Conferința de la Ialta
Sacrificarea unor națiuni pentru obținerea stabilității
Conferința de la Ialta este cea mai importantă întâlnire a Aliaţilor. A avut complexe repercursiuni asupra Europei postbelice.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Pentru a înţelege cum s-a ajuns la redesenarea hărții europene şi care sunt originile Războiului Rece şi ale Germaniei divizate, trebuie analizate negocierile care au avut loc între cei trei şefi de state aliate: Stalin, Roosevelt şi Churchill. Cea mai importantă întâlnire dintre cei trei președinți a avut loc la Ialta. Conferința de la Ialta este încă intens dezbătută şi analizată. A avut cele mai complexe repercursiuni asupra Europei postbelice.

Liderii Aliaţilor s-au întâlnit la Ialta. Acolo a avut loc o săptămână de negocieri secrete. Această conferinţă constituia a doua întâlnire dintre cei trei mari: preşedintele SUA, Franklin D. Roosevelt, liderul sovietic, Iosif Stalin şi prim-ministrul Marii Britanii, Winston Churchill. Desfășurată în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, această întâlnire avea să schimbe cursul istoriei, trasând noi graniţe în lume.

URSS reuşise să se impună foarte mult în Europa până în momentul întâlnirii celor trei mari lideri la Ialta. Ocupase Ţările Baltice, România, Bulgaria şi era stăpână peste Balcani, până la frontiera Greciei şi până la Marea Adriatică. Stalin se apropia cu paşi rapizi spre Ungaria şi Polonia. Însă nici capitala Germaniei, Berlinul, nu scăpase de interesul puternic al URSS. Viena era şi ea ameninţată de înaintarea Uniunii Sovietice.

În discursul rostit în cadrul Congresului american, preşedintele Roosevelt menționa că Ialta a reprezentat „un punct de cotitură în istoria Statelor Unite şi de aceea şi în istoria lumii”.

Roosevelt era convins că a găsit în Stalin persoana potrivită, alături de care poate construi noua ordine postbelică. El a crezut că îl poate cuceri pe liderul sovietic prin farmecul său personal, prin acordarea de concesii, precum dreptul de administrare a căilor ferate manciuriene sau porturi libere în Darien şi Port Arthur.

De la ultima lor întâlnire, la Teheran, războiul progresase mult şi se prefigura victoria Aliaţilor. Fiecare dintre cele trei puteri mondiale urmărea să-şi atingă propriile obiective în privinţa situaţiei postbelice.

Evoluţia operaţiunilor militare a dus la necesitatea unei noi întâlniri. Scopul era stabilirea strategiei militare finale a războiului şi clarificarea problemei delimitării sferelor de influenţă.

Roosevelt a propus o nouă întâlnire. Stalin a încercat şi a reuşit din nou să amâne. Aştepta un moment favorabil pentru Rusia. Situaţia militară a Rusiei era favorabilă, iar a Aliaţilor era dificilă. Roosevelt nu a fost de acord ca la conferinţă să participe şi Charles de Gaulle.

Delegaţia americană era formată din: F.D. Roosevelt, Eduard Stettinius, generalul Marshall, amiralii King şi Leahy, experţii Averell Harriman şi generalul John Deane.

Delegaţia britanică era formată din: W. Churchill, Anthony Eden, feldmareşalii Alanbrooke şi Alexander, mareşalul aerului Charles Portal, generalul Ismay şi amiralul expert Cunningham.

Delegaţia sovietică era formată din: J.V. Stalin, V. Molotov, mareşalul de aviaţie Hudeakov, amiralul Kuzneţov, generalul de armată Antonov, experţii Vîşinski, Maiski, Gromîko, Guşev.

Conferința s-a desfășurat în Uniunea Sovietică, la Ialta, oraș din Peninsula Crimeea, pe malul Mării Negre. Scopul conferinței a fost rezolvarea problemelor apărute în contextul înfrângerii Germaniei Naziste. Locul întâlnirii l-a constituit palatul Livadia, reşedința de vară a dinastiei Romanovilor. Este un palat de culoare albă, în stil renascentist, construit de către arhitectul Nikolae Krasnov, pentru familia ţaristă.

Două avioane au aterizat pe aeroportul Saki, din Crimeea. În primul, se afla premierul britanic Winston Churchill, iar în al doilea, preşedintele american Franklin D. Roosevelt. Cele două personalităţi politice au început o altă călătorie de şapte ore cu maşina, până la destinaţia stabilită pentru conferinţă.

În drum spre Ialta, Roosevelt şi fiica sa Anna au văzut, din maşina care îi transporta, detaşamente ale Armatei Roşii. Acestea asigurau securitatea şi salutau la trecerea vehiculului. Cele trei delegaţii au ocupat trei clădiri în care NKVD-ul, viitorul KGB, sub pretextul lucrărilor la instalaţiile electrice, puseseră microfoane peste tot.

Delegația americană şi președintele Roosevelt au fost cazaţi în palatul Livadia, fostul palat de vară al ţarilor. În incinta acestui palat, se găseau peste 100 de camere mobilate în diferite stiluri. Acestea au fost locuite de membrii familiei ţarului Nicolae al II-lea, din dinastia Romanovilor.

Delegaţia sovietică condusă de Stalin a fost găzduită în palatul Iusupov, în perioada conferinței. În timpul şi după Conferinţa de la Ialta, acest palat a funcţionat ca reşedinţă a lui Iosif Stalin.

Delegația britanică, inclusiv Winston Churchill, a fost găzduită în castelul din Alupka, care i-a aparținut prințului Voronțov. Palatul a fost proiectat de un arhitect din Anglia.

Potrivit observațiilor lui Antony Beevor, toate încăperile erau spionate de agenții NKVD. Stalin a sosit cu trenul. Summitul a început cu un dineu oficial.

Preşedintele american Franklin D. Roosevelt şi liderul sovietic Iosif Vissarionovici Stalin erau interesaţi de împărţirea Europei în zone de influenţă. Prim-ministrul britanic Winston Churchill voia ca Marea Britanie să-şi menţină Imperiul Colonial.

Preşedintele Roosevelt dorea să se asigure de participarea URSS la războiul din Pacific împotriva Japoniei. Era de asemenea interesat ca URSS să sprijine înfiinţarea Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Uniunea Sovietică a făcut cereri în valoare de 10 miliarde de dolari pentru reparațiile germane. Fondurile urma să le primească în formă de export de mărfuri și capital, precum și prin utilizarea forței de muncă. Această pretenţie nu a fost pusă în aplicare pe deplin. Premierul britanic Churchill considera suma prea mare. Mai târziu, sovieticii au raportat că din Germania au beneficiat numai de echipamente învechite.

Preşedintele Roosevelt s-a asigurat de sprijinul sovieticilor în războiul împotriva Japoniei. Nu fusese încă testată nici o armă din proiectul nuclear ultra secret american. Se estima că un atac, atât pe apă, cât şi pe uscat, împotriva Japoniei, ar fi costat viaţa a mii de soldaţi americani.

Stalin a promis organizarea de alegeri libere în Polonia, însă nu intenţiona să facă acest lucru. La putere se afla un guvern-marionetă comunist, recent instaurat. Alegerile au dus la transformarea oficială a Poloniei într-un stat socialist. Majoritatea analiștilor politici sunt de părere că rezultatele au fost falsificate. Primele alegeri libere desfăşurate în Polonia au avut loc abia după 45 de ani de la Conferința de la Ialta.

URSS îşi stabilise obiective importante de discutat. Un punct pe agenda lui Stalin îl constituia Polonia. Acesta afirma: „Pentru poporul sovietic, Polonia nu este doar o chestiune de orgoliu, ci și una de securitate. De-a lungul istoriei, Polonia a fost coridorul prin care inamicul a atacat Rusia. Pentru noi, Polonia este o problemă de viață și de moarte”. Liderul sovietic nu lăsa loc de negociere în privința Poloniei. URSS dorea estul Poloniei. Aceasta va fi compensată prin extinderea graniței de vest și mutarea forțată a milioane de germani.

Cele mai importante puncte din cadrul întâlnirii au avut în vedere Germania Nazistă. Au fost luate în discuţie şi alte probleme, precum: înfiinţarea ONU, războiul din Pacific, participarea URSS la înfrângerea Japoniei.

Se cerea capitularea necondiţionată a Germaniei. După încheierea războiului, aceasta urma să fie împărţită în patru zone de ocupaţie, inclusiv divizarea Berlinului în patru sectoare. Germania urma să fie supusă unei operaţiuni de demilitarizare şi denazificare. Delegaţia sovietică, condusă de Stalin, a fost de acord ca Franţa să preia cea de-a patra zonă de ocupaţie în Germania și Austria. Franţei i se acorda şi un loc în Consiliul Aliat de Control. S-a luat în discuţie crearea unui consiliu aliat de reconstrucţie, cu sediul la Moscova.

Un punct discutat în cadrul întâlnirii a fost ca cetăţenii Uniunii Sovietice şi ai Iugoslaviei să fie repatriaţi, indiferent de voinţa lor. Milioane de ruşi din Europa au fost forţaţi să se reîntoarcă în URSS.

Preşedintele SUA, Roosevelt, a obţinut de la Stalin acordul de a participa la Naţiunile Unite. S-a convenit ca fiecare dintre cei cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate să aibă drept de veto. Liderul sovietic, Stalin, a fost de acord să participe la războiul împotriva Japoniei, după 90 de zile de la înfrângerea Germaniei. Uniunea Sovietică urma să primească, după înfrângerea Japoniei, partea sudică a insulelor Sahalin și Kurile.

Cei trei lideri au semnat un protocol care cuprindea 14 capitole și trata temele de discuţie abordate în cadrul conferinței. Documentul prevedea reglementarea următoarelor aspecte: organizarea Naţiunilor Unite, declaraţia asupra Europei eliberate, dezmembrarea Germaniei, zonele de ocupaţie şi comisiile de control din Germania, problema despăgubirilor de război şi situaţia Poloniei. Sovieticii au fost consideraţi câştigătorii conferinţei, atât la nivel politic, cât şi militar.

URSS controla, prin Armata Roşie, teritoriile fostelor state aliate ale Germaniei din estul Europei. Anglo-americanii nu i-au putut convinge pe sovietici să se retragă din zonele ocupate prin forţa armelor. Conferinţa a acceptat în scris status-quo-ul din estul european.

Preşedintele Roosevelt credea cu tărie în mesianismul american, în excepţionalismul acestui popor. Deşi nu dorea angajarea permanentă a Americii în problemele europene, credea că este de datoria ei să arate drumul spre pace. Roosevelt a mers la Ialta pentru „a pune capăt sistemului de acţiune unilateral, al alianţelor exclusive, al sferelor de influenţă, al echilibrului de puteri şi al tuturor celorlalte expediente care au fost încercate vreme de secole – şi au dat întotdeauna greş. Noi propunem să înlocuim toate acestea printr-o organizaţie universală, în care să aibă şansa de a se reuni, în sfârşit, toate naţiunile iubitoare de pace.”

Viziunea sa asupra lumii postbelice a fost puternic impregnată de idealismul lui Wilson. Preşedintele american considera că pacea durabilă poate fi atinsă, conflictele locale pot fi suprimate prin mondializarea politicilor statelor şi universalizarea problemelor. Astfel, nici un stat nu va putea să întoarcă spatele justiţiei şi păcii.

Roosevelt dorea să pună capăt imperiilor coloniale. Considera că acestea erau vestigiile vechii lumi. SUA nu a intrat în război pentru a juca conform ambiţiilor imperiale ale Franţei şi Marii Britanii.

Dar, spre deosebire de Wilson, în viziunea sa se găsește şi o importantă doză de pragmatism. Roosevelt a înțeles că eliminarea completă a sistemului de echilibru al puterii nu poate fi realizată şi că este nevoie de state puternice care să garanteze pacea mondială.

În viziunea lui Roosevelt, statele agresoare ar trebui să fie pedepsite şi controlate, pentru a se evita astfel de agresiuni pe viitor. Industria lor militară trebuia să fie dezmembrată. Ultimul aspect urmărit în cadrul conferinţei era determinarea Uniunii Sovietice să intre în război împotriva Japoniei.

Stalin era un adept al realpoliticii şi gândea în termenii clasici ai raporturilor de forţă. A fost astfel mai apropiat de Churchill decât de Roosevelt în ceea ce priveşte înţelegerea lumii. A avut două obiective la această conferinţă.

Primul obiectiv se afla în tradiţia de secole a oamenilor de stat ruşi. Se dorea obţinerea unei zone cât mai mari în jurul acestui vast stat, având rolul unei centuri de siguranţă. Stalin știa că Europa Occidentală va vedea URSS-ul ca pe o ameninţare. Astfel, controlând cât mai multe state din Europa de Est şi Centrală, va asigura o zonă tampon în faţa unor state. Odată recuperate din punct de vedere economic şi politic, aceste state vor fi considerate la rândul lor o ameninţare.

Al doilea obiectiv îl reprezenta asigurarea aliaţilor săi anglo-americani de bunele sale intenţii. Încheierea păcii şi crearea unei lumi stabile era în interesul tuturor aliaţilor. Amprenta războiului fusese puternic pusă şi pe statul sovietic. Distrugerile materiale cauzate de germani, pierderile omeneşti cauzate de Stalin însuşi şi întreruperea procesului de construcţie socialistă, toate acestea puteau fi rezolvate doar într-un climat stabil.

Avansarea pe Vistula şi Oder a grupurilor de armată conduse de generalii Jukov şi Koniev, a consolidat poziţia URSS-ului în cadrul teritoriilor disputate. Această situație făcea oarecum inutilă discuţia despre graniţele şi viitorul acestor state. Stalin a aşteptat trecerea alegerilor din SUA, pentru ca preşedintele Roosevelt să poată oferi mai uşor unele concesii.

Churchill, spre deosebire de ceilalţi omologi ai săi, a luat parte la acest război încă de la început. Ştia că, la sfârşitul războiului, rolul Marii Britanii de putere mondială va lua sfârşit. Astfel, trebuia să găsească o modalitate nouă de a apăra interesele statului.

Churchill trebuia să asigure securitatea Marii Britanii. El considera că reconstruirea echilibrului de putere era esenţială pentru statul său. Aceasta însemna refacerea Marii Britanii, a Franţei şi chiar a Germaniei, în încercarea de contrabalansare a Uniunii Sovietice. Astfel, avea nevoie de o relaţie bună cu Franţă şi susţinea apartenenţa acesteia din urmă la statutul de mare putere. Urmărea să obţină și zona de ocupaţie din nordul Germaniei.

Churchill urmărea și asigurarea securității drumului spre Indii. Pentru aceasta, trebuia să înlăture pericolul sovietic din Marea Mediteraneană. Înţelegându-l pe Stalin mai bine decât Roosevelt, a negociat cu primul o schemă de împărţire teritorială. Stalin a lăsat în pace statele cu ieşire la Marea Mediteraneana în schimbul statelor din Europa Centrală şi de Est. Pentru liderul britanic, Uniunea Sovietică reprezenta un potenţial stat inamic. Churchill înţelegea foarte bine ambiţiile teritoriale şi de putere ale ruşilor.

„Pentru Churchill, aşadar, nici un aspect al diplomaţiei aliate nu era mai important decât crearea de legături de prietenie cu America, într-atât de solide încât Marea Britanie să nu fie nevoită să înfrunte lumea postbelică de una singură. De aceea, la sfârşitul zilei, el ceda în general preferinţelor americane – deşi a reuşit adesea să-şi convingă partenerul american că interesele strategice ale Washingtonului corespundeau strâns cu cele ale Londrei.”

Sovieticii aveau atribuția de a administra toate ţările din Europa de Est pe care le eliberaseră, în care au promis să organizeze alegeri libere. Britanicii şi americanii vor supraveghea tranziţia spre democraţie în Italia, Austria şi Grecia.

Germania urma să fie divizată în patru zone de ocupaţie, administrate de cele trei Mari Puteri şi de Franţa, şi să fie demilitarizată. Criminalii de război vor fi aduşi în faţa justiţiei.

Cele mai multe dintre acordurile stabilite la Ialta au rămas secrete până la încheierea celui de Al Doilea Război Mondial. Au fost făcute publice planurile cu privire la situaţia Germaniei şi cele cu privire la înfiinţarea ONU.

Roosevelt a acceptat condiţiile liderului sovietic în privinţa unei zone de ocupaţie în Peninsula Coreea, a posesiei insulei Sahalin şi a altor teritorii istorice disputate de Rusia şi Japonia. Stalin a acceptat să intre în Războiul Pacificului după două-trei luni de la capitularea Germaniei.

Conferinţa de la Ialta a lăsat deoparte statele aflate sub influenţa URSS. România, precum şi alte state din regiune, rămâneau la discreţia Moscovei. Erau tratate ca state inamice, aliate ale Germaniei Naziste şi cărora li se ceruse capitulare necondiţionată. Conferinţa a contribuit la reconfigurarea postbelică a lumii şi a centrelor de putere.

În privinţa Japoniei, Roosevelt nu avea nicio garanţie că armele nucleare vor funcţiona. A fost astfel nevoit să-i ceară sprijin militar lui Stalin. Armata Roşie era de trei ori mai mare decât cea americană. Liderul sovietic nu a ezitat să-şi sacrifice militarii, în schimbul unor teritorii. Astfel, URSS a decis să devină aliat al americanilor în Războiul din Pacific. Acest fapt a favorizat creşterea influenţei sovietice în Asia.

S-a hotărât organizarea unei conferinţe la San Francisco, în vederea semnării Cartei Organizației Națiunilor Unite. Prin acest tratat, urma să fie înființată cea mai importantă organizaţie internaţională din lume. Menirea acesteia era să menţină pacea și securitatea în lume.

Discuțiile cu privire la granițele Poloniei postbelice au reprezentat un moment tensionat al relațiilor dintre Roosevelt, Stalin și Churchill. La Ialta, s-a ajuns la consensul ca statul polonez postbelic să fie „mutat” mai spre vest.

Preşedintele Roosevelt s-a declarat de acord ca frontierele orientale ale Poloniei să fie delimitate de linia Curzon. Churchill ar fi vrut o frontieră mai spre est. Stalin s-a opus însă cu vehemenţă, în numele drepturilor Ucrainei şi Bielorusiei. El a declarat că se poate da polonezilor o compensaţie în vest, chiar dacă asta ar însemna transferul a mai multor milioane de germani.

Churchill şi Roosevelt au acceptat frontierele Rusiei. Frontierele vestice ale Poloniei au fost mutate spre Oder şi Neisse. Concesia lui Stalin a fost Declaraţia Comună Asupra Europei Eliberate, în care promitea alegeri libere şi guverne democratice în Europa de Est.

O altă problemă discutată la Ialta cu privire la Polonia a avut în vedere guvernul polonez. URSS accepta cel mult lărgirea guvernului de la Lublin, pe care îl controla. Churchill şi-a manifestat vădit teama ca Polonia să nu fie dominată de sovietici: „După ce am tras sabia pentru a apăra Polonia, atacată brutal de Hitler, nu vom accepta niciodată o soluţie care să nu facă din Polonia un stat liber şi suveran”. Pentru constituirea acestui guvern polonez liber de uniune naţională, a fost înființată o comisie formată din Harriman, Molotov şi Clark Kerr, reprezentând cele trei Mari Puteri.

Stalin vedea aceste alegeri libere în modul sovietic, mai ales că statele est-europene fuseseră ocupate de trupele Armatei Roşii. După Conferinţa de la Ialta, toată lumea jubila. În raportul către Congres, Roosevelt a scos în evidență înţelegerea în privinţa Naţiunilor Unite. A omis însă înţelegerile privitoare la viitorul politic al Europei sau al Asiei.

Analiza geopolitică a lui Churchill a fost mai precisă decât cea a lui Roosevelt. Dacă Roosevelt ar fi urmat instrucţiunile lui Churchill, ar fi îmbunătăţit poziţia de negociator a Germaniei. Ar fi sacrificat însă capacitatea acesteia de a susţine confruntările din Războiul Rece.

Cea mai mare parte a populaţiei din Europa de Est a considerat Conferinţa de la Ialta drept un act de trădare din partea Occidentului. Roosevelt şi Churchill au fost acuzați că au aruncat Europa de Est şi nordul Coreei în braţele sovieticilor. Aceștia nu au permis niciodată alegeri libere.

S-a afirmat că ţările Europei de Est, eliberate de armata sovietică, ar fi devenit oricum state satelit ale URSS, indiferent de ceea ce s-a decis la Ialta.

Existenţa acelui petic de hârtie scris de premierul britanic Churchill la Ialta, privind împărţirea sferelor de influenţă și aprobat de Stalin, descoperit într-o bibliotecă din Germania, constituie realitatea sacrificării unei părţi a Europei, de exemplu, a României. Împărțirea era făcută astfel: Rusia - 90%, ceilalţi - 10%; Grecia, Marea Britanie, de acord cu SUA - 90%, Rusia - 10%; Iugoslavia - 50-50%; Ungaria - 50-50%; Bulgaria, Rusia - 75%, ceilalţi - 25%.

Libertatea micilor națiuni a fost sacrificată de dragul stabilității. Aceasta a însemnat că țările baltice, Letonia, Lituania și Estonia, au fost silite să rămână membre ale URSS.

Soarta Poloniei a fost hotărâtă înainte de conferinţă de către sovietici. Lui Stalin îi era foarte clar că în această ţară nu putea exista decât un guvern pro-sovietic, cu toate că Aliaţii sprijineau guvernul polonez aflat în exil la Londra. Granița estică a Poloniei urma să fie de-a lungul Liniei Curzon. Polonia urma să fie compensată teritorial în vest cu teritorii importante din Germania de Est.

Istoricul german Joachim Fest, afirma: „la Ialta nu au fost tratate sau acorduri constrângătoare, deci nu putem vorbi despre o adevărată împărţire a Europei.”; „Ialta a fost mai degrabă o trădare, o trădare faţă de o jumătate a Europei”.

Conferinţa de la Ialta a pus bazele hărții Europei postbelice. Prin avantajele pe care au fost nevoiţi să i le ofere lui Stalin, Churchill şi Roosevelt au permis URSS-ului să-şi poată extinde stăpânirea asupra Europei de Est.

Poziţia geografică a Ialtei avea un înţeles pentru Stalin. El voia să le arate lui Roosevelt şi Churchill că ei au mai mare nevoie de el, decât avea Stalin nevoie de ei. Locul de întâlnire aflându-se pe teritoriul sovietic, conducătorii occidentali au fost nevoiţi să parcurgă câteva sute de kilometri. Condiţia era şi mai dificilă pentru Roosevelt, care era în acel moment bolnav de moarte.

Pentru câştigătorii războiului, existau două probleme majore: regimul ţărilor învinse şi frontierele acestora. Declaraţia de la Ialta stipula că ţările învinse trebuia să-şi desemneze guvernele în urma unor alegeri libere.

Mult mai complexe erau însă chestiunile teritoriale, în special problema Poloniei şi a Germaniei. Chestiunea Germaniei a fost rezolvată prin recurgerea la o împărţire în patru zone de ocupaţie, identică cu cea a Berlinului. Această situație trebuia să dureze până la semnarea Tratatului de Pace. Dar sovietizarea rapidă a părţii de est va duce la divizarea Germaniei, simbol al ruperii Europei în două.

Conferinţa de la Ialta a fost criticată mai ales în Franţa, în timpul Războiului Rece. A fost considerată o „vânzare la preţ redus”, „un Waterloo diplomatic” şi o „trădare a lui Roosevelt”. În realitate, momentul Ialta a fost bazat pe situaţia de fapt a războiului. Dacă a fost comisă o greșeală, ea a fost comisă mult mai devreme. La Ialta, occidentalii au încercat să-i limiteze efectele.

Charles Maier, de la Universitatea Harvard, spune că interpretarea Ialtei s-a schimbat foarte mult în timp. Pentru reprezentanții politici de stânga, Ialta era văzută ca momentul de vârf al armoniei dintre Aliaţi. Conservatorii din SUA priveau Conferința de la Ialta ca pe o trădare comisă de SUA în favoarea URSS. Sfârşitul Războiului Rece a făcut să apară idei şi argumente noi, care au dus la interpretări originale.

Alţi autori consideră că, dacă a existat o greşeală tragică, acesta nu a fost comisă la Ialta, ci mult mai devreme. A fost greșită strategia lui Churchill de a-i lăsa pe ruşi să-şi epuizeze forţele în recucerirea propriului teritoriu. O altă greșeală a fost întârzierea deschiderii frontului în Vest. La Ialta, tot ce au putut face occidentalii a fost să încerce limitarea efectelor acestei politici. Nu au reuşit să facă acest lucru, din cauza atitudinii lui Stalin, care a refuzat să pună în practică acordurile semnate în contextul inevitabil al împărţirii Europei în două sfere antagoniste.

Există un mit politic al Ialtei. Conform acestuia, ar fi avut loc o mare trădare a Estului de către Vest.

Este un mit politic, pentru că se întemeiază mai mult pe percepții discutabile și mai puțin pe evidențe documentare incontestabile. Armata Roșie se afla în acel moment în România și Polonia. Mișcările comuniste din aceste țări erau angajate într-o luptă acerbă pentru capturarea puterii. În Bulgaria, regimul dictatorial organizase represiuni sângeroase. Mitologia antifascistă era din plin utilizată pentru delegitimarea partidelor democratice. În conversațiile de la Moscova cu Milovan Djilas, Stalin spusese clar că acel război nu era unul obișnuit. Oricine ajunge primul cu armata sa într-o țară,

Occidentul era predispus la concesii. Dovadă era acordul procentelor dintre Stalin și Churchill, ale cărui urmări pentru România și Grecia au durat vreme de decenii, cu consecințele știute. La fel a fost pentru Polonia și Ungaria. Pentru Churchill, și cu atât mai puțin pentru Roosevelt, ostil însăși ideii de „sfere de influență”, acel acord nu însemna acceptarea unei sovietizări, deci a satelizării totale a statelor implicate.

Comuniștii au cultivat ceea ce istoricul Alfred Rieber a numit „iluzia democrației populare”. Unii poate au crezut în „căile originale spre socialism”, de pildă Władysław Gomułka, în Polonia, și Lucrețiu Pătrășcanu, în România. Dar nu acesta era scopul lui Stalin, ci întemeierea unor regimuri care să reproducă fidel modelul sovietic.

Ialta a fost ultima conferință la care au participat Roosevelt și Churchill. A urmat Potsdamul, apoi Războiul Rece în toată amploarea sa, crescând ca intensitate de la o zi la alta. Promisiunile sovietice de la Ialta s-au dovedit minciuni absolute. La București, prin dictat sovietic, era impus guvernul de largă concentrare colaboraționistă, condus de „tovarășul de drum”, Petru Groza.

La Ialta, s-a vădit că pentru Stalin compromisul însemna cu totul altceva decât pentru politicienii democratici. Scopul său nu era un aranjament convenabil ambelor părți, ci triumful total, prin colonizarea teritoriilor pe care reușise să le controleze militar. Tot așa, peste ani, pentru Leonid Brejnev, Edward Gierek și Nicolae Ceaușescu, politica numită de „destindere” a fost de fapt o oportunitate de a submina ideologic Occidentul.

Este ceea ce a probat istoricul polonez Paweł Machcewicz, profesor în cadrul Institutului de Studii Politice de la Varșovia și directorul Muzeului celui de-al Doilea Război Mondial de la Gdansk, în cartea sa despre războiul Poloniei comuniste împotriva postului de radio Europa Liberă. Cartea a apărut la Stanford University Press, în colaborare cu Woodrow Wilson Center Press.

Istoria Europei de Est între 1945 și 1989 a fost un drum plin de obstacole, de iluzii si deziluzii, de avânturi eroice și represiuni brutale, de la Ialta la Glasnost. François Mitterrand considera că, tot ce ne scoate din sistemul Ialta, este benefic.

Statele Unite au testat o bombă atomică în deşertul New Mexico. O bombă atomică a fost lansată asupra oraşului japonez Hiroshima. Aşa cum Stalin promisese la Ialta, URSS a declarat război Japoniei. Statele Unite au aruncat a doua bombă nucleară la Nagasaki. Concomitent, sovieticii au lansat o ofensivă masivă în Manciuria împotriva japonezilor.

URSS a fost de acord cu înfiinţarea ONU, cu condiţia ca membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate să aibă drept de veto. Clauza secretă i-a dat Uniunii Sovietice mai mult control în lume. Implicit a slăbit puterea celei mai mari organizaţii internaţionale din lume.

Generalul Eisenhower cerea permisiunea preşedintelui american de a opri avansarea trupelor americane pe linia Karlsbad-Plzen. Nu dorea irosirea vieţii soldaţilor americani pentru cucerirea unui teritoriu care va fi imediat predat ruşilor. Acest lucru demonstrează clar împărţirea, cel puţin a Germaniei, în sfere de influenţă şi respectarea acestora de către Aliaţi.

După Conferința de la Ialta, Roosevelt, Churchill și Stalin au declarat intenția de a pune bazele unei „organizații generale internaționale pentru păstrarea păcii și securității”, ONU.

După conferinţa de la Ialta, Churchill scria că „săracul Neville Chamberlain a crezut că poate avea încredere în Hitler. S-a înşelat. Însă nu cred că eu mă înşel în privinţa lui Stalin". Un an mai târziu, Churchill rostea celebrul discurs despre „Cortina de Fier”. Acest discurs demonstra că liderul britanic se înşelase amarnic în privinţa tovarăşului Stalin.

A fost din nou discutată problema Iranului: retragerea trupelor aliate din această ţară şi încetarea exploatării resurselor de petrol.