Conferința de la Teheran
Prima Întâlnire a „Celor Trei Mari”
Conferința de la Teheran a fost organizată pentru punerea la punct a unor probleme privitoare la desfășurarea celui de-Al Doilea Război Mondial și organizarea lumii postbelice, ca urmare a victoriilor Aliaților. Principalele subiecte discutate, problema Germaniei postbelice, debarcarea din Normandia. Conferința de la Teheran a fost prima întâlnire a „Celor Trei Mari”: Franklin Delano Roosevelt, Winston Churchill și Iosif Vissarionovici Stalin.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Conferința de la Teheran a fost organizată pentru punerea la punct a unor probleme privitoare la desfășurarea celui de-Al Doilea Război Mondial și organizarea lumii postbelice, ca urmare a victoriilor Aliaților.

A fost prima întâlnire a „Celor Trei Mari”: Franklin Delano Roosevelt, Winston Churchill și Iosif Vissarionovici Stalin.

În drum spre capitala iraniană, Franklin Delano Roosevelt și Winston Churchill s-au oprit la Cairo. Acolo s-au întâlnit cu Jiang Jieshi, cunoscut și sub numele de Chiang Kai-shek, conducătorul naționaliștilor chinezi. Cu această ocazie, cei trei au semnat o Declarație. În acest document, afirmau hotărârea neclintită de a purta război „pentru a pune capăt agresiunii Japoniei și de a-l pedepsi pe agresor, fără a tinde prin aceasta la obținerea unor avantaje pentru ele și fără să aibă cea mai mică intenție de extindere a teritoriilor lor”.

În privinţa Conferinţei de la Teheran, concluzia specialiștilor este că oricâte propuneri de bună-credinţă s-ar fi avansat, ele au fost rând pe rând refuzate, în funcţie de interesele care primau în zonele conflictuale, în funcţie de capacităţile de soluţionare pe care le aveau la îndemână, în funcţie de necesităţile care trebuia satisfăcute. Războiul era în plină desfăşurare. Armatele implicate în război făceau victime nevinovate. Oamenii politici nu se puteau pune de acord în privinţa obiectivelor importante ale conflictului.

Conferința de la Teheran a fost pregătită de câteva întâlniri premergătoare între miniștrii de externe ai Marii Britanii, Statelor Unite și Uniunii Sovietice, la sugestia lui Stalin. Cea mai importantă întâlnire de acest fel a fost Conferința de la Moscova. Churchill a propus Londra ca loc al conferinţei, dar Stalin a insistat pentru Moscova. Tot el a propus, şi propunerea a fost acceptată, ca reuniunea tripartită la nivel înalt să aibă loc în Iran.

Au fost abordate multiple probleme militare, politice şi economice. În mare parte, s-a ajuns la un acord deplin. Au fost abordate mai întâi chestiuni militare. Decizia cea mai importantă a fost fixarea debarcării anglo-americane în Europa. S-au luat o serie de hotărâri şi în ce priveşte acţiunile tripartite faţă de teritoriile eliberate, faţă de Italia, cât şi referitoare la statutul postbelic al Germaniei.

Hull a anunţat că guvernul a fost consultat şi s-a pronunţat în favoarea Declaraţiei. S-a trecut la analiza documentului a cărui esenţă a fost acceptată, dar s-au operat unele modificări. Astfel, la paragraful doi exista clauza care consemna angajamentul celor patru mari puteri de a acţiona în ocuparea teritoriilor sau a teritoriului altor state care au ajutat inamicul. Molotov a obiectat că redactarea era neclară şi că se cereau referiri la acţiuni, prin operaţiuni militare active. Această clauză a fost eliminată, deoarece nu s-a putut ajunge la un punct de vedere comun.

Eden a insistat ca, în paragraful patru, expresia „egalitatea suverană”, să fie urmată de formula „a ţărilor iubitoare de pace" şi nu „a statelor membre”. Prin aceasta, se urmărea evitarea complicaţiilor premature pe marginea ideii acordării de drepturi egale şi fostelor state inamice care vor deveni membre ale organizaţiei internaţionale. S-a discutat reformularea paragrafului şi s-a căzut de acord asupra formulei: „semnatarii recunosc necesitatea constituirii cât mai curând posibil a unei organizaţii internaţionale generale bazată pe principiul egalităţii suverane a tuturor statelor iubitoar

Prin acordul general, realizat între cele trei Mari Puteri, asupra principalelor probleme politice şi economice internaţionale, Conferința de la Moscova a stârnit serioase îngrijorări în rândul ţărilor mici şi mijlocii. Acestea se vedeau excluse de la consultarea şi participarea efectivă la viaţa internaţională. Atât în domeniul politic, cât şi în organizarea economică, socială şi militară postbelică, cele trei Mari Puteri aveau să decidă în mod hotărâtor.

A fost discutat şi proiectul Declaraţiei celor patru puteri, susţinut verbal de Cordell Hull, Secretarul de Stat american. Acesta a subliniat că obiectivul cooperării postbelice a Marilor Puteri trebuia să servească intereselor fiecărei ţări. Secretarul de stat a declarat că celelalte state din Naţiunile Unite aşteptau cu nerăbdare ca Marile Puteri să anunțe renunţarea la izolarea antebelică şi să manifeste dorinţa de colaborare. Anthony Eden, Ministrul britanic al Afacerilor Externe, s-a pronunţat în termeni călduroşi pentru acceptarea documentului. Molotov, Ministrul sovietic al Afacerilor Externe, a declarat acordul guvernului sovietic faţă de principiile incluse în proiect. A ridicat însă o problemă de procedură.

După semnarea Declaraţiei, Molotov a propus formarea unui comitet tripartit. Acesta urma să rezolve chestiunile preliminare legate de crearea noii organizaţii, consultând şi alte guverne aliate. Hull a remarcat că negocierile ar evolua mai rapid, dacă discuţiile iniţiale s-ar purta doar pe baze tripartite. Hull aprecia că angajarea altor state ar putea duce la rivalităţi şi gelozii. Eden şi Molotov au acceptat acest punct de vedere, precum și propunerea ca negocierile să nu fie dezvăuite publicului.

Cercurile oficiale şi presa din cele trei ţări participante au apreciat Conferinţa de la Moscova ca o mare reuşită. Termenii comunicatului comun au reflectat pe deplin această evaluare. Presa sovietică a insistat mai mult asupra deciziilor de natură militară, apte de a grăbi victoria coaliţiei antihitleriste. Stalin a făcut o scurtă referire la deciziile istorice ale Conferinţei şi la ferma hotărâre a celor trei ţări de a acţiona până la victoria finală. Fiecare preconiza realizarea debarcării aliate în Franţa într-un viitor apropiat. Puneau astfel bazele unei cooperări pe principii de egalita

Conferința de la Teheran a fost prima întâlnire dintre conducătorii celor mai importante state membre ale alianței anti-naziste. A reprezentat un moment important în care delegațiile au putut să negocieze cu privire la lumea postbelică. Organizarea conferinței a ținut cont de realitățile de pe front.

La Teheran, Roosevelt plănuise să stea la delegaţia americană, la o distanţă importantă de ambasadele Marii Britanii şi Uniunii Sovietice. Exista însă grija permanentă ca să nu fie atacat de vreun simpatizant al Axei, în drumurile pe care ar fi fost nevoit să le facă pentru întâlniri. Prin urmare, la prima şedinţă plenară, care a avut loc la sediul delegaţiei americane, Roosevelt a acceptat invitaţia lui Stalin de a se muta într-o vilă din cadrul complexului sovietic.

Din delegația americană făceau parte: F. D. Roosevelt, fiul acestuia, şefii de stat major ai celor trei armate, Harry Hopkins, Averell Harriman și Charles Bohlen, generalul Deane și experţi.

Din delegația britanică făceau parte: W. Churchill, şefii de stat major, generalul Martel, sir Archibald Clark-Kerr, amiralul Mountbatten, experţi.

Din delegația sovietică făceau parte: J.V. Stalin, V. Molotov, mareşalul Voroşilov, experţi.

La Teheran au fost prezenţi şi Chiang Kai-shek, liderul naţionaliştilor chinezi, împreună cu May Ling, soţia sa, venind în avionul preşedintelui Roosevelt, de la Cairo.

Stalin l-a invitat pe Roosevelt să modereze discuţiile celor trei. Acest fapt a înlesnit comunicarea acestora. Delegaţia americană a fost pusă în postura de arbitru între cea britanică şi cea sovietică.

Roosevelt și Stalin s-au înțeles bine în urma discuției din cadrul primei întâlniri desfășurate în capitala iraniană. Pe lângă întrevederile oficiale, s-a creat cadrul unor discuții separate între lideri.

După o întâlnire între patru ochi, între Stalin și Roosevelt, s-a hotărât ca discuţiile să se poarte fără o ordine de zi. Conferinţa a durat trei zile. Se urmărea deschiderea celui de-al doilea front, hotărându-se ca loc nord-vestul Franţei şi ca dată, luna mai, avându-se în vedere fazele lunii. A fost combătută părerea lui Churchill pentru o debarcare în Balcani. S-a fixat o acţiune în sudul Franţei, pentru a dispersa forţele germane de la Canalul Mânecii. Punctul de vedere al lui Stalin era să fie lovită Germania în inima ei, la Berlin, cu trupe venite din toate părţile, urmând ca problema Balcanilor s-o rezolve el la sfârşit.

S-a ajuns la acordul ca Germania să fie dezmembrată, pentru a nu se mai putea reface şi a constitui un nou pericol de război. S-a căzut de acord ca Poloniei să i se dea o parte din Prusia Orientală, în schimbul porţiunii ocupate de ruşi. Cât priveşte naţiunile mici, Stalin nici n-a vrut să audă de vreun drept al lor. Pentru garantarea operaţiei de debarcare în Franţa, Stalin a promis declanşarea unei mari ofensive pe frontul de est. A promis și că va intra în război contra Japoniei, imediat după răsturnarea lui Hitler. De la Teheran, Roosevelt şi Churchill au plecat la Cairo, unde l-au invitat şi pe preşedintele Turciei.

Roosevelt l-a avertizat pe Stalin că ar fi mai bine să nu menționeze problema Indiei în prezența lui Churchill. El sugera că problema ar putea fi rezolvată după război, într-un alt mod decât cel urmărit de britanici. Când premierul britanic s-a întâlnit cu Stalin, a subliniat importanța Mediteranei pentru Marea Britanie.

În ciuda aparențelor, se părea că discuțiile în trei erau mult mai puțin utile decât aranjamentele separate în doi.

Principalele puncte de contradicție între cei trei erau Polonia și Germania. Deși acceptau ca graniță estică a Poloniei Linia Curzon, stabilită la sfârșitul Primului Război Mondial, Aliații occidentali nu erau deloc mulțumiți cu ideea ca granița de vest să fie stabilită pe linia Oder-Neisse. Subliniau că aceasta presupunea strămutarea a milioane de germani.

Churchill și Roosevelt nu agreau faptul că sovieticii nu le permit să se intereseze de problemele Europei Centrale și Estice. Considerau reparațiile pe care Stalin le cerea din partea Germaniei ca fiind excesive. Erau nemulțumiți și de comportamentul Armatei Roșii, problemă în care s-au arătat totuși mai înțelegători. Aveau în vedere experiențele rușilor cu armata germană în momentul invaziei. Era recunoscută brutalitatea armatei naziste pe câmpul de luptă și nu numai.

După ce i-a asigurat pe aliaţii occidentali de tot sprijinul său, Stalin a pus unele condiţii, pe care Roosevelt şi Churchill le-au acceptat. Solicitările lui Stalin vizau: modificarea graniţelor Poloniei cu URSS, mărirea teritoriului URSS, sprijinirea partizanilor iugoslavi şi instalarea unor guverne comuniste marionetă în Polonia, Cehoslovacia, România, ţările baltice. Acceptarea acestei situaţii de către occidentali urma să conducă la declanşarea Războiului Rece, după terminarea marii confruntări mondiale.

Printre subiectele cel mai aprins dezbătute la Teheran a fost soarta Germaniei după încheierea războiului.

Stalin s-a declarat extrem de pesimist cu privire la posibilităţile de reformare ale poporului german. Ca şi aliaţii săi, era în favoarea dezmembrării Germaniei, temându-se că o Germanie unită ar putea să-şi recapete forţa militară în 15-20 de ani.

Churchill a propus crearea a trei state: Prusia, Germania Centrală şi Germania de Sud.

Roosevelt a propus crearea a cinci state autonome în Germania: o Prusie micşorată, Hanovra şi Nord-Estul, Saxonia şi zona Leipzig, Hessa şi sudul Renaniei, Bavaria, marele ducat Baden şi Wurttemberg.

Canalele Kiel, Hamburg, Ruhr şi Saar trebuia plasate sub controlul internaţional al Naţiunilor Unite.

Stalin s-a arătat foarte sceptic cu privire la aceste două planuri. S-a hotărât să fie încredinţate spre dezbatere Comisiei Consultative Europene.

Pe plan militar, s-a discutat mult în legătură cu debarcarea în Normandia. Peste un milion de trupe britanice trebuiau să debarce în Normandia în anul următor. Esenţială a fost opoziţia lui Roosevelt şi Stalin faţă de planul propus de Churchill pentru o operaţiune similară în Balcani. Pentru Stalin, era important să se ajungă direct în inima Germaniei. Balcanii nu reprezentau un punct de interes.

Roosevelt a fost de acord cu propunerile lui Churchill şi nu a respins planul iniţial pentru o debarcare în Balcani. Stalin era şi el un înfocat susţinător al celui de-al doilea front. Motivele sale însă erau mai degrabă geopolitice decât militare. Ceea ce găsea Stalin atractiv la ideea debarcării în Normandia, era distanța mare faţă de Europa Centrală şi de Est.

După întâlnire, generalul Eisenhower a fost chemat de pe frontul mediteranean. I s-a dat comanda Cartierului General al Forţelor Aliate, care avea să se ocupe de organizarea operaţiunii.

În dezbaterile ulterioare cu privire la începuturile Războiului Rece, s-a susţinut că ceea ce a provocat intransigența lui Stalin a fost faptul că cel de-al doilea front nu a fost deschis la timp.

În Ziua-Z, ziua invaziei, Armata Întâi americană, sub comanda generalului Omar Bradley, şi Armata a Doua britanică, sub comanda generalului Miles C. Dempsey, şi-au atins obiectivele pe plaja de pe coasta franceză a canalului. Rezistenţa germană condusă de Erwin Rommel a fost puternică, iar poziţiile Aliaţilor nu erau aşa de bune pe cum se aştepta. Cu toate acestea, puternicul contraatac pe care l-a vizualizat Hitler nu a avut loc în acea zi şi nici în cele care au urmat.

Hitler se aştepta la o invazie a aliaţilor în nord-vestul Europei, pe care el o vedea ca o şansă de a câştiga războiul. Ar fi vrut să scape de americani şi britanici odată ce ar fi ajuns pe plajă, gândindu-se că nu vor mai încerca curând să-l atace. Atunci ar putea să-şi arunce toate forţele, din care aproape jumătate erau pe frontul de vest, împotriva Uniunii Sovietice. Hitler le-a transmis comandanţilor de pe frontul de est că nu vor mai primi întăriri, decât după ce invazia va fi înfrântă.

În nordul Franței, superioritatea netă a flotei aeriene în favoarea Aliaţilor a făcut dificilă aprovizionarea cu resurse, care erau şi aşa limitate. Hitler era convins că acest atac era doar o momeală şi că asaltul principal avea să aibă loc la nord de Sena. Drept consecinţă, a refuzat să se retragă şi a insistat în aducerea unor întăriri de la distanţe mai mari. Eisenhower avea 850.000 de trupe şi 150.000 de vehicule în Normandia.

Întâlnirea de la Teheran a reprezentat un moment-cheie în procesul apariției Organizației Națiunilor Unite.

Roosevelt a propus ca Organizaţia Naţiunilor Unite să fie compusă din trei elemente principale: o Adunare, la care să participe toate naţiunile pentru a discuta problemele lumii; un Comitet Executiv care să se ocupe de problemele non-militare, compus din URSS, SUA, Marea Britanie, China, două ţări europene, una din America de Sud, una din Orientul Mijlociu, una din Extremul Orient şi un dominion; „cei patru agenţi ai poliţiei”, adică URSS, SUA, Marea Britanie şi China, care aveau sarcina de a lua măsuri imediate în problemele militare care ameninţau pacea lumii.

Opinia lui Roosevelt nu era încă clară. În discuţie a menţionat atât o organizaţie permanentă, cât și una provizorie. Este însă foarte probabil că era înclinat spre a opta doar pentru crearea unei organizaţii permanente. Stalin a considerat că unele state europene nu vor accepta deciziile unui organism din care ar face parte China, ţară care oricum nu era o mare putere.

Liderul sovietic a sugerat crearea unui comitet tripartit pentru Europa, format din Marea Britanie, Uniunea Sovietică şi Statele Unite, şi un altul, cvadripartit, pentru Asia. Roosevelt a apreciat că această idee se apropia de proiectul regional britanic şi că Senatul american nu putea aproba participarea ţării la un organism pur european. Stalin a întrebat dacă Congresul nu se va opune trimiterii de trupe americane, în virtutea deciziei unui comitet internaţional. Preşedintele a subliniat că SUA va trimite doar flota navală şi aeriană, urmând ca trupele terestre să fie asigurate de Uniunea Sovietică şi Marea Britanie.

Argumentaţia lui Roosevelt era inconsecventă şi determinată de dorinţa de a include China în rândul marilor puteri. Stalin a revenit asupra acestei chestiuni şi şi-a exprimat incertitudinea asupra participării chineze la menţinerea securităţii internaţionale. Preşedintele a declarat că era conştient de slăbiciunea de moment a Chinei. Lua însă în considerare potenţialul uriaş al acestei naţiuni de 400 de milioane de oameni, care trebuia asociată la cooperarea internaţională, pentru a nu deveni o sursă de tulburări.

Politica lui Roosevelt era un amestec violent de excepţionalism american, idealism wilsonian şi intuiţie proprie cu privire la psihicul american, care întotdeauna a fost mai bine acordat la cauzele universale decât la recompensele imediate.

Schema lui Roosevelt, a „celor patru poliţişti”, care să determine şi să garanteze pacea mondială, reprezenta un compromis între abordarea tradiţională a echilibrului puterii şi wilsonianismul consilierilor preşedintelui american.

Oficialii americani au pledat din nou pentru includerea Chinei, pentru a estompa impresia că Marile Puteri urmăreau să obţină hegemonia în lume. Cum Asia era în bună parte transformată în colonii, prin recunoaşterea statutului Chinei de mare putere, se anticipa maxima decolonizare de după război. Hull a insistat la Moscova pentru acceptarea statutului Chinei şi a obţinut câştig de cauză. Proiectul de agendă american includea, la punctul al doilea, o serie de chestiuni economice de interes internaţional.

Roosevelt era decis să evite eşecul Ligii Naţiunilor şi sistemul ce fusese construit după prima conflagraţie mondială. El voia o formă de securitate colectivă. Știa din experienţa perioadei interbelice că securitatea colectivă reclama existenţa unor puteri care să impună pacea.

Președintele preconiza că, imediat după război, securitatea internaţională să fie asigurată de către cele patru mari puteri, singurele care puteau recurge la forţă pentru menţinerea păcii. Toate acestea erau idei generale, dincolo de care preşedintele nu a vrut să treacă. El a mai declarat că utilizarea preventivă a forţelor aeriene împotriva agresorilor nu necesita menţinerea unor importante forţe americane în străinătate.

În vreme ce Roosevelt dorea să implementeze conceptul wilsonian al armoniei mondiale, ideile lui Stalin erau strict legate de conceptul de realpolitik.

Când un general american l-a felicitat pe Stalin cu privire la faptul că armatele sovietice ajunseseră la Berlin, liderul sovietic a răspuns sec: „Țarul Alexandru I a ajuns la Paris”.

Stalin a definit cerinţele păcii în felul în care oamenii de stat ruşi o făcuseră de secole. URSS dorea cea mai lată centură de siguranţă posibilă de jur împrejurul frontierelor sale. Din acest motiv, a acceptat ideea capitularii necondiţionate a Germaniei şi a aliaţilor săi, deoarece aceasta ar fi eliminat puterile Axei ca factor de reglementare a lumii postbelice.

Churchill a încercat să manipuleze cu diplomație URSS şi SUA, care amentințau poziţia Marii Britanii. Susţinerea autodeterminării de către preşedintele american însemna o provocare la adresa Imperiului Britanic. Încercarea lui Stalin de a propulsa Uniunea Sovietică în centrul Europei punea în pericol securitatea Angliei.

Prins între aceste două superputeri, Churchill a făcut tot ce a putut pentru a susţine vechea politică a ţării sale. Conform acestei politici, pacea trebuia să se bazeze pe un anumit echilibru și lumea să nu fie lăsată la discreţia celui mai puternic şi mai necruţător.

Premierul britanic înţelegea foarte bine că, la sfârşitul războiului, Marea Britanie nu va mai avea capacitatea de a-şi apăra singură interesele vitale. În ciuda siguranţei afişate, Churchill ştia că Marea Britanie nu va mai fi în stare să menţină de una singură echilibrul european.

Autorităţile de la Londra considerau că întregul plan, politic şi economic, era aplicabil Europei, unde situaţia era potenţial mai periculoasă decât în Asia. Pericolul major în Europa era prezentat de poziţia centrală a Germaniei, cu marile sale resurse umane şi economice. Pacea europeană depindea de dezarmarea militară şi economică a Germaniei şi de întărirea forţelor statelor vecine. Se putea recurge la încurajarea tendinţelor de federalizare a Germaniei şi la ocuparea militară a acesteia.

Cea mai bună garanţie de prevenire a renaşterii agresiunii germane era crearea unei Comisii a Naţiunilor Unite pentru Europa, formată din delegaţi britanici, sovietici, americani şi francezi. Urma să se adauge reprezentanţi ai unor state mici europene sau din afara continentului. Comisia trebuia să aibă atribuţii largi, exercitând puterea în numele Naţiunilor Unite şi soluţionând toate disputele care puteau degenera în război.

Pentru guvernul de la Londra, problema colonială reprezenta una dintre chestiunile cruciale, de rezolvarea căreia depindea rămânerea în rândul puterilor de rangul întâi. În memorandum se propunea ca în sistemul colonial să fie create trei organizaţii regionale de supraveghere, care să includă reprezentanţii statului posesor şi ai altor ţări cu interese economice şi strategice în zonă. Astfel, coloniile din Asia de sud-est se puteau asocia pentru dezvoltarea economică, dar şi pentru încurajarea evoluţiei spre autoguvernare. Al doilea sistem se putea crea în Africa tropicală, iar al treilea, în zona Insulelor Caraibe.

Ambivalenţa Statelor Unite faţă de Marea Britanie era concentrată asupra a trei chestiuni importante: tradiţia anticolonială a Americii, natura strategiei pe vreme de război şi configuraţia postbelică a Europei.

Imperialismul rus, apoi cel sovietic, nu s-au izbit niciodată atât de puternic de conştiinţa comună americană, cum a făcut-o imperialismul britanic. La prima întâlnire dintre Churchill şi Roosevelt, acesta din urmă îl asigurase pe interlocutorul său că principiile Chartei Atlanticului se vor aplica nu doar în Europa, ci şi în colonii. Libertatea de alegere a formei de guvernământ era astfel un drept ce se aplica și coloniilor din cadrul Imperiului Britanic.

În gândirea americană, politica şi strategia externă funcționau separat și succesiv în politica națională. În această viziune, diplomaţii se aflau în afara strategiei. Prin contrast, pentru Churchill strategia de război şi politica externă erau legate. Deoarece resursele Marii Britanii erau mult mai limitate decât cele ale Statelor Unite, stategiile adoptate fuseseră alese astfel încât să se concentreze asupra mijloacelor în aceeaşi măsură ca şi asupra scopurilor.

Discuții importante pentru viitorul lumii au avut loc nu numai între Stalin, Roosevelt și Churchill, ci și între miniștri de externe ai Statelor Unite, Marii Britanii și Uniunii Sovietice: Hopkins, Eden și Molotov.

La un prânz oferit de Anthony Eden la Legaţia britanică, acesta a discutat cu Molotov şi Harry Hopkins o serie de probleme politice. Ministrul de externe sovietic s-a arătat mai puţin entuziasmat faţă de ideile reorganizării mondiale discutate de lideri. El era preocupat de modul în care a fost decisă soarta Imperiului Colonial Francez, care trebuia să intre în competenţa încă neprecizatei organizaţii internaţionale. Oaspeţii săi erau însă de acord cu dezmembrarea imperiului francez.

Harry Hopkins avea o mare influenţă asupra preşedintelui american. Acesta a declarat că cele trei mari puteri ar trebui să creeze un sistem de control prin puncte strategice de securitate, care să ofere garanţii împotriva unor viitori inamici. În concepția sa, bazele americane din Filipine nu trebuia să aibă un statut internaţional, la fel ca şi unele insule luate de Statele Unite de la Japonia. Se contura clar, din aceste afirmaţii, imaginea reală americană asupra organizării postbelice.

Molotov a sugerat ca Bizerte şi Dakar să devină baze internaţionale, chiar dacă Franţa nu voia să accepte acest lucru. Eden s-a opus, pe motiv că Marea Britanie era aliata tradiţională a Franţei şi că „cei răi” erau doar Petain şi Laval şi nu francezii în totalitate.

Pacificul urma să devină un „lac american”, păzit de baze militare strategice şi secondat de forţa umană chineză. Uniunii Sovietice i se recunoştea acccesul în zona de nord a Pacificului, iar Marea Britanie era redusă la un loc secundar.

Franţa era cu totul exclusă de la orice prezenţă în Pacific. În Europa, Marea Britanie şi Uniunea Sovietică urma să fie pe primul loc. Statele Unite intenţionau să-și retragă trupele din Europa, a cărei securitate era de competenţa sovieticilor şi englezilor.

Conferinţa de la Teheran a avut o însemnată importanţă politică şi militară, prin stabilirea bazelor de cooperare prezente şi viitoare și prin coordonarea planurilor de acţiune ale celor trei Mari Puteri. Declaraţia comună, publicată la încheierea reuniunii, conţinea referiri puţine la organizarea postbelică. Se preciza doar dorinţa celor trei puteri de a coopera şi după război pentru a asigura pacea lumii. Acestea recunoșteau responsabilităţile de a instaura pacea şi de a elimina orice pericol de război, ce le revin lor, precum şi Naţiunilor Unite.

Churchill a apreciat că la Teheran s-a discutat într-o atmosferă de unitate şi prietenie. Pentru el, importanţa Conferinţei deriva din acceptarea intrării în război a Uniunii Sovietice împotriva Japoniei şi din confirmarea participării Marilor Puteri la crearea unui instrument internaţional pentru menţinerea ordinii, bazat pe forţa unită a celor trei. Stalin a fost evident satisfăcut de hotărârile militare ale Conferinţei. Poate cel mai mulţumit de întrevedere a fost Roosevelt, care şi-a exprimat aceste sentimente în Mesajul de Anul Nou adresat naţiunii americane.

Preşedintele Roosvelt a subliniat că la Teheran au fost discutate problemele relaţiilor internaţionale din punctul de vedere al participanţilor la reuniune şi s-a putut constata unitatea lor de păreri. Cum Marile Puteri aveau o mare pondere umană, economică şi militară, preşedintele spunea că „pe viitor era imposibil ca un agresor să declanşeze un nou război mondial”. Dar în acţiunea lor, Marile Puteri trebuia să intervină numai cât era necesar, respectând drepturile fiecărei naţiuni, mari sau mici, şi respingând doctrina dominaţiei celor slabi de către cei puternici.

Cei trei lideri au avut o discuţie cu caracter informativ asupra organizării postbelice a Asiei. Stalin s-a pronunţat în favoarea ideii americane de a preveni o nouă agresiune, prin ocuparea unor insule în preajma arhipelagului nipon. Nu a obiectat la propunerea lui Roosevelt ca insulele cu statut de mandat, încredinţate Japoniei după Primul Război Mondial, să intre în regimul internaţional.

După Conferinţa de la Teheran, Roosevelt a cerut pentru prima dată Departamentului de Stat prezentarea unor recomandări pentru instituţia de securitate postbelică. S-a pregătit astfel planul pentru crearea unei organizaţii internaţionale în vederea menţinerii păcii internaţionale şi a securităţii. Hull şi colaboratorii săi au analizat planul, care a fost înaintat la Casa Albă, unde a fost aprobat oficial. Planul conţinea primele propuneri cu caracter oficial formulate de Departamentul de Stat. Aceste propuneri schiţau ideile de bază ale procesului de creare a proiectatei organizaţii.

Plecaţi de la Teheran, Roosevelt şi Churchill s-au oprit la Cairo pentru coordonarea planurilor anglo-americane, în urma deciziilor strategice adoptate la conferinţa tripartită.

Aceasta era cea de-a doua reuniune din capitala Egiptului. Prima, cu numele de cod „Sextant”, avusese loc înainte de Teheran. La această primă conferinţă, au participat Roosevelt, Churchill şi Chiang Kai-shek, liderul Gomindanului (Kuomintang). S-au discutat problemele militare în curs, o serie de chestiuni teritoriale, precum şi statutul postbelic al Chinei. Roosevelt a fost acela care a declarat că Hong Kong-ul, care a avut un timp statutul de port liber, ar trebui să revină Chinei.

La cea de-a doua Conferinţă anglo-americană de la Cairo, s-a discutat chestiunea atragerii Turciei în război, situaţia din Grecia, situaţia raporturilor financiare dintre Marea Britanie şi SUA, precum şi probleme legate de pregătirea debarcării în Europa. Sigur de sprijinul sovietic în războiul împotriva Japoniei, Roosevelt s-a orientat cu toată energia asupra situaţiei militare europene.

China a început să-şi piardă din importanţa militară de până atunci, mai ales că implica mari eforturi materiale pentru pregătirea şi dotarea diviziilor chineze. Analiza relaţiilor financiare a relevat situaţia extrem de dificilă a Marii Britanii.

De acum apare şi întrebarea nerostită de americani: cum vor putea englezii să aspire la rolul de mare putere în lumea postbelică având o economie epuizată? Cu toate dubiile ivite în legătură cu poziţia Marii Britanii şi a Chinei, proiectele privind crearea unei organizaţii internaţionale postbelice au evoluat tot în baza ideii cooperării „celor patru”.