud. Grupul de Armate A şi-a început atacul.

Lucrurile erau înrăutăţite de faptul că organizarea efectivă a comandamentului Aliat era ridicol de descentralizată. Cartierul general al lui Gamelin se afla, departe, la Vincennes, practic în suburbiile Parisului. Comandantul Suprem a simțit nevoia să fie mai aproape de guvern decât de armata sa. Comandantul său de pe teren, Alphonse Georges, avea baza la La Ferté, la 56 de kilometri est de Paris. Însă, îşi petrecea o bună parte din timp la reşedinţa sa aflată la 19 kilometri de capitală. Între timp, Cartierul General Francez se afla la Montry, între La Ferté şi Vincennes. Forţa aeriană se afla la Coulommiers, la 16 kilometri de La Ferté.

Progresul Grupului de Armate A a fost oprit de către unităţi belgiene de infanterie motorizată şi divizii franceze de cavalerie uşoară. Aceste trupe nu au avut suficiente arme anti-tanc, comparativ cu numărul mare de blindate germane întâlnit. Astfel, au fost nevoite să se retragă. Cu toate acestea, avansarea trupelor germane a fost încetinită foarte mult datorită reţelei proaste de drumuri. Prin urmare, Grupul de Armate A a devenit o ţintă uşoară pentru aviaţia franceză. Lucrul acesta, însă, nu s-a concretizat, deoarece forţele aeriene franceze erau prea slabe în acel moment.

Pentru a contracara avansul german, Gamelin a ordonat mai multor divizii aflate în rezervă să întărească sectorul Meuse, următoarea linie defensivă. Forţele germane au ajuns în această zonă. Pentru a permite tuturor celor trei armate ale Grupului A trecerea, a trebuit să fie stabilite trei capete de pod: la Sedan, la Montherne şi la Dinant.

La Sedan, linia Meuse a fost bine fortificată. Prima linie a fost apărată de Regimentul de Infanterie 147, în timp ce poziţiile din a doua linie erau păzite de Divizia de Infanterie 55. Punctul de apărare a fost întărit din nou odată cu sosirea Diviziei de Infanterie 71, cantonată pe poziţii la est de localitate. În aceste condiţii, francezii s-au aşteptat ca atacul principal să se petreacă odată ce forţele germane s-au regrupat. Germanii, însă, au atacat mult mai devreme liniile inamice, acest lucru fiind o surpriză pentru francezi.

În centrul liniei s-a creat un vid între buncăre, forţele germane căutând rapid să exploateze acest lucru. S-a adăugat şi haosul creat în rândul apărătorilor francezi, datorită bombardamentului aerian al germanilor. Din aceste motive, unităţile de infanterie germană au străpuns liniile franceze cu până la 8 km în adâncime. Preţul a fost doar câteva sute de victime, în condiţiile în care grosul forţelor germane încă nici nu a ajuns la faţa locului. Succesul german s-a datorat acţiunilor a şase plutoane, în general, ingineri de asalt.

Dezordinea existentă în rândul trupelor franceze s-a întins şi de-a lungul celorlalte linii de apărare, deoarece au fost soldaţi aflaţi în retragere. Regimentul 295 al Diviziei 55, care apăra ultima linie defensivă în apropierea micii localităţi Bulson, a intrat în panică. Motivul a fost răspândirea unui zvon fals, potrivit căruia tancurile germane deja se aflau în spatele acestor poziţii. În aceste condiţii, regimentul s-a retras înainte ca vreun tanc german să ajungă în apropierea poziţiilor respective.

Generalii germani Guderian şi Rommel şi-au împins forţele în interiorul Franţei cât de rapid a fost posibil, conform doctrinei blitzkriegului. Astfel, Guderian a atins punctul Marle la 80 de km de Sedan. Rommel a trecut râul Sambre în apropierea localităţii Le Cateau, la circa 100 de km depărtare de obiectivul său, Dinant.

Hermann Göring i-a promis generalului Heinz Guderian suport aerian susţinut. Acest suport a constat într-un atac continuu pe durata unei zile întregi. Luftwaffe-ul a executat cel mai intens bombardament din întreg războiul. Cu toate acestea, poziţiile avansate a plutoanelor, care făceau parte din Regimentul de Infanterie 147, fiind puţin afectate de bombardament, au rezistat atacurilor germane.

Două batalioane de tancuri franceze au executat un contraatac asupra proaspătului cap de pod stabilit de către germani. Atacul a fost respins în apropierea aceleiaşi localităţi Bulson. Totodată, Royal Air Force - Forţele Aeriene Regale britanice - au încercat să distrugă proaspetele poduri cucerite de către germani. Au eşuat, însă, datorită superiorităţii Luftwaffe-ului.

În timp ce Aliaţii nu puteau să reacţioneze, fiind surprinşi total de viteza de înaintare a Panzerelor germane, corpurile de Panzere s-au oprit două zile pentru a se reaproviziona. Când Panzerele germane s-au pus din nou în mişcare, au zdrobit Divizile 18 şi 23 britanice. Au ocupat localitatea Amiens, securizând cel mai vestic cap de pod peste râul Somme, la Abbeville. Astfel, au izolat în nord forţele britanice şi franceze.

Atacul Armatei XII a generalului Wilhelm List, parte a Grupului de Armate A, prin munţii Ardeni, a fost o capodoperă a Statului Major al OKW-ului. Grupul de Panzere Kleist, aflat sub comanda generalului Paul von Kleist, cuprinzând Corpul XIX Panzer al lui Heinz Guderian şi Corpul XLI Panzer al lui Georg- Hans Reinhardt, a ajuns la Sedan şi Monthermé, aflate pe fluviul Meuse. Aceștia au luptat împotriva Armatei IX a generalului André Corap. După o luptă îndârjită pe malurile fluviului Meuse, mai ales la Sedan, aglomeraţia mult mai mare de blindate germane, susţinute îndeaproape de Luftwaffe, a dus la zdrobirea forţei armate franceze.

Paul Ludwig von Kleist a ordonat traversarea fluviului Meuse fără a mai aştepta sprijinul artileriei. El a făcut acest lucru pentru că elementul-surpriză şi avântul constituiau cheia succesului Blitzkrieg-ului. „Iarăşi, mişcările rapide şi manevrarea facilă a panzerelor noastre au năucit inamicul“, îşi amintea triumfător comandantul de panzere, mulţi ani mai târziu. Colonelul baron Hasso-Eccard von Manteuffel era de acord: „Francezii aveau tancuri mai multe, mai bune şi mai grele decât noi, dar… aşa cum spunea generalul von Kleist: «Nu le mângâia – loveşte ca unul şi nu te dispersa!»“.

Guderian se afla la Montcornet, după 5 zile de luptă, și la Saint-Quentin, după 8 zile. Fahrkarte bis zur Endstation! - „Bilet până la ultima staţie!“, le-a strigat acesta trupelor sale Panzer, spunându-le să meargă cât de departe posibil. La un moment dat, Guderian a fost temporar eliberat de comanda sa pentru că mergea prea repede. Astfel, i-a făcut pe superiorii săi să se teamă de un contraatac coordonat din nord şi din sud. Era vorba despre un atac care, aşa cum ghicise în mod intuitiv, nu va mai veni.

Istoricul Liddell Hart, un admirator al lui Guderian, arăta faptul că tocmai comandantul german de tancuri a fost un susţinător al „ideii unei penetraţii strategice adânci, cu ajutorul unor forţe blindate independente – o cursă condusă de tancuri pe o rază mare de acţiune, care să taie principalele artere ale armatei inamice departe, în spatele frontului lor“.

Pentru Guderian, aceasta era ocazia de a dovedi justeţea lucrurilor teoretizate înainte de război, dar şi că, pe de altă parte, detractorii săi au greşit. A dus sensul expresiei „luarea iniţiativei“ până la limită, ignorând ordinele care-i displăceau şi ducând modul de exprimare al celorlalţi mult dincolo de sensul normal. Astfel, Guderian a realizat tăietura de seceră mai repede decât şi-ar fi putut imagina oricine că este cu putinţă.

Din cauza înaintării rapide a forțelor germane, primul ministru francez Paul Reynaud l-a înlocuit pe generalul Maurice Gamelin cu Maxime Weygand. Acesta a format planul Weygand. A ordonat anihilarea vârfului blindatelor germane prin atacuri combinate dinspre nord şi dinspre sud. Pe hârtie, acest gen de atac era posibil. În realitate, însă, diviziile Aliate nu au dispus decât de o mână de tancuri.

Paul Reynaud şi-a remaniat guvernul şi Înaltul Comandament. L-a numit pe mareşalul Philippe Pétain, simbolul rezistenţei în timpul bătăliei de la Verdun, din Primul război Mondial, ca vicepremier. Reynaud a preluat postul de ministru de Război de la fostul premier care a semnat înţelegerea de la München, Edouard Daladier. Daladier a devenit ministru de Externe. Două zile mai târziu, Reynaud l-a concediat pe Gamelin şi l-a înlocuit cu generalul de 73 de ani, Maxime Weygand. Acesta nu a mai condus niciodată trupe în luptă. Weygand a ajuns din Siria prea târziu pentru a mai schimba soarta luptei ce se defăşura în jurul Canalului, la portul Dunkerque.

Dacă ar fi avut succes, bătălia de la Arras i-ar fi izolat pe generalii Guderian şi Reinhardt. Însă, în cele din urmă, Aliații nu au avut câştig de cauză în faţa Diviziei a 7-a Panzer a generalului-maior Erwin Rommel şi a tunurilor antiaeriene de 88 mm folosite de artilerie. Rommel şi-a dobândit faima în bătălia de la Caporetto, din 1917, când a capturat 9.000 de italieni şi 81 de tunuri. Instructor la Şcoala de Infanterie din Dresda din 1929, era autor de manuale de tactică de infanterie. A fost comandantul Academiei de Război în 1938, înainte de a prelua comanda gărzii de corp a lui Hitler. Rommel înţelegea tacticile Blitzkrieg şi avea o excelentă percepţie a coordonării militare.

Un detaşament de tancuri Matilda ale Corpului Expediţionar Britanic, sub comanda Maior – Generalului Harold Edward Franklyn a încercat să întârzie ofensiva germană și, posibil, să încercuiască capul armatei germane. Rezultatul acestei tentative a fost bătălia din apropierea localităţii Arras. Tunurile anti-tanc germane de 37 mm s-au dovedit a fi ineficiente asupra tancurilor Matilda. Rommel a apelat la celebrele tunuri anti-aeriene de 88 mm, precum şi la tunurile de artilerie de calibrul 105. Însă, a doua zi, forţele britanice au fost forţate să se retragă.

Trupele blindate franceze erau împărţite în trei divizii de blindate uşoare, trei divizii de blindate grele - iniţial, toate ţinute în rezervă - şi mai mult de 40 de batalioane de tancuri. Acestea au trebuit să susţină unităţile de infanterie. În afara trupelor de blindate uşoare ale generalului René Prioux, nicio altă formaţie motorizată franceză nu a acţionat concertat în timpul campaniei. Eşuând în încercarea de a pătrunde spre sud, BEF-ul şi Armata I Franceză s-au retras spre Dunkerque.

RAF-ul a pierdut Merville, ultimul său aerodrom din Franţa. Din acel moment, orice avion britanic care zbura deasupra armatelor Aliate trebuia să vină de dincolo de Canal. Acest lucru a limitat extrem de mult intervalul de timp pe care îl putea petrece angajându-se în lupta cu Luftwaffe.

Charles de Gaulle, care la 49 de ani era cel mai tânăr general din armata franceză, a condus un viguros contraatac la Laon, însă a fost respins. Francezii au încercat să atace în zona de sud, la est de Arras. Au avut forţe de infanterie şi tancuri, dar forţele de infanterie germană au început să prindă din urmă tancurile. Astfel, atacul francez a fost oprit de către Divizia de Infanterie 32. Un nou atac din zona de sud a avut loc după două zile. Francezii, dispunând de foarte puţine tancuri, nu au reușit să finalizeze ceea ce și-au propus.

Cu o săptămână înainte de începerea evacuării de la Dunkerque, 27.936 de oameni, dintre cei care nu erau esenţiali funcţionării BEF-ului, au fost evacuaţi. Această operaţiune a fost organizată de locotenent-colonelul lord Bridgeman, din cadrul Brigăzii de Puşcaşi, de pe continent, şi de către viceamiralul Bertram Ramsay, ofiţer-amiral în Dover. Cartografi, brutari, muncitori feroviari etc. au fost trimişi înapoi. Era un indiciu clar că se aştepta ca lucrurile să nu meargă bine. Şi nici nu au mers. Grupul de Armate A şi Grupul de Armate B şi-au unit forţele pentru a-i înghesui pe Aliaţi într-un colţ al Franţei şi al Belgiei, care devenea rapid tot mai mic.

Forţele Aliate din nord au fost încercuite şi blocate în oraşul Dunkerque. Acest fapt i-a determinat pe Aliaţi să lanseze Operaţiunea Dynamo. Astfel, la Dunkerque au fost evacuate aproximativ 220.000 de trupe britanice şi 120.000 de francezi.

Apărarea orașului a fost organizată de Armata 1 franceză care a rezistat timp de câteva zile. În felul acesta, Aliații au avut posibilitatea să-și evacueze o bună parte din trupele care erau izolate în nordul Franței. Această armată a fost sacrificată pentru a câștiga timpul necesar pentru ca soldații Aliați să poată fi evacuați. După terminarea operațiunii Dynamo, soldații Armatei 1 rămași în viață au căzut prizonieri de război în mâinile germanilor.

Spre uluirea şi imensa frustrare a unor comandanţi precum Kleist şi Guderian, lovitura de graţie care ar fi putut izola întreaga forţă Aliată din nord nu a fost pusă în aplicare. Germani au acordat, în acest fel, Aliaţilor o vitală clipă de răgaz de 48 de ore. Aceștia au folosit-o pentru a întări perimetrul şi a începe exodul de pe plajele din Dunkerque. Generalul Wilhelm von Thoma, conducătorul secţiunii de tancuri din cadrul OKH, se afla chiar în frunte cu tancurile cele mai înaintate, aproape de Bergues. Din această locaţie putea privi în jos asupra oraşului Dunkerque.

Generalul Wilhelm von Thoma a trimis radiograme către OKH, insistând ca tancurile să meargă înainte. Însă, a fost refuzat categoric. „Cu un nebun nu se poate discuta niciodată“, spunea el cu amărăciune despre Hitler. „Hitler a spulberat şansa de victorie“. Când, mai târziu, Churchill va vorbi de o „minune a salvării“, aceasta a fost realizată graţie lui Rundstedt şi Hitler, precum şi datorită lui Gort şi Ramsay. A fost un prim exemplu dintre numeroasele greşeli capitale care vor costa Germania victoria, în cel de-al Doilea Război Mondial.

În acel moment, cele mai moderne armate franceze au fost pierdute în încercuirea din nord. Astfel, francezii au pierdut majoritatea tunurilor de calibru mare şi cele mai multe tancuri. Weygand a avut în faţă perspectiva apărării unui front lung, care se întindea de la Sedan până la Canalul Mânecii. Însă, dispunea de nişte forţe extenuate şi cu moralul coborât.

În vreme ce Diviziile Panzer ale lui Kleist se aflau la numai 29 de kilometri depărtare de Dunkerque, acestea au primit ordinul de staţionare de la Hitler. Acest ordin îl contramanda pe acela de a captura oraşul dat de Brauchitsch, comandantul suprem al Wehrmacht-ului. Acesta specifica în mod clar că linia Lens–Béthune–Saint-Omer–Gravelines „nu va fi trecută“. Pentru motive care se află încă în dezbatere între istorici, aşa-zisul Ordin de staţionare al lui Hitler, de la ora 11.42, a sprijinit cererea lui Rundstedt de a opri divizia de panzere a lui Kleist la linia de front şi de a nu intra în buzunar.

Situația Aliaților a fost complicată de capitularea Belgiei. Zona părăsită de armata belgiană s-a întins de la Ypres la Dixmude. Cu toate acestea, prăbușirea totală a frontului a putut fi evitată, iar evacuarea soldaților francezi și britanici a putut fi finalizată. Regele Leopold al III-lea al Belgiei a acceptat capitularea necondiţionată a ţării sale, fără a da nici cel mai mic avertisment Aliaților. Acest lucru a deschis brusc o breşă de 48 de kilometri în linia de front a Aliaţilor. Această gaură a fost acoperită rapid, însă, evident, numai parţial, de către Corpul II de Armată al lui Alan Brooke.

La încercuirea din nord s-a adăugat faptul că Italia a declarat război Franţei şi Marii Britanii la începutul lunii iunie. Italia, însă, nu a fost pregătită pentru război. Ea a contribuit nesemnificativ în ultimele zile de luptă, printr-o invazie în sudul Franţei. Deşi Mussolini a fost conştient de acest fapt, el a căutat să profite de pe urma succesului german.

Când Paul Ludwig Ewald von Kleist s-a întâlnit cu Hitler pe aerodromul de la Cambrai, a avut curajul să remarce că la Dunkerque o mare şansă a fost pierdută. Hitler a răspuns: „Poate că ai dreptate. Însă n-am vrut să trimit tancurile în mlaştinile din Flandra – şi, oricum, britanicii nu se vor întoarce în acest război“. O altă scuză folosită de Hitler, cu altă ocazie, a fost aceea că defecţiunile mecanice şi ofensiva ulterioară împotriva restului armatei franceze însemnau că el dorea să-şi consolideze puterea înainte de a trece mai departe.

Zburând deasupra oraşului Dunkerque, Churchill îi spunea lui André de Staercke, secretarul personal al Prinţului Regent al Belgiei: „Nu voi înţelege niciodată de ce armata germană nu a distrus cu totul armata britanică la Dunkerque“. Răspunsul ar putea fi că, până în dimineaţa zilei în care Hitler a dat ordinul de staționare, trupele au luptat continuu timp de aproape două săptămâni. Din propria lui experienţă în lupta din tranşeele Marelui Război, Hitler ştia cât de epuizant putea să fie acest lucru. Mai mult decât atât, terenul care înconjura buzunarul de la Dunkerque nu era ideal pentru tancuri.

Infanteria germană avea nevoie de timp pentru a veni din urmă, luând în considerare spaţiul uimitor de mare pe care tancurile l-au traversat de la Sedan. Aşa cum scria Franz Halder în jurnalul său: „Führerul e nemaipomenit de nervos: îi e teamă să-şi asume orice riscuri“. Prea multe lucruri erau deja înfăptuite pentru a risca căderea într-o cursă a Aliaţilor tocmai în acea fază avansată. Existau încă numeroase forţe şi rezerve franceze cărora trebuia să li se facă faţă la sud de fluviul Somme şi râul Aisne. Luptele de stradă din Varşovia au demonstrat, de asemenea, vulnerabilitatea tancurilor în zonele urbanizate, aşa cum era şi cea din Dunkerque.

Rundstedt însuşi, pe seama căruia a fost pusă luarea deciziei pentru Ordinul de staţionare pe care Führerul îl va aproba mai târziu, a negat cu vehemenţă că ar fi făcut acest lucru. „Dacă aş fi putut să fac ceea ce aş fi vrut, englezii n-ar fi scăpat atât de uşor la Dunkerque“, îşi amintea el, mai târziu, cu amărăciune: „Însă mâinile mele erau legate prin ordine directe venite de la Hitler însuşi. În vreme ce englezii urcau în vapoare şi părăseau plajele, eu eram ţinut fără rost în afara portului, neputând să mă mişc. Am recomandat Comandamentului Suprem ca toate cele cinci divizii de panzere ale mele să fie trimise imediat în oraş şi, astfel, să distrugă complet trupele engleze”.

Pretenţia de nevinovăție a lui von Rundstedt în ceea ce privește ordinul de staționare poate fi trecută cu vederea fără prea multe probleme. Ordinul era dat de către Hitler la o întâlnire ţinută la sediul general al Grupului de Armate A din Maison Blairon, un mic castel din Charleville-Mézières. Hitler a dat acest ordin numai după ce Rundstedt însuşi a spus că dorea să păstreze trupele blindate pentru un asalt spre sud, la Bordeaux. Acolo se temea că britanicii vor deschide curând un alt front. Oricum, numeroasele canale din Flandra făceau ca acest ţinut să fie neprimitor pentru tancuri. Hitler nu a făcut altceva decât să aprobe.

O altă teorie era aceea că Hitler nu se aştepta sau nu dorea să captureze BEF-ul, pentru că spera la o pace cu Marea Britanie. Această teorie este lipsită de logică. Șansele lui Hitler de a forţa Marea Britanie să încheie pacea ar fi fost extrem de reduse după eliminarea BEF-ului. Există, însă, și o mărturie, până acum trecută cu vederea, care demonstrează că OKW-ul credea că forţa Aliată va fi distrusă în ciuda Ordinului de staţionare. Această mărturie constă într-o notă de mână aparţinând lui Alfred Jodl, redactată la Cartierul General al Führerului şi aflată acum în proprietate privată, adresată ministrului Muncii al Reichului, Robert Ley.

Cu toate că decizia iniţială de a opri panzerele lui Kleist în afara oraşului Dunkerque îi aparţinea lui Rundstedt, a fost nevoie de influenţa Führerului pentru a reduce la tăcere opoziţia din partea lui Brauchitsch, Halder, Guderian şi Rommel. „Am fi putut să ştergem cu totul de pe faţa pământului armata britanică dacă n-ar fi fost acel stupid ordin al lui Hitler“, îşi amintea mai târziu Kleist. Convingerea lui Kleist că, după capturarea BEF-ului, „o invazie a Angliei ar fi fost o chestiune simplă“ este mai greu de acceptat. În acel moment, RAF-ul şi Marina Regală încă erau neînfrânte, iar germanii nu deţineau niciun plan concret pentru a trece oameni dincolo de Canal.

Forţele Aliate au fost copleşite la Boulogne şi Menin şi la Calais. Dunkerque a rezistat, însă, până în ziua în care toate trupele Aliate din buzunar, care se puteau îmbarca pentru a pleca spre Marea Britanie, au făcut-o. Operaţiunea Dynamo a fost numită astfel pentru că buncărul lui Ramsay din Dover găzduise echipament electric în timpul Marelui Război. Ea a reprezentat cea mai mare evacuare militară de până atunci și o frumoasă realizare logistică, mai ales că navigarea în timpul zilei a trebuit să fie suspendată, din cauza puternicelor atacuri ale Luftwaffe-ului.

În timpul operațiunii, 97 de prizonieri de război britanici din Regimentul Regal Norfolk au fost masacraţi de către Batalionul 1 al Diviziei a 2-a SS Totenkopf. Masacrul a avut loc în localitatea Le Paradis. A doua zi, 90 de prizonieri de război din Regimentul Regal Warwickshire, au fost executaţi cu grenade şi cu focuri de armă de către Regimentul Adolf Hitler Liebstandarte, într-un hambar aglomerat din Wormhout. La vederea celor două grenade aruncate în hambarul plin de oameni, sergentul Stanley Moore şi sergentul major Augustus Jennings s-au aruncat peste ele, pentru a-şi proteja oamenii de explozii.

Aceste masacre dezmint mitul că, spre sfârşitul războiului, disperarea şi frica au reprezentat motivele care au făcut SS-ul să omoare prizonierii de război Aliaţi care s-au predat. De fapt, astfel de acțiuni au avut loc tot timpul, chiar şi atunci când Germania se afla în pragul celei mai mari victorii din istoria sa.

Ofiţerul responsabil pentru masacrul din Le Paradis, Hauptsturmführer-ul, -căpitanul- Fritz Knochlein, a fost executat în 1949. Hauptsturmführerul Wilhelm Mohnke, cel ce a condus unitatea care executat prizonierii de la Wormhout, nu a fost niciodată pedepsit pentru această crimă de război. Acesta a murit în 2001, într-un azil din Hamburg.

Insistenţa publică a lui Churchill în favoarea continuării luptei a reprezentat o victorie pentru el în interiorul Cabinetului Britanic de Război. Acest cabinet, timp de cinci zile, a discutat posibilitatea deschiderii unor negocieri de pace cu Hitler, iniţial, prin intermediul lui Mussolini. Susţinătorul acestei direcţii de acţiune a fost ministrul de Externe, lordul Halifax. El a precizat, cu toate acestea, că nu va sprijini niciodată o pace care să implice sacrificarea Marinei Regale sau a vreunui punct esenţial pentru suveranitatea ţării. Churchill s-a opus iniţierii oricăror discuţii, cel puţin până ce avea să se vadă cât de mulţi soldaţi puteau fi evacuaţi din Dunkerque.

Churchill avea dreptate: orice înţelegere publică cu Germania ar fi distrus moralul britanicilor, ar fi legitimat cuceririle lui Hitler și ar fi spulberat simpatia americană. Totodată, ar fi îngăduit ulterior germanilor să-şi concentreze întreaga putere împotriva URSS-ului. Termenii iniţiali ai înţelegerii ar fi fost favorabili. Pe termen lung, însă, o Anglie dezbinată ar fi fost nevoită să-şi susţină vreme de decenii un nivel împovărător de cheltuieli pentru apărare sau, cel puţin, până când Germania va câştiga în Est şi se va întoarce să-şi încheie conturile cu democraţia burgheză britanică.

Dunkerque a căzut în mâinile generalului Günther von Kluge. Acesta a mărşăluit în oraş învăluit într-un uriaş văl de fum înţepător, provenind de la navele şi instalaţiile petroliere incendiate. A doua zi, germanii au pus în acţiune Fall Rot - Planul Roşu. Acest lucru însemna că Grupul de Armate A avea să se întoarcă spre sud şi să încerce realizarea unei breşe în linia lui Weygand. BEF-ul a dispărut, lăsând pe Continent numai o divizie de infanterie şi două brigăzi de blindate. Belgienii s-au predat, francezii au pierdut 22 dintre cele 71 de divizii de teren, şase din cele şapte divizii motorizate, două din cinci divizii teritoriale şi opt din 22 de batalioane de blindate.

Mareşalul RAF-ului, Sir Hugh Dowding, a refuzat cu hotărâre să mai trimită vreun Hurricane sau vreun Spitfire în bătălia pentru Franţa. El a presimţit în mod corect că, în următoarea bătălie pe care o va purta, Marea Britanie va avea nevoie de fiecare avion de care dispunea. Acesta implicase deja escadrilele Forţei Avansate de Atac Aerian, la începutul bătăliei pentru Franţa. Însă, de vreme ce rata de pierdere a avioanelor Hurricane era, uneori, chiar de 25 pe zi – în condiţiile în care fabricile produceau numai patru sau cinci pe zi – avea dreptate să ameninţe cu demisia mai degrabă decât să mai piardă vreun avion.

După colapsul forțelor Aliate din nord, germanii şi-au reînceput ofensiva pe cursul râului Somme. Un atac puternic a străpuns trupele rarefiate franceze. Guvernul francez s-a refugiat la Bordeaux, declarând Parisul oraş deschis. Prin urmare, trupele germane au ocupat Parisul, pentru prima dată de la războiul franco–prusac din secolul XIX.

Prim-ministrul Paul Reynaud a demisionat, fiind înlocuit de către Mareşalul Philippe Pétain. Acesta din urmă a semnat armistiţiul cu Germania. Astfel, zonele de nord şi vest ale Franţei au fost ocupate de trupele germane, iar în sud s-a instituit un stat francez cu capitala la Vichy.

Pentru semnarea armistițiului, Hitler a hotărât ca ceremonia să aibă loc acolo unde armata germană a fost nevoită să semneze armistițiul cu Antanta, la sfârșitul Primului Război Mondial. Astfel, armistițiul de la Compiègne a fost semnat chiar în același vagon de tren ca și armistițiul din anul 1918.

Guvernul francez a părăsit Parisul, Weygand declarând oraşul un „oraş deschis“ demilitarizat. Trei din cei cinci milioane de locuitori ai oraşului au fugit şi ei. Atunci s-au petrecut scene teribile: infirmiere care eutanasiau pacienţii ce nu se puteau mişca, bebeluşi abandonaţi, un comandant de tanc care se pregătea să-şi apere podul de peste Loara omorât de către vecinii care nu doreau vărsare de sânge. Disperaţi erau mai ales primarii în faţa ameninţării că armata franceză nu va rămâne să le apere oraşele.

Churchill şi de Gaulle au încercat să insufle entuziasm Consiliului de Război Aliat întrunit la Londra. Prim-ministrul a făgăduit o a doua Forţă Expediţionară Britanică pentru a lupta în Normandia, sprijinit de trupele din Narvik. Churchill a întreţinut speranţa că Franţa ar putea supravieţui până în primăvara anului viitor. Atunci o armată britanică refăcută, de 25 de divizii, va veni în ajutorul ei. Însă, era cât se poate de limpede că spiritul de luptă s-a evaporat de la Înaltul Comandament Francez. Câţiva dintre membrii acestuia vedeau în evacuarea de la Dunkerque o trădare mai gravă decât cea a Belgiei.

La Tours, la ultima sa vizită în Franța, Churchill a refuzat să dezlege această țară de promisiunea sa de a nu încheia o pace separată cu Germania.Trei zile mai târziu, el a propus chiar un plan prin care Franţa şi Marea Britanie urmau să fuzioneze într-o singură entitate politică, devenind astfel o ţară indivizibilă. Pétain a respins ideea, întrebându-se de ce şi-ar dori Franţa să „fuzioneze cu un cadavru“. Mai târziu, în timpul războiului, Churchill a recunoscut faptul că refuzul Franţei de a accepta oferta a fost „ultima cale de scăpare de care dispuneam“, pentru că o astfel de uniune „ne-ar fi împiedicat cu totul în organizarea noastră“.

Charles de Gaulle, care a reuşit să scape din Franţa, a emis o declaraţie oficială către poporul francez în care se spunea: „Franţa a pierdut o bătălie, însă Franţa nu a pierdut războiul!“ Puţini oameni au auzit acest apel istoric şi chiar mai puţini auziseră vreodată de acest om. Cuvintele mobilizatoare ale, pe atunci, obscurului expert în tancuri, s-au răspândit în lung şi-n lat. Ele au constituit strigătul de adunare pentru Mişcarea Franceză de Eliberare. „Vă cer să mă credeţi când vă spun: cauza Franţei nu este pierdută!“, spunea el. „Orice s-ar întâmpla, flacăra Rezistenţei franceze nu trebuie să moară şi nu va muri.“

Repeziciunea cu care Franţa a căzut i-a şocat pe toţi, chiar şi pe germani. Generalul Bogislav von Studnitz a condus Divizia a 87-a de Infanterie pe străzile unui Paris, în mare parte, părăsit. În ziua următoare, Grupul de Panzere al lui Guderian şi Armata VII a generalului Friedrich Dollmann au înconjurat, aproape de graniţa elveţiană, 400.000 de soldaţi francezi. Aceștia au aparţinut Armatelor III, V şi VIII. Ei s-au predat în masă.

Odată ce germanii au făcut o breşă în linia franceză, la Reims, au reuşit să acopere teritorii extinse într-un timp uimitor de scurt. Corpul XV Panzer al generalului Hermann Hoth a capturat Brestul. În aceeaşi zi, Armata II a generalului Otto von Stülpnagel a ajuns în Nantes. Lyon a căzut în faţa Corpului XVI Panzer al generalului Erich Hoepner. În aceeaşi zi s-a declarat şi o încetare generală a focului.

Un număr uriaş de soldaţi francezi – mai mult de 1,5 milioane – au ajuns în captivitatea germană. Friedrich von Mellenthin trâmbiţa că amploarea victoriei Führerului său nu are precedent din zilele lui Napoleon – ceea ce cu greu poate fi contestat. Cu toate acestea, nu a fost o victorie fără vărsare de sânge pentru germani.

Înainte de armistiţiu, generalul Weygand l-a avertizat pe prim-ministrul Reynaud să nu încerce o continuare a luptei în imperiul deţinut de Franţa în Africa, Orientul Mijlociu şi Asia. Astfel, nu a fost făcut niciun efort de a trimite departe puternica flotă franceză de Toulon şi de alte porturi din sud. Dacă marina franceză s-ar fi hotărât să continue lupta din afara Franţei metropolitane, acest lucru ar fi putut constitui un sprijin important pentru forţele antinaziste. Acestea au fost nevoite să continue lupta în vest fără marina franceză.

Paul Reynaud şi-a dat demisia în favoarea lui Phillipe Pétain. Acesta le va cere germanilor să încheie un armistiţiu chiar a doua zi după instalarea sa în funcția de președinte. Răspunzând la apelul lui de Gaulle pentru continuarea rezistenţei, Weygand spunea: „Prostii! În trei săptămâni, Angliei i se va suci gâtul ca unui pui de găină“.

Capitularea oficială a fost semnată de către generalul francez Charles Huntzinger, în acelaşi vagon de călători de la Compiègne, la 80 de kilometri nord-est de Paris unde germanii înşişi au fost constrânşi să capituleze, în 1918.

În baza acestei capitulări, toţi luptătorii liberi francezi erau pasibili de pedeapsa cu moartea. Piloţii capturaţi ai Luftwaffe-ului trebuiau eliberaţi germanilor și armata franceză urma să rămână în captivitate. Trei cincimi din Franţa – în mare, părţile de nord şi de vest, inclusiv întreg litoralul atlantic – urmau să rămână sub ocupaţie germană. Costurile financiare ale ocupației trebuiau suportate de către Franţa.

După ce Hitler a văzut memorialul de granit ridicat în cinstea armistiţiului din 1918, în apropierea vagonului de cale ferată, a dat ordin ca acesta să fie distrus. În ciuda agresivei propagande naziste care urma să înceapă – că Franţa îşi va căpăta locul său de onoare în „Noua Europă“ ce va fi condusă de către Germania –, nu s-a avut niciodată în vedere ca Franţa să fie altceva decât o altă satrapie a Reich-ului, dar şi o sursă bogată de produse alimentare şi de mână de lucru aservită.

Victoria asupra Franţei, în numai şase săptămâni, a fost cea mai mare victorie din istoria Germaniei. Ea merita, de aceea, să fie însemnată. Însă, înmulţirea bruscă a numărului feldmareşalilor activi, de la unul la 13, într-o singură zi, a avut efectul de a arunca în derizoriu statutul feldmareşalilor în Wehrmacht. Astfel, le-a fost redusă autoritatea în faţa Führerului. Unul dintre cei onoraţi cu această demnitate, Wilhelm Keitel, era conştient de acest lucru.

Explicaţii pentru căderea Franţei se pot găsi multe. Tragedia Marelui Război explica, în mare măsură, soarta sa din 1940. În timpul Marelui Război, Franţa a pierdut, proporţional, mai mulţi oameni decât oricare altă ţară. Unul dintre motivele pentru care Gamelin era atât de dornic să ajungă la Linia Dyle–Breda era tocmai acela că următorul război nu trebuia să se ducă din nou pe pământ francez. În timpul Primului Război Mondial, nu mai puţin de 1,36 milioane de soldaţi francezi au fost ucişi şi 4,27 milioane răniţi, din totalul forţei mobilizate de 8,41 milioane. Acest lucru însemna că, folosind cuvintele generalului Andre Beaufre, „Patriotismul… şi-a pierdut o bună parte din farmecul său“.

Extrema polarizare din politica franceză, de-a lungul anilor 30, în cursul cărora grupuri fasciste, precum Action Française, dădeau lupte de stradă împotriva celor din tabăra de stânga, a făcut ca la război să meargă o naţiune adânc scindată. Însă, pe termen scurt, neputinţa de a învăţa lecţiile războiului modern mecanizat a fost aceea care a condus, în mod direct, la căderea Franţei. Această neputință a francezilor a fost ilustrată cel mai bine de înfrângerea lui Corap de către Guderian, la Sedan.

Naziştii vedeau căderea Franţei în termeni rasiali, ca o cedare a rasei mediteraneene şi latine în faţa superiorităţii rasei stăpânitoare ariene. Cu toate acestea, locul care le mai rămânea, din punct de vedere rasial, britanicilor anglo-saxoni nu a fost niciodată explicat satisfăcător. Suspiciunea crescândă a lui Hitler că el, şi nu Manstein, a conceput planul de atac a contribuit cu siguranţă la inducerea acelei trufii care îl va costa, în cele din urmă, războiul.

Aliaţii au tins să vadă căderea Franţei în termeni naţionali, dacă nu cumva chiar rasiali. O mare animozitate a fost ulterior provocată de atitudinea critică a britanicilor faţă de generalul Corap şi de către cea a francezilor faţă de evacuările din Dunkerque şi din Normandia. Francezii observau că britanicii au adoptat o atitudine de superioritate faţă de ei în privinţa amplorii colaborării lor ulterioare cu cuceritorii germani. Cu toate acestea, cu greu ar fi putut exista relaţii anglo-franceze bune, când Churchill a îngăduit Marinei Regale să bombardeze flota guvernului de la Vichy la Oran, în Algeria.

După încheierea luptelor, Franța a fost divizată într-o o zonă de ocupație, în nord și vest, și într-o zonă „liberă”, în sud. Ambele zone s-au aflat sub conducerea noului guvern francez autoritar, sub conducerea lui Philippe Pétain. Acest guvern a înlocuit cea de-a treia Republică Franceză. Acest stat este numit adesea și Regimul de la Vichy. Mareșalul Philippe Pétain a fost condamnat, după război, la închisoare pe viață pentru rolul său de lider al regimului. Ca urmare a ocupării Franței, Charles de Gaulle a denunțat de la Londra guvernul lui Pétain și a organizat Forțele Franceze Libere. Acestea au continuat să lupte împotriva Germaniei și a aliaților săi.

După înfrângerea Franței, forțele navale britanice au atacat vasele franceze din nordul Africii și de pe coasta Franței. Britanicii s-au temut că aceste vase puteau fi folosite de către germani pentru o eventuală invazie terestră a Marii Britanii.

Regimul de la Vichy este cunoscut în istorie pentru faptul că membrii săi au colaborat cu ocupația germană. Această colaborare a avut loc la nivel de stat și nu trebuie confundată cu colaborarea unor cetățeni privați francezi. Colaborarea regimului de la Vichy cu Germania nazistă a dus la moartea, directă sau indirectă, a câtorva zeci de mii de evrei din Franța. Regimul de la Vichy a rezistat numai doi ani. Aliații au lansat Operațiunea Făclia și au invadat partea vestică a nordului Africii. Forțele germane au ocupat și sudul Franței pentru a securiza, din punct de vedere strategic, această țară.

După ce Aliații au lansat Operațiunea Overlord și au invadat Normandia, Franța a fost eliberată. Acest lucru s-a întâmplat după patru ani de ocupație germană. Când țara a fost eliberată, guvernul provizoriu francez a declarat reinstaurarea Republicii în Franța. Puterea executivă a început să recruteze oameni care să participe la luptele ce au avut loc cu ocazia avansării înspre Rin și invazia Germaniei de către Aliații vestici. Această armată franceză a ajuns la sfârșitul războiului să fie a patra armată, ca mărime, de pe continentul european.

În privința pierderilor de vieți omenești din timpul bătăliei pentru Franța, se estimează că germanii au pierdut circa 27.000 de soldați. Numărul victimelor e mult mai mic față de estimările prealabile campaniei. Italienii au pierdut aproximativ 600 de soldați, în timp ce britanicii au avut aproximativ 10.000 de morți. Cele mai multe victime au fost în rândul armatei franceze, care a avut peste 85.000 de morți.

Soarta Franţei, între capitularea ei şi începutul eliberării din Ziua Z, a fost crudă şi umilitoare. Însă, ţara a scăpat cel puţin de ceea ce se numea polonizare, purificarea etnică realizată de către Guvernământul General al lui Hans Frank, în Polonia. Franţa era singura ţară căreia i s-a acordat şansa unui armistiţiu. Înainte ca germanii să invadeze partea neocupată din Franţa, guvernul lui Pétain şi-a păstrat o bună parte din autonomie. Serviciile sale de contraspionaj chiar au executat 40 de spioni ai Abwehrului - Serviciul de Spionaj Militar al Germaniei - şi au reţinut alte câteva sute.

În punctele-cheie, Franţa era condusă, în primul rând, de către ideologul Partidului Nazist şi ambasadorul Germaniei în Franţa, Otto Abetz. În al doilea rând, Franța a fost guvernată de către guvernatorul militar german al Franţei, generalul Karl von Stülpnagel. Însă, statului satelit de la Vichy i s-a acordat iluzia independenţei. Această situaţie a adus, însă, puţină alinare celor pe care guvernul autoritarist de acolo le-a adus învinuirea pentru catastrofa din timpul invaziei Franței. Printre aceștia s-au numărat, în primul rând, socialiştii, intelectualii, protestanţii, sindicaliştii, profesorilor şi, în special, evreii.

Guvernul de la Vichy a implementat măsuri antievreieşti înainte chiar ca acest lucru să fi fost cerut de către Berlin. Autorităţile de la Vichy au refuzat cererea germană ca evreii să fie constrânşi să poarte stele galbene. Acestea au participat la trimiterea evreilor nefrancezi în lagărele morţii, mai ales la Auschwitz. Guvernații de la Vichy au făcut acest lucru prin măsuri pentru care germanii, pur şi simplu, nu deţineau efectivele şi cunoştinţele despre zona respectivă pentru a le îndeplini. Regimul nu i-a deportat pe evreii francezi, cel puţin la început, mai ales dacă au luptat în Marele Război.

În Zona Ocupată, situaţia era mai rea. Jandarmeria a arestat atât evrei francezi, cât şi nefrancezi. Apoi, i-a transportat, via Bordeaux, spre o moarte aproape sigură în est. Acest lucru s-a înfăptuit cu trenuri conduse de francezi şi cu logistică gestionată de poliţişti francezi. Deportarea la Auschwitz a 4.000 de copii evrei cu vârsta de doisprezece ani şi mai puţin, după ce au fost separaţi cu forţa de părinţii lor, a fost realizată nu de către Gestapo sau de către SS, ci de către aceiaşi jandarmi parizieni. Ei au acţionat la ordinele oficialilor francezi.

Cu toate că în jur de 77.000 de evrei francezi au murit în Holocaust, această cifră reprezenta 20% din numărul total al acestei populaţii. Acesta este un procentaj mai mic decât al celorlalte ţări, precum Belgia, şi mult mai mic decât al Olandei. Acest lucru avea mai puţin de-a face cu autorităţile, cât cu abilitatea evreilor de-a se ascunde într-o ţară, în mare măsură, rurală. Adesea, refugiaţii din satele inaccesibile nu au fost denunţaţi autorităţilor. S-au înregistrat numeroase acte de eroism: profesori care falsificau acte pentru evrei, studenţi neevrei din Paris care purtau steaua galbenă în semn de protest sau preoţi catolici care îi protejau pe evrei.

Existau, de asemenea, şi francezi care colaborau de bunăvoie cu germanii, după cum erau alţii care s-au alăturat Rezistenţei. În jur de 30.000 de oameni au fost împuşcaţi ca ostatici sau résistants - luptători în Rezistenţă. Însă, marea majoritate a francezilor a încercat, pur şi simplu, să-şi vadă de viaţă. Între 300.000 şi 400.000 de francezi s-au înrolat în diferite organizaţii militare şi în mişcări fasciste germane. Însă, cu toate acestea, ei constituiau doar 1% din întreaga populaţie franceză de 40 de milioane de oameni.