Conferinţa de la Potsdam
Evidențierea unui „razboi rece”
Conferința de la Potsdam urmărea să restabilească ordinea în lume. A relevat existenţa unui Război Rece între cele două tabere, sovietică şi americană.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Conferința de la Potsdam a fost o întrunire organizată de Puterile Aliate învingătoare în Al Doilea Război Mondial, care urmărea să restabilească ordinea în lume după încheierea războiului. A avut loc în fostul palat al dinastiei Hohenzollern de la Potsdam, din Germania, în afara Berlinului. A fost ultima întâlnire dintre cei trei şefi de stat şi a permis încheierea unor acorduri de o mare importanţă. Conferinţa s-a concentrat în special pe problemele Germaniei şi a avut în vedere viitoarele tratate de pace.

La conferință au participat reprezentanţii Uniunii Sovietice, Angliei şi Statelor Unite ale Americii, cele mai mari şi mai puternice forţe ale Aliaţilor, care au învins Puterile Axei în al Doilea Război Mondial. La Potsdam s-au întâlnit delegaţiile celor Trei Mari Puteri, conduse de H. Truman, I. V. Stalin şi W. Churchill.

După Teheran şi Ialta, aceasta a fost ultima conferinţă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial a celor „Trei Mari". A fost convocată pentru a de­cide noua ordine de după război. A relevat existenţa unui Război Rece între cele două tabere, sovietică şi americană sau anglo-americană.

La conferință au participat: din partea URSS, secretarul general al Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Iosif Vissarionovici Stalin, din partea Marii Britanii, prim-ministrul englez, Winston Churchill, iar din partea SUA, preşedintele american Harry S. Truman.

În delegația americană, prezenţa lui Edwin Pauley, reprezentantul secret al lumii finanţelor, a trecut neobservată.

Au fost numite două comisii de experți, una anglo-rusă şi cealaltă americano-rusă. Conferința de la Potsdam a definit principiile politice şi economice care vor guverna tratamentul aplicat Germaniei, în timpul perioadei inițiale de control.

Pe agenda de lucru a conferinţei s-au aflat problemele ordinii internaţionale postbelice, problemele tratatelor de pace şi aprecierea efectelor războiului. Se urmărea retrocedarea tuturor anexărilor făcute de Germania, separarea Austriei de Germania și împărţirea Germaniei şi Austriei în câte patru zone de ocupaţie. Cele două capitale, Berlin, respectiv Viena, urma să fie împărţite.

A fost adoptată Declaraţia Obiectivelor Ocupării Germaniei de către Aliaţi și împărţirea pe zone a Germaniei. Urma să fie luate măsuri pentru a nimici nazismul şi pentru a pregăti poporul german pentru instaurarea unui regim democratic, astfel încât Germania să nu mai poată reprezenta nicicând o ame­ninţare pentru vecinii săi.

Se urmărea practic dezarmarea Ger­maniei, distrugerea industriei de război, desfiinţarea organizaţiilor militariste sau fasciste, anularea legilor naziste, pe­depsirea criminalilor de război şi înlătu­rarea simpatizanţilor nazişti din funcţiile publice sau privilegiate.

Se dorea aplicarea unui proces de descentralizare, restabilirea autono­miei locale, crearea partidelor democra­tice şi înnoirea sistemului juridic şi edu­caţional. Unitatea economică a Germaniei era afectată de faptul că fiecare putere putea să obţină reparaţii din propriile teritorii ocupate.

S-a obținut acordul pentru punerea sub acuzare şi judecarea criminalilor de război nazişti. S-a stabilit linia Oder-Neisse ca frontieră a Poloniei postbelice. Autoritatea poloneză asupra teritoriilor germane situate la est de linia Oder-Neisse, pe care Stalin a acordat-o polonezilor ca o compensaţie pentru teritoriile situate la est de linia Curzon, pe care le răpise acestora, a fost acceptată, deşi sub rezerva protes­telor reprezentantului american şi a celui bri­tanic. S-a propus expulzarea germanilor rămaşi în afara graniţelor Germaniei postbelice şi a celor din teritoriile negermane, precum Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria.

S-au luat în discuţie şi reparaţiile de război. Aliaţii şi-au estimat pierderile la 200 de miliarde de dolari. La insistenţele aliaţilor occidentali, Germania a fost obligată să plătească 20 de miliarde în proprietăţi germane, produse industriale şi forţă de muncă. Izbucnirea Războiului Rece a împiedicat plata întregii sume. Anglo-americanii doreau să intre în posesia intreprinderilor industriale care le aparțineau în România sau să obțină o compensaţie. Sovieticii le confiscaseră, sub pretextul că acestea erau proprietăți germane. Nici un acord nu a fost realizat asupra acestui punct.

Aliaţii au căzut de acord asupra Declaraţiei de la Potsdam, în care erau stabiliţi termenii capitulării Japoniei. Această situție urma să devină literă de lege, prin hotărârile unei conferinţe de pace, care avea să fie convocată cât mai repede cu putinţă.

Scopul conferinței a fost luarea de decizii în privinţa Germaniei şi Japoniei, pentru anihilarea unei eventuale reveniri a militarismului acestora. Aliaţii plănuiau să ţină Germania într-o stare de înapoiere şi agricultura să joace aici un rol important, pentru a împiedica poporul german să urmeze calea pe care apucase în ultimele decenii.

În timpul desfășurării Conferinței de la Potsdam, cei trei mari lideri erau în situații politice diferite. Acest lucru a determinat pozițiile luate în timpul dezbaterilor.

Uniunea Sovietică ocupase Europa Centrală şi de Est. Armata Roşie controla țările baltice, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria şi România. Această stare a generat exodul a mii de refugiaţi, determinat de frica opresiunii jugului comunist. Stalin instaurase guvernul comunist în Polonia, în pofida obiecţiilor puternice din partea Marii Britanii şi SUA. A folosit ca argument consolidarea apărării URSS. În gândirea lui Stalin, extinderea sferei de influenţă în Europa de Est și controlul acesteia erau legitime.

Marea Britanie era în timpul alegerilor interne. Rezultatul final al acestora a adus schimbări importante în corpul diplomatic. Pe plan intern, Partidul Laburist a câştigat alegerile în favoarea Partidului Conservator, victorie care a determinat plecarea „Buldogului englezesc” din fruntea corpului diplomatic şi înlocuirea acestuia cu omologul său, Clement Attlee.

Conferinţa a fost întreruptă, pentru că liderii britanici au revenit la Londra în timpul numărării voturilor scrutinului din Marea Britanie. Majoritatea zdrobitoare obţinută de laburişti i-a permis şefului lor, Attlee, să constituie noul guvern, cu Bevin, la Ministerul Afacerilor Externe. Churchill şi Eden nu au mai asistat la cea de a doua parte a conferinţei. Se aprecia că politica britanică nu se schimbase prea mult.

Statele Unite ale Americii treceau prin schimbări importante. Moare preşedintele ales, F.D Roosevelt, iar vicepreşedintele, Harry Truman, îşi asumă președinţia. Schimbarea liderului de la Casa Albă aduce o politică nouă, una mult mai precaută, în relaţionarea cu Uniunea Sovietică condusă de Stalin. Totodată are loc testarea cu succes a prototipului bombei nucleare.

Negocierile între „Cei trei mari” au început la ora 17. Delegaţiile au luat loc în faţa unei mese rotunde pe care sovieticii au fabricat-o în mod special cu ocazia conferinţei şi pe care au adus-o tocmai de la Moscova. Discuţiile s-au dovedit a fi dificile. Încă de la început, Churchill a vrut să ştie ce înţeleg cei prezenţi prin Germania? Ce înseamnă Germania? Interesul aliaţilor nu era doar de a limita teritoriul geografic al Germaniei, ci şi definirea exactă a zonelor de ocupaţie ale puterilor câştigătoare, precum şi stabilirea intereselor proprii în vestul Europei.

Discuţiile pe marginea acestor subiecte au fost reconstituite cu ajutorul unui protocol întocmit de americani şi a unui text rusesc. Truman nu a vrut sau nu a putut să răspundă la întrebarea lui Churchill în legătură cu însemnătatea Germaniei şi s-a întors către Stalin.

La finalul negocierilor, a fost semnată declaraţia de la Potsdam.

Truman: Ce înţelege delegaţia sovietică? Stalin: Germania este ceea ce a rămas din ea după război. O altă Germanie nu există. Austria, de pildă, nu mai face parte din Germania. Truman: De ce să nu spunem "Germania anului 1937"? Stalin: Minus ce-a pierdut în 1945. Truman: În 1945 a pierdut totul. (Protocolul rusesc arată că Truman ar fi precizat că „De facto, Germania nu mai există.") Stalin: Germania este, după cum ni se spune, un termen geografic. Este imposibil să nu vezi rezultatele războiului. Truman: Însă avem nevoie de o linie clară de la care să pornim... (...) Truman: Am propus Germania anului 1937.

În timpul conferinţei, Truman i-a vorbit lui Stalin despre „arme noi mai puternice”, nespecificate. Stalin care, în mod ironic, ştia despre existenţa armei nucleare americane cu mult înaintea lui Truman, a încurajat folosirea oricărui mijloc care ar fi grăbit sfârşitul războiului.

Anglo-saxonii s-au plâns de situația din Bulgaria şi din Romania, unde guvernele nu erau democratice şi unde comisiile de control aliate, practic nu funcționau. Uniunea Sovietică îşi exercita singură autoritatea. Stalin a răspuns printr-un contraatac, plângându-se de situația din Grecia, ocupată de britanici. Problema principală era aceea a organizării de alegeri libere. Churchill condamna faptul că membrii misiunii britanice la Bucureşti nu aveau libertate de circulație: „În jurul lor pare să fi căzut o cortină de fier”.

Declaraţia de la Potsdam a fost încheiată în vederea capitulării Japoniei. Ea presupunea un ultimatum al guvernelor aliate, adre­sat Japoniei, care se afla încă în război cu Marea Britanie şi SUA.

Marea Britanie şi SUA cereau capitularea necondiţionată a Japoniei. Japonia urma să fie deposedată de imperiul ei şi ocupată până la adoptarea unei politici paşnice. În cazul în care Japonia nu s-ar fi supus acestor prevederi, ar fi urmat să fie distrusă.

Declaraţia a lăsat însă ambiguă situaţia împăratului, care era considerat de japonezi un semizeu. Aceste pretenţii au sporit neîncrederea cercurilor militare mai radicale din Japonia. Prin urmare, au afectat facţiunea pacifistă mai moderată a po­liticienilor, care nu solicitase decât menţinerea statutului împăratului.

Japo­nia nu a răspuns acestui ultimatum. Pre­şedintele Truman a autorizat lansarea bombelor atomice la Hiroshima şi Nagasaki, respectându-şi astfel pro­misiunea de a pune capăt rapid războ­iului.

Încă de la deschiderea conferinţei de la Potsdam, Truman si Churchill ştiau despre experienţa reuşită a exploziei din deşertul Alamogordo, din New Mexico, a unei noi arme secrete: bomba atomică. Stalin era informat, prin sursele sale, despre stadiul lucrărilor experimentale cu bomba atomică.

La conferinţă, Stalin şi-a luat, cu aroganță, rolul de conducător, precizând că: „Este singurul care ştie de înţelegerile cu răposatul său prieten, Roosevelt”. S-a adresat lui Truman: „Sunteţi un urmaş fericit”. Lui Churchill i-a adresat următoare remarcă: „Vă consideram un observator în aşteptarea alegerilor, unde este foarte posibil să pierdeţi în favoarea lui Attlee, care îmi este mai apropiat ideologic”.

Stalin şi-a stabilit o listă de revendicări: baze în Dardanele şi la Tanger, în strâmtoarea Gibraltar, tutela asupra Tripolitania-Libia, fosta colonie italiană, pentru a-i iniţia, „în experienţa socială”, control exclusiv în Polonia, România, Bulgaria, Cehoslovacia şi Ungaria, încorporarea Prusiei, cu capitala Konigsberg, în URSS.

La terminarea conferinţei, Stalin declara demagogic că: „Pentru moment, URSS susţine să se înceapă imediat plata tuturor despăgubirilor a căror listă o pune la dispoziţie, să i se dea dreptul la exploatarea producţiei Germaniei, să înceapă imediat denazificarea, care trebuie să fie cât mai dură pentru toti vinovaţii, dar pentru viitor... construirea unei Germanii centralizate, descătuşată de capitalism, căreia URSS e capabilă să-i asigure alternativa eliberatoare a socialismului”.

La Potsdam, nu s-a încheiat, în mod oficial, nici un proces verbal. Deciziile Conferinţei de la Potsdam au fost confirmate de Franţa.

Stalin a fost considerat învingătorul conferinţei, pentru că a reuşit să-şi legalizeze controlul asupra unei jumătăţi din teritoriul Germaniei. URSS a eliberat cea mai mare parte din teritorii de sub nazişti. Alături de Polonia, a avut de suferit cele mai mari distrugeri şi pierderi de vieţi omeneşti dintre toate ţările implicate în război. Stalin a repurtat o victorie diplomatică şi psihologică.

În cadrul discuțiilor de la Conferința de la Potsdam, s-au propus mai multe măsuri de reglementare a relațiilor internaționale. Dar tensiunile dintre Washington și Moscova au făcut ca deciziile să fie luate foarte dificil.

Delegaţia americană a propus crearea unui Consiliu al Miniştrilor Afacerilor Externe, a cărui primă reuniune să aibă loc la Londra. Consiliul urma să fie compus din miniștrii statelor: SUA, Marea Britanie, URSS, Franța și China. Principala prerogativă a acestuia trebuia să fie elaborarea tratatelor cu aliaţii Germaniei: Italia, România, Ungaria, Bulgaria şi Finlanda şi „propunerea de reglementări asupra problemelor teritoriale rămase nerezolvate.”

Neînţelegeri au apărut şi cu privire la Austria, Iugoslavia, Polonia şi Spania.

S-a aprobat extinderea Poloniei spre vest şi crearea unei zone de ocupaţie sovietică în Germania.

Americanii şi britanicii s-au consultat asupra utilizării bombei atomice în Japonia şi au căzut de acord asupra necesităţii acesteia.

Acordul prevedea dezarmarea completă şi demilitarizarea Germaniei, desființarea partidului național-socialist, abolirea legilor naziste, judecarea criminalilor de război, epurarea membrilor partidului nazist, controlul învățământului german. Se vor face eforturi de descentralizare şi de democratizare a Germaniei şi nu se va înființa, în viitorul imediat, un guvern central german. Nivelul producției economice va fi sever controlat.

URSS prelua reparațiile de război din propria zonă şi primea 15% din utilajele industriale utilizabile, din zonele occidentale. Trebuia să dea, în schimb, unele produse alimentare şi anumite materii prime în valoare echivalentă. Mai primea şi 10% din utilajele care nu erau indispensabile supravieţuirii germanilor.

URSS a cerut tutela administrativă asupra Libiei italiene. Occidentalii au refuzat. Sovieticii doreau să controleze strâmtorile turceşti. S-a hotărât să fie revizuite acordurile de la Montreux.

În cadrul Conferinţei de la Potsdam, au fost definite „principiile politice şi economice care vor guverna tratamentul aplicat Germaniei în timpul perioadei iniţiale de control”. Acordul prevedea dezarmarea completă şi demilitarizarea, desființarea partidului nazist, abolirea legislaţiei rasiale, judecarea criminalilor de război, epurarea membrilor organizaţiilor naziste.

Soarta Germaniei a fost cea mai mare temă de pe agenda de discuţii de la Potsdam. Ceea ce a arătat Potsdam, a fost că America şi Marea Britanie erau de la bun început hotărâte să trateze Germania ca pe o ţară unificată. După luni întregi de încercări, a devenit extrem de clar că sovieticii aveau de gând să îşi păstreze monopolul de putere din estul ţării şi că politica de cooperare dintre vest şi est nu va funcţiona niciodată. Truman voia să atenueze cererile Uniunii Sovietice, care ar fi vrut ca Germania să achite reparaţii de război uriaşe.

În privinţa frontierelor germane, anglo-americanii au promis să sprijine transferul Konigsbergului şi al unei părţi din Prusia orientală către URSS.

Americanii au fost de acord să le ofere ruşilor o cotă substanţială din capitalul industrial al zonelor din vest. 15% din acest surplus de capital urma să fie trimis în est, în schimbul alimentelor şi a unor materii prime. 10% ar fi fost transferat de bună bună voie spre sovietici, fără a primi nimic în schimb. Scopul americanilor era să-i facă pe sovietici să creadă că nu vor pleca de la Potsdam păcăliţi.

„Cei trei mari” au decis linia Oder-Neisse ca frontieră a Poloniei postbelice. Polonia urma să fie despăgubită pentru teritoriile care îi fuseseră luate de sovietici. Plăţile reparatorii însă au fost respectate parțial. Occidentalii au dorit ca aranjamentul privind frontiera să fie permanent, însă el nu a fost negociat așa cum s-a stabilit. Astfel, granița polono-germană a fost recunoscută prin înțelegeri bilaterale între RDG și Polonia, apoi între Germania și Polonia. În timpul Războiului Rece, tocmai această incertitudine a granițelor a sporit puterea şi influenţa Uniunii Sovietice asupra Poloniei și Germaniei.

Truman a încercat să limiteze proporţia reparaţiilor de război, știind că acest lucru a condus la expansiunea nazismului după Primul Război Mondial. Byrnes, secretarul de stat al SUA, şi-a dat seama, în timpul conferinţei, că o colaborare cu Uniunea Sovietică va fi imposibilă. America şi Rusia aveau viziuni antagonice. Fiecare Aliat urma să preia o zonă a Germaniei ocupate. Byrnes s-a oferit să accepte linia Oder-Neisse ca linie de graniţă efectivă cu Germania de Est.

Participanţii la conferinţă au acceptat propunerea lui Truman. Pe baza acesteia, au decis definirea a patru zone de ocupaţie. Franţa a primit propria ei zonă de ocupaţie. Practic, Germania îşi pierduse unitatea teritorială, politică şi economică. Conferinţa de la Potsdam a marcat începutul unui troc politic între puterile occidentale şi Uniunea Sovietică. Această situație s-a transformat, câţiva ani mai târziu, într-un război rece. Negocierile au durat până când a fost semnată declaraţia de la Potsdam.

Germania avea să fie divizată. Era o soluţie prin care Aliaţii aveau să se despartă amiabil şi să împartă sferele de influenţă din Europa. Sovieticii începuseră să încalce acordul de la Potsdam şi programul comun de import şi export pentru toată Germania. Sovieticii voiau cu ardoare o mare parte din Germania doar pentru ei şi nu aveau de gând să păstreze o Germanie unită, cu toate că existau două sfere de influenţă.

Având în vedere că Germania capitulase deja, singura țară care mai continua războiul era Japonia. După Potsdam, Truman era convins că este necesar să folosească arma atomică, în contextul implicării sovieticilor în conflictul din Asia.

Spre sfârşitul conferinţei, Japoniei i s-a dat un ultimatum, ameninţând-o cu „distrugerea imediată şi totală", fără a menţiona bomba nucleară. După ce Japonia a respins ultimatumul, americanii au lansat atacurile nucleare de la Hiroşima şi Nagasaki. Truman a luat decizia de a folosi armele atomice cât încă se mai afla la conferinţă.

În Comunicatul dat publicităţii de Conferinţa de la Potsdam, a fost reluată problema criminalilor de război: „Criminalii de război, se spune în capitolul al III lea, Germania şi indivizii care au participat la planurile sau executarea de întreprinderi naziste, tinzând sau înfăptuind atrocităţi sau crime de război, vor fi arestaţi şi aduşi în faţa justiţiei. Şefii nazişti, persoanele influente ale partidului şi înalţii demnitari ai organizaţiilor şi instituţiilor naziste, precum şi orice alte persoane periculoase pentru ocupanţii aliaţi sau pentru scopurile pe care ei şi le propun, vor fi arestate şi internate.”

La Londra, reprezentanţii SUA, Marii Britanii, Franţei şi URSS au hotărât înfiinţarea unui Tribunal Internaţional pentru judecarea şi pedepsirea principalilor criminali de război nazişti.

Ca toate celelalte conferințe desfășurate în timpul războiului, Conferința de la Potsdam a fost interpretată diferit.

Transferul Germaniei de Est la sovietici a rămas un moment controversat în istorie. Sute de mii de etnici germani s-au văzut puşi în situaţia de a-şi abandona casele şi de a fugi din noul teritoriu ocupat de sovietici.

Aliaţii au trebuit să se recunoască înfrânţi în ceea ce privește Polonia. Stalin a refuzat să pună pe agenda discuţiilor problema Europei de Est. Aliaţii au recunoscut guvernul privizoriu susţinut de sovietici, în defavoarea guvernului polonez care se afla în exil, la Londra. Truman şi ceilalţi s-au convins că Uniunea Sovietică era o putere expansionistă, agresivă şi care era o ameninţare militară pentru vestul Europei. Conferinţa de la Potsdam avea să concluzioneze ceea ce s-a propus la Teheran şi s-a decis la Ialta în privinţa Germaniei, Poloniei, a Europei Centrale şi a Balcanilor.

Americanii şi britanicii sperau să salveze ceea ce au cedat. La Ialta s-a decis soarta Europei de Est, dar soarta Germaniei încă era nedecisă. La Potsdam nu s-a făcut decât să se accelereze intrarea în Războiul Rece.

Când a revenit la Washington, Truman a declarat într-un interviu radiofonic: „M-am întors din oraşul din care germanii au dorit să conducă lumea. Un oraş bântuit. Clădirile sunt la pământ, la fel ca economia şi oamenii de acolo. Vom face ceea ce putem pentru ca Germania să redevină o naţiune respectabilă, care să găsească drumul de ieşire din haosul economic în care singură s-a aruncat. O ţară care să îşi găsească locul în rândul lumii civilizate”.

Conferinţa de la Potsdam a marcat un punct de cotitură în istoria internaţională. Reich-ul german era distrus, iar coaliţia puterilor mondiale începuse să se fisureze.

Carismaticul premier britanic Churchill a fost înlocuit chiar în timpul negocierilor de către şeful laburiştilor, Clement Attlee. Acesta a câştigat primele alegeri de după război.

Preşedintele Truman, care i-a urmat în funcţie lui Roosevelt, a dat ordinul de detonare a primei bombe atomice, chiar în timpul conferinţei.

Chiar dacă prioritatea reuniunii din Palatul Cecilienhof a fost pedepsirea agresorului, mesajul întâlnirii a fost unul dătător de speranţă. Propunerile iniţiale, care prevedeau transformarea germanilor în sclavi sau într-un popor de agricultori, nu au mai fost discutate. Uşa pe care Germania putea reintra în rândurile comunităţii internaţionale rămânea deschisă datorită Statelor Unite, care au înţeles importanţa strategică a părţii de vest a Germaniei, în contextul extinderii masive a Uniunii Sovietice.