Coroana Cehă și Războiul de Treizeci de Ani
Habsburgii și Stările cehe. Cronica unei confruntări anunțate.
autor Alexandru Cristian Enescu, octombrie 2017
După eșecul impunerii absolutismului monarhic în Coroana Cehă de către primul membru al dinastiei de Habsburg pe tronul ceh - Ferdinand I - care nu a putut să înfrângă atunci opoziția stărilor, după înfrângerea rebeliunii nobililor din 1620 absolutismul a fost impus ca formă de guvernare a Coroanei Cehe, fără nicio dificultate. Habsburgii și-au impus stilul de guvernare în toate posesiunile din Europa Centrală, în Coroana Cehă folosind ca pretext pentru stilului de conducere personală - absolutist - în fața nobililor, ideea pedepsei pentru rebeliunea împotriva împăratului pe care nobilii au organizat-o în anii anteriori.

După înfrângerea de la Bila Hora - Muntele Alb - coaliția nobililor disidenți împotriva Habsburgilor s-a destrămat. Prin recâștigarea controlului asupra Coroanei Cehe de către împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg, catolicismul a stabilit un „cap de pod” în recuperarea teritoriilor pierdute în detrimentul Reformei protestante. S-a creat o coaliție a „statelor” protestante împotriva împăratului Ferdinand al II-lea și a principilor catolici, moment în care războiul - izbucnit ca o rebeliune a nobililor cehi împotriva suzeranului lor - împăratul -, s-a externalizat. Operațiunile militare dintr-o bună parte a Războiului de Treizeci de Ani s-au desfășurat pe teritoriul Coroanei Cehe iar la conflictul de lungă durată au luat parte cele mai importante regate europene: Suedia, Danemarca, Franța, Țările de Jos și Spania. După 3 decenii de conflicte, tratatul de la Westfalia a pus capăt Războiului de Treizeci de ani, în urma căruia raportul de forțe în Europa s-a modificat pentru următorii 150 de ani.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Înfrângerea rebeliunii nobililor Confesiunii Cehe de către coaliția imperială și Liga catolică în bătălia de la Bila Hora, Muntele Alb - de către împăratul Ferdinand de Stiria - moment ce a însemnat și părăsirea teritoriilor cehe de un număr deloc neglijabil de oameni, a fost asociat de istoriografie cu o perioadă „întunecată” din istoria Coroanei Cehe. Politic vorbind, din acest moment, nobilii cehi au pierdut orice autonomie de decizie politică în fața împăratului. Secolele anterioare în care Stările nobiliare îl puteau constrânge pe rege să le ia în seamă opinia în cazul unor decizii importante, vor deveni, de-acum, „istorie”. Ferdinand de Stiria și urmașii lui au devenit beneficiarii modului de guvernare ale cărui prime baze fuseseră așezate la finalul secolului al XVI-lea: absolutismul monarhic. Acest stil de guvernare politică a dinastiei de Habsburg - care a radiat în toate posesiunile dinastiei - a fost contemporan cu noua manifestare artistică, interpretare și poziționare a omului în raport cu crestinismul și nu numai: barocul.

Bătălia de la Bila Hora - Muntele Alb - a consfințit victoria armatei coaliției imperiale condusă de împăratul Ferdinand de Stiria împotriva rebeliunii nobililor Confesiunii Cehe. În deceniile următoare, dinastia de Habsburg își va impune în toate posesiunile deținute în Europa Centrală - inclusiv în Coroana Cehă - modul de conducere politică și guvernare: absolutismul monarhic. Primele semne ale acestui stil de guvernare au putut fi observate încă de la finalul secolului al XVI-lea, dar odată cu desființarea autonomiei politice a Stărilor nobiliare cehe Habsburgii au reușit să pună în practică acest mod de a conduce afacerile „statului”.

Teritoriile Coroanei Cehe din secolul al XVII-lea, mai ales după bătălia de la Muntele Alb, au devenit un loc de manifestare al unui mare stil artistic și mod de viață cu extensie europeană: barocul. Venit în conjugare cu Reforma catolică a Bisericii - cu scopul de a recupera teritoriile pierdute în dauna luteranismului și calvinismului - barocul din teritoriile cehe a devenit, prin excelență, intim legat de dinastia de Habsburg și împărații ei „campioni ai catolicismului”.

Barocul secolului al XVII-lea a fost „o perioadă a contrastelor. Contrastul de bază, respectiv nimicnicia vieții pământești în comparație cu viața veșnică, existența omenească imperfectă față de lumea divină suprapământească și intangibilă - este perceput la fel cum l-au înțeles gânditorii din evul mediu dezvoltat. Viața de pe pământ este un «vis», adevărata viață fiind numai viața veșnică[...]Contrastul reprezintă axa principală a construcției operelor artistice. Barocul abundă de metafore care reprezintă adevărata esență a comunicării. Reinterpretarea figurată a unei realități simple nu a fost un ornament, ci modul prin care barocul a răspuns mentalității și realității ca atare”. (Vratislav Vanicek)

Istoricii au împărțit barocul în trei perioade, în trei etape. Prima etapă, timpurie, s-ar fi încheiat undeva în jurul ultimelor două decenii ale secolului al XVII-lea. De menționat faptul că, asemenea Renașterii și Umanismului, Barocul și segmentarea lui temporală este opera istoriografiei moderne și nu a contemporanilor, iar extensia și manifestarea stilului baroc nu au fost unitare pe întinsul Europei sau al Coroanei Cehe. A doua etapă, barocul dezvoltat, s-a întins până spre 1740 iar ultima etapă, cea târzie, s-a topit într-un nouă formă artistică, roccoco-ul.

În paralel cu stilul baroc care a pătruns în teritoriile Coroanei Cehe - mai puternic după bătălia de la Muntele Alb -, în plan politic dinastia de Habsburg, prin Ferdinand de Stiria, a cules roadele unui stil de guvernare a regatului ale cărui prime semne s-au întrezărit de la finalul secolului al XVI-lea: absolutismul monarhic. „Acest termen definește un principiu de administrare a statului în care puterea exclusivă aparține suveranului și guvernului numit de el în timp ce restul structurilor societății, inclusiv păturile superioare, au numai un rol secundar. Prerogativele dietelor țării și altor organe unde sunt reprezentate stările au fost diminuate considerabil, iar deciziile lor se refereau numai la chestiunile minore”. (Vratislav Vanicek)

După eșecul impunerii absolutismului monarhic în Coroana Cehă de către primul membru al dinastiei de Habsburg pe tronul ceh - Ferdinand I - care nu a putut să înfrângă atunci opoziția stărilor, după înfrângerea rebeliunii nobililor din 1620 absolutismul a fost impus ca formă de guvernare a Coroanei Cehe, fără nicio dificultate. Habsburgii și-au impus stilul de guvernare în toate posesiunile din Europa Centrală, în Coroana Cehă folosind ca pretext pentru stilului de conducere personală - absolutist - în fața nobililor, ideea pedepsei pentru rebeliunea împotriva împăratului pe care nobilii au organizat-o în anii anteriori.

Dinastia de Habsburg a reușit să își impună complet stilul de conducere personală - absolutism centralizat - în posesiunile dinastiei din Europa Centrală - de asemenea, și în Coroana Cehă - în ultimele două decenii ale secolului al XVII-lea. „După bătălia de la Bila Hora, țările Coroanei Cehe au cunoscut o schimbare dublă și fundamentală: reprezentanții stărilor au fost eliminați treptat din viața politică, greutatea principală a puterii revenind suveranului, iar odată cu recatolicizarea a început să pătrundă și noul stil baroc”. (Vratislav Vanicek)

După cum este bine știut, rebeliunea nobililor cehi împotriva Hasburgilor și înfrângerea acesteia în urma bătăliei de la Bila Hora - Muntele Alb - au reprezentat primele evenimente importante ale unui conflict care s-a extins și a inclus mai multe regate europene: Războiul de Treizeci de Ani. Suitei de motive religioase și politice ale declanșării războiului în teritoriile cehe i-a fost adăugat - după reprimarea opoziției din Regatul ceh - conflictul dintre împăratul catolic al Sfântului Imperiu și principii protestanți din Imperiu. În ultima lui fază, Războiul de Treizeci de Ani a devenit, după episoadele implicării Danemarcei și Suediei, un război între Franța și dinastia de Habsburg.

După înfrângerea de la Bila Hora - Muntele Alb -, coaliția nobililor disidenți împotriva Habsburgilor - în acest moment, Ferdinand de Stiria era regele Coroanei Cehe -, s-a destrămat. În contextul evenimentelor și a șocului înfrângerii, unii dintre nobili s-au refugiat imediat din Regatul ceh, unii dintre ei părăsind teritoriile cehe odată cu „regele iernii” - Frederick al V-lea Palatinul - cel pe care îl numiseră rege în locul celui de drept, Ferdinand de Stiria. Celelalte regiuni ale Coroanei Cehe, după victoria împăratului împotriva rebeliunii de la Muntele Alb - Moravia, Lusacia și Silezia - s-au conformat autorității lui Ferdinand.

Nobilii cehi participanți la rebeliunea armată împotriva regelui Ferdinand de Stiria au încercat să-și salveze - literal - viața, în urma înfrângerii suferite în bătălia de la Muntele Alb, apelând la Maximilian de Bavaria pentru a le mijloci iertarea din partea împăratului Ferdinand. Satisfacția victoriei obținută de împărat împotriva nobililor disidenți a fost autentică, după cum se poate observa din corespondența cu Scaunul Apostolic. Se exprima Ferdinand de Stiria: „Domnul atotstăpânitor a privit cu bunăvoință la biserica sa, i-a învins pe dușmanii ei și a distrus puterea lor. Am fost prezent și am participat la luptă, dar numai Domnul a învins și lui i se cuvine întreaga cinste. Oare am fi demni de grația Domnului, dacă ni s-ar face milă în mod lași de cei învinși?” (Vratislav Vanicek)

După înfrângerea rebeliunii nobiliare de la Muntele Alb, o parte dintre nobili au părăsit teritoriul Coroanei Cehe, alții așteptau cu emoție pedeapsa sau clemența imperială, iar alții s-au retras în sudul Regatului ceh unde au încercat să organizeze o rezistență armată împotriva împăratului Ferdinand de Stiria. În primăvara din 1621, la câteva luni după bătălia de la Muntele Alb, generalul Mansfeld opunea rezistență încă în sudul regatului ceh iar principele din Silezia - o altă regiune a Coroanei Cehe -, Jan Jiri Krnovsky se gândea la o contraofensivă împotriva armatelor imperiale.

Ca urmare a participării la rebeliunea nobililor cehi împotriva sa prin faptul că a acceptat să recepționeze coroana cehă, uzurpând astfel tronul deținut de împăratul Ferdinand, lui Frederic al V-lea - elector de Palatin - i-a fost retras titlul de principe la cererea expresă a împăratului Ferdinand de Stiria. Iar după ce întregul teritoriu al Coroanei Cehe a fost stabilizat și reluat sub autoritatea lui de către Ferdinand al II-lea, operațiunile militare s-a extins în exteriorul Coroanei Cehe, în teritoriile Palatinatului.

După înfrângerea ultimelor cuiburi de rezistență ale nobililor disidenți cehi din teritoriile Coroanei Cehe, împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg s-a întors împotriva rebelilor care nu au părăsit regatul după înfrângerea de la Bila Hora. Speranțele multora dintre ei într-o iertare și clemență imperială pentru uzurparea puterii lui Ferdinand de Stiria s-au risipit. Desfășurarea juridică a procesului rebelilor și execuția publică a unui număr de 27 de răzvrătiți a reprezentat expresia publică a noii anverguri a puterii imperiale și a semnalizat trecerea stărilor nobiliare - odată puternice și autonome - în subordinea împăratului, păstrând un rol pur decorativ.

Încercarea nobililor disidenți cehi, refugiați în exteriorul Coroanei Cehe după înăbușirea rebeliunii de către împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg (cunoscut și sub numele de Ferdinand de Stiria) de a organiza o contraofensivă în conlucrare cu principii protestanți din Sfântul Imperiu și cu cei din Silezia și Moravia, a eșuat. Sâmburii unei eventuale alianțe a nobililor și rivalilor împăratului s-au risipit în momentul în care și principele Transilvaniei, Gabor Bethlen, a încheiat un acord cu Ferdinand al II-lea de Habsburg. „Reprezentanții stărilor care emigraseră în toamna lui 1620 sperau că vor fi sprijiniți de Țările de Jos care, la rândul lor, se simțeau amenințate de creșterea puterii lui Ferdinand II în Europa Centrală și implicit a agresivității Habsburgilor în Spania. Speranțele lor au fost însă deșarte, după cum nu au reușit nici să câștige aliați noi. Campania lui Jan Jiri Krnovsky s-a încheiat cu un eșec, iar în 1622 Gabor Bethlen a semnat la Mikulov un armistițiu cu împăratul. În mai 1622 la castelul din Zvikov s-a predat și ultima garnizoană a lui Mansfeld”. (Vratislav Vanicek)

Procesul și execuția publică a rebelilor - nobili și orășeni - răzvrătiți împotriva puterii imperiale și înfrânți la Bila Hora, au reprezentat modul direct al împăratului Ferdinand de Stiria de restabilire a ordini juridice prin pedepsirea maximală pentru uzurparea tronului și inhibarea oricărei tentative ulterioare de revoltă. „Înfrângerea de la Bila Hora și eșecul reprezentanților stărilor i-au afectat în primul rând pe liderii lor. Împăratul a instituit un tribunal excepțional condus de principele Karel din Lichtenstejn, a fost întocmită o listă cu participanții la «monstruoasa rebeliune» și toți reprezentanții de frunte care părăsiseră țara au fost condamnați în contumacie[ în lipsă - n.n] la «pierderea gâtului, onoarei și domeniilor»Ceilalți, mai ales membrii directoriului care nu reușiseră să fugă la timp, au fost întemnițați, iar treizecișitrei dintre ei au primit pedeapsa maximă. La 21 iunie 1621 în piața din Stare Mesto din Praga au avut loc douăzecișișapte de execuții (au fost executați 3 membrii ai stării nobililor, 7 cavaleri și 17 orășeni). Unui mare număr de participanți la rezistență le-au fost confiscate averile care au fost cedate mai ales nobililor catolici fideli

După înfrângerea rebeliunii nobililor cehi și recâștigarea controlului asupra Coroanei Cehe de către împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg, catolicismul a avansat puternic în recuperarea teritoriilor pierdute în detrimentul Reformei protestante. Succesul din Coroana Cehă putea fi acum obținut de împărat - în alianță cu Liga catolică a lui Maximilian de Bavaria -, și în Sfântul Imperiu, moment în care principii din Imperiu care aderaseră deja la protestantism și reușiseră să se impună prin Pacea de la Augsburg, au decis să lanseze o contraofensivă preventivă. S-a creat o coaliție a „statelor” protestante împotriva împăratului și a principilor catolici, moment în care războiul - izbucnit ca o rebeliune a nobililor cehi împotriva suzeranului lor - împăratul -, s-a externalizat.

Reușita împăratului Ferdinand de Stiria alături de Liga catolică care au înfrânt rebeliunea nobililor necatolici cehi a creat panică în rândul principilor din Sfântul Imperiu. Ei aderaseră deja la Reforma protestantă în decursul secolului al XVI-lea. Temerea lor că va urma o încercare de recatolicizare, având în vedere poziția de forță a împăratului, cu toată că își câștigaseră dreptul de liberă exprimare a religiei prin Pacea de la Augsburg, i-a îndemnat să acționeze preventiv și să pregătească o contraofensivă. „În cele din urmă, după tratative complicate care au avut loc la Haga, în 1625 a fost creată o coaliție puternică antihabsburgică formată din Anglia, Țările de Jos, Danemarca și principatele din Saxonia inferioară. Coaliția a câștigat sprijinul Franței, Transilvaniei și Imperiului Otoman”. (Vratislav Vanicek)

În urma victoriilor armatelor imperiale ale lui Ferdinand al II-lea de Habsburg, conduse de generalul Wallenstein, coaliția protestantă, practic, s-a desființat. La Lubeck, regele Danemarcei a încheiat un acord cu împăratul și s-a retras din război. În acest fel, a doua etapă a Războiului de Treizeci de Ani s-a încheiat. În acest punct, 1628-1629, situația armatelor imperiale era una extrem de avantajoasă. Pentru succesele lui militare, Wallenstein a primit din partea împăratului, pe lângă titlul de generalissim, și pe cel de „duce de Meklenburg și «general peste Atlantic și Marea Baltică»”. (Vratislav Vanicek)

În momentul în care războiul din teritoriile cehe s-a externalizat prin crearea coaliției protestante împotriva împăratului Ferdinand de Stiria, acesta din urmă se afla în poziția de a-l avea în angrenajul trupelor de campanie pe unul dintre cele mai cunoscute figuri de generali din epoca modernă: Albrecht von Wallenstein. Născut la Hermanice, în Regatul ceh, inițial protestant și devenit ulterior catolic, Wallenstein a intrat rapid în grațiile împăratului datorită abilităților lui militare. A primit titlul de generalissim al trupelor imperiale.

Pe fondul succeselor militare curente ale armatelor imperiale împotriva coaliției protestante, soldate cu desființarea acesteia, împăratul Ferdinand de Stiria a încercat să obțină o victorie totală - pe toate fronturile - intenție care însă s-a dovedit mult prea rapidă, greu de pus în practică și prea greu de digerat. În 1629 a publicat faimosul edict de restituire ce a provocat mari nemulțumiri în rândul principilor protestanți care, cu implicarea Franței și Suediei, au deschis calea unei noi coaliții împotriva dinastiei imperiale. „În 1629 a fost decretat așa-numitul edict de restituție care preconiza restituirea tuturor proprietăților bisericii catolice în forma din anul 1555 [e vorba de Pacea de la Augsburg - n.n]. Această manevră rapidă nu a dat însă roadele așteptate. În tabăra necatolică s-a creat un curent nefavorabil care a determinat crearea unei noi coaliții antihabsburgice în care un rol important revenea mai ales Franței și Suediei. La dieta imperială de la Regensburg (august 1630) împăratul a fost obligat să facă unele concesii, l-a destituit pe Wallenstein din funcția de comandant și edictul de restituire a fost dat uitării”. (Vratislav Vanicek)

Liga catolică a principilor catolici din Sfântul Imperiu, aliată a împăratului Ferdinand de Stiria, era condusă de Maximilian de Bavaria. Acesta l-a numit conducător suprem al armatei Ligii pe mareșalul Johann Tserclaes, conte de Tilly. Corespondentul lui din armata imperială era generalul Albrecht von Wallenstein. El s-a opus unei pătrunderi a coaliției protestante în Coroana Cehă, aplicând o înfrângere trupelor protestante ale generalului Mansfeld, la Dessave. În paralel, regele Danemarcei Cristian al IV-lea a încercat să ocupe teritoriul dintre Labe și Vesery, aparținătoare Sfântului Imperiu.

Încercările coaliției protestante, în special ale regelui Danemarcei Cristian al IV-lea, de a ataca decisiv Viena s-au soldat cu un eșec. În această a doua fază a Războiului de Treizeci de Ani s-a implicat și principele Transilvaniei, Gabor Bethlen, dar care nu s-a dovedit de vreun real ajutor armatelor coaliției protestante. Generalul Mansfeld a fost oprit la Dessava de Wallenstein, comandantul trupelor imperiale, iar regele Danemarcei Cristian al IV-lea a suferit o înfrângere grea la Lutter, în 1626.

În cea de-a doua fază a Războiului de Treizeci de Ani - înfruntarea coaliției imperiale cu alianța protestantă condusă, în principal, de Danemarca - Coroana Cehă s-a aflat prinsă într-o conjunctură politică în care împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg a definitivat un regulament prin care a decretat religia catolică drept singură religie oficială a Coroanei Cehă. Acest regulament organic a fost emis pentru Regatul ceh în 1628 și la un an distanță a fost urmat de cel destinat Margrafiatului Moraviei. Au fost cuprinse în termenii regulamentului și drepturile inalienabile ale dinastiei de Habsburg la Coroana Cehă.

După tentativa împăratului Ferdinand de Stiria care a emis actul de restituire prin care a încercat să forțeze revenirea la situația din 1555 - ceea ce ar fi însemnat restabilirea catolicismului în principatele din Imperiu, care deveniseră între timp protestante -, s-a format o nouă coaliție protestantă împotriva împăratului. Principii protestanți, prezenți la Dieta imperială de la Regensburg, au sesizat faptul că împăratul va încerca, dată fiind poziția lui de forță - tocmai învinsese alianța protestantă condusă de Danemarca -, să forțeze restaurarea catolicismului și restituirea proprietăților Bisericii. Ei au format o nouă alianță antihabsburgică în care au cooptat Franța și Suedia, iar principalele operațiuni au fost desfășurate de Suedia. Din acest motiv, această a treia etapă a Războiului de Treizeci de Ani este denumită „faza suedeză”.

„Faza suedeză” a Războiului de Treizeci de Ani a debutat prin declanșarea unor operațiuni militare în vara anului 1630 de armata condusă de regele Suediei, Gustav al II-lea Adolf, care a pătruns în Pomerania, teritoriu aparținând Sfântului Imperiu condus de Ferdinand al II-lea de Habsburg. Rapid, Brandenburg și Saxonia s-au raliat cauzei protestante a Suediei și au repurtat o victorie împotriva armatei imperiale la Breitenfeld. La două luni de la această victorie, armata coaliției protestante a înaintat atât de mult încât a ocupat capitala Coroanei Cehe, Praga.

Momentul în care trupele coaliției protestante au înfrânt armata imperială și au înaintat în teritoriile cehe, ocupând chiar Praga, a fost folosit de emigranții cehi care se refugiaseră în afara Regatului ceh după înfrângerea rebeliunii nobiliare de la Muntele Alb. „[...]în noiembrie 1631 oștile saxone au intrat în Cehia, ocupând Praga. Astfel, împreună cu saxonii învingători au revenit în țara lor de origine și un grup mare de emigranți cehi care înainte își puseseră mari nădejdi în regele Suediei”. (Vratislav Vanicek)

În urma ocupației capitalei Coroanei Cehe - Praga - de armatele coaliției protestante s-au dus runde de lămurire și de încercare a racolării contelui Wallenstein - faimosul general imperial, între timp căzut în dizgrație și lăsat la vatră -, de partea cauzei protestante. Contele a preferat să rămână fidel împăratului care, după ce l-a reabilitat, l-a desemnat comandant suprem al armatei imperiale. Fiind unul dintre cele mai bogate personaje angrenate în război, a recrutat o armată „proaspătă” și s-a îndreptat împotriva armatei regelui suedez, Gustav Adolf al II-lea. „În noiembrie 1632 Wallenstein a avut o confruntare armată cu suedezii la Lutzen. Bătălia a avut un final nedecis, dar regele Suediei a pierit în luptă, ceea ce a provocat agitație în rândul nordicilor”. (Vratislav Vanicek)

Reabilitat de împărat și aflat pe „cai mari” după victoria împotriva trupelor suedeze, generalul Wallenstein a fost desemnat responsabil de tratativele și negocierile cu principele Saxoniei, în vederea încheierii unui armistițiu. Deși oficial el era încă în tabăra imperială, în realitate, contele Wallenstein stabilise contacte cu comandanții francezi și suedezi. Generalissim-ul care fusese „sacrificat” de împărat o dată, orgolios - lui îi aparține expresia „nu e loc pentru doi cocoși pe aceeași grămadă de gunoi” -, și având în vedere sumele de bani pe care le investise în recrutarea de soldați, dorea un rol mai important în anvergura puterii politice de la vârful Confederației Habsburgice.

Generalul Albrecht von Wallenstein - cel mai important general aflat în subordinea împăratului Ferdinand al II-lea - a trezit suspiciuni în privința loialității lui față de împărat. Nimeni nu mai știa exact dacă fidelitatea lui era autentică sau era una de protocol. Suspiciunea a fost ridicată în contextul unei bătălii împotriva suedezilor. „Neîncrederea împăratului s-a accentuat în toamna lui 1633, când Wallenstein i-a înfrânt pe suedezi în bătălia de la Stinava în Silezia, dar imediat i-a eliberat pe toți ostaticii, inclusiv pe Jindrich Matyas Thurn, unul dintre comandanții «rușinoasei rebeliuni» [e vorba de rebeliunea nobililor cehi din 1618, iar după înăbușirea ei nobilul fugise din Regatul ceh- n.n]. În mod sigur comportarea politică oscilantă a lui Wallenstein a fost determinată de dorința lui de a câștiga cât mai multă putere politică, dar poate a fost și o consecință a degradării sale fizice provocată de sifilis”. (Vratislav Vanicek)

După ce a trezit suspiciuni împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg în privința loialității lui față de coroana imperială, generalul Wallenstein a fost destituit de la comanda trupelor imperiale pentru a doua oară și pus la dispoziția împăratului. Greu de controlat, carismatic, generalul era extrem de puternic financiar. Există opinii care conchid că temerea împăratului cu privire la puterea financiară a generalului să, care putea recruta și plăti din fonduri proprii câteva zeci de mii de soldați, era autentică. În acest fel, după ce l-a demis de la comanda armatei printr-un decret cunoscut doar de câțiva generali, împăratul a emis, în februarie 1634 decretul prin care l-a acuzat de înaltă trădare pe contele Wallenstein.

În momentul în care a aflat că împăratul l-a destituit de la comanda armatei imperiale, l-a acuzat de înaltă trădare și a emis ordinul de capturare, contele Wallenstein a încercat să scape, plecând de la Plzen la Cheb. De aici s-a îndreptat, cu doar câteva sute de soldați care nu-l abandonaseră, spre locul de joncțiune cu trupele protestante ale generalului Bernard de Saxa-Weimar. A fost ucis la Cheb iar uriașa avere a acestuia a fost oferită drept recompensă de către împărat celor care au pus în practică decretul imperial. „În ianuarie 1634 împăratul l-a destituit din funcția de comandant suprem al armatei, după care la scurt timp majoritatea ofițerilor l-au părăsit. Fostul generalissim a fost ucis împreună cu un mic grup de soldați rămași fideli la Cheb la 25 februarie 1634. Ucigașii lui au primit de la împărat recunoștință și recompensă sub formă de domenii (confiscate din uriașa moștenire a lui Wallenstein). De fapt, ei au acționat la ordinul suveranului care hotărâse că Wallenstein trebuia prins «prin capturare sau ucis». Adversarii au încercat să folosească divergențele din tabăra împăratului, dar fără succes. În septembrie 1634 armatele suedeze au fost înfrânte de detașament

După reculul trupelor suedeze în confruntarea cu armata imperială din timpul Războiului de Treizeci de Ani - în ciuda succesului inițial - suedezii s-au repliat, mai ales că generalul imperial Wallenstein fusese „scos din joc” din ordinul împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg. Au încheiat o alianță cu principele protestant din Silezia și, după câteva tratative, Franța a fost angrenată de cardinalul Richelieu în coaliția protestantă împotriva Habsburgilor. Războiul de Treizeci de Ani a intrat în ultima lui fază, cea de-a patra. Conflictul s-a încheiat cu Pacea de la Westfalia iar balanța puterilor europene s-a modificat.

După eliminarea generalului imperial Wallenstein din joc, din ordinul împăratului, trupele suedeze au suferit încă o înfrângere în fața trupelor imperiale. Însă la scurt timp, Suedia s-a repliat și, având în vedere faptul că armata imperială era lipsită de priceperea tactică și de calitățile unui general precum Wallenstein, a acționat în închegarea unei alianțe împotriva Habsburgilor. În acest sens, suedezii au cooptat și Silezia în această alianță și, în urma unor tratative, Franța s-a alăturat coaliției protestante.

Suedia, care căuta că compună o nouă coaliție antihabsurgică în jurul anului 1635, a încercat să atragă Saxonia de partea ei. Efortul inițial a fost consistent deoarece principele saxon încheiase deja o pace separată cu împăratul Ferdinand de Stiria. Cele două Lusacii, în acest moment, au fost trecute în rândul posesiunilor personale ale Habsburgilor, fiind scoase din componența Coroanei Cehe din care au făcut parte vreme de câteva secole.

În 1635, Războiul de Treizeci de Ani a intrat în ultima fază - cea franceză - prin atragerea Franței, condusă de facto de cardinalul Richelieu, în conflict. Alături de Țările de Jos și Suedia, coaliția protestantă a declanșat operațiunile împotriva trupelor imperiale. „La începutul anului 1639 armata suedeză condusă de generalul Baner a intrat în Cehia, dar această nouă invazie a oștilor protestante nu a avut un ecou pozitiv în țară. Jafurile soldaților au înăbușit amintirile vechi legate de posibilitatea refacerii guvernului necatolic. Un ecou mai mare au avut suedezii în Moravia și în Silezia”. (Vratislav Vanicek)

După constituirea coaliției protestante formată din Suedia, Țările de Jos - alături de Franța - împotriva Habsburgilor, speranțele acestora s-au amplificat în momentul în care principele Transilvaniei - Gheorghe Rakoczi - a decis intrarea în război de partea alianței protestante. De partea cealaltă, împăratul îi avea alături pe membrii Ligii catolice, Polonia și cea care a schimbat partea, Danemarca. Operațiunile militare din această ultimă etapă a războiului au debutat și s-au desfășurat în marea lor parte pe teritoriul Coroanei Cehe.

După eliminarea generalului imperial Wallenstein din joc, din ordinul împăratului, trupele suedeze au suferit încă o înfrângere în fața trupelor imperiale. Însă la scurt timp, Suedia s-a repliat și, având în vedere faptul că armata imperială era lipsită de priceperea tactică și de calitățile unui general precum Wallenstein, a acționat în închegarea unei alianțe împotriva Habsburgilor. În acest sens, suedezii au cooptat și Silezia în această alianță și, în urma unor tratative, Franța s-a alăturat coaliției protestante.

Suedia, care căuta că compună o nouă coaliție antihabsurgică în jurul anului 1635, a încercat să atragă Saxonia de partea ei. Efortul inițial a fost consistent deoarece principele saxon încheiase deja o pace separată cu împăratul Ferdinand de Stiria. Cele două Lusacii, în acest moment, au fost trecute în rândul posesiunilor personale ale Habsburgilor, fiind scoase din componența Coroanei Cehe din care au făcut parte vreme de câteva secole.

În 1635, Războiul de Treizeci de Ani a intrat în ultima fază - cea franceză - prin atragerea Franței, condusă de facto de cardinalul Richelieu, în conflict. Alături de Țările de Jos și Suedia, coaliția protestantă a declanșat operațiunile împotriva trupelor imperiale. „La începutul anului 1639 armata suedeză condusă de generalul Baner a intrat în Cehia, dar această nouă invazie a oștilor protestante nu a avut un ecou pozitiv în țară. Jafurile soldaților au înăbușit amintirile vechi legate de posibilitatea refacerii guvernului necatolic. Un ecou mai mare au avut suedezii în Moravia și în Silezia”. (Vratislav Vanicek)

Războiul de Treizeci de Ani s-a încheiat prin semnarea Păcii de la Westfalia din 1648. Tratativele însă au debutat cu 3-4 ani înainte de semnarea ei când încă operațiunile militare erau în plină desfășurare, fiecare parte încercând să „mai cumpere timp” până când adversarul ar fi cedat. După 3 decenii de distrugeri niciunul dintre combatanți nu era dispus să mai continue conflictul. Schimbările de putere în urma acestui acord de pace au semnalizat ridicarea Franței și a Suediei la statutul de puteri europene, iar Spania și Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană - titulatura completă a Sfântului Imperiu - și-au pierdut poziția dominantă din cadrul Europei. Consecința importantă pentru teritoriile Coroanei Cehe de după încheierea războiului a fost dată de pierderea dreptului definitiv al stărilor nobiliare de a alege suveranul. Împăratul din dinastia de Habsburg domnea ca rege peste Coroana Cehă cu titlu ereditar.

Pacea de la Westfalia din 1648, prin care s-a pus capăt Războiului de Treizeci de Ani, a schimbat raportul de forțe între puterile europene. „Pacea de la Westfalia reprezintă un moment crucial în istoria europeană. Sfântul imperiu romano-german și Spania și-au pierdut poziția dominantă pe continent, iar în prim plan s-au impus Franța și Suedia, aceasta din urmă în rolul de mare putere nouă. Aceste țări au devenit garantul tratatelor de pace și totodată au obținut avantaje teritoriale, respectiv Suedia a primit controlul asupra Mării Baltice [control pe care îl va contesta militar, peste câteva decenii, Rusia lui Petru cel Mare - n.n]. Pacea a fost confirmată de Țările de Jos, care și-au păstrat o poziție suverană (în detrimentul Habsburgilor spanioli), în timp ce Habsburgii din Austria și-au consolidat puterea în confederația de state din Europa Centrală”. (Vratislav Vanicek)

Sub raport religios, în Coroana Cehă, lucrurile s-au așezat în timpul Războiului de Treizeci de Ani în direcția recatolicizării teritoriilor cehe. Din 1624 înainte, odată cu Regulamentul organic emis de împărat care valida religia catolică drept unica religie acceptată a Regatului, a trimis în van orice speranțe ale nobililor cehi emigrați în regatele vecine de a restabili privilegiile pentru stările nobiliare necatolice. Ceea ce va dezvolta ulterior dinastia de Habsburg va fi indisolubila legătură dintre Kaiser - Kirche - Katolische. Fidelitatea nobiliară va fi față de împărat, Biserică și implicit, catolicism.

În ceea ce privește statutul Coroanei Cehe în cadrul Confederației posesiunilor Habsburgilor din Europa Centrală, acesta nu a suferit modificări imediat după înfrângerea rebeliunii nobiliare din 1620 de la Muntele Alb. Schimbările importante politice s-au petrecut odată cu emiterea Regulamentului organic din 1627-1628 de către împăratul Ferdinand de Stiria, prin care reașeza juridic raportul dintre puterea regală în Coroana Cehă și Stările nobiliare. „Habsburgii trebuiau să domnească în țările cehe numai cu titlul de regi cehi, dar ca monarhi ereditari; astfel dietele din țările cehe au pierdut dreptul foarte important de a alege suveranul și implicit dreptul de a-și exprima acordul în legătură cu alegerea lui”. (Vratislav Vanicek)

Modificarea cea mai importantă, poate, în raportul de autoritate dintre Habsburgi și Dietele nobiliare din Coroana Cehă de după încheierea Războiului de Treizeci de Ani a fost crearea unor organisme paralele de către împărați, cu sediul în reședința imperială - Viena - care își subordonau vechile structuri politice din Coroana Cehă. Astfel, Habsburgii nu au desființat structurile politice din Coroana Cehă - oferind nobililor iluzia unei „porționări” a puterii - dar, în fapt, puterea reală se afla în mâinile unui singur personaj: împăratul de la Viena. „Cea mai înaltă autoritate administrativă și politică - Cancelaria cehă - a rămas independentă, dar și-a păstrat sediul la Viena (din anul 1624). Cancelariei de la Viena îi era subordonată cancelaria guvernatorului din Cehia, în Moravia tribunalul țării (din 1636), iar în Silezia autoritatea supremă (din 1629. Țările Coroanei cehe au rămas în continuare o structură independentă, a căror suprafață s-a micșorat prin pierderea celor două Luzice în 1635. Competențele fiecărei țări au fost limitate în mod considerabil. Monarhii din dinastia Habsburg nu au încercat să desființeze instituțiile vechi, ci s-au străduit să creeze instituții noi

Războiul de Treizeci de Ani s-a încheiat prin Pacea de la Westfalia din anul 1648. Tratativele au început însă, încă din 1644 între combatanți, la Munster și Osnabruck, când operațiunile erau încă în plină desfășurare. Practic, fiecare parte parcă dorea să mai câștige timp până cedează adversarul primul, deși se aflau la capătul puterilor financiare și nicio parte nu mai dorea continuarea conflictului. Pacea de la Westfalia a produs schimbări sistemice în ceea ce privește raportul de forțe în politica europeană, fixând statutul puterilor europene și echilibrul dintre ele pentru mai bine de 150 de ani.

Balanța dintre Habsburgii aflați la reședința de la Viena, puterea lor ca regi ai Coroanei Cehe, și Stările nobiliare din regat a fost înclinată, după câteva episoade de la finalul Războiului de Treizeci de Ani - decisiv - în favoarea împăratului. El a impus stilul de absolutism centralizat în ceea ce privește guvernarea politică. Consiliul din jurul împăratului de la Viena decidea în problemele importante ale Coroanei Cehe, împăratul conducând la Praga prin interpuși. Dacă Moravia a mai păstrat pentru o perioadă câteva drepturi legislative și financiare, dietei nobililor de la Praga le-a fost sustras dreptul legislativ de către împăratul Ferdinand al III-lea.

La jumătatea secolului al XVII-lea împăratul Ferdinand al III-lea Habsburg, în calitate de rege al Coroanei Cehe, a fost de acord să redea câteva drepturi - mai mult în probleme financiare - Dietei nobiliare de la Praga. Practic, Dieta nobililor se exprima cu privire la impozitele și dările ce trebuiau ridicate, dar cu un rol decorativ - consultativ. Împăratul a operat modificări și în ceea ce privește componența Dietei din Coroana Cehă, acordând prioritate prelaților catolici și de-abia apoi, nobililor și reprezentanților orașelor.

Ca urmare a eșecului din Războiul de Treizeci de Ani, anvergura dinastiei de Habsburg ca împărați ai Sfântului Imperiu s-a diminuat, dar totuși ei au preluat inițiativa în politica europeană, ramura austriacă a dinastiei devenind mult mai puternică decât cea spaniolă în politica europeană. Oricum, Spania se reorienta peste mări, Habsburgii spanioli fiind deja deținătorii unui adevărat imperiu colonial. Simetric, în timp ce grandoarea coroanei imperiale a decăzut extrem de mult, Habsburgii au „investit” energie și resurse în dezvoltarea posesiunilor central-europene ale dinastiei - cu reședința la Viena - ca „stat” care să devină relevant în politica europeană.

Războiul de Treizeci de Ani - mai precis, finalul acestuia - a adus în orizontul politicii Habsburgilor o nouă putere - Franța - pe lângă deja tradiționalul rival din est: turcii otomani. Primul conflict cu Franța al Habsburgilor de la Viena s-a consemnat în războiul spaniol în care s-au implicat de partea spaniolilor care își protejau drepturile din Peninsula Italică. Apoi, Habsburgii austrieci - prin împăratul Leopold I - au predat Franței inițiativa terestră în Occident, deoarece preocuparea majoră în est era dată de tendințele de expansiune ale turcilor otomani și, ici - colo, răscoale ale nobilimii maghiare.

După terminarea Războiului de Treizeci de Ani, ramura austriacă a Habsburgilor a preluat inițiativa în politica central-europeană în detrimentul ramurii spaniole. În orice caz, Spania era deja mai preocupată de a-și dezvolta și organiza imensul imperiu colonial pe care îl creea. Prin urmare, atenția ei era îndreptată, cu precădere, peste mări. În sens invers, Habsburgii din Viena - conștienți că anvergura coroanei Sfântului Imperiu nu mai reprezintă mare lucru din punct de vedere politic - au investit resurse și energie în crearea unui „stat” din blocul posesiunilor central-europene ale dinastiei, cu reședința la Viena.

Finalul Războiului de Treizeci de Ani l-a găsit în postura de împărat al Sfântului Imperiu și rege al Coroanei Cehe pe Ferdinand al III-lea Habsburg. El l-a desemnat drept succesor pe fiul său cel mare - Ferdinand al IV-lea - care a decedat însă, ceea ce a pasat drepturile succesorale către fiul mai mic al împăratului, Leopold I Habsburg. Cu afinități mai degrabă pentru teologie, Leopold a fost ales, până la urmă, împărat al Sfântului Imperiu. Drept rege al cehilor, el a devenit instantaneu, fără să mai fie ales de stările nobiliare, potrivit regulamentului Țărilor Cehe emis în deceniile anterioare.

Pe fondul unei răscoale a lui Gheorghe Rakoczi II-lea, principele Transilvaniei, împotriva turcilor, otomanii au pătruns în posesiunile habsburgice din Ungaria, cucerind orașul Nove Zamky. Contraofensiva armatelor imperiale a fost energică iar turcii au fost respinși și înfrânți în 1664 și, la scurt timp, s-a ajuns la un acord între Habsburgi și turci, la Vasvar. Turcii au rămas însă cu o porțiune din Slovacia de astăzi, preluată de la Habsburgi, numită în limbajul maghiar medieval, Țara de Sus.

Leopold I de Habsburg a rămas cu imaginea unui împărat care «nu era creat pentru putere» (Vratislav Vanicek). El se pregătise mai degrabă pentru o carieră teologică, decât pentru coroana imperială. A fost un personaj definit de o sumă de contraste. „A fost un om cuvios, dar personal netolerant, cultivat, iubitor de artă și chiar el însuși a compus lucrări muzicale. Din punct de vedere fizic a exprimat poate cel mai bine caracteristica familiei lui: «buza de jos a Habsburgilor atârnă atât de mult încât dinții din față ies și îi îngreunează vorbitul». În timpul domniei îndelungate a lui Leopold monarhia s-a transformat într-un stat absolutist, dar nu prin războaie interne, ci mai ales prin mijloace birocratice. În anturajul lui Leopold au reapărut după o absență îndelungată reprezentanții înaltei nobilimi - mai ales Vaclav Eusebius din Lobkovice care a condus politica guvernului de la Viena în anii 1669 - 1674”. (Vratislav Vanicek)

Războiul pe care Habsburgii austrieci l-au purtat cu turcii otomani, care dețineau teritoriile centrale ale fostului Regat al Ungariei, și dinastia imperială care conducea peste părțile de vest și nord-vest ale fostului regat maghiar, s-a declanșat în 1653. De altfel, de mai bine de un secol de când posesiunile habsburgice aveau o „frontieră” cu Pașalâcul otoman de la Buda, se desfășurau frecvent ciocniri de intensitate mai mică sau mai mare între cele două părți.

Spre finalul secolului al XVII-lea, conflictul și tensiunea dintre Habsburgi și otomani au fost „aprinse” și de frecventele răscoale ale nobilimii maghiare și ale principelui Transilvaniei care se afla sub suzeranitatea Semilunei. În aceste împrejurări s-a desfășurat una dintre cele mai cunoscute lupte din istoria modernă a Europei: cel de-al doilea asediu al Vienei. Respingerea otomanilor a reprezentat ultima încercare de a înainte în Europa și, totodată, semnul avansului spre est al trupelor imperiale. „Tensiunea dintre Imperiul Otoman și Viena a fost folosită de nobilimea maghiară care s-a împotrivit centralismului habsburgic prin numeroase revolte, al căror centru tradițional s-a aflat în Transilvania (răscoala lui Wesselny, Rakoczi, Thokoly). De asemenea Imre Thokoly s-a aliat cu expediția militară turcă din 1683, când armatele marelui vizir Kara Mustafa au înconjurat Viena fără să întâmpine o rezistență prea mare. Invazia «necredincioșilor» în centrul monarhiei a mobilizat Europa creștină și în ajutorul orașului încercuit a venit puternica armată a prinților din imperiu condusă de Karol Lotrinsky și detașamentele polono-lituaniene în frunte cu regele Jan III Sobieski. Turcii

Războaiele constante cu turcii otomani au însemnat cheltuieli uriașe pentru dinastia de Habsburg. În acest sens, chiar dacă Țările Coroanei Cehe au fost ocolite de conflicte - în a doua jumătate a secolului al XVII-lea -, ele au fost nevoite să contribuie financiar, din ordinul împăratului, la efortul de război. Finalul secolului al XVII-lea a găsit dinastia de Habsburg angrenată într-o coaliție îndreptată împotriva Franței care ocupa teritorii din Sfântul Imperiu. Extensia teritorială a Franței a fost oprită - pentru moment - de Habsburgi, prin pacea de la Rijswijk.

Conflictele militare din a doua jumătate a secolului al XVII-lea susținute de Habsburgi, fie în vest, fie în est, au necesitat o sumă considerabilă de bani, ceea ce a dus la ordonarea de noi impozite și suprataxarea de către împărat a „țărilor” care formau Confederația Habsburgilor. Țările Coroanei Cehe nu au făcut excepție de la acest lucru, iar stările nobiliare cehe nu mai aveau puterea - legală - de a se opune, rolul lor fiind unul ceremonial în Dieta care aproape impozitele. Frustrarea a rămas la stadiul de „pamflet”, alternativa - deloc realizabilă - nefiind alta decât o altă rebeliune a nobililor. Amintirea celor 27 de execuții ale rebelilor din 1621 era însă recentă, la o generație distanță. „Deși în a doua parte a secolului 17 campaniile militare directe au ocolit țările cehe, dietele au fost obligate să aprobe sume tot mai mari sub formă de dări, mai ales datorită chletuielilor generate de războaiele cu turcii. Conflictele privind dările au constituit obiectul principal al dezbaterilor dietelor de-a lungul întregii domnii a lui Leopold I; până la urmă ele au cedat aproape complet în fața presiunii guvernului de la Viena. Aceasta dovedește că organele în care erau reprezen

După respingerea asediului otoman al Vienei din 1683 - al doilea - Habsburgii au declanșat ceea ce avea să fie pentru următoarele decenii respingerea completă din teritoriile central-europene a turcilor otomani peste Dunăre. La scurt timp după respingerea asediului Vienei Leopold I de Habsburg a implicat monarhia în conflict - în alianță cu Suedia și Spania - împotriva Franței, din cauza ocupării de către francezi a unor teritorii - mai precis, Falck - aparținătoare Sfântului Imperiu condus de Habsburgi. Franța a fost înfrântă și prin pacea de la Rijswijk - Olanda - Ludovic al XIV-lea s-a angajat să returneze Habsburgilor teritoriul ocupat.

În anul 1700, ultimul rege din dinastia Habsburg de pe tronul Spaniei - Carol al II-lea - s-a stins iar problema succesiunii a deschis un conflict militar în care s-a implicat și ramura austriacă a Habsburgilor. Habsburgii austrieci l-au susținut pe Carol, fiul cel mic al împăratului Leopold I, iar Franța l-a propus pe tronul Spaniei pe Filip de Anjou, nepotul regelui Ludovic al XIV-lea. În paralel cu implicarea în războiul de succesiune spaniolă Habsburgii au trebuit să rezolve și o revoltă pusă la cale de nobilimea maghiară, cu participarea principelui Transilvaniei, Francisc Rakoczi al II-lea. Revolta a fost înfrântă iar pacea a fost încheiată la Satu Mare.

În anul 1700, ultimul rege al dinastiei de Habsburg de pe tronul Spaniei - Carol al II-lea - s-a stins din viață, iar evenimentul a deschis problema succesiunii tronului spaniol. În dispută s-a implicat ramura austriacă a Habsburgilor care l-a propus pe tron pe Carol, fiul cel mic al împăratului Leopold I, și Franța, care prin regele Ludovic al XIV-lea l-a propus la tronul Spaniei pe Filip de Anjou, nepot al regelui.

Disputa privind succesiunea la tronul Spaniei, după moartea ultimului rege al dinastiei de Habsburg, a escaladat într-un conflict militar între pretendenții la succesiunea tronului, Habsburgii austrieci și Bourbonii din Franța. Implicarea Franței a deschis conflictele care aveau să fie denumite „războaiele pentru succesiunea spaniolă”. „Diplomația franceză a reușit să îl determine pe regele Spaniei muribund să lase țara prin testament lui Filip de Anjou. Această posibilă consolidare a puterii Bourbonilor a determinat crearea unei coaliții antifranceze formată din monarhia lui Leopold I, Marea Britanie, Țările de Jos și mulți principi ai imperiului. Astfel a izbucnit un conflict care în mod tradițional este cunoscut sub numele de războaiele pentru succesiunea spaniolă”. (Vratislav Vanicek)

Războaiele pentru succesiunea spaniolă au debutat prin atacul armatelor franceze asupra Spaniei și pătrunderea armatelor franceze în Peninsula Italică unde au ocupat posesiunile spaniole din zonă. Habsburgii austrieci, implicați în conflict, l-au retras pe generalul Eugeniu de Savoya de pe frontul din est unde lupta împotriva otomanilor și i-au dat comanda trupelor angrenate în războiul cu francezii. În 1709 el a înfrânt o coaliție franco-bavareză la Hochstadt, englezii - aliații Habsburgilor austrieci - au ocupat Gibraltarul (pe care îl dețin și astăzi - n.n), iar generalul imperial i-a înfrânt pe francezi și în nordul Italiei.

Războiul pentru succesiunea tronului Spaniei dintre Franța și o coaliție a Habsburgilor austrieci alături de Anglia și-a continuat desfășurarea și în timpului noului împărat, Iosif I de Habsburg. Scurta lui domnie a fost urmată de preluarea tronului de la Viena de către Carol al VI-lea, un personaj ambițios care și-a exprimat clar pretențiile la tronul spaniol, ocupat până de curând de ramura spaniolă a Habsburgilor.

În timp ce Habsburgii austrieci erau implicați în războaiele pentru succesiunea spaniolă, în posesiunile monarhiei din est - fostul Regat al Ungariei - a izbucnit o revoltă a nobilimii maghiare la care a aderat și principele Transilvaniei, Francisc Rakoczi al II-lea. „Membrii rezistenței antihabsburgice maghiare au încercat să stabilească contacte cu Suedia și Rusia, iar Franța a sprijinit și ea încercările de detronare a Habsburgilor de pe tronul Ungariei. Nobilimea maghiară nu a primit însă un ajutor concret, armatele imperiale au slăbit treptat pozițiile răzvrătiților și conflictul s-a încheiat în 1711 prin semnarea păcii de la Szatmar (astăzi Satu Mare în România).” (Vratislav Vanicek)

Debutul secolului al XVIII-lea a adus, dincolo de războaiele purtate de împărații Habsburgi, și o schimbare a stilului de politică internă. Sub influența generalului Eugeniu de Savoya, Habsburgii au modificat regulile de admitere în administrație, funcționarii trebuind să dea dovada instruirii lor înaintea accederii în funcție. În Coroana Cehă, împăratul a relaxat puțin situația - chiar dacă în fond absolutismul centralizat rămânea în vigoare în toată forța lui - oferind, în 1711, prilejul unei revizuirii a Regulamentului organic de administrare a Coroanei Cehe. „[...]a fost creată chiar o comisie pentru revizuirea Regulamentului organic reînnoit al țării (1710). De îmbunătățirea situației din țările Coroanei Cehe s-au preocupat la Viena mai ales cancelarii Jan Vaclav Vratislav din Mitrovice și Vaclav Norbert O. Kinsky, ambii membrii ai nobilimii cehe”. (Vratislav Vanicek)

Urcarea pe tronul de la Viena a lui Carol al VI-lea de Habsburg a imprimat războaielor de succesiune spaniolă o altă turnură. Din aliați, englezii, s-au „dezlipit” ușor de Habsburgi și au încheiat pace separată cu rivalii Habsburgilor, Franța. În acest context, în scurtă vreme, acordurile de la Utrecht și Rastatt au pus capăt conflictului iar succesiunea spaniolă a fost rezolvată. Pierderile din „problema spaniolă” a Habsburgilor austrieci au fost compensate prin câștiguri teritoriale în Peninsula Italică. În același timp, Carol al VI-lea a impus nobililor și principilor din Sfântul Imperiu, cu toată puterea, Pragmatica Sancțiune.

Carol al VI-lea de Habsburg a devenit împărat în anul 1711 atunci când războaiele pentru succesiunea spaniolă erau încă în desfășurare. Fostul aliat al Habsburgilor împotriva Franței, Anglia, s-a retras din război și a încheiat pace separată cu francezii. La Utrecht și apoi la Rastatt problema tronului Spaniei a fost decisă. Bourbonilor francezi li s-a recunoscut dreptul la tronul spaniol, ceea ce a însemnat ieșirea Habsburgilor austrieci din schemă. „În felul acesta. Habsburgii au pierdut definitiv dreptul lor asupra Peninsulei Iberice, dar rudele spaniole le-au lăsat o despăgubire deosebit de valoroasă: Neapole și Sardinia, posesiunile din nordul Peninsulei Apenine și toată partea din Țările de Jos care aparținea Spaniei (Belgia)”. (Vratislav Vanicek)

Contextul politic al Europei de la începutul secolului al XVIII-lea a adus, în prim-plan, drept competitori pentru Habsburgii austrieci, Anglia, Franța și nou formata Prusie, din nucleul principatului de Brandenburg. Extensia Habsburgilor spre est, până în Peninsula Balcanică prin respingerea turcilor otomani peste Dunăre, nu a fost contestată de niciuna dintre aceste state. În fond, monarhia habsburgică se ocupa de un inamic cu care nu trebuiau să lupte celelalte.

Dincolo de costurile financiare ale războaielor susținute de Habsburgii austrieci, la care împăratul Carol al VI-lea a trebuit să le facă față, monarhia austriacă a obținut și câștiguri teritoriale. Carol al VI-lea s-a impus apoi, într-o problemă dinastică, delicată juridic, și care venea să înfrângă un întreg principiu dinastic recunoscut în regatele europene vreme de secole. Numită Pragmatica Sancțiune, actul lui Carol al VI-lea de Habsburg a inovat în problema succesiunii dinastice. „Multă vreme Carol VI nu a avut moștenitori, după care a avut numai fete. Pentru a asigura domnia Habsburgilor asupra întregii confederații cehe, el a emis în 1713 așa-numita sancțiune pragmatică, care stabilea că în familie, domnia trebuia să treacă mai asupra liniei bărbătești, conform principiului primului născut, iar în lipsa unui urmaș de sex masculin, avea dreptul de a trece și asupra femeilor. Ulterior, impunerea acestor legi a necesitat multe eforturi din partea lui Carol VI și se poate afirma că în mare parte politica sa externă a fost subordonată acestui scop”. (Vratislav Vanicek)

Situația politicii externe a monarhiei habsburgice avea să se complice în centrul Europei, ușor-ușor, în deceniile care au urmat domniei lui Carol al VI-lea de Habsburg, dar sâmburele acestei competiții s-a zărit acum, prin apariția Regatului Prusiei. Mai mult, dincolo de Franța care contesta teritorial componența Sfântului Imperiu - Habsburgii austrieci erau, de regulă, și împărați - Carol al VI-lea mai avea încă o situație posibil conflictuală: ostilitatea Bourbonilor de pe tronul Spaniei față de Habsburgi. „Mărul discordiei” era reprezentat de interesele din Italia, unde Habsburgii pierduseră Neapole, în fața Spaniei.

Dincolo de interesele politice și militare, termenii financiari și latura economică a confruntărilor dintre regatele europene în debutul secolului al XVIII-lea nu pot fi ignorate. Înființarea Companiei Indiilor Orientale la Ostende - în 1718 - sub protecția Vienei a stârnit reacția „jucătorilor mari” de pe piață: Anglia, Spania, Franța și Țările de Jos. Habsburgii au dat înapoi, iar compromisul încheiat a fost echitabil de ambele părți: Carol al VI-lea a renunțat la companie iar Pragmatica Sancțiune - care stabilea succesiunea masculină la tronul imperial și, în lipsă, cea feminină - a fost acceptată [...]în 1730 și-a dat acordul Marea Britanie, iar în anul 1732 Țările de Jos și Danemarca”. (Vratislav Vanicek)

În plan extern, interesele monarhiei central-europene a Habsburgilor s-au ciocnit cu cele ale nou-creatului Regat al Prusiei. Dezvoltat pe scheletul Brandenburgului - parte a Sfântului Imperiu - Frederic I a primi acceptul împăratului de a utiliza titlul de „rege al Prusiei”. Ulterior, a intrat în conflict cu Habsburgii, implicându-se și în războiul pentru succesiunea tronului imperial și în războiul dintre monarhie și Franța. În plan intern, Carol al VI-lea s-a înconjurat de consilieri spanioli, ceea ce a creat o anumită frustrare în rândul nobililor locali. În Coroana Cehă, puterea stărilor - oricum scăzută - a continuat să se diminueze.

Carol al VI-lea de Habsburg a fost atras într-un conflict cu Frederic I al Prusiei, în deceniul al IV-lea din secolul XVIII. Prusia fusese dezvoltată pe scheletul Brandenburgului - parte a Sfântului Imperiu - și, în debutul secolului amintit, Frederic Wilhelm I a primi permisiunea Habsburgilor de a purta titlul de „rege al Prusiei”. Acum, extensia teritorială pe care o dorea regele prusac a intrat în coliziune cu politica monarhiei habsburgice.

Proaspăt înființatul Regat al Prusiei s-a dovedit, prin regele Frederic Wilhelm I, un rival extrem de contondent al monarhiei habsburgice. „Ambițiosul rege prusac Friedrich Wilhelm I a folosit cu abilitate noua ostilitate dintre Habsburgi și Franța care acum a izbucnit datorită candidaților la tronul vacant al Poloniei. Carol VI l-a impus pe succesorul saxon în schimbul recunoașterii sancțiunii pragmatice de către Saxonia vecină. Candidatul lui, August III, a obținut într-adevăr coroana Poloniei, dar în schimb monarhia a pierdut regatul Neapolelui în avantajul Spaniei (după pacea de la Viena din 1735 și 1738)”. (Vratislav Vanicek)

În ceea ce privește confruntările cu otomanii din Balcani, Carol al VI-lea s-a văzut nevoit să returneze anumite teritorii otomanilor pe care le cucerise generalul Eugeniu de Savoya în numele împăratului. După ce Transilvania a devenit de jure - de facto devenise cu un deceniu în urmă - posesiune a monarhiei habsburgice prin Pacea de la Karlowitz din 1699, turcii au cedat Habsburgilor Banatul și Oltenia în urma acordului de la Passarowitz. Acum, în 1739, în urma unui război pierdut, Carol al VI-lea s-a văzut nevoit să returneze Oltenia înapoi turcilor, în urma tratatului de la Belgrad.

În plan intern, ușoara relaxare a administrației centralizate - măsură încercată de fostul împărat Iosif I -, a fost anulată de stilul de conducere al lui Carol al VI-lea. „Bruma” de influență a nobilimii cehe care exista la curtea vieneză - câțiva dintre înalții funcționari erau originari din Coroana Cehă - s-a disipat, împăratul orientându-se mai mult spre consilieri de origine spaniolă. Simultan, puterea Dietei nobililor din Coroana Cehă - oricum scăzută - a continuat să se diminueze.

Carol al VI-lea de Habsburg a impus Pragmatica Sancțiune și în Coroana Cehă, actul fiind recunoscut apoi și de Dieta nobililor maghiari. În administrarea internă a Confederației cehe, Carol al VI-lea a introdus o nouă instituție care să își desfășoare activitatea între lucrările Dietelor nobililor cehi. Noul organism oferea doar iluzia unui control al situației de către nobilime, dar, în fapt, instituția era golită de sens și putere reală, care se aflau tot în cabinetul imperial de la Viena. Acest „Comitet al țării” a fost înființat pentru Moravia cât și pentru Boemia (centrul și vestul Cehiei de astăzi).