La finalul secolului al XII-lea s-a constituit Regatul Boemiei- în mod oficial- primul rege fiind Ottokar I Premysl. Stabilirea dinastiei și consemnarea succesiunii dinastice a fost consfințită și prin actul din 1204 prin care Papalitatea a oferit titlul de rege acestuia, în paralel cu recunoașterea conferită de împăratul german. Tradițional cnejii cehi fuseseră vasali împăraților germani dar simbolistica implicării Papalității în definirea regatului derivă din tendințele seculare pe care le dezvolta tot mai accentuat Scaunul Apostolic.

Reglajul dintre poziția nou-înființatului Regat al Boemiei semi-independent în cadrul Sfântului Imperiu a fost stabilită prin Bula de Aur emisă în Sicilia de regele- ulterior împăratul- Frederic al II-lea Hohenstaufen. Boemia era fixată drept feudă ereditară dinastiei Premysl, regele devenind vasal al împăratului. Autonomia acestuia și marja de manevră erau libere în măsura în care nu intervenea împăratul prin cererea de ajutor militar pe care regele Boemiei, în calitate de vasal, îi era dator.

Regele Boemiei, Ottokar I Premysl s-a confruntat la urcarea pe tron cu problema dezlegării căsătoriei lui și reglarea drepturilor moștenitorilor săi asupra tronului. „Succesele[...]lui Premysl au fost complicate însă de divorțul lui de Adleta Misenska și de căsătoria cu prințesa maghiară Constanța (1198). Adleta a cerut ajutor papei în încercarea de a păstra drepturile copiilor săi. Una dintre fiice, Marketa avea să devină regina Danemarcei sub numele de Dagmar. Papa Inocențiu III a amânat însă luarea unei hotărâri definitive în această chestiune și abia după moartea Adletei a anulat căsătoria lui Premysl”. (Vratislav Vanicek)

Membrii clerului praghez erau angrenați- asemenea celorlalte regate și principate europene- în cancelaria și „administrația” regală. Desigur, „administrația” regală pragheză se afla într-un stadiu incipient în debutul secolului al XIII-lea, ghilimelele pe care le folosim fiind intenționate. Unul dintre atuurile evidente ale angrenajului înalților prelați în cancelariile regale era dat de alfabetizarea acestora precum și de construcția socială a Evului Mediu.

Regele ceh beneficia de ajutorul unui cancelar- în administrația regală- care avea sediul în Vysehrad. Dezvoltarea tendințelor seculare ale Papalității- în special după Conciliul Lateran IV- a dus la plasarea episcopilor de pe întinsul regatelor europene și al Sfântului Imperiu în acord cu angrenajul dezvoltat de Sfântul Scaun. Prin urmare, episcopul praghez Andrei- Ondrej- a încercat să „îi aducă” la cunoștință regelui ceh Ottokar I atitudinea la care era supus acesta față de Biserică și față de capul ei, Episcopul Romei.

Ordinea socială în secolele Evului Mediu se înscria în tripticul lansat de Adalbert de Laon- iar spațiul ceh nu făcea notă discordantă-, a celor trei „stări” majore de organizare: oratores (clerul), bellatores (regii, nobilii, războinicii) și laboratores (cei care muncesc, lucrează, țăranii). După finalul secolului al XI-lea, din momentul în care Papalitatea dezvoltă tendințele seculare și tinde să își subordoneze conducătorii laici, episcopii- reprezentanți ai Sfântului Scaun în teritoriu- au jucat în acord cu dispozițiile papale.

Asemenea contrelor din alte regate europene, în proaspătul Regat al Boemiei de la începutul secolului al XIII-lea se cerea rezolvat conflictul declanșat prin inversarea raporturilor dintre Papalitate și Împărat, respectiv, regi. Dacă anterior brațul secular putea numi sau propune un episcop în fruntea unei dieceze de pe cuprinsul regatului său, începând cu finalul secolului al XI-lea Papalitatea și-a însușit cu titlu deplin acest drept fără nicio intervenție seculară. În Regatul Boemiei au avut loc același tip de reglaje. „Conform drepturilor de fondatori, familia donatorului (adică a celui care făcea un dar) sau domnitorul continuau să hotărască împreună asupra pământurilor închinate «lui Dumnezeu și sfinților» și își opreau o dijmă. Domnitorii laici nu numai că numeau preoții, dar puteau să retragă donațiile, izgoneau comunitățile mănăstirești și le înlocuiau cu călugări (de pildă, în Cehia, mănăstirile din Hradiste, Zeliv, Strahov au revenit premonstranților). În cele din urmă, Ondrej cu sprijinul papei a reușit să editeze Privilegiile pentru episcopia pragheză în 1221 și prin concordatul din 1222 a obținut recunoașterea principalelor revendicări privind poziția independentă a b