Țările Coroanei Cehe în secolul al XIII-lea. Dinastia Premysl
Ambițiile unui rege
autor Alexandru Cristian Enescu, iulie 2017
Constituirea regatului Boemiei prin încoronarea lui Ottokar I Premysl a însemnat și includerea regatului în familia creștină prin subordonarea juridică a acestuia față de Papalitate și Sfântul Imperiu. Următorul rege, Ottokar al II-lea, unul dintre cei mai ambițiosi regi cehi, a încercat să mărească posesiunile regatului și s-a răzvrătit împotriva împăratului. Constrâns să revină în postura de vasal, a refuzat și, atacat de trupele împăratului, a murit pe câmpul de luptă.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Secolul al XIII-lea a adus pentru proaspătul Regat al Boemiei stabilizarea succesiunii dinastice și angrenarea regatului în sistemul Sfântului Imperiu, ca parte autonomă a acestuia. Regii Boemiei manevrau în marja de autonomie, dar totuși erau vasali ai împăraților germani, regele ceh devenind unul dintre cei 7 principi electori ai împăratului. Altfel, sistemul alegerii regelui Boemiei a devenit unul electiv, cu puternice accente ereditare, alegere care însă trebuia confirmată de împăratul german.

În secolul al XIII-lea, proaspătul Regat al Boemiei a reușit să-și consolideze oarecum poziția ca parte autonomă în cadrul Sfântului Imperiu. Regele ceh va deveni unul dintre cei 7 principi electori ai împăratului german și cel mai important dintre cei 4 electori laici. Sistemul din Boemia a devenit unul electiv cu nuanțe ereditare, dar în care rolul important îl aveau Stările nobililor care operau alegerea regelui. Alegerea trebuia să fie confirmată de suzeranul regelui ceh, împăratul Sfântului Imperiu.

Stabilizarea puterii regale din Boemia de la începutul secolului al XIII-lea a mers mână în mână cu apariția unor noi orașe precum și de continua dezvoltare a celor deja existente, fenomen generat de sosirea coloniștilor germani pe teritoriul ceh. Apariția coloniștilor germani a produs și necesitatea codificării juridice a proprietății, codificare de tip german. Din acest moment, transformările juridice vor marca regatul Boemiei și se vor desfășura pe tronsonul temporal al următoarele secole.

Istoriografia a ajuns la concluzia că impactul coloniștilor germani asupra dezvoltării sociale și economice a regatului ceh a fost categoric unul civilizator iar mutațiile produse au determinat modificări de substanță în societatea cehă pentru următoarele secole. „Pentru mediul autohton nu a fost deloc ușor să facă față imediat instituțiilor unui oraș, ai cărui locuitori nu numai că vorbeau o limbă străină, dar aveau și un alt regim juridic, o mentalitate și o viziune diferită, o percepție mai concretă a timpului, o atitudine mai rațională (mai înțeleaptă) față de religie și abilități economice. Toate aceste elemente au influențat și societatea cehă. Nobilii au trebuit să se familiarizeze cu principiile pieței, ale creditului și cu noțiunile mai precise din domeniul proprietății. Sătenii depindeau tot mai mult de oraș, dar caracterul contractual al relațiilor dintre supus și vasal, stabilirea exactă a sumelor de bani care urmau să fie reținute sau a obligațiilor față de stăpânire le-au permis să se gospodărească mai independent”. (Vratislav Vanicek)

Finalul secolului al XII-lea a consemnat fondarea Regatului Boemiei, primul rege fiind Ottokar I Premysl. Linia dinastică instituită va oferi stabilitate regatului ceh iar raporturile dintre acesta și suzeranul său- împăratul german- vor fi reglate prin Bula de Aur emisă în Sicilia de Frederic al II-lea Hohenstaufen. Regele ceh primise recunoașterea preluării tronului sub titlul de rege și din partea Sfântului Scaun, în anul 1204. Papalitatea dezvolta deja tendințele seculare de supunere a principilor creștini, inclusiv cea a împăratului Sfântului Imperiu.

La finalul secolului al XII-lea s-a constituit Regatul Boemiei- în mod oficial- primul rege fiind Ottokar I Premysl. Stabilirea dinastiei și consemnarea succesiunii dinastice a fost consfințită și prin actul din 1204 prin care Papalitatea a oferit titlul de rege acestuia, în paralel cu recunoașterea conferită de împăratul german. Tradițional cnejii cehi fuseseră vasali împăraților germani dar simbolistica implicării Papalității în definirea regatului derivă din tendințele seculare pe care le dezvolta tot mai accentuat Scaunul Apostolic.

Reglajul dintre poziția nou-înființatului Regat al Boemiei semi-independent în cadrul Sfântului Imperiu a fost stabilită prin Bula de Aur emisă în Sicilia de regele- ulterior împăratul- Frederic al II-lea Hohenstaufen. Boemia era fixată drept feudă ereditară dinastiei Premysl, regele devenind vasal al împăratului. Autonomia acestuia și marja de manevră erau libere în măsura în care nu intervenea împăratul prin cererea de ajutor militar pe care regele Boemiei, în calitate de vasal, îi era dator.

Regele Boemiei, Ottokar I Premysl s-a confruntat la urcarea pe tron cu problema dezlegării căsătoriei lui și reglarea drepturilor moștenitorilor săi asupra tronului. „Succesele[...]lui Premysl au fost complicate însă de divorțul lui de Adleta Misenska și de căsătoria cu prințesa maghiară Constanța (1198). Adleta a cerut ajutor papei în încercarea de a păstra drepturile copiilor săi. Una dintre fiice, Marketa avea să devină regina Danemarcei sub numele de Dagmar. Papa Inocențiu III a amânat însă luarea unei hotărâri definitive în această chestiune și abia după moartea Adletei a anulat căsătoria lui Premysl”. (Vratislav Vanicek)

Membrii clerului praghez erau angrenați- asemenea celorlalte regate și principate europene- în cancelaria și „administrația” regală. Desigur, „administrația” regală pragheză se afla într-un stadiu incipient în debutul secolului al XIII-lea, ghilimelele pe care le folosim fiind intenționate. Unul dintre atuurile evidente ale angrenajului înalților prelați în cancelariile regale era dat de alfabetizarea acestora precum și de construcția socială a Evului Mediu.

Regele ceh beneficia de ajutorul unui cancelar- în administrația regală- care avea sediul în Vysehrad. Dezvoltarea tendințelor seculare ale Papalității- în special după Conciliul Lateran IV- a dus la plasarea episcopilor de pe întinsul regatelor europene și al Sfântului Imperiu în acord cu angrenajul dezvoltat de Sfântul Scaun. Prin urmare, episcopul praghez Andrei- Ondrej- a încercat să „îi aducă” la cunoștință regelui ceh Ottokar I atitudinea la care era supus acesta față de Biserică și față de capul ei, Episcopul Romei.

Ordinea socială în secolele Evului Mediu se înscria în tripticul lansat de Adalbert de Laon- iar spațiul ceh nu făcea notă discordantă-, a celor trei „stări” majore de organizare: oratores (clerul), bellatores (regii, nobilii, războinicii) și laboratores (cei care muncesc, lucrează, țăranii). După finalul secolului al XI-lea, din momentul în care Papalitatea dezvoltă tendințele seculare și tinde să își subordoneze conducătorii laici, episcopii- reprezentanți ai Sfântului Scaun în teritoriu- au jucat în acord cu dispozițiile papale.

Asemenea contrelor din alte regate europene, în proaspătul Regat al Boemiei de la începutul secolului al XIII-lea se cerea rezolvat conflictul declanșat prin inversarea raporturilor dintre Papalitate și Împărat, respectiv, regi. Dacă anterior brațul secular putea numi sau propune un episcop în fruntea unei dieceze de pe cuprinsul regatului său, începând cu finalul secolului al XI-lea Papalitatea și-a însușit cu titlu deplin acest drept fără nicio intervenție seculară. În Regatul Boemiei au avut loc același tip de reglaje. „Conform drepturilor de fondatori, familia donatorului (adică a celui care făcea un dar) sau domnitorul continuau să hotărască împreună asupra pământurilor închinate «lui Dumnezeu și sfinților» și își opreau o dijmă. Domnitorii laici nu numai că numeau preoții, dar puteau să retragă donațiile, izgoneau comunitățile mănăstirești și le înlocuiau cu călugări (de pildă, în Cehia, mănăstirile din Hradiste, Zeliv, Strahov au revenit premonstranților). În cele din urmă, Ondrej cu sprijinul papei a reușit să editeze Privilegiile pentru episcopia pragheză în 1221 și prin concordatul din 1222 a obținut recunoașterea principalelor revendicări privind poziția independentă a b

Autoritatea dinastiei Premysl pe tronul Regatului Boemiei s-a consolidat pe timpul domniei lui Vaclav I. Constextul este legat și de pătrunderea nobililor germani în anturajul regelui ceh, aspect favorizat de căsătoria lui Vaclav I cu fiica regelui Filip de Suabia, Kunhuta.

Autoritatea dinastiei Premysl pe tronul Regatului Boemiei s-a consolidat în timpul lui Vaclav I. În acest interval de timp au pătruns în cercul autorității legale familii de nobili germani precum și ducii de Carintia. Acest aspect a fost favorizat de căsătoria încheiată între Vaclav I Premysl și Kunhuta, fiica regelui Filip de Suabia.

La un deceniu de la urcarea pe tronul Regatului Boemiei, Vaclav I Premysl s-a aflat marginal în preajma celui mai important eveniment al istoriei Europei Centrale. Devastările produse de marea invazile mongolă din 1241-1242 au atins doar tangențial teritoriile cehe. „În 1241 în Europa au năvălit mongolii împotriva cărora a fost organizată o apărare comună. În fruntea unei oștiri numeroase Vaclav I s-a apropiat de Lehnice unde între timp hoardele de tătari distruseseră oastea condusă de principele Henric al II-lea cel Cucernic de Silezia. Tătarii s-au retras rapid din fața noului adversar și traversând Moravia au năvălit în Ungaria”. (Vratislav Vanicek)

Regele Boemiei, Vaclav I Premysl, a fost implicat în succesiunea familiei Babenberg, conducătoare a ducatelor Austriei și Stiriei. Încercarea Sfântului Imperiu de a controla aceste principate bogate s-a lovit de intervenția Papalității. În acest sens Austria i-a fost atribuită lui Vladislav- fiul regelui Boemiei- prin căsătoria acestuia cu Gertruda Babenberg. Influența dinastiei cehe Premysl asupra Austriei a fost de scurtă durată însă, Vladislav decedând la câteva luni de la încheierea căsătoriei.

Regele Boemiei Vaclav I Premysl s-a confruntat cu rebeliunea declanșată de fiul său cel mare care fusese numit margraf al Moraviei. După doi ani de zile de conflicte interne Vlaclav I a reușit să anihileze mișcarea la care luase parte Vladislav I. Apoi, o nouă șansă s-a ivit în ceea ce privește succesiunea privind ducatul Austriei. „În 1250 a fost redeschisă problema succesiunii în Austria și cu sprijinul familiei Kuenring, Premysl a fost decretat duce. Pentru legalizarea acestei preluări de putere, la dorința nobilimii austriece și a clerului, el s-a căsătorit cu Marketa Babenberg, mult mai în vârstă decât el”. (Vratislav Vanicek)

Modificări importante s-au produs în societatea cehă în prima jumătate a secolului al XIII-lea. Una dintre acesta a fost reprezentată de debutul decăderii rolului administrativ al fortărețelor, care vor prelua de-acum înainte rolul predominant de apărare. Funcția administrativă- e adevărat, în cadrul unui proces care se va întinde în timp- se va „muta” în orașele care se vor dezvolta tot mai mult. Castelele importante care și-au menținut pe mai departe rolul juridic și administrativ au fost: Praga, Olomouc, Beno și Plzen.

Începând cu prima jumătate a secolului al XIII-lea un proces care se va întinde în timp s-a declanșat în Regatul Boemiei. Fortărețele vor prezenta în continuare un rol de apărare, dar funcția administrativă și juridică se va deplasa spre orașe. Acestea s-au dezvoltat tot mai mult iar viața lor politică a fost diversificată prin constituirea castelor aristocratice germane și locale, cehe. Unele dintre aceste orașe au apărut în proximitatea unor astfel de castele care vor rămâne doar reședința nobilului local.

Funcționarii regionali și locali din Regatul Boemiei erau numiți de rege din capitala Praga asemenea funcționarilor din administrația financiară. Nobilii locali și reprezentanții orașelor erau responsabili cu buna colaborare alături de reprezentanții numiți de rege cu rolul de a colecta impozitele și taxele datorate de populație.

O mică parte dintre castelele din Regatul Boemiei și-au păstrat rolul politic și juridic în secolul al XIII-lea. În majoritatea cazurilor, acest rol a fost deplasat către orașele care, de multe ori, fuseseră înființate în preajma acestor castele. Excepțiile notabile de castele cu mare rol politic au fost reprezentate de capitala regatului- Praga-, Olomouc, Brno și Plzen. În acest timp a apărut și instanța de judecată din capitala Praga, datată undeva în deceniile 4 - 5 ale secolului amintit.

În prima jumătate a secolului al XIII-lea cultul Sfântului Vaclav a cunoscut o creștere exponențială în regatul Boemiei. Acesta a devenit și protectorul curții de judecată înființată la Praga și prezidată de rege. „Protectorul ei mistic a devenit Sf. Vaclav. Acesta a fost un sfânt și nu un domnitor care îi chema pe inculpați în fața tribunalului, după cum o dovedește pecetea lui metalică care s-a păstrat. Chiar dacă domnitorul prezida tribunalul țării, în mod necesar el ajungea numai în poziția de «primul dintre cei egali». Din curtea cu juri mai făceau parte slujbașii de la Hradul din Praga și așa-numiții patriarhi din rândul domnilor, adică din rândul înaltei nobilimi. Tribunalul țărilor cehe crea legi pe loc («găsirea dreptului») și hotărârile lui erau irevocabile. În timpul lui Premysl II pe lângă tribunalul de la Praga au fost creat pravilele țării ca acte oficiale”. (Vratislav Vanicek)

Familiile aristocratice cehe au fost identificate cu „păstrarea identității juridice și politice a statului”. Dincolo de succesiunea dinastică, trebuie să avem în vedere că, asemenea regatului Ungariei, și în regatul Boemiei regele era ales de către stările nobiliare. Teritorii întinse din regatul Boemiei se aflau sub administrarea unor familii nobiliare: Hrabisice în zona Munților Metaliferi, Vitkovec în sudul Cehiei. Alte câteva nume de familii nobiliare erau: Bavorovice, Drslavice, Cernin, Markvartice, Benesovice, Ronovec, Tasoveec, Buzici, Janovice.

Din momentul în care cnezatul praghez a constituit nucleul nou-formatului Regat al Boemiei, o serie de transformări s-au produs și asupra percepției exterioare a puterii regale și, în sens invers, a proiectării acesteia. Simbolistica ei a preluat influențele occidentale ale cavalerismului iar urcarea pe tron ca act al preluării puterii efective a fost înlocuită cu încoronoarea, așezarea efectivă a coroanei pe capul regelui. Drepturile exclusive ale regelui s-au particularizat prin preluarea termenului de regalii.

Preluarea Moraviei în cadrul Regatului Boemiei de către dinastia Premysl a consemnat păstrarea autonomiei acestui margrafiat în cadrul regatului, apartenența acestuia la Regatul Boemiei fiind simbolizată prin domnitorii Moraviei. Aceștia erau numiți de rege din rândul membrilor familiei dinastice regale. În același timp s-au operat modificări și în ceea ce privește blazonul și heraldica regală printr-o încorporare a însemnele Moraviei în blazonul regilor Boemiei. „Dinastia Premysl a folosit blazonul și în Moravia, iar leul cu două cozi a simbolizat domnia lor în cele două țări. Un anume fel de dezvoltare «în oglindă» a Cehiei și Moraviei este ilustrat și de faptul că acvila în tablă de șah moravă a apărut la fel cu acvila în flăcări ca simbol al organizării sociale și juridice în Moravia. Abia în a doua jumătate a secolului 13 au fost stabilite din nou blazoanele- leul cu două cozi a devenit simbolul regalității cehe, iar acvila în tablă de șah- simbolul principatului morav. Acvila în flăcări a rămas simbolul Sf. Vaclav, dar mai târziu Jan de Luxemburg i-a oferit ca blazon liber (care servea intereselor comunității nobilimii) episcopilor de Brixen”. (Vratislav Vanicek)

Odată cu fondarea Regatului Boemiei puterea principelui, devenit acum rege în Hrad-ul praghez, a suferit modificări substanțiale. „Natura puterii domnitorului a continuat să se schimbe. Totodată, suveranul a încercat să-i elibereze din legăturile lor tradiționale cu societatea pe nobilii cehi și moravi care până la încoronare îl numeau pe rege principe. Desemnarea inițială a domnitorului pe baza legendei carismatice a dinastiei Premysl a devenit desuetă; de la Vysehrad a dispărut încălțămintea din rafie care se pare că aparținuse lui Premysl Plugarul, iar încoronarea ca rege a depășit prin importanța ei sacrală ritualul urcării pe tron. Pe baza documentelor scrise au apărut alte tradiții («transferarea» regatului din Moravia în Cehia), iar în scopul măririi propriului prestigiu, regii au folosit ritualurile culturii cavalerești. Puterea regală s-a inspirat din modelele europene și treptat a adoptat o politică mai activă de formare a resurselor financiare și de putere de care domnitorul putea să dispună în mod direct și liber. Drepturile care aparțineau exclusiv regelui se numeau regalii. Ele izvorau din proprietatea ideală asupra pământului și se manifestau într-un mod foarte avant

Regatul Boemiei cu centrul în cetatea Pragăi cuprindea teritoriile fostului cnezat praghez deținut și condus tradițional deja de câteva secole de dinastia Premysl, la care s-au adăugat orașe regale- dominia-, și margrafiatul Moraviei. Heraldica noului regat ceh a fost reprezentată de imaginea leului, care a scos din uz imaginea acvilei în flăcări, cunoscută sub numele de acvila Sfântului Vaclav. Din acest moment, simbolistica ei se va deplasa spre imaginea Sfântului Vaclav de protector al justiției „statului”.

Proaspăt înființatul Regatul al Boemiei a atras margrafiatul Moraviei sub conducerea sa, dar regii de la Praga au păstrat structura oarecum autonomă a Moraviei. Margraful Moraviei nu era asimiliat unui domnitor suveran dar se afla în elita conducerii Regatului alături de familia regală cehă. Ceea s-a petrecut a fost faptul că regii Boemiei au încercat să pună Moravia sub controlul membrilor familiei dinastice pentru a putea menține controlul asupra acestea. Frații, apoi fiii regilor din Praga erau desemnați să conducă margrafiatul Moraviei.

Viața culturală în Regatul Boemiei în secolul al XIII-lea s-a plasat, în egală măsură, sub fermentul local al creștinismului, precum și sub influențele externe. Romanicul bisericilor și al catedralelor începea să fie concurat de noul stil sosit dinspre Occident, goticul. În același timp, o altă influență culturală occidentală, cavalerismul, a atins teritoriile cehe și maniera existențială a nobililor cehi. Cavalerismul a remodelat relația dintre nobilime și regele lor.

În primele decenii ale secolului al XIII-lea arhitectura religioasă predominantă în teritoriile cehe era reprezentată de stilul romanic. Au apărut bisericuțele nobiliare cu curte interioară pe care istoricii le-au pus pe seama ascensiunii nobilimii locale. Unele dintre aceste mici biserici au devenit definitorii pentru acest stil al satelor cehe: Vinec, Kondrac și Tismice. În interiorul curților acestor biserici au apărut și forme de castel pe care nobilii le foloseau drept „turnuri locuibile”.

Mănăstirile din spațiul ceh preluau din mers în secolul al XIII-lea influențele gotice care se dezvoltau în Occidentul contemporan, un exemplu în acest sens fiind ansamblul de la Porta Coeli, a cărei origine se leagă de numele regine Constanța. În aceeași serie se înscriu și mănăstirile de la Velehrad, Trebic, Osek și Tepla.

Legendele atașate Sfântului Vaclav au cunoscut o înflorire în secolul al XIII-lea. „A crescut popularitatea legendelor despre Sf. Vaclav și Prokop care întăreau conștiința de sine autohtonă, iar în 1204 abatele Prokop a fost canonizat. Pentru arta livrescă a fost tipică dezvoltarea tradițiilor picturii bizantine (Antifonarul din Sedlec, manualul Mater verborum cu glose cehe târzii). Un simbol al valorilor ideologice bine definite ale mediului ceh în perioada de trecere de la epoca romanică la cea gotică este coralul Svaty Vaclave, cântecul de război al nobilimii cehe în secolul 13 care se pare că a fost compus în primul pătrar al veacului 12”. (Vratislav Vanicek)

Influențele oocidentale în teritoriile Regatului Boemiei s-au făcut simțite și prin pătrunderea stilului gotic în arhitectura religioasă și laică din teritoriile cehe. Istoricii îi atribuie fiicei lui Filip de Suabia- Kunhuta, căsătorită cu regele Vaclav- și suite acesteia imboldul favorizant al răspândirii arhitecturii gotice. Unul dintre primele exemple în acest sens l-a constituit curtea dinastiei Premysl. Tot în acest fel, cavalerismul a pătruns dinspre lumea germanică spre teritoriile cehe, influențând raporturile dintre rege și nobilii săi.

Cavalerismul, modul de vuață prin excelență occidental al nobililor, favorizat de cercul german de la curtea din Praga a favorizat pătrunderea acestui mod de viață aristocratic în regatul Boemiei. Un nou tip de relație a fost instituit între rege și nobilii săi datorită cavalerismului. „[...]el a întărit principiile tradiționale ale credinței supusului față de vasal, dar a preferat virtuțile cavalerești care de cele mai multe ori erau legate de o origine nobilă. Însuși domnitorul se străduia să câștige pintenii de cavaler (ceremonialul ridicării la rang de cavaler). În general, s-au dezvoltat mândria și ambițiile individuale ale nobilimii. Împreună cu formele culturii cavalerești (educația, pornind de la paj până la ridicarea la rang de cavaler, pregătirea pentru luptele în turniruri, regulile de război, apărarea credinței și alte virtuți creștine, poezia de la curte, reprezentată la început la Praga de minnesangerii din sudul Germaniei, serviciul galant pentru doamne) nobilimea și-a însușit totodată atributele apusele ale nobleței, mai ales proprietatea asupra unor castele de familie. Noile reședințe familiale care au început să fie construite în anii 40 [ai secolului al XIII-lea-

Anezka, sora regelui Vaclav I a reprezentat coagularea sentimentului evlavios de la curtea pragheză. Aceasta, în urma călugăririi, a fondat 3 mănăstiri, a creat ordinul rozicrucienilor și a favorizat pătrunderea în Cehia a ordinului clariselor și al franciscanilor. Anezka a fost canonizată- e adevărat, târziu, în 1989- și în acest mod ea a intrat în rândul prințeselor-sfinte: Dedvika și Elisabeta. Operele de caritate întreprinse de aceasta s-au transferat și către soțiile nobililor care au copiat modelul. „O asemenea activitate a desfășurat pe domeniile sale beatificata Zdislava (m.cca 1252), soția lui Havel din Lemberk și fiica Sybilie din Krizanov, fostă damă de onoare la curtea reginei Kunhuta de Suabia”. (Vratisav Vanicek)

În momentul în care regele Ottokar al II-lea Premysl a urcat pe tron regatul Boemiei se afla într-o poziție avantajoasă față de Sfântul Imperiu din care făcea parte în mod teoretic și juridic. În acel moment, imperiul trecea prin ceea ce istoriografia a numit Marele Interregn- vacantarea tronului imperial. Prin urmare, marja de manevră a lui Ottokar al II-lea- în condiții normale,vasal împăratului german- a fost mai mare, ceea ce i-a permis și extinderea influenței asupra unor teritorii din afara Regatului Boemiei.

Ottokar al II-lea Premysl a preluat tronul Regatului Boemiei într-un moment în care Sfântul Imperiu traversa perioada pe care istoriografia a denumit-o Marele Interregn. Într-un interval de mai bine de două decenii, tronul imperial a fost declarat vacant prin imposibilitatea ajungerii la un consens în alegerea împăratului, aspect cuplat și cu tendința vădită a Papalității de a trece în subordinea sa demnitatea imperială. Prin urmare, în lipsa suzeranului clasic, împăratul, regele ceh a avut o marjă de manevră mai mare.

Ottokar al II-lea Premysl și-a bazat politica pe sprijinul familiilor nobiliare cehe și austriece (mai ales după ce devenise- pe lângă rege al Boemiei-, și duce de Austria). Una dintre acestea familii a fost Vitkovice, nobili cu importante resurse în comitatul Raabs. Nobilii au luat parte la campaniile militare ale lui Ottokar, cum s-a întâmplat în conflictul cu regele Ungariei, Bela al IV-lea, conflict încheiat cu bătălia de la Kressenbrunn- câștigată- din 1260.

Contextul favorabil l-a plasat pe Ottokar al II-lea Premysl în poziția de a-și lărgi influența dincolo de teritoriile cehe. Polonia Piaștilor se afla în contrastul conflictelor dintre rege și nobilimea ce manevra domenii independente de voința regelui. În același timp, Ottokar al II-lea a devenit și duce al Austriei. Influența lui în teritoriile Europei Centrale a avut un oponent major în regele Ungariei, Bela al IV-lea. „Rivalul la putere al lui Premysl în ținutul Alpilor a fost regele maghiar Bela IV în timpul domniei căruia Ungaria a atins suprafața sa cea mai mare (din Galiția, trecând prin teritoriul României până în Bosnia și Dalmația).Ungaria a avut însă de suferit în urma invaziei tătarilor și nu a fost atât de bine consolidată ca Cehia”. (Vratislav Vanicek)

Angrenat în siajul Papalității- să nu uităm cu regii Boemiei primiseră confirmarea și coroana de la Sfântul Scaun- regele Ottokar al II-lea a fost solicitat în cruciadele din Prusia, pe fondul extinderii Christianitas spre Baltica. Ordinul Cavalerilor Teutoni, participanți ca subordonați ai Papalității la cruciadele baltice, a denumit orașul înființat în această conjunctură, Konigsberg-Orașul Regelui, în onoarea regelui Boemiei aflat printre ei, Ottokar al II-lea Premysl.. Motivat de o vagă promisiune papală de a obține un «perpetuu dominion» asupra teritoriilor fierbinți din Lituania, Otakar a întreprins o a doua cruciadă în 1267 pentru a asista Cavalerii Teutoni în misiunea lor creștină de a converti ultimul bastion al infidelilor din estul Europei Centrale – termenul militar modern pentru aceste cruciade ar fi «pacificare» - și a întreținut ideea întemeierii unei baze teritoriale de operațiuni în Baltică, care în cele din urmă, să-i asigure exercitarea unei influențe mai mari asupra posesiunilor fragmentate ale dinastiei poloneze a Piaștilor. (Lonnie R. Johnson)

Se pare că, în prima parte a domniei lui, Otokar al II-lea Premysl s-a bucurat, datorită stilului cavaleresc și a energiei sale, de o imagine bună în rândul nobililor săi. În Cronica lui Dalimil au fost exprimate sub formă de versuri aprecierea și admirația supușilor față de regele Boemiei. „Așa precum un trandafir crește în mijlocul cîmpiei/Tot așa domnul slăvește țara cehă prin Premysl/El avea obiceiuri frumoase/Și a dus o viață de erou/În mijlocul nostru nu avem nevoie de un domn mai înțelept/Și de unul mai generos”. (Vratislav Vanicek)

Unul dintre scopurile regelui Boemiei, Ottokar al II-lea Premysl, era de a obține coroana Sfântului Imperiu, mai ales că Frederic al II-lea Hohenstaufen murise. Ottokar însă nu a fost ales în poziția de împărat al Sfântului Imperiu. „Era în interesul statului ceh ca Premysl să-și consolideze puterea prin obținerea coroanei imperiului. Dar aceasta era o sarcină foarte dificilă deoarece presupunea elaborarea unei concepții politice absolut noi bazată pe o legătură strânsă cu principatele germane și cu papalitatea pentru care cehii nu erau încă pregătiți. Este adevărat, că pe linie maternă Premysl, descendent al familiei Staufen (această familie, la fel ca și dinastia precedentă saliană, a fost blestemată de papă), dar politica lui s-a bazat pe tradițiile statului ceh și a tins către consolidarea hegemoniei în spațiul cuprins între Alpi și Marea Baltică”. (Vratislav Vanicek)

Ottokar al II-lea Premysl a divorțat de Marketa Babenberg și s-a căsătorit cu Constanța, nepoata regelui maghiar, într-o alianță matrimonială menită să regleze raporturile conflictuale dintre cele două regate. La 10 ani de la căsătorie, moștenitorul tronului- Vaclav- s-a născut „iar prin înrudirea cu familia Arpadienilor a fost oprit temporar conflictul ceho-ungar” (Vratislav Vanicek). În contrasens, nepoata regelui ceh- Kunhuta Braniboska- s-a căsătorit cu fiul regelui Ungariei, nuntă la care „Premysl a impresionat prin bogăție și putere, creând impresia unui «rege din aur și fier», dar și ca sprijin al imperiului roman împotriva amenințărilor din răsărit”. (Vratislav Vanicek)

Istoriografia consideră domnia lui Ottokar al II-lea drept o extensie puternică a autorității regelui Boemiei în afara ariei tradiționale a regatului ceh: Austria, Silezia. Trebuie să avem în vedere contextul politic favorabil- incapacitatea temporară a Sfântului Imperiu- de unde și extensia influenței lui Ottokar al II-lea. Se pare că în politica internă acesta a apelat la un stil de „curte itinerantă”, deplasându-se din Boemia, în Austria și Moravia, nefiind adeptul unui singur centru. El s-a bazat pe nobilii cehi și austrieci.

Domnia lui Ottokar al II-lea Premysl a adus modificări în ceea ce privește raportarea ocupantului tronului la modul de a conduce regatul. În locul Pragăi, acesta prefera stilul de „curte itinerantă” deplasându-se în diferitele teritorii ale regatului: Cehia, Moravia, Austria. Coloniștii germani care sosiseră și soseau în continuare în teritoriile cehe au contribuit la înființarea de noi orașe și la dezvoltarea economică a regatului Boemiei.

Nobilimea cehă și cea austriacă au constituit fundamentele pe care s-a bazat regele Ottokar al II-lea Premysl. „Pilonul politic al [...]dinastiei Premysl l-a constituit curtea sa la care erau reprezentate nobilimea cehă și austriacă, precum și înalții prelați (în fruntea consilierilor regali se afla Bruno din Olomouc). Nobilimea a intrat în serviciul lui Premysl în cadrul structurilor țării (tribunal, administrație) sau în funcții de pârcălab. Întreținerea unor relații bune între rege și nobilime a condiționat menținerea statutului lui Premysl pe toată întinderea sa, ceea ce era o sarcină mai grea decât își închipuia domnitorul. Atât nobilimea austriacă cât și nobilii cehi au dobândit poziții importante din punct de vedere economic și politic la nivel regional și al întregii țări”. (Vratislav Vanicek)

În timpul lui Ottokar al II-lea s-au produs modificări și în ceea ce privește proiecția imaginii și simbolisticii regale printre nobilii din regatul Boemiei. Acestea au aurvenit ca urmare a creșterii rolului nobililor în economia și și „politica” regatului. „Aceasta a impus revizuirea modelelor de putere domnească care erau cultivate atât în cercurile ecleziastice (domnitorul era locțiitorul lui Cristos, potrivit ierarhiei bisericești) cât și în concepția tradiției dinastice (nobilimea era formată din domnitori în exercițiul funcțiunii). Chiar dacă domnitorul continua să personifice ideile de statalitate și drept public, aceste prerogative fuseseră anterior deja transferate și nobilimii, la nivel de țară. Categoriile fundamentale ale valorilor nobilimii au fost «onoarea și averea», conform Alexandreidei. Onoarea însemna coparticiparea la activitatea politică, la ocuparea de funcții administrative, protejarea oamenilor proprii, noblețe și virtuți cavalerești. Averea reprezenta ansamblul domeniilor și drepturilor la proprietate. Dintre ele făceau parte puterea asupra supușilor, dreptul de a ridica biserici, orășele și castele, o ceată proprie de cavaleri, dreptul la vânătoare și alte

Poziția nobililor față de puterea regală în timpul lui Ottokar al II-lea Premysl era infuzată de principiile cavalerismului de tip occidental care își făcuse loc în teritoriile regatului Boemiei. Pentru nobilime, regele era vârful structurii ierarhice iar în sens invers, acesta trebuia- și avea tot interesul - să consolideze puterea nobililor, aspectul fiind esențial și pentru dimensiunea puterii regale.

Puterea regală în teritoriile cehe- și nu numai- era văzută ca o conlucrare indisolubilă dintre rege- ca vârf al piramide sociale- și nobilii săi, deținători de domenii, putere și bani. „Nobilimea este definită mai ales din punct de vedere etic (conform principiului «noblețea obligă») și se spunea că un nobil plătea, de exemplu, dările mai sigur decât persoanele care nu erau de neam nobil”. (Vratislav Vanicek)

Spre finalul domniei regelui Boemiei, Ottokar al II-lea Premysl, a izbucnit un conflict între acesta și nobilii cehi din regat, conflict pe care istoriografia l-a pus în relație cu poziționarea diferită a celor două părți în raport cu dimensiunea puterii regale. „Cauza izbucnirii ei a fost delimitarea conflictuală care s-a produs între sferele de influență și de putere odată cu ascensiunea vertiginoasă a familiilor de nobili și dezvoltarea domeniilor regale. Dezvoltarea regatului lui Premysl se îndrepta într-o direcție care după părerea nobilimii îi punea în pericol «onoarea și averea» în timp ce Premysl încerca să intervină contra ei cu mână forte. De fapt, a fost vorba despre confruntarea a două concepții- una timpuriu medievală, conform căreia nobilimea trebuia să fie «utilă» domnitorului și cealaltă a evului mediu dezvoltat, cunoscută din cronica lui Dalimil, potrivit căreia domnitorul trebuia să fie «util» țării, comunității nobililor și statului”. (Vratislav Vanicek)

Regele Boemiei, Ottokar al II-lea Premysl, s-a bazat foarte mult, în politica lui internă, pe orașele-regale, orașe constituite în preajma domeniilor regale și în care fuseseră așezați coloniști germani, meșteșugari, mineri, agricultori. Castelele și sistemul de apărare al fortificațiilor au fost, de asemenea, reconstruite de Ottokar al II-lea. Însă, pe finalul domniei lui, acesta a intrat în conflict cu noblimea cehă care se opunea mai ales sistemului centralizat de putere și al regimului juridic propus de Ottokar, sistem de factură germană.

Ottokar al II-lea Premysl, regele Boemiei, în politica sa internă a utilizat efectul produs de valurile de coloniști germani asupra economiei și socialului din teritoriile cehe pentru a remodela raportul de putere în favoarea unei regalități centralizate puternice. Pământul, banii, castelele, oamenii, erau resursele cele mai importante și sursele de putere indiscutabile. Prin urmare, acesta a încercat să-și consolideze „casa regală”, fondul funciar al regelui, ceea ce i-ar fi permis o independență totală față de acțiunile nobilimii dintr-un moment sau altul.

Una dintre sursele de putere ale regalității pe care le-a identificat regele ceh Ottokar al II-lea Premysl a fost reprezentată de orașele regale. „Ele au fost ridicate mai ales în apropierea centrelor administrative sau a curților domnitorului (unde se găseau bunurile regelui), iar de multe ori în această structură a fost inclus și castelul orașului (Pisec, Domazlice). Aceste orașe au fost populate cu coloniști germani cu experiență, cu negustori, dar și cu meșteșugari locali. A fost construit în mod planificat un sistem economic, administrativ și de apărare care controla căile de comunicație ale statului- drumurile spre Moravia (Caslav, Chrudim, Vysoke Myto), spre bazinul Dunării (Pisek, Ceske Budejovice), drumurile comerciale și militare spre Bavaria, Saxonia, Polonia și Ungaria. Orașele reprezentau o sursă importantă de venituri, stabilizau puterea regală și autoritatea statului ceh în străinătate, dar nu aveau niciun fel de drepturi politice. Acest lucru s-a datorat nu numai nobilimii, cât și regelui care considera orașul un fel de instrument propriu și se opunea formării de primării sau bresle ca organizații libere cu influență politică proprie, așa cum era în teritoriile germ

Ottokar al II-lea Premysl, regele Boemiei, a urmat un trend natural, cel de constituire a domeniilor regale ca parte a consolidării puterii centrale regale. Compactarea teritoriilor care erau destinate a deveni parte a domeniilor regale se făcea, deseori, prin deposedarea nobililor cehi de unele terenuri. Această operațiune se realiza, de cele mai multe ori, prin despăgubire. Proprietățile confiscate de rege de la nobilii cehi, deposedarea fără despăgubire, se realiza dar în limitele judecății unor cazuri de trădare.

Unul dintre punctele de sprijin ale puterii regelui Boemiei, Ottokar al II-lea, a fost reprezentat de castelele construite în regat. Cu o existență care mergea până în timpul lui Vaclav I (Tyrov, Nizbor, Zvikov, Bezdez) acestea aveau rolul- alături de cetățile de dimensiuni mai mici- de a semnaliza puterea regală în teritoriu. De asemenea, acestea protejau domeniile și bunurile regelui aflate în proximitate. „Castelul era condus de un pârcălab (în locul foștilor castelani de provincie). În mod obișnuit lui îi erau subordonați oamenii din împrejurimi care prestau serviciul militar sau diverse activități economice”. (Vratislav Vanicek)

Spre finalul domniei sale, în ciuda prestigiului câștigat și al consolidării puterii regale, Ottokar al II-lea Premysl a intrat în coliziune cu nobilimea cehă. Motivele aveau antecedent anterior, dar s-au ascuțit ca urmare a introducerii și adoptării de către Ottokar a legilor derivate din dreptul german- în special dreptul de Magdeburg. Acesta venea în coliziune cu modul în care se înțelegea, în mod tradițional, exercitarea jurisdicției. „[...]Premysl a intrat în conflicte destul de mari cu interesele regionale și districtuale ale nobilimii. În scopul întăririi puterii juridice a regatului, el a propus nobilimii cehe un nou cod de legi bazat pe dreptul de la Magdeburg care priva familiile domnitoare de autoritatea lor tradițională în conducerea societății. Această încercare a intrat în contradicție cu tendința mai veche privind creearea unei jurisdicții autohtone și nu a fost aceeptată de nobilime. Nici măcar puternicul Premysl nu a avut șanse în fața voinței comune a nobilimii”. (Vratislav Vanicek)

Disputa privind succesiunea ducatului Carintiei a introdus Regatul Boemiei- prin regele Ottokar al II-lea Premysl- în război, urmat la scurt timp de un conflict cu Regatul Ungariei. Pacea încheiată la Bratislava certifica extinderea influenței regelui ceh spre sud, prin Slovenia de astăzi, până la Marea Adriatică. Dar nu trebuie să confundăm această influență temporară asupra teritoriilor respective cu o stăpânire efectiv-reală asupra acestor domenii disputate între terțe părți. Pentru moment, „steaua” norocoasă era cea a lui Ottokar al II-lea.

Relația dintre nobilii și regele Boemiei, Ottokar al II-lea Premysl, s-a deteriorat în jurul anilor 1268-1269. Fenomenul a avut drept motiv imediat întemnițarea „panilor” din Stiria din ordinul regelui. Ottokar a considerat că se poate debarasa de o parte dintre nobilii săi care se împotriveau transformărilor propuse de rege, precum cel legat de codul juridic de factură germană.

Momentul care a declanșat războiul regelui Boemiei- Ottokar al II-lea Premysl- pentru succesiunea ducatului Carintiei a fost reprezentat de decizia lui Oldrich Sponheim- liderul acestei regiuni- de a preda teritoriile regelui ceh, fără a ține seama de drepturile succesorale ale altui pretendent. „În 1268 prin acordul de la Podebrad, ducele Oldrich Sponheim, stăpânul Carintiei, Crainei și mărcilor din Vindice (teritorii slovene) l-a desemnat ca succesor pe Premysl fără a ține cont de revendicările justificate ale fratelui său Filip, arhiepiscopul de Salzburg și mai târziu patriarh de Aquilla. După moartea lui Oldrich (1269) între Premysl și Filip a izbucnit un conflict pentru cucerirea frumoaselor ținuturi de la poalele Alpilor. Cahiar dacă Premysl a fost un conducător de oști de succes, prestigiul său a avut mult de suferit în urma acestei expansiuni de cotropire”. (Vratislav Vanicek)

Într-un final, în urma păcii de la Bratislava, regele Boemiei- Ottokar al II-lea- a reușit să-și extindă autoritatea asupra ducatului Carintiei și a teritoriilor din Slovenia de vest- de astăzi- ajungând până la Marea Adriatică. Dar aici putem vorbi de o influență mai degrabă decât de o autoritate efectivă asupra acestor teritorii. Posesia asupra acestor teritorii nu era recunoscută juridic de către regatele vecine sau de către Sfântul Imperiu al cărui vasal Ottokar era. Mai mult, nobilii locali nu se înghesuiau să-i ofere sprijin noului „stăpân” ceh.

Regele Boemiei, Ottokar al II-lea Premysl s-a angajat într-un conflic militar cu regatul Ungariei, în care, cu toate că a repurtat câteva victorii, s-a văzut nevoit să încheie pace. Ottokar își extinsese între timp influența și asupra teritoriilor din vestul Sloveniei de astăzi. La pacea încheiată la Bratislava între Ottokar al II-lea și Ștefan al V-lea al Ungariei, cele două părți au invitat mai mulți conducători pentru a fi martori la această pace, chiar și pe împăratul bizantin. „[...]Ștefan V i-a invitat pe împăratul Bizanțului, pe regii Siciliei, Franței și Serbiei și pe câțiva principi germani, polonezi și ruși. La rândul său, Premysl i-a invitat pe Richard Cornwall, pe Alfonso de Castilia, câțiva duci germani, precum și pe cneazul Vratislav”. (Vratislav Vanicek)

Marja de manevră a regelui Boemiei- Ottokar al II-lea Premysl- cara era, juridic vorbind, vasal al împăratului german, s-a estompat până în cadrele relației de vasalitate în momentul în care Sfântul Imperiu a depășit perioada cunoscută în istoriografie drept Marele Interregn, vacantarea tronului imperial. Alegerea lui Rudolf de Habsburg ca împărat l-a pus pe Ottokar al II-lea al Boemiei în poziția de a-și retrage autoritatea asupra teritoriilor preluate și nerecunoscute de către Imperiu. Conflictul izbucnit s-a soldat cu moartea lui Ottokar al II-lea pe câmpul de luptă.

În anul 1273 a fost ales împărat al Sfântului Imperiu Rudolf de Habsburg și prin această alegere perioada cunoscută în istoriografie drept Marele Interregn- vacantarea tronului imperial- a luat sfârșit. Ultimele decenii îi permiseseră regelui Boemiei o marjă de manevră mai largă, dar alegerea unui împărat care urma să revendice principiul vasalității valabil în cazul regelui Ottokar l-a nemulțumit pe acesta. Trebuia precizat că sistemul electiv al împăratului german era în sine o luptă a „părților”. „În secolul 13 alegerea împăratului Sfântului imperiu roman a început să fie hotărâtă de adunarea celor șapte principi electori, numiți kufursten (din cuvintele germane kuren- a alege, Furst- prinț). Patru erau persoane cu statul laic (regele ceh, palatinul renan, ducele de Saxonia și margraful de Brandenburg) și trei erau prelați ecleziaști (arhiepiscopii de Trier, Koln și Mohacs). Participarea regelui ceh, căruia la banchetul la încoronare a împăratului, i-a revenit funcția de onoare de mare paharnic dovedește poziția importantă pe care o avea statul ceh. Uneori însă prinții electori aveau păreri diferite, împărțindu-se în tabere care își susțineau favoritul, ceea ce de multe ori gene

În contextul conflictului dintre împăratul german Rudolf de Habsburg și regele Boemiei- Ottokar al II-lea- o parte a nobilimii cehe a jucat cartea rezistenței împotriva regelui, forțându-i mâna acestuia, care se afla într-o situație dificilă. Familiile Vitkovice și Ryzmburg, posesoarele unor redutabile forțe armate, au clătinat puternic prin această mișcare autoritatea regelui de la Praga. În acest context al mișcării centrifuge din interior, Ottokar nu a riscat un conflict decisiv cu împăratul și a acceptat termenii suzeranității imperiale.

Ascensiunea regelui Boemiei- Ottokar al II-lea Premysl- a atins punct de coliziune atunci când perioada de interregn din Sfântul Imperiu s-a terminat prin alegerea lui Rudolf de Habsburg pe tronul imperial. Cu toate că alte ducate și principate care făceau parte din Sfântul Imperiu au recunoscut autoritatea noului împărat, Ottokar al II-lea a refuzat acest lucru, plusând la capitolul indolență, ceea ce a declanșat conflictul între regele Boemiei și suzeranul său, împăratul. „Trufaș, el nu a recunoscut autoritatea lui Rudolf (i-a trimis până la urmă o tolbă de cerșetor), deși numeroși reprezentanți ai Imperiului, precum și unii dintre clienții săi politici cehi (familia Ascanilor din Brandenburg) îl recunoșteau pe Rudolf ca împărat. Premysl a fost excomunicat de biserică și în aceste împrejurări nefavorabile, împăratul Rudolf i-a declarat război în 1276”. (Vratislav Vanicek)

La Viena, în 1276, regele Boemiei Ottokar al II-lea Premysl a recunoscut autoritatea imperială, constrâns și de mișcarea de rezistență a nobililor cehi din regat, ceea ce îl împiedica să se opună militar împăratului Rudolf de Habsburg. „La întâlnirea de la Viena el i-a cedat lui Rudolf țările din ținutul Alpilor și Cheb. De asemenea, între cele două familii a fost perfectată o alianță prin căsătorie, în urma căreia Habsburgii intenționau să pătrundă și în țările cehe [dinastia Habsburg, originară din Elveția, stăpânea deja teritoriile austriece-n.n] Revolta din Cehia nu a avut probabil un program bine pus la punct, ci mai degrabă a fost o reacție la politica regelui care izolase cele mai importante familii cehe (îi alungase de la curte pe membrii familiilor Vitkovice și Ryzmburg) și le amenința averile, iar încălcarea principiului de fidelitate era un lucru grav în situația dată”. (Vratislav Vanicek)

La scurt timp după pacea încheiată la Viena prin care Ottokar al II-lea Premysl, regele Boemiei, a recunoscut autoritatea împăratului german, situația s-a complicat din nou între cele două părți. Între timp, în interiorul regatului, Ottokar al II-lea a reprimat mișcarea de rezistență a nobililor cehi. „Bores din Ryzmburg a fost executat pentru trădare și i-a fost confiscată averea. Zavis din Falkenstein a fugit peste graniță, iar Oldrich din Hradec și-a pierdut reședința strategică. În schimb, tânărul Jindrich din Rozmberg s-a împăcat cu regele”. (Vratislav Vanicek)

Nesupunerea regelui Boemiei- Ottokar al II-lea Premysl- față de împăratul Sfântului Imperiu Rudolf de Habsburg al cărui vasal era, a dus la declanșarea unui conflict.Otakar, tehnic vorbind, era vasalul lui Rudolf, deoarece Boemia era parte a Sfântului Imperiu (Lonnie R. Johnson). Rudolf nu a atacat direct Praga ci s-a îndreptat spre teritoriile din sud (Slovenia de astăzi) unde nobilii locali au recunoscut imediat autoritatea împăratului, lăsându-l pe Ottokar doar cu garnizoanele cehe din cetăți, instalate anterior confruntării.

Reaprinderea conflictului dintre Ottokar al II-lea Premysl și împăratul Sfântului Imperiu- Rudolf de Habsburg- a dus, în final, și la căderea regelui Boemiei. Acesta și-a calculat greșit cuantumul șanselor în războiul cu împăratul german. „Alianța procehă a cnejilor a rezistat deoarece Premysl continua să aibă discipolii în Austria. De aceea, el a luat hotărârea fatală de a răsturna situația printr-un nou război cu Rudolf. Caracterul aventurier al acestei acțiuni era evident chiar și pentru nobilimea cehă, dar impunea respect prin curajul ei cavaleresc. La 26 august 1278 (ziua Sf. Rudolf) Premysl a fost înfrânt și ucis de cavalerii austrieci în bătălia cu împăratul și regele Ungariei de pe Câmpia Moraviei lângă Suche Kruty”. (Vratislav Vanicek)

Istoriografia a avut tendința de a supraaprecia domnia regelui Boemiei Ottokar al II-lea Premysl și a considera perioada domniei acestuia una în care au prevalat accentele „naționale”. Asumpția este nepotrivită pentru aceste secole, evoluția „națiunii” fiind un fenomen care s-a cristalizat decisiv în secolele moderne. În altă ordine de idei ideea potrivit căreia Ottokar a acționat independent este nerealistă având în vedere faptul că în tratatul de la Viena, din 1276, regele Boemiei a primit regatul „în feudă” de la suzeranul său, împăratul german.

Istoriografie cehă- în special cea din epoca romantică- a avut tendința de a pune epoca domniei lui Ottokar al II-lea Premysl pe seama unor conflicte „naționale” între cehi și germani. Nuanțele sunt însă interpretate greșit pentru o epocă în care tendințele naționale nu puteau fi dezvoltat de anvergura pe care o percepem noi astăzi. Dincolo de conflictul intern dintre regele Ottokar al II-lea și o parte a nobilimii cehe, eșecul regelui Boemiei a depins de calculele greșite militare și, mai ales, încercarea lui de a răsturna ordinea juridică a Evului Mediu contemporan. „Istoriografia cehă a avut tendința de a pune căderea lui Premysl pe seama unei conspirații a dușmanilor invidioși pe regele «din fier și aur» care era mult prea victorios. S-a uitat că organizarea unei expansiuni teritoriale de lungă durată necesită o politică precaută și pretențioasă din punct de vedere ideologic, precum și unele compromisuri pentru obținerea recunoașterii generale ([...]din partea curiei papale, a principilor și nobilimii)”. (Vratislav Vanicek)

Dincolo de conflictul militar dintre regele Boemiei Ottokar al II-lea și împăratul Sfântului Imperiu, la nivel social epoca este cunoscută pentru sosirea unor noi valuri de coloniști în teritoriile cehe. Nobilimea etnic germană care prelua conducerea orașelor din regat- alături de nobilimea locală cehă- au demarat un proces care se va intensifica pe parcursul următoarelor secole, starea nobililor constituind o veritabilă contrapondere pentru extensia puterii regale în provinciile regatului.

Raportul dintre puterea regelui Ottokar al II-lea Premysl și nobilimea locală cehă era unul de coguvernare. Regatul Boemiei se afla într-un sistem confederativ de coguvernare (regele alături de familiile importante de nobili) iar modelul institutional încă nu fusese clar delimitat și statuat. În ceea ce privește teritorializarea efectivă a întinderii și exercitării puterii centrale, tendințele centrifuge permanente ale Moraviei și nu numai confirmă linia exagerată urmată de o parte a istoriografiei cehe. Spre exemplu, în conflictul dintre Otokar al II-lea și nobilul Borso de Rýzmburk, acesta din urmă apare într-un document din a doua jumătate a secolului al XIII-lea utilizând titulatura cu simbolistică divină: „Borssho miseracione divina castellanus in Rysenburch”.

Conflictul dintre regele Boemiei, Ottokar al II-lea Premysl, și împăratul Rudolf de Habsburg a avut la bază raporturile de tip juridic ce funcționau între vasal și suzeran (Ottokar al II-lea și Rudolf) și inapetența regelui Boemiei de a recunoaște autoritatea imperială. Ideea prezentată de o parte a istoriografiei potrivit căreia acest conflict a reprezentat o luptă etnică între cehi și germani nu are un suport real. Diploma de învestitură a lui Ottokar al II-lea asupra Boemiei emisă de Rudolf de Habsburg vorbește exact despre situația juridică contemporană, din perspectiva imperială teritoriile cehe fiind parte din Sfântul Imperiu. Textul latin al diplomei din 1276 stipula: „Rudolf, din mila lui Dumnezeu, rege al romanilor, etern împărat (august), tuturor credincioșilor milă și numai bine. Prin cuprinsul prezentelor, recunoaștem public că noi pe ilustrul Ottocar al Boemiei l-am investit să țină regatul Boemiei, precum și margraviatul Moraviei, pe care le-a obținut de la noi și de la Imperiu de iure, ca feudă, conferindu-i-le din dreptul și demnitatea noastră, hărăzindu-i-le să le stăpânească cu toate cele aparținătoare”. (Dobner Gelasius)

Secolul al XIII-lea a reprezentat veacul în care valul colonizator german a atins vârful extensiei sale cu transformări substanțiale pentru societatea cehă. Acest fenomen a fost interpretat în perioada romantică- secolul al XIX-lea- sub formă tendențioasă de tip luptă națională între nobilimea locală cehă și etnicii germani sosiți. Argumentul național nu era valid pentru acea perioadă, fiind un concept modern. Adevăratul impact al sosirii coloniștilor germani- dincolo de impactul economic avut asupra Regatului Boemiei- a fost constituit în transformările la nivel social și juridic produse în societatea cehă.

Mutațiile generate de sosirea coloniștilor germani în teritoriile cehe au reprezentat un fenomen care s-a replicat în multe teritorii ale Europei. Secolul al XIII-lea a reprezentat vârful sosirii coloniștilor germani în Regatul Boemiei cu implicații ulterioare sociale, economice, juridice și politice. Dincolo de aportul acestora economic, etnicii germani au inființat orașe care s-au organizat după modelul juridic patentat în lumea germană. În același timp, conducerea orașelor a devenit un mix între nobilimea germană și cea locală cehă. Fenomenul a fost poluat interpretativ de istoriografia secolelor XIX-XX, mai ales cea în epoca formării națiunilor. „[...]aceste probleme ale istoriei au fost abordate în mod tendențios din punct de vedere politic și național. Este necesar însă să ținem cont de faptul că în evul mediu componenta națională a fost întotdeauna subordonată criteriilor apartenenței nobiliare, politice sau religioase. De aceea, practica de a recurge la coloniști la orașe și sate, dar și la cavaleri, călugări sau cântăreți (minnensangeri) în toate țările din Europa Centrală (Polonia, Galiția, Cehia, Ungaria) nu a avut nimic comun cu expansiunea națională sau a puterii, ci a

În secolul al XIII-lea colonizarea etnicilor germani din teritoriile Regatului Boemiei a produs transformări semnificative în structura juridică a Regatului Boemiei și în administrație. Istoricii apreciază că aceste mutații au schimbat definitiv „lumea veche” cehă și caracterul ei feudal, punând-o pe un curs de regat cu puternice ancorări medievale occidentale. Acest proces declanșat în secolul al XII-lea a fost considerat încheiat- retrospectiv privind- în secolul XIV, odată cu stingerea valului de colonizări germane.

În decursul secolelor de așezare a coloniștilor germani pe teritoriul Regatului Boemiei s-a produs o mutație în ceea ce privește funcția reședințelor domeniale. De asemenea, satele și terenurile agricole (numite sole) au fost cuprinse în cadre specifice juridice. „În cazul ideal al colonizării enfiteutice (creearea unui sat pe baza dreptului emfiteutic sau de achiziție) a fost stabilită arenda (deținerea de câmpuri, stabilirea unei rente în bani pe bază contractuală) care rezulta din poziția de superioritate a panului feudal. Coloniștii erau reprezentați de un locator care măsurea terenurile agricole și de multe ori devenea jude (reprezentantul dreptului și al puterii care de multe ori implica avantaje economice). Pentru o anumită perioadă satele au fost scutite de obligații. Sola era de cele mai multe ori împărțită în trei loturi cu o lungime de 125 de pași pe care se întindeau ogoare care erau lucrate prin arătură adâncă (au existat variante regionale). La prelucrarea pământului, proprietarul respecta sistemul de rotație a trei culturi. Pământul țăranilor se numea rustical, iar pământul seniorilor- dominical. Obligațiile de muncă (la curțile domnești) reprezentau numai câteva zil

Orașele întemeiate de coloniștii germani pe teritoriul Regatului Boemiei au primit dreptul de jurisdicție proprie iar dreptul german care era utilizat pe teritoriul ceh era cel de Nurnberg sau Magdeburg. Primarul unui oraș era reprezentantul legal al acestuia, administratorul unui oraș regal era șambelanul iar un oraș regal de rang superior era administrat de un maestru monetar. Patriciatul orașului, elita urbană, controla administrația orașului în fapt, formând consiliul orășenesc și consilierii municipali.

Orașele primeau din partea regelui privilegii regale care le confereau statut și, mai ales, pârghii de dezvoltare economică. Spre exemplu „[...]dreptul la o milă (la distanță de o milă de oraș era interzisă practicarea oricărei îndeletniciri), dreptul de a produce bere, dreptul de a face comerț, de a construi[...]Primele comunități urbane s-au stabilit în nordul Moraviei (Bruntal), trecând prin Silezia. Orașele de pe teritoriul aglomerațiilor urbane vechi mai mari au avut uneori dimensiuni mai mici (Zatec, Litomerice). Același lucru a fost valabil și pentru Stare Mesto din Praga, unde centrul comercial din jurul cetății Tyn și Rynek a fost închis și fortificat prin construirea cartierului Havel, începând din anii 30. [ai secolului al XIII-lea- n.n] Din mai multe nuclee de reședință și centre comerciale s-au format în marile orașe din Moravia, Olomouc, Brno și Znojmo. O dezvoltare vertiginioasă au cunoscut orașele miniere care aveau o poziție juridică specială”. (Vratislav Vanicek)

Inițial, coloniștii germani sosiți în teritoriile Regatului Boemiei proveneau din zone diferite și vorbeau diverse dialecte ale limbii germane. Ceea ce s-a petrecut ulterior a fost suprapunerea lor peste nevoile regatului devenind, prin forța economică pe care au dezvoltat-o, locuitori cu drepturi depline asemenea localnicilor regatului ceh. Luptele din interiorul orașelor nu pot fi puse în cheia luptelor entnice dintre cehi și germani ci, mai degrabă, pe seama conflictului dintre nobilime și noile centre de susținere regală: orașele.

Până la jumătatea secolului al XIII-lea existau o serie de orașe cu statut regal: Praga, Kralove, Litomerice, Most, Stribo, Zatec, Pisek, Unicov, Bruntal, Opava, Znojmo, Jemnice, Hodonim, Brno. La finalul domniei lui Ottokar ak II-lea acestora li s-au adăugat altele: Koelin, Kourim, Caslav, Chrudim, Klatovy, Vysoke Myto, Louny, Kadan, Domazlice, Nymburk, Melnik, Susice, Olomouc,Jevicko, Brod. În debutul secolului al XIV acestora li s-au adăudat și Kutna Hora, Ivancice, Novy Bydzov și Ostrov nad Ohri.

a conduce regatul. În următorii cinci ani, soarta regatului ceh a fost dirijată de un grup, un consiliu mai mult sau mai puțin, din care făceau parte nobilii importanți ai regatului, precum și regina Kunhuta. Episoadele de putere au consemnat și apariția unui anume Zavis din Falkenstein- amantul reginei Kunhuta- care va conduce regatul. Ulterior, tânărul Vaclav a preluat tronul ceh.

După moartea lui Ottokar al II-lea Premysl, regatul Boemiei se afla într-o poziție dificilă. Fiul acestuia, Vaclav, era minor și, prin urmare, nu era în poziție de a conduce efectiv regatul, mai ales că nu era fixată în acest moment instituția regenței în termeni exacți. Doi dintre nobilii mai puternici ai regatului, rude cu dinastia domnitoare, s-au implicat în jocul politic. „Rudele și aliații lui Premysl, Ota Branibor și Jindrich Vratislav deveniseră acum rivali, disputându-și tutela asupra lui Vaclav care promitea câștiguri imediate, iar în cazul morții lui premature oferea cea mai bună șansă de a urca pe tronul Cehiei. Nici comportarea reginei Kunhuta nu a fost prea chibzuită. În cele din urmă, soarta statului ceh pe următorii cinci ani a fost hotărâtă de un consiliu format din principi străini care s-a întrunit între cele două tabere de război lângă Kolin. Ota a preluat administrația Cehiei și tutela asupra lui Vaclav, Henric a câștigat Kladno ca recompensă pentru cheltuielile de război ale Moraviei, iar regina Kunhuta a dobândit teritoriul din Opava”. (Vratislav Vanicek)

După eliberarea lui Vaclav și aducerea lui la curtea regală din Praga- fiind încă minor- conducerea efectivă a regatului a fost antamată de mama sa, regina Kunhuta. Ea l-a convins pe Vaclav să accepte sosirea la curtea regală a amantului acesteia- care i-a devenit ulterior soț- Zavis din Falkenstein. Acest personaj va avea o influență importantă asupra lui Vaclav, care îl va numi regent. În acest context, lupta cu facțiunea nobiliară care se văzuse exclusă de la regență s-a ascuțit.

Situația politică din Regatul Boemiei după moartea lui Ottokar al II-lea Premysl a fost una complicată. Pe lângă facțiunile create între nobili pentru preluarea efectivă a puterii- având în vedere că moștenitorul tronului, Vaclav, era minor- epidemii, foametea și bandele de tâlhari creeau probleme populației. Unul dintre „regenți”, Ota Branibor, a fost contrat la adunarea de la Praga din 1281 de grupul nobililor condus de Jindrich de Rozmberg. În Moravia, nobilii s-au identificat cu episcopul Bruno.

Regentul Regatului Boemiei, Zavis din Falkenstein, sub minoratul lui Vaclav a avut o contribuție importantă pentru evoluția ulterioară instituțională a tronului regatului. „Prin concepțiile sale, Zavis din Falkenstein a făcut parte din tânăra generație de cavaleri ambițioși, fără să fi fost un aventurier. El a impus puterea ereditară, dar a fost și adeptul unui stil de guvernare flexibil. A reînnoit suveranitatea curții regale și a tribunalului din Praga ca centre ale statalității cehe, a lărgit rolul orașelor în sistemul politic al țării (primul privilegiu comun pentru orașe a fost emis în 1285, cu ocazia căsătoriei sale oficiale cu Kunhuta) și a promovat scopuri ambițioase pentru Vaclav II (consolidarea păcii pe plan intern, planul redobândirii unor țări din ținutul Alpilor, încheierea de alianțe cu familia Arpadiană, cu dinastia Piaștilor). Reînoirea posesiunilor regale luate de nobilime s-a produs însă lent. În același timp, Falkenstein și-a pregătit în mod sistematic poziția de principe în Cehia de Răsărit”. (Vratislav Vanicek)

Facțiunea nobililor din Moravia s-a plasat în spatele reginei Kunhuta în încercarea de a controla regența întregului regat ceh. Ulterior l-au ales ca reprezentant pe ducele Nicolae de Opava. Această facțiune a acționat pentru mituirea garnizoanelor din Branibor (fieful celuilalt membru al „regenței”, Ota) și l-au eliberat pe minorul Vaclav, moștenitorul tronului care a ajuns la curtea regală în Praga.

Steaua lui Zavis de Falkenstein, regentul tronului Boemiei, a apus odată cu moartea soției sale, regina mamă-Kunhuta. Soția tânărului rege Vaclav- Guta Habsburg- a pregătit trecerea puterii în mâinile regelui de drept. După căsătoria cu Elisabeta a Ungariei, regentul Zavis de Falkenstein și-a crescut prestigiul în interiorul regatului ceh, însă acest lucru a însemnat și curba lui descendentă. „Falkenstein a fost luat prizonier cu concursul rivalilor și executat din cauza unei presupuse conspirații și crime împotriva regelui în 1290”. (Vratislav Vanicek)

După episodul regenței Regatului Boemiei din timpul minorului Vaclav- regență condusă de Zavis de Falkenstein- tronul regatului a fost preluat de tânărul Vaclav, sub numele de Vaclav al II-lea. Ceea ce a reușit acesta a fost să consolideze și să redea prestigiu puterii regale. El s-a aventurat spre nord-vestul regatului și înspre Regatul Poloniei condus de dinastia Piaștilor. Vaclav al II-lea a obținut coroana poloneză pentru scurt timp. După un conflict cu Ungaria și Sfântul Imperiu, regele ceh s-a văzut nevoit să reintre în condițiile de vasalitate nominală față de împăratul german.

În momentul în care regentul tronului Boemiei, Zavis de Falkenstein, a fost înlăturat de către regele de drept- care a și preluat tronul sub numele de Vaclav al II-lea- condiția acestuia de sănătate era una precară. Cu toate acestea el și-a fixat drept scop restituirea și consolidarea prestigiului puterii regale. Cu respectul față de dinastia regală Premysl recâștigat în rândul nobililor, Vaclav al II-lea s-a îndreptat spre teritorii străine regatului care prezentau probabilități de anexare. „Expansiunea lui Vaclav care s-a bazat pe puterea armelor și pe celebrul argint ceh s-a dezvoltat în două direcții. Prima țintă au constituit-o teritoriile fărâmițate ale imperiului din nord-vestul Cehiei unde Vaclav câștigase Chebul, primise ca feudă provincia Plisen (Altenburg, Chemnitz), cumpărase Pirna, stăpânea Freibergul (minele de argint) și încercase zadarnic să cucerească orașul Meissen”. (Vratislav Vanicek)

Încoronarea lui Vladislav al V-lea ca rege al Ungariei- acesta era fiul regelui Boemiei, Vaclav al II-lea- a dus la apariția unei tabere rivale în Regatul Ungariei susținută de Papalitate. Cum dinastia Arpadiană- supusă față de Scaunul Apostolic- se stinsese, iar acum se afla pe tronul Ungariei un membru al dinastiei cehe Premysl, Papalitatea a stabilit cursul pentru următoarele secole al Regatului Ungariei. Dinastia de Anjou, de loc din Italia dintr-un loc tradițional favorabil Episcopului Romei trebuia să preia regatul Ungariei. Până la conflict a fost doar un pas. „Adversarii dinastiei Premysl erau reprezentanții familiei Anjou care în plus erau susținătorii partidului pro-papă (al guelfilor) din Italia. Sprijinirea lor a fost hotărâtă de papa Bonifaciu VIII care în conflictul acutizat cu Vaclav a pus la îndoială calitatea lui de rege al Poloniei. Și împăratul Albrecht de Habsburg a încheiat în mod neașteptat o alianță cu papa Bonifaciu. În felul acesta, Cehia a ajuns din nou într-o situație de izolare internațională apăsătoare din care Vaclav a încercat să iasă datorită contactelor sale cu Filip IV cel Frumos al Franței”. (Vratislav Vanicek)

Regele Boemiei Vaclav al II-lea și-a îndreptat privirile și spre teritorii aflate sub influența Regatului Poloniei și profitând de un moment de slăbiciune al dinastiei Piaștilor, a preluat și coroana Poloniei. „Principalele teritorii din nordul Poloniei au fost însă unificate de către Vaclav II care, începând din anul 1289 și-a extins supremația asupra principatelor din Silezia Superioară, a cucerit Cracovia în 1291, iar în 1300 a obținut coroana regală a Poloniei la Hnezdo. Vaclav II și-a consolidat puterea prin cea de-a doua căsătorie cu tânăra Eliska Rejcka (Richenza) din dinastia Piaștilor”. (Vratislav Vanicek)

„Pătrunderea” regelui Boemiei Vaclav al II-lea în Polonia și în Regatul Ungariei- prin fiul acestuia- s-a produs fără să ceară acordul suzeranilor săi: împăratul german și Episcopului Romei care înțelegea Regatul Ungariei drept domeniu temporal circumscris puterii papale. Confruntarea, spre deosebire de catastrofa lui Ottokar al II-lea, s-a sfârșit într-o remiză pentru Vaclav al II-lea al Boemiei. „În 1304 oștile cehe l-au adus înapoi pe Vaclav III din Ungaria în Cehia (inclusiv, bijuteriile de încoronare) și în același an în regatul ceh a intrat armata împăratului Albrecht de Habsburg. Bătălia de pe Câmpia Moraviei nu s-a mai repetat și nici nobilii, pe opoziția cărora se baza Albrecht, nu au mai trădat. Datorită tacticii militare prudente a comandanților oștirii cehe, armata imperială s-a retras înfrântă, după o încercare zadarnică de a cuceri orașul Kutna Hora”. (Vratislav Vanicek)

Regele ceh Vaclav al II-lea și-a îndreptat atenția spre Regatul Ungariei, țară în care dinastia Arpadiană nu mai avea reprezentanți pe tronul regal. Cu toată opoziția nobililor locali- care considerau că tânărul Vaclav își supraestimează forțele- acesta a acceptat coroana maghiară primită de la o delegația a nobililor din Regatul Ungariei condusă de Matias Csak din Trencin. Între timp, și-a trimis fiul, pe Vaclav al III-lea, în Ungaria unde a fost încoronat sub numele de Vladislav al V-lea.

În anul 1305, între regele Boemiei Vaclav al II-lea și împăratul german Albrecht de Habsburg s-au purtat tratativele pentru încheierea termenilor de recunoaștere a suzeranității împăratului de către Vaclav al II-lea. Între timp, Vaclav a murit iar Pomerania a ieșit de sub orice calcul al regelui ceh, devenind proprietatea împăratului german. Visul coroanei maghiare fiind pierdut, Vaclav a încercat totuși să mențină unitatea coroanei ceho-polone, căsătorindu-și fiul- viitorul Vaclav al III-lea- „cu Viola Tesinska din dinastia poloneză a Piaștilor”. (Vratislav Vanicek)

Vaclav al III-lea a condus Regatul Boemiei doar vreme de un an (1305-1306) timp în care a încercat să mențină unitatea coroanei ceho-polone. În momentul în care se pregătea și chiar demarase organizarea unei expediții în Polonia pentru a înfrânge mișcarea lui Vladislav Lokytek, Vaclav al III-lea -în vârstă de 17 ani- a fost asasinat în condiții neclare la Olomouc. Acest an și eveniment a marcat extincția dinastiei Premysl de pe tronul Regatului Boemiei.

Restabilirea prestigiului puterii regale cehe de către ultimii membrii ai dinastiei Premysl a însemnat, în paralel cu subordonare puterii nobililor, și o șansă pentru orașele și dezvoltarea autonomiei acestora. Orașele regale au constituit punctul de balans al puterii regale, în momentul în care regele s-ar fi aflat în relații încordate cu nobilii din regat. Codurile miniere emise în această perioadă au cuprins aspecte interesante de „asistență socială”- cum le-am denumi în termeni contemporani. Cercetările istorice au stabilit faptul că deja în secolul al XIII-lea teritoriile Regatului Boemiei erau exploatate intens din punct de vedere economic, beneficiind și de puternicul aport al coloniștilor germani sosiți în regat. Anumiți autori indică faptul că densitatea populației precum și numărul de orașe întemeiate plasează Regatul Boemiei printre cele mai avansate societăți occidentale (Vratislav Vanicek)

Ultimii regi ai dinastiei Premysl au încercat să recâștige prestigiul puterii regale în ochii nobilimii, prestigiu puternic afectat, mai ales după moartea lui Ottokar al II-lea pe câmpul de luptă. Acesta se angajase într-o confruntare deschisă cu împăratul german, în ciuda opoziției majorității nobililor cehi. Dacă nobilii și-au păstrat dreptul de a „face” justiție în teritoriile pe care le controlau administrativ, regele beneficia de suportul orașelor-regale din teritoriu, care erau extrase de sub jurisdicția nobiliară.

Vaclav al II-lea a promovat, influențat de oamenii din imediata proximitate, o nouă concepție a dimensiunii puterii regale. Încercarea de redimensionare a acesteia venea ca o contramăsură la „aroganța nobilimii” pe care Vaclav „o suporta cu greu”, context în care regele „l-a deposedat pe fratele său vitreg Mikulas (Nicoale) de guvernarea ducatului din Opava. Tradițiile dinastice și pretențile dinastiei Premysl au găsit sprijin ideologic mai ales din partea mănăstirilor din Zbraslav și Sv Jiri din Hradul de la Praga. Abia în secolul 13 instituțiile religioase din țările cehe au dobândit o poziție mai independentă în relația cu fondatorii lor. În timpul episcopului Bruno episcopia din Olomouc a devenit practic un principat în urma colonizării intense și a creării unui sistem întreg de proprietăți feudale. O dezvoltare a proprietăților a cunoscut și episcopia de la Praga formată din membrii familiilor de nobili. Astfel, în perioada de anarhie de după 1278, episcopul Tobias din Bechyne (mai corect din Benesov) s-a comportat ca reprezentantul comunității nobiliare din țară, la fel ca și ultimul episcop praghez Jan IV din Drazice la începutul secolului 14”. (Vratislav Vanicek)

Regele Vaclav al II-lea a încercat să consolideze puterea regală apelând la funcționari străini. „El a încredințat întreaga conducere a politicii sale unor specialiști străini, care de obicei proveneau din rândul clerului. Astfel, consilierii lui au fost episcopii Arnold din Bamberg, Bernard din Meissen și cancelarul Petr din Aspelt, episcopul de mai târziu de Basel și arhiepiscopul de Mainz. Organul consultativ suprem îl constituia consiliul regal (format din Bavor din Strakonice, Hynek din Duba, Jindrich din Rozmberg și alți înalți nobili). Condiților reale existente în stat le corespundea împărțirea teoretică a supremației regale în două sfere- dominium generale (stăpânirea la modul general- practic asupra comunităților de nobili din Cehia și Moravia) și dominium speciale (stăpânirea asupra unor proprietăți regale mai restrânse, formate mai ales din orașe și mănăstiri). Dominium speciale constituia „regatul” în sens restrâns, iar Vaclav putea să își realizeze în cadrul lui planurile legislative. El a emis codul de legi minier pentru Kutna Hora «Ius regale montanorum» care, printre altele, a cuprins și elemente de asistență socială pentru mineri și a fost aplicat în Europa Centra

Încă la finalul secolului al XIII-lea raportarea nobilimii față de rege era una care încă nu prevedea raporturile de „colegialitate” de mai târziu. Nobilimea nu ajunsese la statutul de castă și, prin urmare, ea se raporta la rege ca la un intercesor de neînlocuit prin care ei își puteau desfășura activitatea. Doar printr-un rege puternic nobilii își puteau desăvârși misiunea, un rege puternic fiind indisolubil legat și de anvergura puterii lor.

Elanul economic al Regatului Boemiei de la sfârșitul secolului al XIII-lea a fost confirmat și de emiterea unei monede de calitate superioară de către regele Vaclav al II-lea. „După febra argintului care a cuprins Europa Centrală la sfârșitul secolului 13 odată cu descoperirea bogatelor filoane de minereuri de la Kutna Hora, Vaclav II a dispus înlocuirea sistemului monetar cu o monedă de mai bună calitate, cu groșul din argint praghez. Primii groși au fost bătuți la curtea italiană din Kutna Hora în 1300 (cu ajutorul specialiștilor italieni) și treptat a devenit o monedă solicitată și în țările vecine”. (Vratislav Vanicek)

Cea de-a doua jumătate a secolului al XIII-lea a fost martora unei transfomări culturale petrecute în Regatul Boemiei. Deja numărul mare de coloniști germani sosiți- cu bagajul lor cultural cu tot- a dus la un transfer cultural, între variantă locală, între cehi și germani. La nivel juridic, codificările utilizate în dreptul german- în special cel de Magdeburg- au fost preluate și adaptate pentru nevoile regatului. Cultura creștină, latină și laică și-a găsit manifestare la curtea regală pragheză și nu numai.

Regele Vaclav al II-lea a recepționat la curtea regală culegeri de coduri juridice care activau în teritoriile locuite de germani atașate Sfântului Imperiu dar se pare că la cunoștința acestuia au ajuns coduri de legi și din Peninsula Iberică. Au existat, de asemenea, opinii potrivit cărora în acest timp s-ar fi pus problema înființării unei universități, dar un asemenea proiect ar fi depășit „posibilitățile epocii. Vaclav II a sprijinit de asemenea arta laică și a compus cântece germane după modelul unor autori nobili. Le curtea cehă au trăit minnensangerii Ulrich von Etzenbach și Heinrich von Meissen, cunoscut sub numele de Frauenlob. Acum a apărut și poezia ecleziastică cehă, ca de pildă Cântec din Ostrava în anii 60 ai secolului 13 (nu este exclusă o datare anterioară) sau compoziția Bun venit, rege atotputernic”. (Vratislav Vanicek)

Poezia de curte a fost dublată în mediul ceh de literatura cehă originată, mai ales, în atmosfera reședințelor nobiliare. Unul dintre astfel de exemple a fost Letopisețul de la Zidar redactat în limba latină care trata elogios trecutul nobililor din zona Moraviei.

Nobilimea cehă a fost surprinsă în Cronica de la Zbraslav- într-o notă care prezenta situația nobililor cehi drept una de permanentă invidie față de rege- și din acest motiv, ca multe alte cronici medievale, ridică semne de întrebare asupra obiectivității ei. „În mediul de curte existent la mănăstirea Sv. Jiri unde fuseseră educate tinerele mlădițe ale dinastiei Premysl au apărut Patimile stareței Kunhuta cu ilustrații superbe și elemente heraldice rare. De asemenea, au fost scrise documente de natură juridică, pedagogică și contabilă. Deși a continuat să fie legată de biserică, cultura a început să fie influențată și de elemente laice, în strânsă legătură cu nevoile primelor cancelarii ale orășenilor sau nobililor. Pe lângă culegerile de drept orășenesc scrise în limba latină sau germană a apărut Manualul dreptului țărilor cehe, așa-numita Carte de drept de la Rozmberg”. (Vratislav Vanicek)

Prin construirea castelelor regale și a clădirilor în stil gotic acest stil arhitectural s-a răspândit pe întinsul Regatului Boemiei. Sinagoga din Praga, Mănăstirea Anezka și cimitirul regal aferent sunt două dintre aceste exemple de secol XIII. De asemenea, stilul gotic al construcțiilor de tip reședință nobiliară a fost preluat în spațiul ceh după modelul occidental. De exemplu, elita urbană a capitalei regatului- Praga- obișnuia să locuiască în clădiri care le imitau pe cele din Regensburg.

Arhitectura religioasă gotică de secol XIII a fost reprezentată în Regatul Boemiei printr-o serie de construcții. „Din arhitectura religioasă s-a păstrat până astăzi mai ales biserica cu cinci nave din Sedlce, mănăstirile din sudul Cehiei (Zlata Koruna), Vyssi Brod, mănăstirea dominicană din Budejovice). O construcție regală reprezentativă a fost castelul din Bezdez. Castelele nobililor nu erau foarte întinse și aveau un caracter sobru (turn locuibil, fortificații, palat). Dintre rezidențele cele mai importante au făcut parte Pribenice, Strakonice, Ryzmburg, Jindrichuv Hradec, Lichtenburg, Rozmberg. Odată cu arhitectura s-a dezvoltat și sculptura și pictura murală. Capodopere ale goticului dezvoltat sunt, de pildă, Răstignitul din Juhlava sau Madona din Strakonice”. (Vratislav Vanicek)