Dinastia de Luxemburg și apogeul Țărilor Coroanei Cehe
Instaurarea Dinastiei de Luxemburg
autor Alexandru Cristian Enescu, august 2017
După extincția dinastiei Premysl, o parte a nobililor din teritoriile cehe au reușit să-și impună voința în alegerea unui rege străin pe tronul ceh. Opțiunea acestora s-a îndreptat spre dinastia de Luxemburg. Iar dacă primul rege, Jan, a avut dificultăți în a-și apropia nobilimea cehă, fiul acestuia, Carol al IV-lea, va transforma definitiv regatul ceh și Praga prin vocația lui universalistă. Domnia lui a reprezentat apogeul Țărilor Coroanei Cehe.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Încadrările sociale din Evul Mediu pe verticala arhitecturii societății plasau fiecare individ în ordinea stabilită de organizarea creștină a acesteia. Fiecare individ era parte a unei structuri sociale ale cărei margini sau frontiere erau, de altfel, foarte greu de depășit. Pentru multe secole la rând structura socială a Evului Mediu s-a mișcat în cunoscuta formulă a lui Adalbert de Laon: oratores -bellatores-laboratores: clerul, cavalerii (nobilimea), cei ce lucrează. Cadrul social al Regatului Boemiei nu a făcut notă discordantă față de această axiomă socială a Evului Mediu.

Echilibrul social al Evului Mediu- numit din perspectivă modernă- statua ideea potrivit căreia orice individ trebuia să fie membru al unei structuri și ordini sociale. Regatul Boemiei nu a făcut notă discordantă față de acest lucru. „Aproape toții oamenii făceau parte dintr-o structură. De pildă, un meseriaș era orășean în orașul unde locuia și avea casă, prin urmare era unul din membrii breslei lui și făcea parte dintr-o anumită parohie. Granițele dintre diferitele straturi și grupuri sociale erau însă flexibile și pe o linie verticală imaginară se produceau mișcări în sus și în jos. În anumite condiții un orășean putea deveni nobil, iar un agricultor putea să ajungă orășean liber, după cum existau și cazuri de decădere socială. În secolul 14 în țările cehe s-a manifestat foarte puternic tendința de separare și delimitare evidentă a marilor grupuri sociale-caste. Încercarea de a stabili precis drepturile și obligațiile clerului, ale marii și micii nobilimii și ale orășenilor a fost consecința schimbărilor importante care au avut loc în structura socială în secolul 13 și începutul secoului 14. A fost un proces de lungă durată care s-a încheiat în jurul anului 1500”. (Vratislav Vani

Pe lângă cei încadrați într-o ordine socială, asemenea timpurilor contemporane, și în Evul Mediu existau grupurile de marginali sociali, cei aflați la periferia societății. „Au existat și unii indivizi suspecți, care neîncradîndu-se în nicio categorie, ajungeau automat la periferia societății (cerșetori, prostituate, scamatori, salahori). Din societatea creștină mai erau izgoniți cu forța și ereticii[...] Minoritățile care aveau altă religie și locuiau pe teritoriul statului ceh, în special evreii, erau tolerate mai mult sau mai puțin, deși erau obligate să suporte numeroase umilințe (locuiau pe anumite străzi și în ghetouri, nu aveau voie să profeseze unele ocupații), iar uneori erau supuse și unor agresiuni fizice (cunoscutul pogrom din ghetoul de la Praga din 1389).

Ordinea socială era în grija capetelor încoronate și ale Bisericii. Stabilitatea socială și apărarea Bisericii cu brațul armat era obligația nobililor și, mai sus în ierarhia socială, a regilor și a împăratului. Ideea legitimității regale suferise și ea modificări de-a lungul secolelor. Cu convingerea că ajungerea pe tron este legată de „mila” și grația divină au ajuns la conducerea Regatului Boemiei, acum în debutul secolului al XIV-lea, membrii familiei de Luxemburg. „Cu această concepție și având convingerea că pot să ajungă domnitori numai din mila domnului au urcat pe tron ultimii reprezentanți ai dinastiei Premysl și primii membrii ai familiei Luxemburg. Ultimii au adus în Cehia din Franța unde copilăriseră concepția despre poziția suverană a puterii domnitorului. Părerile lor aveau însă să se confrunte în mod legitim cu cele al nobilimii cehe”. (Vratislav Vanicek)

Debutul secolului al XIV-lea a atras pentru Regatul Boemiei- ca de altfel și pentru cel al Ungariei- extincția dinastiilor regale: Premysl, respectiv, Arpadiană. Acestea au fost înlocuite cu familii dinastice care aveau legături puternice cu sudul și vestul Europei, ceea ce a dus la angrenarea celor două regate în peisajul mai larg al politicii desfășurate, în principal, de Scaunul Apostolic. Dacă în Ungaria a poposit dinastia Angevinilor, în Hradul praghez au fost înscăunați membrii familiei de Luxemburg.

Debutul secolului al XIV-lea a adus pentru Regatul Boemiei instaurarea unei noi dinastii regale, cu puternice afinități franceze: dinastia de Luxemburg. Acest aspect a fost determinant pentru traiectoria ulterioară a Regatului ceh care a fost mai bine angrenat în stilul și cultura central- europeană și occidentală. De asemenea, odată cu această dinastie transformări importante s-au produs la nivel politic și juridic în interiorul socialului contemporan ceh.

Începând cu secolul al XIV-lea- chiar dacă „trendul” fusese setat anterior- manierele și moravurile cehilor s-au cuplat la cele occidentale pe fondul contactelor, în special, cu lumea germanică. „Au fost însușite «noutățile de moravuri», bărbații și-au lăsat barbă în mod «necreștinesc», și-au ondulat părul, clericii s-au împodobit cu săbii iar laicii cu mătănii. Moda a ajuns să-i influențeze chiar și pe țărani. Un moralist dezgustat citează un proverb, conform căruia «cehii seamănă cu maimuțele» și imită moda popoarelor străine care a fost adusă la curțile domnești”. (Vratislav Vanicek)

Modul în care s-a sfârșit dinastia Premysl- prin asasinarea la Olomouc a lui Vaclav al III-lea- a ridicat serioase probleme în Regatul Boemiei contemporan față de dreptul succesoral. Un reprezentant al populației era exclus de la vreo alegere pe tron, cum, de altfel, erau și membrii nobilimii, cu toată afilierea și apropierea din ultimele secole față de familia regală. Nici membrii nobilimii cehe, în acest punct al istoriei, nu erau încadrați în categoria socială echivalentă unei familii domnitoare, ci în plan secundar.

Problema succesorală a tronului Regatului Boemiei- deschisă prin asasinarea lui Vaclav al III-lea și extincția dinastiei Premysl- și apărută pentru prima dată de la înființarea Regatului, a dus la necesitatea unor reglaje juridice interne. „Societatea a fost obligată să introducă o ordine mai riguroasă în relațiile ei interne și să reglementeze juridic raporturile foarte vechi față de domnitor, ceea ce nu a fost deloc ușor. Curând după producerea crimei de la Olomouc [locul unde a fost asasinat ultimul Premysl, Vaclav al III-lea- n.n], la Praga s-au adunat fruntașii puterii din toată țara, inclusiv reprezentanții orășenilor înstăriți. Deși nobilimea nu a exclus prezența lor, decizia în problemele fundamentale ale regatului aparținea nobililor care în mod tradițional erau legați de dreptul cutumiar asupra domeniilor lor. Neîndoielnic aceasta a fost și rezultatul unei anume izolări a patriciatului german față de nobilii cehi, spre deosebire de Flandra sau Sicilia unde reprezentanții orășenimii au reușit să se impună mai mult în viața politică”. (Vratislav Vanicek)

Problema succesiunii după asasinarea lui Vaclav al III-lea și lipsa unor moștenitori pe linie masculină a adus în discuție statutul regalității cehe față de suzeran, împăratul german. Împăratul Albrecht de Habsburg l-a propus ca rege al Boemiei pe fiul său, Rudolf de Austria. Din partea uneia dintre fiicele penultimului rege Premysl, Vaclav al II-lea- Anna- a venit propunerea de a fi ales rege al Boemiei, soțul acesteia, Henric de Carintia și duce de Tirol.

Henric de Carintia a fost preferat de nobilimea cehă ca rege al Boemiei, în contrapartidă cu propunerea împăratului Sfântului Imperiu care îl dorea pe fiul său drept viitorul rege al cehilor, Rudolf de Austria. Conflictul a izbucnit instantaneu între cele două părți. „În această situație, Habsburgii și-au schimbat imediat tactica. Albrecht a decretat Cehia drept feudă normală și liberă a imperiului și a intrat cu armata în țară, iar Henric de Carintia a fugit din Praga. După câteva runde de negocieri între Habsburgi și nobilime, domnii cehi au obținut o serie de obligații și promisiuni. În cele din urmă Rudolf (1306-1307) a fost acceptat ca rege cu condiția să respecte drepturile cutumiare ale nobilimii asupra domeniilor ei, iar Cehia să nu devină o simplă provincie a domeniilor ereditare ale Habsburgilor. Din această cauză, Rudolf a renunțat să domnească în Austria. De asemenea, la dorința nobilimii, Rudolf s-a căsătorit cu tânăra văduvă a regelui Eliska Rejcka [soția fostului rege- Vaclav al III-lea], asigurând astfel continuitatea uniunii personale ceho-polonă. Domnia lui nu a fost însă acceptată de o parte din nobilimea antihabsburgică condusă de Vilem Zajic din Valdek pe care

După moartea împăratului Sfântului Imperiu- Albrecht de Habsburg- și a fiului acestuia candidat la tronul Boemiei, Rudolf, nobilimea cehă a plusat pentru înscăunarea lui Henric de Carintia. Acesta era înrudit cu ultimii regi ai dinastiei care tocmai dispăruse de pe tronul regal, Premysl. Cei trei ani de domnie ai acestuia au fost impregnați de conflicte între diferitele facțiuni ale nobilimii care nu recunoșteau alegerea lui Henric de Carintia despre rege ale Boemiei.

Asasinarea împăratului Sfântului Imperiu și al fiului acestuia- candidat la tronul Boemiei, Rudolf- a determinat nobilimea cehă să încerce să-l impună pe tronul regatului pe Henric de Carintia. După episodul din urmă cu câțiva ani, nereușit- în urma intervenției imperiale- acum măsura a reușit, beneficiind și de dezinteresul noului împărat german, Henric al VII-lea. Timp de 3 ani de zile, regele ales de nobilime și înrudit cu ultimii regi Premysl- Henric de Carintia- a condus Regatul Boemiei.

Lipsa de tact și dezinteres ale regelui Henric de Carintia față de sensibilitățile nobilimii cehe locale i-au subminat acestuia - în opinia istoricilor- poziția de autoritate în interiorul regatului. „Nu a reușit să stabilească o comunicare cu nobilii cehi, nu a înțeles particularitățile mediului autohton, nu a dispus de mijloace financiare proprii suficient de mari, bazându-se tot mai mult pe patriciatul de la orașe și pe noul său aliat de război, margraful de Meissen, Friedrich Pokousany. Nobilimea era neliniștită, iar în țară se întețeau certurile. În 1309 s-a produs o răsturnare politică și socială, deoarece un grup de patricieni din Praga și Kutna Hora a luat prizonieri câțiva înalți demnitari cehi în frunte cu Henric de Lipa[...]Patriciatul îmbogățit în urma extracției de argint, a baterii de monede și a comerțului la distanță stăpânea deja moșii întinse, castele mai mici și vor încerca să se unească cu aristocrația cehă. Prin urmare, nu a fost vorba despre manifestarea emancipării politice a orășenilor ca o pătură socială care îl sprijinea pe rege, ci de folosirea unei stări de incertitudine pentru impunerea propriilor țeluri”. (Vratislav Vanicek)

În contextul în care regele Boemiei, Henric de Carintia, se chinuia să își mențină autoritatea intactă într-un regat împărțit tot mai mult între facțiunile rivale ale nobilimii, mișcarea laterală efectuată de sora ultimului Premysl- Vaclav al III-lea- Eliska Premyslova, a fost contra regelui Henric. Sprijinită de arhiepiscopul de Mohacs și de abați cistercieni, alături de nobili puternici ai regatului (Henric din Rozmberg, Henric din Lipa), aceasta a reușit să fugă din mănăstirea Sf Gheorghe unde fusese reținută. Planul prevedea căsătoria acesteia cu unul dintre membrii dinastiei Luxemburg și preluarea tronului Boemiei.

Coalizarea nobililor importanți cehi în spatele Eliskăi Premyslova- sora ultimului rege din dinastia Premysl- l-a determinat pe împăratul Sfântului Imperiu, suzeranul ocupantului tronului Boemiei, să accepte deturnarea lui Henric de Carintia. Acesta fusese ales rege al Boemiei și condusese regatul timp de 3 ani dar fără a avea o autoritate deplină asupra acestuia. „Henric VII a vrut să îl numească rege ceh pe fratele său Walram, dar după negocieri complicate cu domnii și abații cehi s-a hotărât ca Eliska, în vârstă de 18 ani, să fie măritată cu unicul fiu al regelui, Jan, în vârstă de 14 ani. În felul acesta trebuia, realizată apropierea dinastiei de societatea cehă, iar Cehia putea spera că va dobândi o poziție importantă prin alianța cu un rang imperial (pe care Jan avea să îl dobândească la un moment dat în urma tatălui). În 1310 Jan a cucerit Praga și a fost încoronat rege de către Petr din Aspelt”. (Vratislav Vanicek)

Instaurarea dinastiei Luxemburg pe tronul Regatului Boemiei s-a realizat odată cu înscăunarea lui Jan de Luxemburg. Privit de o parte a nobilimii cehe drept reprezentant al intereselor imperiale în teritoriul ceh- acesta fiind fiul împăratului german- Jan de Luxemburg a reușit să își câștige autoritatea în interiorul regatului Boemiei prin căsătoria cu Eliska Premyslova, sora ultimului rege Premysl, Vaclav al III-lea.

Sosirea lui Jan de Luxemburg în Regatul Boemiei și încoronarea acestuia a simbolizat instaurarea dinastiei omonime pe tronul regatului. Fiind fiul împăratului Sfântului Imperiu el a fost perceput- fiind și primul reprezentant al unei dinastii „străine”- de către o parte a nobilimii cehe ca un intercesor al intereselor imperiale în Regatul Boemiei. Legitimitatea acestuia a fost consolidată însă prin căsătoria cu Eliska Premyslova, sora ultimului rege al dinastiei cehe Premysl. Jan de Luxemburg a dat asigurări nobilimii cehe asupra autonomiei acesteia în raport cu puterea regală. „După experiența dobândită începând din 1306, comunitatea nobililor cehi a respins încă de la început tentativa de a aduce o administrație străină în statul ceh. Ea a forțat emiterea în 1310 a diplomei de inaugurare a Cehiei (în 1311 a Moraviei) care delimita o serie de drepturi și libertăți și stabilea funcțiile și proprietățile care puteau fi dobândite numai de cehii (moravii) stabiliți în țară. Diplomele de inaugurare au însemnat de fapt stabilirea unei relații contractuale (dualiste) între rege și nobilime care poate fi considerată un apogeu și totodată depășirea din punct de vedere calitativ a sistemulu

Educat în spirit francez, noul rege al cehilor- Jan de Luxemburg- a încercat să se „integreze” în stilul nobililor cehi și să îi înțeleagă pentru a putea conduce regatul fără opoziție din partea acestora. A avut însă un adversar din partea lui Henric de Lipa, un nobil elegant, îndrăzneț și manierat, pe care regele- se pare- chiar l-a admirat. Istoricii ne transmit faptul că și regina văduvă- Eliska Rejcka- soția ultimului Premysl- Vaclav al III-lea- l-a apreciat din moment ce i-a devenit amant. (Vratislav Vanicek)

Ulterior preluării tronului regatului Boemiei de către Jan de Luxemburg- numit și Jan cel Orb de Luxemburg- regina văduvă Eliska Rejcka, soția ultimului rege Premysl, a căpătat o anvergură tot mai mare. Se pare că întreținea o atmosferă de curte înaltă la Hradec Kralove, unde se stabilise alături de Henric de Lipa, iubitul ei și unul dintre cei mai influenți nobili din regat. „Reședința sa se afla la Hradec Kralove, iar mai târziu împreună cu Henric din Lipa s-a mutat la Brno unde a construit o mănăstire grandioasă în orașul vechi. În efortul de a obține supremația în stat s-au creat din nou două tabere de nobili. Henric din Lipa era sprijinit de membrii familiei Ron și Markvartice în timp ce opoziția era formată din nobilimea din vestul Cehiei condusă de Vilem Zajic din Valdek. Petr din Rozmberg avea o poziție independentă, apropiată de cea a unui prinț”.(Vratislav Vanicek)

La câțiva ani de la instaurarea pe tronul Regatului Boemiei a dinastiei de Luxemburg, primul ei reprezentant, Jan, a trebuit să facă față unui conflict cu o parte însemnată a nobilimii cehe. Liderul acestora, Henric din Lipa, era membru și într-un soi de „curte paralelă” a regatului, fiind prezent la reședința din Brno a reginei văduve- Eliska Rejcka. Reacționând și la îndemnul reginei Eliska Premyslova, regele Jan l-a arestat pe amantul reginei-văduve- Henric din Lipa- ceea ce a declanșat conflictul între rege și nobilimea cehă.

Regina văduvă Eliska Rejcka a dezvoltat la Brno alături de liderul nobililor cehi- Henric din Lipa- o adevărată „curte paralelă”. Soția regelui Boemiei Jan de Luxemburg- Eliska Premyslova- a încercat la Praga să restabilească stilul de conducere promovat de ultimii regi ai dinastiei Premysl a căror descendenți acesta era. Sursele spune că dezvoltase și o urmă de invidie pentru succesul pe care îl avea regina văduvă- Eliska Rejcka- în fond, cumnata ei, acesta fiind soția ultimului rege Premysl, Vaclav al III-lea.

La îndemnul soției- Eliska Premyslova- regele Boemiei, Jan de Luxemburg, a intervenit împotriva lui Henric din Lipa, nimeni altul decât liderul nobilimii cehe. „La îndemnul ei, în octombrie 1313, Jan a dat ordin ca Henric din Lipa să fie închis și reprezentanții lui Zajic din Valdek să fie numiți în funcțiile cele mai înalte. Această acțiune a provocat revolta membrilor familiei Ron și Markvartice care s-a încheiat cu eliberarea lui Henric din Lipa. Regele a plecat în Luxemburg în timp ce situația din Cehia se complica tot mai mult. După un nou scurt război în 1317, episcopul Jan din Drazice a încercat să salveze pacea încheind o înțelegere între cele două grupări, dar s-a izbit de lipsa de îngăduință a reginei. Regele Jan a intervenit militar în aceste evenimente, dar a procedat cu foarte puțin tact, de parcă încerca să cucerească propriul său regat. Această acțiune era aproape să îl coste coroana deoarece nobilimea cehă s-a unit și numai datorită intervenție împăratului Ludovic de Bavaria (din familia Wittelsbach) a fost încheiată pacea de la Domazlice în anul 1318. La castelul din Chod regele Jan a cedat în fața nobilimii, obligându-se să păstreze obiceiurile țării, inclusiv int

Sistemul de coguvernare dintre nobilii cehi și regele Jan de Luxemburg a liniștit- repus pe tapet după Convenția de la Domazlice- apele în Regatul Boemiei după anul 1320. Animozitățile dintre cele două părți s-au rezolvat ulterior pe calea amiabilă și, extrem de rar, prin conflict armat. Însă cu timpul, în sens invers, s-a petrecut un fenomen care a dus la slăbirea puterii regale. Cu titlu de prestigiu, lui Jan de Luxemburg i se atribuie baterea unei noi monede de aur care imita florinul.

Istoricii au considerat că prin Convenția de la Domazlice, nobilii cehi au restabilit cu regele Jan de Luxemburg sistemul de coguvernare prin care acesta era constrâns să solicite discuții și consfătuiri cu nobilii „pro bono publico”, pentru binele public. Sigur, atunci când ne referim la binele public scoatem din calcul ceea ce înțelegem astăzi prin acest termen, el având atunci sensul restrâns al comunității nobililor și, foarte vag, a noului patriciat urban. De asemenea, termenul de „obiceiurile țării” la care se regele se angaja să le respecte, are înțeles juridic și înseamnă prezervarea pe mai departe a drepturilor juridice ale nobilimii regatului.

Analizând perioada domniei regelui Boemiei Jan de Luxemburg, istoricii au ajuns la concluzia că, de multe ori, acesta trata Cehia ca pe un „dominio speciale”- domeniu privat- de unde și politica lui mai degrabă atașată ideii de mare familie imperială pe tronul Sfântului Imperiu decât de rege al Boemiei. „La început, Cehia s-a aflat numai la periferia sferei de interese politice ale familie de Luxemburg care fuseseră stabilite odată cu înscăunarea lui Henric VII (1308-1313)[...]Sub influența modelului francez, Henric VII a încercat să introducă o concepție independentă de domnie a împăratului[...]Moartea subită a împăratului Henric VII la Pisa (1313) a declanșat rivalitatea pentru puterea între dinastia Habsburgilor și familia de Luxemburg care s-a încheiat cu victoria ultimilor (arhiepiscopul Balduin și regele Jan), respectiv respectiv cu alegerea lui Ludovic IV de Bavaria ca împărat”. (Vratislav Vanicek)

Fiind membru al familie imperiale, regele Boemiei, Jan de Luxemburg a cuplat la atașarea regatului ceh în ansamblul mai larg al politicii Sfântului Imperiu. Familia de Luxemburg și-a extins influența pe plan european, regele Boemiei contribuind la acest lucru prin alianțele matrimoniale pe care le încheia în numele familiei imperiale și apoi a regatului ceh. „În 1323 el l-a trimis pe primul său fiu născut Vaclav (viitorul Carol IV) în Franța și a convenit căsătoria prințului în vârstă de 7 ani cu Marketa (Blanka) de Valois, sora moștenitorului tronului Franței”. (Vratislav Vanicek)

După perioade de conflicte și relații reci între regele Boemiei Jan de Luxemburg și nobilii cehi s-a ajuns la un moment în care relațiie între cele două părți „s-au încălzit” iar prestigiul regelui s-a refăcut în ochii nobililor. Preluarea și atașarea unor teritorii de către regele ceh prin renunțarea pretențiilor teritoriale ale regelui polon asupra unor domenii din Silezia, precum și trecerea unor domenii din nordul Italiei sub autoritatea regelui ceh au dus la creșterea prestigiului acestuia în fața nobilimii din regat.

Refacerea prestigiului regelui Jan de Luxemburg în rândul nobilimii cehe a avut la bază reușitele din plan diplomatic și militar- mai precis- anexarea unor teritorii în urma unor înțelegeri perfectate cu regatele vecine. „Refacerea prestigiului lui Jan în rândul elitei politice cehe a fost mai ales consecința politicii sale încununată de succes privind extinderea teritorială, în urma căreia a fost schimbată definitiv forma statului ceh. În 1322 a fost anexată regiunea Cheb, în 1319-29 Horni Luznice, iar în 1335 parte componentă a regatului a devenit Vratislav, un domeniu bogat, în jurul căruia erau concentrate alte principate din Silezia. În anul 1355 regele Ungariei Carol Robert a mijlocit întâlnirile de la Trencin și Vysehrad, unde au fost stinse vechile divergențe între regii Poloniei, Cehiei și Ungariei (Jan a renunțat la titlul de rege al Poloniei iar Kazimir III cel Mare al Poloniei la domeniile din Silezia).[...]Treptat, regele Jan a anexat țările dobândite la coroana regatului ceh, ceea ce practic a însemnat că ele își păstrau specificul juridic, dar decizia privind soarta lor aparținea regelui și nobilimii cehe”. (Vratislav Vanicek)

După anii 1330 regele Boemiei Jan de Luxemburg și-a extins autoritatea asupra unor teritorii din nordul Italiei. „Astfel, în 1331 împăratul a consfințit [împăratul Sfântului Imperiu-n.n] proprietatea lui asupra orașelor și provinciilor Bergamo, Bobbio, Brescia, Cremona, Milano, Novara, Pavia și dreptul ereditar asupra orașului Lucca din Toscana. Acest oraș a devenit primul domeniu al lui Carol, fiul în vârstă de 17 ani, al lui Jan, care avea să demonstreze tocmai aici talentul său de om de stat”.

Regele Boemiei din noua dinastie instaurată în debutul secolului al XIV-lea, Jan de Luxemburg, își petrecea destul de mult timp în afara regatului. Nobilimea cehă, obișnuită de a avea contact permanent cu ocupantul tronului din Hradul praghez- precum în vremea dinastiei Premysl-, vedea acest nou stil de conducere drept un pericol și o formă de slăbiciune în maniera de a conduce regatul. Prin urmare, câțiva dintre nobilii de frunte cehi l-au abordat pe fiul regelui, Carol, și i-au cerut să vină în Praga pentru a se implica în succesiunea regală.

Primul rege al dinastiei de Luxemburg prezent pe tronul Regatului Boemiei- Jan de Luxemburg- a obișnuit să petreacă o mare parte a timpului său în afara regatului. Nobilimea cehă, obișnuită a fi în contact cu regele aflat în Hradul praghez- asemenea regilor Premysl- considera acest nou stil de conducere a „țării” drept periculos și inadecvat. Prin urmare, câțiva dintre nobilii de frunte- Petr din Rozmber, Henric din Lipa, Vilem din Landstejn- au decis să treacă la acțiune.

Nobilii de frunte ai Regatului Boemiei au considerat periculos stilul de conducere al regelui Jan de Luxemburg care își petrecea o mare parte din timp în afara regatului propriu-zis. Prin urmare, la Merao Tirol, în 1333, aceștia l-au abordat pe fiul regelui- Carol- cerându-i să sosească la Praga și să se implice în conducerea regatului și în pregătirea succesiunii regale. Momentul sosirii la Praga a fost menționat ulterior chiar de către prințul Carol. „Acesta a fost de acord și în octombrie 1333, fără ca măcar să își anunțe tatăl, tânărul în vârstă de 17 ani a trecut granița statului ceh. Câteva luni mai tâziu, regele Jan de Luxemburg avea să îi acorde titlul de margraf de Moravia, legalizând astfel poziția lui. În acea vreme situația din Cehia și Moravia era într-adevăr amenințătoare. Însuși Carol și-a adus aminte de timpurile acelea: «Am găsit acest regat atât de pustiit încât nu am găsit nici măcar un singur castel liber, drept care nu am putut locui decât în casele orășenilor ca oameni obișnuiți. Castelul din Praga era complet părăsit și distrus deoarece încă din timpul regelui Otakar II fusese transformat în ruine[...]domni au ajuns mai ales tiranii care nu aveau frică de reg

Tânărul Carol, fiul regelui Boemiei- Jan de Luxemburg-, a demarat procesul de reclădire a temeiurilor juridice ale regalității, lucrând practic la consolidarea poziției pe care el urma să o ocupe ca moștenitor al tronului. În elaborarea acestor argumente juridice s-a bazat pe studiile pe care le efectuase la Sorbona - Paris- beneficiind și de elanul și energia tinereții pe care le poseda. Ideea după care se ghida prințul Carol era plasarea puterii regale în centrul acțiunilor Regatului, mai ales în ceea ce privea raporturile cu alte „țări”.

Contextul implicării lui Carol de Luxemburg- moștenitorul tronului ceh- venea pe fondul în care regatul- după opinia istoricilor- se afla cu vreo 200 de ani în urma regatelor dezvoltate din Occident. Lui Carol de Luxemburg i s-au atribuit merite în racordarea Regatului Boemiei la curentele și transformările care se petreceau în Occident: idei și stiluri arhitecturale. Inteligent, cultivat și energic, acesta avea toate atuurile să transforme Regatul Boemiei.

Carol de Luxemburg, moștenitorul tronului Boemiei, a reușit să atragă de partea sa pături tot mai importante sociale- cu preponderența unei mari părti a marii nobilimii, în încercarea de a recompune coordonatele puterii regale. „Carol a câștigat repede sprijinul a unei mari părți din înalta nobilime care dorea liniștirea situației și cu ajutorul armelor a intervenit dur împotriva grupurilor de nobili răzvrătiți. Totodată a început să colaboreze cu reprezentanții clerului și cu patriciatul praghez. Această alianță tactică a atenuat în mod eficient tendințele de expansiune ale nobilimii. Încă de la începutul anilor 40 [ai secolului al XIV-lea- n.n], cu ajutorul unei mai părți a nobilimii, Carol a reușit să recupereze majoritatea domeniilor regale care fuseseră împărțite în mod abuziv și a întărit conștiința juridică a opiniei publice. Autoritatea lui a crescut atât de mult încât în țările cehe se bucura de o influență mult mai mare decât regele Jan de care trebuia să țină seama mereu”. (Vratislav Vanicek)

Carol de Luxemburg, moștenitorul tronului Boemiei, a beneficiat de sprijinul Papalității în misiunea de a construi un regat puternic. Francez prin origine și educație, Carol s-a bazat pe alianța cu papa Clement al VI-lea, acestuia fiind anterior profesor. În acord cu cerința bisericii și, mai ales, convins de misiunea divină a unui rege- de a păra dreapta credință- Carol a „dat mână liberă inchiziției ca să lichideze sectele eretice care activau în sudul Cehiei printre etnicii germani. Rugurile în flăcări au provocat o spaimă atât de mare încât ereticii au intrat în ilegalitate pentru mulți ani”. (Vratislav Vanicek)

Carol de Luxemburg, moștenitorul tronului Boemiei, a obținut de la papa Clement al VI-lea- cel care îi fusese profesor la Sorbona prințului înainte de a fi ales papă- ridicarea episcopiei pragheze în treaptă, noua arhiepiscopie pragheză fiind scoasă de sub jurisdicția arhidiecezei de la Mohacs. Primul arhiepiscop praghez a fost Arnost din Pardubice. Tot în acest timp, Carol a cerut și a obținut de la Papalitate înființarea unei noi episcopii, la Litomysl.

În contextul rivalității- deja de câteva secole- dintre Papalitate și Sfântul Imperiu- dinastia de Luxemburg a pactizat cu ocupantul Scaunului Apostolic și cu regalitatea franceză. Contextul mai larg politic al secolului al XIV-lea prezenta deja debutul Războiului de 100 de ani în care s-au înfruntat regatele Franței și Angliei. Și cum Papalitatea își avea sediul în Avignon în această perioadă- din constrângere mai mult- și nu la Roma, papa susținea politica regalității franceze. Iar dinastia Luxemburg- franceză la origine- a luat partea regalității franceze în războiul izbucnit împotriva Angliei.

Relațiile deschise și prietenoase dintre Papalitate și dinastia de Luxemburg care preluase tronul Regatului Boemiei a facilitate accesul dinastiei spre tronul Sfântului Imperiu. Cu autorul papei, dinastia de Luxemburg avea să concureze familia Wittelsbach pentru controlul puterii în Sfântul Imperiu iar în contrapartidă, regele Boemiei- Jan de Luxemburg-, s-a angajat de partea regelui Franței în debutul Războiului de 100 de ani contra Angliei. Moartea regelui Jan în bătălie a însemnat preluarea Țărilor Cehe de către fiul acestuia, Carol. „Jan de Luxemburg nu s-a bucurat însă prea mult timp de succesele politicii externe ale fiului său. La 26 august 1346 el a murit în bătălia de la Crecy, unde a luptat alături de regele Franței împotriva englezilor”. (Vratislav Vanicek)

După moartea lui Jan de Luxemburg în bătălia de la Crecy tronul Boemiei a fost preluat de către fiul acestuia, Carol al IV-lea de Luxemburg. Votat deja de către 5 din cei 7 principi electori drept împărat al Sfântului Imperiu, Carol mai avea nevoie de susținerea a încă doi electori sau retragerea împăratului în exercițiu, Ludovic de Bavaria. Conflictul mocnit- care dura deja de 2 ani- s-a concretizat favorabil înspre Carol al IV-lea în urma morții survenite a lui Ludovic de Bavaria: infarct în timpul unei partide de vânătoare.

După moartea lui Jan de Luxemburg, fiul acestuia- Carol-, a preluat conducerea Regatului Boemiei. Anterior acesta obținuse tronul imperial al Sfântului Imperiu. Pentru a-l înlătura pe puternicul Ludovic de Bavaria, Carol a avut nevoie de sprijinul papei Clement al VI-lea cu care se afla în relații excelente. Într-un prim efort el a reușit să-i atragă de partea sa pe 5 dintre principii electori în a căror sarcină cădea alegerea împăratului. „Acțiunea lui pregătită și sprijinită de papa Clement VI împotriva lui Ludovic de Bavaria a dat roade. În iulie 1346 pe insula Konigstuhl de pe Rin de lângă orășelul Rhens, Carol de Luxemburg a fost ales împărat al imperiului. A obținut voturile a cinci principi electori, dintre care doi făceau parte din familia de Luxemburg: Balduin, arhiepiscop de Trevir, unchiul lui Carol și Jan, tatăl său, care a participat la alegere datorită titlului de rege al Cehiei. Aceasta avea să fie și ultima acțiune prin care tatăl și-a sprijinit fiul [în lune următoare Jan avea să moară în bătălia de la Crecy - n.n].

Carol de Luxemburg a fost ales de către 5 din cei 7 electori drept împărat al Sfântului Imperiu. Între timp, după moartea lui Jan de Luxemburg, Carol a prelat tronul Boemiei sub titlul de Carol al IV-lea. Pentru a-l detrona pe Ludovic de Bavaria de pe tronul imperial și a deveni legitimă alegerea sa mai avea nevoie de încă două voturi ale principilor electori. „Carol și discipolii săi erau conștienți că actul alegerii în sine nu însemna și cucerirea puterii. Lipseau încă voturile a doi principi electori și era clar că Ludovic de Bavaria nu va accepta de bună voie titlul pe care îl câștigase protejatul papei. Pentru recunoașterea titlului de împărat Carol a fost nevoit să se confrunte politic cu abilul și inflexibilul Ludovic de Bavaria. Poziția nesigură a tânărului reprezentant al familiei de Luxemburg în vârstă de 30 de ani care s-a înscăunat ca rege al Cehiei sub numele de Carol IV este dovedită cel mai bine de întoarcerea în Cehia după bătălia de la Crecy. În momentul acela regele dublu (prin moartea lui Jan de Luxemburg câștigase și coroana cehă) a preferat să călătorească prin ținuturile germane ale imperiului deghizat ca paj pentru a nu cădea în captivitatea aliaților lui Lud

După moartea împăratului în exercițiu- Ludovic de Bavaria- Carol al IV-lea de Luxemburg, regele Boemiei, avea cale liberă spre tronul imperial. Deja cu 5 voturi ale principilor electori, Carol al IV-lea a fost încoronat drept împărat al Sfântului Imperiu, la Aachen, în 1349. Faptul că reușise între timp să anihileze încercarea familiei Wittelsbach- din care provenea fostul împărat- de a alege un candidat din rândul lor precum și încoronarea sa în prezența tututor electorilor a conferit greutate și legitimitate domniei lui Carol al IV-lea.

Carol al IV-lea de Luxemburg a devenit una dintre cele mai cunoscute figuri din istoria Țărilor Coroanei Cehe. Având în vedere că acesta fusese ales și împăratul al Sfântului Imperiu, de regulă, domnia acestuia a fost tratată unitar de către istoriografie. La nivel simbolic, acesta și-a conturat și conceput domnia ca rege al Boemiei bazându-se și exploatând înrudirea pe linie maternă cu fosta dinastie regală, Premysl. Din timpul acestuia datează termenul de coroana Sfântului Vaclav pentru coroana Țărilor Cehe, coroană împodobită la ordinul acestuia.

Carol al IV-lea de Luxemburg a condus în același timp Regatul Boemiei cât și Sfântul Imperiu. Istoriografia a tratat domnia acestuia- una dintre cele mai respectate din istoria Țărilor Coroanei Cehe- în mod unitar. Abordarea aceasta integrată de către cercetarea istorică pentru domnia lui Carol al IV-lea derivă din faptul că e aproape imposibil de decelat dacă acesta acționa doar ca rege al Boemiei, doar ca împărat german sau în ambele ipostaze.

„Constituția” emisă de Carol al IV-lea de Luxemburg stipula termenul de Țările Coroanei Cehe pentru teritoriile asupra cărora era exprimată autoritatea celui care era înscăunat la Praga. Aceste teritorii erau: Regatul Boemiei, Margrafiatul Moraviei, Principatele sileziene, Horni și Dolni Luzice și Brandenburgul. Mai existau și feude în exteriorul regatului- pentru scurtă vreme- ca, spre exemplu, Horni Falc și formal, Luxemburgul, de unde era originară dinastia.

Regele Carol al IV-lea de Luxemburg și-a construit la nivel simbolic domnia asupra Țărilor Cehe apelând și exploatând apartenența lui pe linie maternă la dinastia întemeietoare a regatului: Premysl. În același sens a restilizat coroana regală, numită de-acum- cu trimiteri la origini vechi-, drept Coroana Sfântului Vaclav. „Întotdeauna lui Carol i-a plăcut să accentueze în mod ostentativ că este descendentul dinastiei Premysl pe linie maternă, având astfel o legătură strânsă cu trecutul îndepărtat și celebru al țărilor cehe. Cel mai cunoscut reprezentant al familiei de Luxemburg folosea orice prilej pentru a-și exprima respectul față de Sfântul Vaclav, patronul și simbolul statului ceh, cu atât mai mult, cu cât la început purtase acest nume. Pe baza unor izvoare vechi, Carol însuși a prelucrat legenda Sfântului Vaclav, a cărui figură și cult erau legate în mod indestructibil de etapele parcurse de el ca rege ceh. Astfel, una dintre cele mai importante capele din catedrala Sf. Vit din Praga este Capela Sfântului Vaclav care a fost construită în jurul mormântului lui. Figura Sfântului Vaclav apare și în sigiliul universității din Praga care a fost fondată de Carol IV. De asemenea, reg

Dieta generală a nobililor cehi era organismul care se întrunea atunci când erau convocată pentru probleme de importanță generală. Tendințelor de independență completă față de puterea regală a nobililor cehi, Carol al IV-lea de Luxemburg le-a răspuns cu mult tact și calm. Pe cei mai capabili dintre ei- care doreau oricum să se afle în apropierea puterii regale- le-a satisfăcut această dorință, numindu-i în poziții importante.

Carol al IV-lea de Luxemburg a proiectat un nou protocol de încoronare a regelui Boemiei. Regulile de încoronare au fost realizate personal de către acesta și au fost cuprinse în Regulamentul de încoronare a regilor cehi și Regulamentul de binecuvântare a reginei. Din acest moment, termenul de coroană cehă a depășit înțelesul strict practic al obiectului în sine și s-a deplasat spre sensul de „țară, stat”. Nobilii au cuplat și ei la noua simbolistică lansată de Carol al IV-lea iar atunci când ei se identificau prin coroana cehă se refereau la „stat”.

Carol al IV-lea de Luxemburg a apelat, în politica lui internă, la reprezentanții de vârf ai clerului, el văzând în Biserică contraponderea perfectă în fața tendințelor de independență ale nobilimii din Regatul Boemiei. Apelul regelui la arhiepiscopul praghez Arnost din Pardubice și Jan Ocko din Vlasim sau la episcopul Jan din Streda, episcop de Olomouc, ca înalți funcționari ai cancelariei regale are de-a face și cu nivelul incomparabil de cultură și cunoștințe de limbă latină pe care aceștia le posedau în defavoarea nobililor.

Carol al IV-lea de Luxemburg, regele Țărilor Coroanei Cehe, a încercat să se bazeze în politica internă și pe reprezentanții patriciatului bogat al orașelor, precum și pe clerul înalt, alături de, desigur, tradiționala nobilime. El a înființat și Universitatea din Praga, în 1348, și a încercat să realizeze o „constituție”, un set de legi generale după care să funcționeze administrația Țărilor Coroanei Cehe. În fața reacției nobilimii cehe, Carol al IV-lea dat înapoi. „La începutul anilor 50 [ai secolului al XIV-lea-n.n] Carol împreună cu consilierii săi a elaborat proiectul legii fundamentale a țărilor cehe numită Maiestas Carolina, în termeni moderni constituția regatului ceh. O serie din prevederile ei a întâmpinat însă rezistența violentă a familiilor de nobili influente care considerau că unele articole reprezentau un atac al privilegiilor tradiționale ale înaltei nobilimi. De aceea, Carol a fost nevoit să retragă proiectul de lege, declarând că a ars manuscrisul. Nu a fost însă adevărat. Un exemplar valoros s-a păstrat în arhiva din Rozmberg, dovedind astfel cine nu fusese de acord cu concepția regelui. La momentul respectiv Carol s-a comportat ca un suveran pragmatic care a r

Puterea reală a împăratului Sfântului Imperiu nu era una care trebuie judecată în termeni absoluți, ci mai degrabă în cheie nominală. Demnitatea imperială în ordinea medievală se afla deasupra tuturor demnităților seculare- inclusiv a regilor- dar autoritate imperială impunea, dincolo de respect, supunere efectivă doar dacă împăratul respectiv reușea să se impună ca lider în sensul cel mai practic. În mod identic, poziția lui Carol al IV-lea de Luxemburg ca împărat al Sfântului Imperiu nu a fost una cu mai multă autoritate, dar el a încercat să construiască puterea imperială pe care o deținea în jurul Regatului Boemiei al cărui rege era concomitent.

Carol al IV-lea de Luxemburg era conștient că puterea sa reală din poziția de împărat al Sfântului Imperiu era una care depindea și de reușita lui ca rege al Coroanei Cehe. Altfel spus, greutatea coroanei imperiale și autoritatea efectivă a împăratului asupra capetelor regale ale Europei puteau fi obținute- în mod nominal ele existau- doar prin reușite pratice, militare și diplomatice. Altfel, puterea împăratului Sfântului Imperiu nu era una efectivă, ci, de cele mai multe ori, una la nivel simbolic și nominal.

În politica internă desfășurată în regatul Boemiei și Sfântul Imperiu, Carol al IV-lea de Luxemburg în calitate de conducător ale amândurora s-a bazat pe „stabilitatea celor mai importante forțe sociale[...]Carol a transformat în mod pragmatic și logic regatul ceh în nucleul posesiunilor ereditare ale familiei de Luxemburg și în stâlpul imperiului roman. Într-adevăr, el a constituit formațiunea statală cea mai bine consolidată de pe teritoriul întregului imperiu. Dar Carol nu a neglijat nici provinciile germane. Șederile lui îndelungate la Nurnberg și mai târziu la Tangermunde în Brandenburg au fost mai mult decât semnificative . Nu trebuie însă să uităm că regatul ceh a fost ocolit de marea epidemie de ciumă care a făcut ravagii în provinciile germane la jumătatea secolului”. (Vratislav Vanicek)

Din postura de împărat al Sfântului Imperiu, Carol al IV-lea de Luxemburg a avut o relație cu Scaunul Apostolic care a fluctuat de-a lungul timpului. Dacă inițial sub papa Clement al VI-lea, cel care îi fusese profesor la Sorbona- pe-atunci prințului Carol- raporturile erau bune, ulterior, ele s-au răcit considerabil. Acest aspect nu trebuie să mire având în vedere conflictul dintre Papalitate și împărații Sfântului Imperiu. „Această relație poate fi caracterizată drept o colaborare impusă de nevoie care a fost presărată de numeroase conflicte diplomatice și intrigi de culise. După moartea fostului dascăl al lui Carol, papa Clement VI, s-a înrăutățit relația lui cu Sfântul părinte care avea reședința permanentă la Avignon. Văzută din exterior, această tensiune s-a manifestat prin neparticiparea ostentativă a papei la călătoria lui Carol în Italia în 1355, când regele ceh care era și suveranul imperiului a primit coroana de împărat, cea mai înaltă demnitate pe care o putea obține”. (Vratislav Vanicek)

Carol al IV-lea de Luxemburg în calitate de rege al Boemiei și împărat al Sfântului Imperiu a acționat pentru transformarea Țărilor Coroanei Cehe în domeniile cele mai importante ale dinastiei de pe urma cărora să poată să își susțină pretențiile imperiale. Practic, prin politica de consolidare și dezvoltare a Regatului ceh, Carol al IV-lea își consolida și menținea anvergura puterii imperiale. În timpul domniei lui, teritoriile Regatului Boemiei- legal vorbind erau părți ale Imperiului- au fost dezvoltate pe principiul unor teritorii cu reală autonomie.

Carol al IV-lea de Luxemburg a construit numeroase castele în Cehia, unul dintre ele- Karlstejn- având o importanță deosebită. Aici erau depozitate bijuteriile coroanei și reprezenta un punct important pe artera de circulație dinspre Praga spre Nurnberg, locul tradițional al curții imperiale. Aici era locul în care se desfășurau dietele imperiale. Alte castele ridicate în numele său au fost Karlsberg și Karlskrone.

Anvergura imperială a lui Carol al IV-lea de Luxemburg, care era concomitent și rege al Boemiei, a determinat reajustarea și redimensionarea capitalei regatului, Praga. În cetatea Pragăi, Carol al IV-lea a petrecut cea mai mare parte de domniei sale și, prin urmare, în acord cu cerințele și imaginea acestuia despre puterea imperială, a mărit limitele vechii cetăți a Pragăi. Pe terenurile pe care urma să se extindă capitala, patriciatul urban și nobilimea s-au înghesuit să cumpere terenuri pentru a locui în proximitatea puterii.

Carol al IV-lea de Luxemburg a deținut în paralel autoritatea de rege al Coroanei Cehe cât și demnitatea imperială. În cea mai mare parte a domniei sale a locuit la Praga, dar capitala regatului ceh nu mai corespundea- fizic vorbind- cu anvergura puterii imperiale și a imaginii pe care Carol al IV-lea o dorea pentru o reședință imperială. Rațiunile de ordin practic au stat, de asemenea, la modificările arhitecturale petrecute. „În timpul domniei lui Carol orașul nu a fost numai capitala regatului ceh și a tuturor teritoriilor Coroanei cehe, ci a devenit centrul arhiepiscopal, reședința regelui ceh și a împăratului. Aspectul lui exterior trebuia să corespundă dimensiunilor politicii lui Carol. În martie 1348 domnitorul a fondat Nove Mesto (Orașul Nou) din Praga, prin care a lărgit considerabil limitele de până atunci ale orașului. Pe o suprafață de 360 de hectare care până atunci fusese ocupată de satele și terenurile agricole de la marginea Pragăi s-a dezvoltat un ansamblu urban cu străzi și piețe largi construit după planuri urbanistice de mare anvergură (Târgul de animale, astăzi Piața Carol, Târgul de cai, astăzi Vaclavske namesti, Târgul de fân astăzi Senovazne namesti). Nobili

Înființarea Universității Caroline din Praga în 1348- prima de gen din Europa Centrală-de către regele Carol al IV-lea de Luxemburg a dus și la modificări în structura urbană a capitalei. Orașul a atins undeva între 30.000 și 80.000 de locuitori în această perioadă după cum consideră istoricii. Podul de piatră- de-acum faimos- va lega cartierele de pe malul drept și stâng al Vltavei „având la capete două porți monumentale. Turnul podului din Stare Mesto, o operă superbă în stil gotic trebuia să fie asemănătoare cu arcurile triumfale ale împăraților din vechea Romă, al căror succesor de considera a fi Carol”. (Vratislav Vanicek)

Carol al IV-lea de Luxemburg a dorit să reglementeze în termeni preciși procedura de alegere a împăratului Sfântului Imperiu. Prin celebra Bulă de Aur din 1356, ratificată de dietele imperiale de la Nurnberg și Mety erau consacrate uzanțele procedurale și se eliminau o serie de divergențe asupra procedurii în sine. Acest act stabilea că „din momentul acela alegerea trebuia hotărâtă pe baza majorității simple a voturilor principilor electori și nu printr-o unitate consensuală de păreri. Regele ceh ocupa primul loc între principii electori, rămânându-i și titlul de mare paharnic al imperiului. În cazul stingerii din viață a tuturor descendenților pe linie bărbătească, pentru tronul ceh devenea valabilă descendența feminină, iar celelalte domenii ale principilor electori rămâneau feude libere ale imperiului[...] Principalele prevederi ale Bulei de Aur a lui Carol s-au dovedit însă viabile și au rămas în vigoare până la dispariția definitivă a Sfântului imperiu romano-german în 1806”. (Vratislav Vanicek)

Energia, personalitatea și cultura stăpânite de Carol al IV-lea de Luxemburg i-au adus admiratori printre contemporanii epocii. Unii dintre aceștia precum Francesco Petrarca își imagineau un „stat” italian- pe baza modelului Imperiului Roman- unificat, al cărei împărat să fie Carol al IV-lea. Simtul practic al realității- o altă calitate pentru care era apreciat regele Coroanei Cehe- l-a făcut să nu ia în considerare această variantă nerealizabilă în acel moment.

Personalitatea, eleganța și succesele lui Carol al IV-lea de Luxemburg i-au adus admiratori în epocă. De asemenea, cultura lui era apreciată. Regele Coroanei Cehe conversa în latină, germană, franceză, cehă și la nivel introductiv, limba italiană. Curtea din Praga a fost un loc călduros pentru reprezentanții Umanismului italian. Tot aici, la curtea lui Carol al IV-lea, în contact cu aceștia, Jan din Streda „a preluat anumite trăsături ale programului lor umanist, în special stilul de exprimare în scris”. (Vratislav Vanicek)

Unii dintre admiratorii contemporani ai lui Carol al IV-lea de Luxemburg au fost umaniștii italieni Cola di Rienzo și, mai cunoscutul, Francesco Petrarca. Acesta din urmă i-a cerut împăratului Sfântului Imperiu- Carol al IV-lea- unificarea Peninsulei Italice pe modelul vechiului Imperiu Roman, umaniștii idealizând după cum se cunoaște Antichitatea. Petrarca i-a scris împăratului, cerându-i să mute capitala imperială la Roma și să-i redea măreția. „«Țara pe care o numești patria ta (adică Cehia) a fost ce-i drept țara ta, dar, înțelegi că nu mai este, de când ai devenit împărat? Ai dobândit o patrie prin naștere, iar cealaltă printr-o reînviere sfântă. Ai auzit că atunci când a devenit rege, Alexandru Macedon a dat ordin să nu mai fie numit regele Macedoniei, ci regele întregii lumi. Chiar dacă a făptuit numeroase acțiuni mult prea îndrăznețe, nu pot tăgădui că acest ordin a fost fapta unui spirit înalt. Înainte izolarea regatului moștenit te împiedica să te porți ca el. Prin plecarea ta, ai crea impresia că îl trădezi și dacă ți s-ar întâmpla ceea ce este menit să se întâmple unui om, el ar fi ajuns în mâini străine. Acum cehii au regele lor. Tu, rege al Italiei și al întregii lumi

Carol al IV-lea de Luxemburg a avut gust pentru proiectele grandioase pe care le-a conceput alături de consilierii săi, dar a fost în același timp o fire pragmatic-realistă. El a refuzat ca nerealizabilă solicitarea lui Francesco Petrarca de a muta capitala și reședința împăratului Sfântului Imperiu- poziție pe care o ocupa- la Roma și de a unifica Peninsula Italică, după modelul Imperiului Roman. Pragmatismul și simțul realității au fost calități apreciate în comportamentul lui Carol al IV-lea de Luxemburg.

Regele Coroanei Cehe și împărat al Sfântului Imperiu, Carol al IV-lea de Luxemburg, a acordat o importanță deosebită „justificării ostentantive a puterii sale”. (Vratislav Vanicek). Castelele construite, reconfigurarea arhitecturală a capitalei Praga, construcțiile și modul de împodobire ale bisericilor au intrat în aceeași schemă a legitimării puterii imperiale. „Un depozitar impresionant ale moaștelor sfinților pe care împăratul le strângea cu grijă pentru a se erija în străjuitorul și propagatorul credinței creștine a devenit castelul Karlstejn care, prin construcția sa arhitectonică pe trei nivele diferite de înălțime, ilustrează lumea pământească (palatul regal), spațiul de purificare a sufletului (turnul mai mic cu biserica Fecioarei Maria și capela sfintei Ecaterina) și prefigurarea regatului ceresc învingător (turnul cel mare cu Capela sfintei Cruci). Cu toate eforturile lui, Carol nu a găsit însă un istoric capabil care să includă domnia sa în istoria universală și să o prezinte ca pe o perioadă de glorie a istoriei omenirii. Mai demn de atenție a fost efortul lui de a face cunoscut urmașilor și succesorilor greșelile și experiența propriei sale tinereți. Autobiografia lui

Deși au existat din partea istoricilor epocii moderne opinii de exaltare a domniei lui Carol al IV-lea, trebuie menționat faptul că acesta nu și-a depășit epoca din punct de vedere al calibrării puterii imperiale și a concepției politice contemporane. Meritele acestuia pot fi trasate în dezvoltarea capitalei Praga și în constituirea unor acte care reglau alegerile imperiale și reorganizau administrativ Regatul Boemiei. De asemenea, meritul lui Carol al IV-lea a stat și în îmbogățirea arhitecturală a capitalei Praga precum și a altor orașe.

Spre deosebire de regii anteriori ai Coroanei Cehe, Carol al IV-lea de Luxemburg și-a dedicat și ridicat domnia la nivelul unei meniri și misiuni pe care acesta considera că o are. „Încă din tinerețe, Carol și-a subordonat viața personală concepției politice și reprezentării propriei sale meniri istorice. După moartea primei soții, Blanche de Valois pe care o iubise din copilărie, Carol s-a mai însurat de trei ori. Toate aceste căsătorii (Anna Falcka, Anna Svidnicka, Elisabeta Pomoranska) au avut însă un substrat politic puternic și au contribuit la consolidarea poziției internaționale a lui Carol sau chiar la dobândirea de noi teritorii[...]Deși avea o concepție universală asupra menirii sale[...], acest reprezentant strălucit al familiei de Luxemburg nu a izbutit să depășească propria sa umbră și potrivit concepție clasei nobililor din acele timpuri a urmărit mai ales avantajele propriei sale familii. Din perspectiva timpului, interesele dinastice ale lui Carol au apărut ca o mare slăbiciune a politicii sale. Efortul de a asigura fiilor și fratelui o contribuție strict delimitată la putere a șubrezit prin consecințele sale opera omului de stat care a fost Carol, contribuind la te

Urmând o tendință mai veche, după moartea lui Carol al IV-lea de Luxemburg, margrafiatul Moraviei a manifestat o poziție tot mai autonomă față de capitala Coroanei Cehe, Praga. La acest aspect au contribuit și regii care obișnuiau să-și numească rudele apropiate- de regulă frații sau fiii- în această poziție. Tendința naturală a acestora, neputând ocupa tronul regal, era să își dezvolte o curte paralelă în Moravia, înconjurându-se de nobili cehi locali.

Regele Boemiei, Carol al IV-lea de Luxemburg, încă din timpul domniei a trasat sarcini clare moștenitorilor săi și, din postura de împărat al Sfântului Imperiu, le-a lăsat acestora diferite domenii cu drept ereditar. Cu titlu extraordinar și precaut el a încheiat o înțelegere cu dinastia de Habsburg, acord ce prevedea instalarea unuia dintre membrii acestei familii pe tronul Coroanei Cehe în cazul în care dinastia de Luxemburg s-ar fi stins pe linie paternă.

Spre finalul vieții, Carol al IV-lea de Luxemburg a întreprins alături de unul dintre fii săi, Vaclav- ce avea să devină următorul rege al Coroanei Cehe,- o călătorie în Franța unde s-a întâlnit cu regele Carol al V-lea. S-a discutat și despre revenirea papei la Roma, din „captivitatea” de la Avignon- sudul Franței- în care se aflase în ultimele decenii. Unul dintre fiii lui Carol al IV-lea, Zigmund, a devenit rege al Ungariei, cu toate că în această înțelegere el era destinat tronului Poloniei.

Carol al IV-lea de Luxemburg a murit în 1378 de pneumonie. Discursul funebru rostit de Vojtech Rankuv din Jezov l-a portretizat pe defunctul rege cu titlul de Pater patriae- Părinte al patriei- iar discursul acestuia era concentrat în jurul necesității unui conducător care să fie la fel de hotărât precum Carol al IV-lea. „Ea (moartea- nota red.) va trebui plânsă de toți credincioșii și în general de toată lumea, noi cei din Coroana țărilor cehe trebuie să purtăm greutatea, să o deplângem mai amarnic cu atât mai mult cu cât în mijlocul războaielor care vuiesc în jurul nostru ne teme că această corabie care este Cehia va fi probabil zgâlțâită de dușmanii noștri deoarece am fost lipsiți de un vâslaș puternic și de un cârmaci atât de mare, am pierdut un consolator credincios și nu am fost conduși așa cum speram într-un port unde să aibă o boare ușoară”.(Vratislav Vanicek)

Vaclav al IV-lea a preluat tronul Coroanei cehe la moartea tatălui său, Carol al IV-lea de Luxemburg. Istoriografia, în mod tradițional, i-a atribuit acestuia o etichetă de imagine destul de negativa de-a lungul timpului. Acesta a venit din cauza comparației cu succesele avute de tatăl său. Explicația rezistă în parte analizei, dar omite faptul că, incomparabil, Vaclav al IV-lea a avut de-a face cu situații politice mai dificile decât a avut parte Carol al IV-lea.

Vaclav al IV-lea a preluat tronul Regatului Coroanei Cehe la moartea lui Carol al IV-lea de Luxemburg în 1378. Istoriografia, până de curând, care s-a ocupat de analiza domniei acestuia a avut tendința de alipi o etichetă negativă tronsonului temporal pe care s-a întins domnia acestuia pe baza comparației cu domnia tatălui său. Într-adevăr, reușitele lui Carol al IV-lea au fost incontestabile dar analiza rezistă doar în parte deoarece contextul lui Vaclav al IV-lea- politic vorbind- a fost mult mai dificil decât cel al lui Carol al IV-lea.

La scurt timp după preluarea tronului Regatului Coroanei Cehe Vaclav al IV-lea s-a confruntat cu o situație dificilă: o epidemie de ciumă internă combinată cu politica internațională. „În 1380 în regatul ceh a izbucnit o epidemie de ciumă neobișnuit de puternică care a perturbat în mod simțitor ritmul vieții cotidiene, aruncând țara într-o criză economică gravă. În sfera relațiilor internaționale orientarea lui Carol către Franța s-a dovedit a fi o povară imposibilă. Spre deosebire de tatăl său, ca suveran al imperiului, Vaclav IV a reacționat față de schisma produsă. Dacă la început a fost în mod vizibil de partea papei de la Roma, în cele din urmă diplomații francezi l-au convins pe el, pe consilierii săi și pe membrii dinastiei de Luxemburg cât de importantă era alegerea protectorului lor de la Avignon. Presiunea Franței a avut un efect parțial, iar Vaclav a preferat să amâne călătoria planificată la Roma unde urma să fie încoronat ca împărat, iar mai târziu nu a mai cutezat să o facă. În felul acesta, prestigiul lui internațional a avut de suferit. Succesul diplomației franceze a complicat și poziția lui Vaclav în Cehia. Tânărul arhiepiscop de Praga Jan din Jenstein a declarat

În disputa privind sediul Papalității- Avignon sau locul tradițional, Roma- Vaclav al IV-lea s-a plasat pe o poziție de neutralitate. Arhiepiscopul de Praga, Jan de Jenstein, s-a exprimat hotărât în favoarea papei de la Roma, ceea ce a deschis conflictul cu regele care se declarase neutru. Discuția a devenit mai largă, clerul ceh aderând la poziția arhiepiscopului iar tensiunea dintre Vaclav al IV-lea și Jan din Jenstein a crescut treptat.

După un deceniu de tensiune și divergențe între regele Boemiei Vaclav al IV-lea de Luxemburg și arhiepiscopul de Praga- Jan de Jenstein- lucrurile au alunecat pe un drum care a distrus relația de colaborare dintre rege si Biserică pe care le construise, în special, antecesorul lui Vaclav, Carol al IV-lea. „După zece ani de divergențe disputa politică dintre arhiepiscop și rege s-a încheiat printr-un incident neplăcut. În 1393 Vaclav IV a dat ordin ca vicarul general Jan de Pomuk, cel mai apropiat colaborator al arhiepiscopului, să fie arestat și supus unor torturi cumplite. Trupul prelatului ecleziast mort a fost apoi aruncat de pe Podul din Piatră în Vltava. În veacurile care au urmat, biserica catolică a transformat această victimă a confruntării politice în sfântul Jan Nepomucky (Pomuk este Nepomuk de astăzi) care, chipurile, ar fi refuzat să divulge regelui gelos secretul spovedaniei reginei. Jenstein nu a găsit susținere nici la papă și a rămas în funcția de arhiepiscop la Roma unde a murit în uitare[...]Înfrângerea lui Jenstein a pus capăt concepției lui Carol privind strânsa colaborare dintre suveran și ierarhii bisericii. În mog logic conștiința de sine sporită și ambițiile

După episodul dintre regele Vaclav al IV-lea și arhiepiscopul de Praga- Jan din Jenstein- Vaclav a insistat pentru numirea în scaunul arhiepiscopal a unor apropiați de-ai săi. Dacă în timpul lui Carol al IV-lea, predecesorul lui Vaclav al IV-lea, Biserica era sprijinită prin ceea ce vedea Carol drept colaborarea perfectă- cea dintre Rege și Biserică- acum, aceste relații s-au răcit. Acest lucru se poate deduce și din comparația de biserici și mănăstiri construite înainte și în timpul domniei lui Vaclav al IV-lea.

După 10 ani de tensiune între regele Vaclav al IV-lea de Luxemburg și arhiepiscopul de Praga- Jan de Jenstein- și o parte a clerului din regat, situația politică s-a deteriorat până în punctul în care nobilii cehi s-au revoltat împotriva regelui. Regele anterior, Carol al IV-lea, reușise să scoată nobilimea la periferia deciziilor centrale ale nobilimii, dar istoria tradițională a nobilimii cehe activă politic nu a dispărut. Nobilii care fuseseră excluși de la funcțiile publice sub Carol al IV-lea au condus acum rebeliunea.

După conflictul de mai bine de un deceniu dintre regele Coroanei Cehe- Vaclav al IV-lea de Luxemburg- și arhiepiscopul de Praga, Jan de Jenstein, situația politică din regat s-a curbat până în punctul în care a izbucnit o rebeliune a nobililor împotriva regelui. Substratul acestei rebeliuni trebuie căutat în timpul domniei regelui Carol al IV-lea care se bazase pe legătura cu Biserica în a conduce regatul și marginalizase nobilii care doreau acces la funcțiile publice. Legătura fiind distrusă acum dintre rege și Biserică, nobilii cehi au intervenit. „În fruntea rezistenței nobililor s-au aflat reprezentații celor mai importante familii care avuseseră de suferit în timpul lui Carol IV și în primii ani de domnie ai lui Vaclav, datorită limitării accesului lor la funcțiile importante și la consiliul regal. Este vorba de nobilii din Rozmberg, Jindrichuv Hradec, Svihov din Ryzmberg, Berk din Duba, Bors din Osek, nobilii din Michalovice și Bergov. Aceștia au folosit cu abilitate rivalitățile dintre diferiții membrii ai familiei de Luxemburg, bazându-se îndeosebi pe margraful de Moravia Josta și pe regele Ungariei Zigmund”. (Vratislav Vanicek)

Pentru a contracara alianța nobililor cehi opozanți, regele Vaclav al IV-lea de Luxemburg a încercat să se îndrepte spre mica nobilime și spre patriciatul urban „ceea ce a turnat ulei peste foc”. (Vratislav Vanicek). Motivul stă în percepția medievală a accesului la putere în mod tradițional: marea nobilime și clerul Bisericii. Prin urmare, ultimele două segmente sociale s-au coalizat natural împotriva numirii în consiliul regal ai unor reprezentanți „de jos”- din perspectiva aristocratică- cei ai orașelor.

În 1394 nobilii din Regatul ceh au format o coaliție a nobililor împotriva regelui Vaclav al IV-lea de Luxemburg. Ei s-au prezentat neanunțați la reședința acestuia de la Beroun cerând ca revendicările din petiția lor să fie puse în practică. Vaclav a refuzat iar nobilii, nici mai mult nici mai puțin, l-au închis în castelul praghez. Încercarea acestora de a conduce regatul în nume propriu s-a lovit de opoziția militară a nobilului Jan Zhorelecky care l-a eliberat pe regele captiv.

Regatul Coroanei Cehe de la începutul secolului al XV-lea s-a confruntat cu o situație incertă internă din punct de vedere politic. Opoziția nobilimii cehe față de rege- din cauza marginalizării acestora la funcțiile publice- s-a acutizat atunci când în consiliul regal au ajuns oameni considerați de condiția joasă socială și morală. „Printre consilierii săi existau și carieriști lipsiți de scrupule care îl lingușeau, urmărindu-și în realitate propriile interese. Unul dintre cei mai importanți indivizi de acest fel a fost Zikmund Huler care în slujba sa de camerist a pus la cale numeroase delapidări, fiind până la urmă executat. Chiar și după anul 1403, când a fost obligat să cedeze în fața alianței, Vaclav a preferat să întrețină relații cu persoanele de încredere care aveau interese comune cu el”. (Vratislav Vanicek)

Situația tulbure din Regatul Coroanei Cehe și faptul că regele în drept- Vaclav al IV-lea de Luxemburg- nu era în stare să controleze situația în fața nobililor săi a dăunat și celuilalt rol pe care îl deținea: cel de împărat. Asemenea tatălui său- Carol al IV-lea-, Vaclav a petrecut destul timp și în reședința imperială de la Nurnberg. Însă, situația din Cehia i-a absorbit întreaga atenție și resursele iar acest lucru s-a repercutat împotriva sa în fața nobililor din Sfântul Imperiu.

După primul episod de captivitate al regelui Vaclav al IV-lea de Luxemburg- închis de către o parte a nobilimii- și eliberarea acestuia, relațiile s-au deteriorat din nou. „O nouă rundă de confruntare a avut loc în anii 1402-1403, când Vaclav a fost luat din nou prizonier cu acordul lui Zigmund de Luxemburg și dus la Viena unde a fost ținut un an de zile sub supravegherea ducilor de Habsburg. După o întoarcere dramatică în Cehia, regele a fost obligat să fie de acord cu lărgirea prerogativelor politice și în general a drepturilor înaltei nobilimi și cu accesul ei la cele mai importante poziții în stat”. (Vratislav Vanicek)

Slăbirea poziției lui Vaclav al IV-lea de Luxemburg în teritoriile Coroanei Cehe a dus și la diminuarea influenței lui ca împărat al Sfântului Imperiu, poziție pe care o ocupa simultan. Principii din Imperiu alături de episcopi au demarat negocierile pentru alegerea unui alt împărat, timp în care Vaclav, a încercat să se opună cu ultimele resurse de care dispunea. „Conștient de pericolul iminent, Vaclav a încercat să le opună rezistență prin reînnoirea legăturilor de alianță cu Franța și rezolvarea schismei. În vara lui 1400 principii electori ecleziaști de comun acord cu palatinul Ruprecht de Rin (din familia Wittelsbach) au decretat detronarea lui Vaclav și numirea în locul său a lui Ruprecht Falcky. Astfel, dinastia de Luxemburg a primit o grea lovitură. În această lovitură au fost implicate și orașele bogate ale imperiului care așteptau ca Ruprecht să le protejeze interesele financiare. Întrucât Zigmund nu a reușit să mențină nici măcar Brandenburgul, părea că moștenirea lui Carol se va destrăma”. (Vratislav Vanicek)

Tensiunile politice interne din Regatul Coroanei Cehe în timpul domniei lui Vaclav al IV-lea de Luxemburg au dus la slăbirea puterii regatului. În aceeași linie, poziția lui de împărat al Sfântului Imperiu- demnitate deținută în paralel cu cea de rege- a fost compromisă în cele din urmă. Dincolo de tensiunea nerezolvată dintre rege și nobilii săi, la starea generală de declin a Coroanei Cehe au contribuit și insuccesele regelui în relațiile cu alte state, precum și tensionarea raporturilor dintre patriciatul urban și nobilime.

Eșecurile regelui Vaclav al IV-lea de Luxemburg în relațiile cu principii din interiorul Sfântului Imperiu- acesta ocupând în paralel și demnitatea imperială- au dus la slăbirea poziției capitalei Praga, statut consolidat în timpul domniei lui Carol al IV-lea. Inevitabil, Vaclav al IV-lea a „împărțit” coroana imperială cu alți pretendenți, unul dintre ei fiind fratele lui. „După moartea lui Rupert Falck, trei reprezentanți ai dinastiei de Luxemburg au urcat din nou pe tron. În anii 1410-1411 au folosit titlul de împărat Vaclav IV, recunoscut de conciliul bisericesc de la Pisa, margraful de Moravia Jost care a murit în 1411 și Zigmund. Acesta din urmă, care moștenise talentul politic și diplomatic al lui Carol IV, a ajuns în cele din urmă un suveran recunoscut al Imperiului”.(Vratislav Vanicek)

Tensiunea internă din Regatul Coroanei Cehe dintre rege și marea nobilime izbucnită în zorii secolului al XV-lea fusese amorsată în deceniile anterioare iar acum era îmbrăcată și cu aspecte economice, sociale și juridice. Marginalizarea marilor nobili din funcțiile administrative de către Carol al IV-lea nu le-a produs acestora bucurii și i-a lipsit de capitalul de influență de care aveau nevoie pentru perpetuarea statului social. Integrarea patriciatului urban, dezvoltat pe fondul diversificării economice a orașelor a venit să tensioneze și mai mult această situație.

Eșecul politicii regelui Vaclav al IV-lea de Luxemburg de a controla pacea socială din Regatul Coroanei Cehe a derivat din transformările produse în societatea cehă între marea nobilime și accesul patriciatului urban și al micii nobilimi la funcțiile administrative din jurul regelui. În cele din urmă, Vaclav al IV-lea s-a confruntat cu o criză care i-a depășit puterea de a o rezolva.

Transformările produse în sânul societății din Regatul Coroanei Cehe nu au fost singulare și ele explică tensiunea dintre regele Vaclav al IV-lea și nobilimea cehă. Apariția patriciatul urban bogat ai cărui primi membrii fuseseră plasați în preajma regelui- prin urmare, acest patriciat devenea o masă de manevră- cuplată cu marginalizarea marii nobilimi de la ocuparea funcțiilor administrative a dus la confruntarea dintre aceștia și regele Vaclav al IV-lea. „Dacă facem o comparație cu situația existentă în urmă cu o sută de ani rezultă că nu mai era vorba despre lupta tradițională dintre monarhie și înalta aristocrație, ci de rezultatul formării castei clerului, nobilimii și patriciatului. Aceasta a apărut ca o consecință directă a stratificării societății în perioada evului mediu dezvoltat. Împărțirea tradițională în cele trei straturi: cler, feudali laici și pălmași nu mai corespundea realității. Orășenimea, o componentă importantă care practic nu existase în evul mediu timpuriu în Europa Centrală, la fel ca și mica nobilime, luptau să se impună pe plan politic. Modelul tradițional al organizării sociale se năruise și neliniștiți, oamenii căutau ordinea și siguranța pierdută. Dife

Trendul ascendent economic al Coroanei Cehe din secolului al XIV-lea a fost amorsat în secolul anterior, sub ultimii Premysl. Valurile de coloniști germani sosiți au contribuit la minerit și dezvoltarea meșteșugurilor iar suprafețele pentru agricultură au devenit mai productive datorită tehnicilor pe care aceștia le stăpâneau. În același timp, dezvoltarea regatului ceh din secolul al XIV-lea a beneficiat și de un „culoar” favorabil și anume faptul că epidemia de ciumă care a decimat populația Europei a ocolit în mare parte teritoriile Coroanei Cehe.

Prosperitatea economică a Regatului Coroanei Cehe din secolul al XIV-lea a fost amorsat în secolul anterior sub ultimii regi ai dinastiei Premysl. Valurile de coloniști germani au contribuit decisiv la dezvoltarea orașelor, la extracția minieră, meșteșuguri și agricultură, prin tehnicile noi pe care le dețineau în aceste câmpuri de activitate. Suprafețele cultivate s-au extins, creșterea animalelor s-a dezvoltat iar necesitățile piețelor locale erau asigurate din producția locală.

O caracteristică a trendului economic din Coroana Cehă în secolul al XIV-lea a fost reprezentată de faptul că valul colonizator german s-a desăvârșit în principal la jumătate secolului amintit iar efectele economice pozitive au urmat acestui fenomen preț de câteva decenii. În 1348 sosirea ultimului mare val de coloniști german a determinat înființarea Orașului Nou din Praga (Nove Mesto) de către regele Carol al IV-lea. Pe aici și prin celelalte orașe înființate vor trece fluxul de mărfuri și bani din deceniile următoare.

Trendul economic pozitiv inventariat de istorici legat de Coroana Cehă din secolul al XIV-lea a fost explicat și prin succesul diplomatic al regilor precum și prin colonizare. „Chiar succesele politice internaționale ale dinastiei Premysl din a doua jumătate a secolului a secolului 13 și începutul secolului 14 pot fi explicate atât prin abilitățile personale ale domnitorilor și prin colonizare, cât și prin descoperirea metalelor prețioase, mai ales a argintului care era extras în minele din Jihlava și Kutna Hora. Baterea groșului praghez (ceh) a creat o valută forte recunoscută în toată Europa Centrală și în general a contribuit la extinderea relațiilor financiare. Extracția extensivă a argintului a continuat și în timpul domniei lui Jan de Luxemburg și Carol IV. Un rol mai puțin important l-au avut minele de aur din Jilova lângă Praga și din alte localități care nu concurau nici pe departe zăcămintele din Ungaria”. (Vratislav Vanicek)

Caracterul pozitiv al economiei din teritoriile Coroanei Cehe din secolul al XIV-lea a fost decis și de un „noroc”- dacă putem să-l numim așa- și anume faptul că regatul ceh a fost ocolit de Ciuma Neagră, de Marea epidemie de ciumă de la jumătatea secolului care a decimat populație unei mari părți a Europei. „[...]regatul ceh a fost ocolit de o puternică epidemie de ciumă[...]Cea mai mare parte a continentului european a cunoscut șase ani îngrozitori. Această boală contagioasă a venit în Europa Centrală pe calea apei și a uscatului, cuprinzând mai întâi regiunile din Europa de Sud și de Vest, apoi Germania, Austria, țările baltice și regatul moscovit. Populația a scăzut cu 25-60% deoarece oamenii nu erau imuni, fiind astfel total dezarmați în fața cestei calamități. În situația cea mai grea se aflau locuitorii de la orașe care locuiau înghesuiți în spații relativ mici și cu o igienă total neadecvată. Moartea neagră a rămas în Europa un oaspete permanent până în secolul 18, când valurile repetate de epidemie s-au stins, chiar dacă nici una nu a atins proporțiile primei epidemii”. (Vratislav Vanicek)

Motivul pentru care teritoriile Coroanei Cehe nu au fost afectate de Ciuma Neagră de la jumătatea secolului al XIV-lea și prin urmare economia nu a fost serios afectată a avut la bază motive de bariere geografice care au acționat în favoarea regatului ceh. „Regatul ceh s-a aflat în afara arterelor de comunicație comerciale pe care s-a răspândit epidemia, ceea ce la momentul respectiv a constituit un avantaj. Ciuma a pătruns în ținuturile mai accesibile din Moravia și Silezia, dar pentru evoluția ulterioară decisive au fost condițiile din interiorul confederației statale cehe. În ținuturile mai dezvoltate din punct de vedere economic și cultural aflate în sudul și centrul Europei au intrat într-o perioadă de criză datorită scăderii populației, țările cehe, în ansamblul lor, au cunoscut o perioadă de prosperitate, recuperând astfel decalajul față de regiunile mai dezvoltate. Apropierea Regatului ceh de Europa Apuseană a fost evidentă mai ales în sfera politică și culturală, în timp ce evoluția lui economică a fost mai complexă într-un context economic care nu a durat prea mult timp (și nici nu putea dura). Poziția geografică închisă a statului ceh l-a salvat un timp de ciumă, dar tot

În linii generale, comerțul din teritoriile Coroanei Cehe a fost determinat de condiționările geografice sub care se afla regatul ceh. Artele comerciale ocoleau în mare parte teritoriile cehe, cum era, de exemplu, artera dunăreană. În cele din urmă, acest aspect a avut un important impact asupra condiției sociale și culturale a societăii cehe. Izolarea, care ținea și de condițiile de locomoție ale Evului Mediu, a dus la și la imposibilitatea dezvoltării schimburilor comerciale în măsura în care unii regi cehi ar fi dorit, cu toate extensiile teritoriale- efemere- realizate.

Teritoriile Coroanei Cehe au fost, în linii mari, de-a lungul Evului Mediu, ocolite de marile artere comerciale și de transport. Alături de condiționările geografice- în condițiile de mobilitate redusă medievală- această „ocolire” de către arterele comerciale a spațiului ceh a determinat și subdezvoltarea- în bună măsură- a comerțului din Coroana Cehă. Arterele Leipzig-Vratislav-Cracovia și „artera dunăreană” (Nurnberg-Regensburg-Pasov-Linz-Viena) ocoleau teritoriile regatului ceh. Exista o singură deviație și aceea minoră. „Chiar și celebra Potecă de Aur care străbătea masivul Sumava, trecând prin Prachatice și ajungea în interiorul țării nu a fost decât o simplă deviație a arterei dunărene”. (Vratislav Vanicek)

Extensiile teritoriale ale regatului ceh- ca de exemplu din timpul lui Ottokar al II-lea- au fost efemere și nu au putut scoate regatul din izolarea arterelor comerciale. Extensia teritorială a acestui rege până la Adriatică a fost, de asemenea, efemeră cum la fel de nereușite au fost și încercările lui Carol al IV-lea. „În concepția lui o soluție care putea fi aplicată o constituia abaterea unuia dintre traseele comerciale de lungă distanță pe teritoriul ceh. Dar încercarea lui de a cuceri cetatea Donaustauf de lângă Regensburg care controla arterele de comunicație dunărene a eșuat. Nici proiectul de construire sistematică a unei feude cehe în Horni Falc și în împrejurimi, cunoscut sub numele de Cehia Nouă nu a avut prea mult succes. Aceste feude urmau să lege Cehia de centrele negustorești din sudul Germaniei (Nurnberg, Augsburg), deschizând și drumul spre Flandra. Nici Vaclav IV nu a reușit să schimbe situația. Dreptul introdus de el privind depozitarea forțată a mărfurilor în Stare Mesto din Praga nu a înviorat comerțul exterior și nu a trezit un ecou prea mare. Astfel, cea mai importantă arteră comercială din țările cehe a rămas drumul care lega Vratislav de Viena, trecând pri

Spre finalul secolului al XIV-lea tendința generală din Regatul ceh era utilizarea pe scară largă a argintului drept contramăsură pentru schimburile comerciale. Din producția anuală de 15.000 de kg de argint a minei Kutna Hora s-a ajuns la 10.000 de kg iar groșul praghez s-a devalorizat. Prin motivele din spatele devalorizării s-au aflat și conflictele dintre rege și nobili cehi, decăderea prestigiului Pragăi- după moartea lui Carol al IV-lea- și apariția tot mai accentuată a brigandajului care diminua senzația de siguranță.

Izolarea comercială a teritoriilor Coroanei Cehe- teritorii ocolite de marile artere comerciale- a avut impact asupra condiției sociale și culturale a regatului ceh. Patriciatul urban dezvoltat cu adevărat exista doar în capitala regatului, Praga, și în câteva alte orașe: Plzen, Cheb,Brno, Olomouc, Jihlava, Kutna Hora. Inițial, elita urbană era reprezentată în principal din etnici germani, dar după a doua jumătate a secolului al XIV-lea, printre ei și-au făcut loc și negustori cehi cu putere financiară.

Devalorizarea groșului praghez, constatată spre finalul secolului al XIV-lea, a dus la emiterea unor monede mărunte și în cantități mici. Tendința naturală a fost cea de închidere comercială, aria de circulație a monedei cehe a devenit mai mică- din cauza senzației de lipsă a siguranței cauzată de conflicte civile- toate aceste detalii ducând la o regresie socială și culturală.

Izolarea comercială a Regatului Coroanei Cehe- acesta nefiind traversat de nicio arteră mare comercială- a avut efecte și în plan social și cultural. Trebuie să avem în vedere combinația dintre acest element și mobilitatea redusă din Evul Mediu și ne putem face o imagine mai clară asupra orizontului social al omului medieval. Teama de necunoscut- care înlocuia senzația de familiaritate imediat ce respectivul părăsea satul natal- era accentuată de contactul slab cu comercianți sosiți din alte teritorii. Piața, de regulă, se desfășura în jurul orașului sau târgului.

Slabul contact comercial al Coroanei Cehe cu exteriorul regatului ceh- accentuat de lipsa unor artere mari comerciale care să traverseze spațiul ceh- a determinat și persistența orizontului limitat social și cultural al omului medieval din teritoriile cehe. Nici nu putea fi altfel, având în vedere și mobilitatea medievală redusă. „Datorită relațiilor comerciale limitate, în conștiința locuitorilor din țările cehe a persistat relativ mult timp o percepție medievală asupra spațiului și mediului. În această privință, ținuturile din sudul și vestul Europei aveau un mare avans în timp. Din punct de vedere comercial nici măcar Praga lui Carol IV nu se putea compara cu Veneția, Genova sau Nurnberg. În special, comercianții italieni ajungeau în ținuturile asiatice îndepărtate, contribuind la răspândirea cunoștințelor despre aceste meleaguri. Spre deosebire de ei, în Cehia domnea teama de călătoriile foarte lungi care întotdeauna presupuneau un anume risc”. (Vratislav Vanicek)

Reticența la senzația de nou sau de cunoștințe noi aduse de la vreun „străin” erau considerate ciudățenii, uneori chiar periculoase de către omul medieval, prin urmare și cehii se înscriau în această linie. „În concepția oamenilor de atunci teama de necunoscut era împletită cu o puternică implicare în plan local și cu o aversiune față de nou.Tot ce era nou și neobișnuit (inclusiv moda) trezea suspiciuni, dacă nu chiar dispreț. În mod obișnuit, omul considera că au valoare fenomenele tradiționale, vechi și verificate. Prezența lor era o garanție o ordinei și stabilității pe care o dorea majoritatea societății în mod conștient și subconștient”. (Vratislav Vanicek)

Mobilitatea redusă a omului medieval ceh- și nu numai- mergea mână în mână, în sens negativ, cu izolarea comercială, economică și socială. Satul reprezenta, în linii mari, coordonata spațială și temporală a universului omului medieval. „Orizontul politico-geografic al unei mari părți din populația țărilor cehe nu depășea prea mult coordonatele între care se mișca zilnic. În esență, acest spațiu se suprapunea cu spațiul pieței locale. Numai comercianții mai întreprinzători, nobilii activi din punct de vedere politic și elitele intelectuale percepeau noutățile legate de evenimentele remarcabile care se petreceau în lume. Oamenii de la țară și mulți orășeni nu aveau motive să se preocupe de aceste lucruri. Informațiile privind realitățile existente ajungeau la ei de la mare depărtare numai în mod fragmentar, nesistematic și întâmplător, de cele mai multe ori prin intermediul amvonului, ordinelor și poruncilor domnitorului și autorităților federale, călătorilor și indivizilor care colindau lumea. Cu excepția orașului Praga, o informare mai bună în legătură cu evenimentele care aveau loc în țările vecine exista în ținuturile de frontieră unde se constituiseră regiuni economice ce nu țin

Piețele comerciale erau așezate în jurul satelor, orașelor și târgurilor, acest aspect fiind definitoriu și pentru dinamica relațiilor comerciale. Exporturile de legume, vin, pește și fructe erau dublate de importurile de produse de lux pentru rege, nobilime, prelați și elita urbană. Produsele meșteșugărești locale erau de calitate inferioară și, prin urmare, schimbul cu produsele venite din exterior se realiza pe baza monedelor. Importul acestor produse și modul respectiv de a face comerț „nu era stimulativ pentru producția meșteșugărească autohtonă, ci dimpotrivă constituia o frână”. (Vratislav Vanicek)

Spre finalul secolului al XIV-lea situația socială din Regatul ceh s-a deteriorat fiind presărată cu multe izbucniri sociale violente, scădere demografică, sărăcirea unei părți a nobilimii și apariția pe scară largă a brigandajului. La acest cocktail social s-a adăugat faptul că, de data aceasta, Regatul ceh nu a mai fost ocolit de epidemia de ciumă precum în deceniile precedente. Estimările istoricilor vorbesc de 10-15% ca pierdere demografică în urma acestei epidemii, ceea ce s-a repercutat catastrofal asupra existenței cehilor.

Dacă în timpul epidemiei de ciumă la nivelul întregii Europe- episodul „Ciuma Neagră”- Regatul Coroanei Cehe a fost ocolit de această catastrofă, un nou val epidemic de ciumă din timpul domniei lui Vaclav al IV-lea de Luxemburg a lovit frontal teritoriile cehilor iar impactul a fost devastator. „De data aceasta, «moartea neagră» , care până atunci ocolise regatul ceh a lovit din plin. Una din primele ei consecințe a fost scăderea bruscă a populației (potrivit estimărilor cu 10-15%), ceea ce s-a repercutat asupra tuturor domeniilor vieții. Cel mai mult a avut de suferit poate viața de la țară, inclusiv agricultura. Țăranii șerbi împreună cu familiile lor reprezentau circa 85% din populația țărilor cehe și în ciuda dezvoltării orașelor munca lor rămăsese unul dintre pilonii economiei de atunci. În unele regiuni țăranii «au fost decimați» de ciumă, ceea ce a influențat și situația economică. În ținuturile mai fertile de la șes pierderile au fost recuperate parțial deoarece întotdeauna a existat interes pentru aceste terenuri. Țăranii din regiunile așezate în zone nefavorabile (mlăștinoase, cu multe păduri, cu munți înalți) s-au mutat aici. Depopularea ținuturilor mai puțin mănoase a c

Scăderea demografică datorată efectelor catastrofale ale epidemiei de ciumă a dus și la diminuarea veniturilor nobililor proprietari de terenuri. Scăderea reală a monedei- groșul ceh- a dus la apariția brigandajului, bandele de tâlhari fiind prezente la ordinea zilei în teritoriile cehe. Așa-numitele „frății ale tâlharilor” atacau convoaiele negustorilor, răpeau ostatici pe care îi eliberau contra unor sume de bani și vindeau produsele pe care le obțineau prin furt.

Bandele de tâlhari, „frățiile”, care au început să colinde teritoriile cehe la finalul secolului al XIV-lea nu erau neapărat efectul unei populații disperate de pe urma efectelor sociale și economice devastatoare produse de epidemia de ciumă. Acestea erau, de cele mai multe ori„ în serviciul unor nobili, bande pe care termenii contemporani i-ar numi „crimă organizată”. „În mod obișnuit, existau bande bine organizate care acționau în serviciul nobililor puternici și de puține ori pe cont propriu. Printre feudalii care câștigau de pe urma crimei organizate făceau parte și membrii unor cunoscute familii de seniori (familiile Valdstejn, Bors din Osek, Svamberg, seniorii din Kunstat în Cehia, familia Bitovec din Lichtenburg în Moravia și mai târziu însuși heitmanul Vilem din Pernstejn). În aceste condiții lupta puterii centrale contra tâlhăriei era predestinată eșecului, deși regele Vaclav intervenise de mai multe ori împotriva acestor cete (de pildă, a lichidat banda lui Jan Zula din Ostredek care acționa în Posazavi și a altor grupuri)”. (Vratislav Vanicek)

Locurile favorite de acțiune ale bandelor de tâlhari din Regatul ceh era teritoriul de frontieră cu Austria, în zona Moraviei, și în zona de dealuri dintre Cehia și Moravia. Aceștia acționau cu predilecție spre zonele afectate din punct de vedere economic. În zona centrală a Cehiei și în zona Munților de Fier aceeași situație era raportată. Din acest motiv- cu toate că nu era o situație specifică numai teritoriilor cehe- acestea au dobândit „faima”, în debutul secolului al XV-lea de locuri „în care nu era recomandabil să călătorești”. (Vratislav Vanicek)

Siguranța din teritoriile cehe între secolele XIV-XV erau un lucru devenit imposibil de menținut de către puterea centrală- de către regele din Praga- din cauza numeroaselor bande de brigandaj care jefuiau, extorcau și răpeau oameni contra unor răscumpărări în folosul unor grupuri de nobili. În multe zone din Regatul ceh, în acest interval temporar, bandele s-au substituit justiției formale, preluând chiar actul îndeplinirii justiției. Mai mult, „frățiile de tâlhari” au fost utilizate de către nobili drept masă de manevră politică în revendicările față de rege.

Anarhia din teritoriile cehe de la finalul secolului al XIV-lea avea la bază motive economice, sociale și politice. Bandele de brigandaj care extorcau, răpeau și jefuiau în numele unor nobili erau folosite drept instrument de manevră politică în revendicările nobililor în fața regelui. Puterea centrală- regele Vaclav al IV-lea- pierduse controlul asupra unor teritorii din regat. În numele nobililor aceste „frății” ale tâlharilor au preluat controlul asupra unor teritorii în care se substituiseră funcționarilor regatului.

Bandele de brigandaj care cutreierau teritorii întregi din regatul ceh la finalul secolului al XIV-lea, contribuind la anarhia instaurată în urma impactului social al epidemiei de ciumă apărute, erau utilizate politic de către nobilii care se opuneau regelui. „[...]justiția rămânea numai o noțiune teoretică. În condițiile creșterii anarhiei, diferiți indivizi și grupări sociale au preluat executarea actului justițiar. Cel mai hotărât au acționat în acest sens marii nobili care au găsit calea pentru a-și apăra propriile domenii și interese. Ei au acordat anumite avantaje economice micii nobilimi care în schimbul lor era dispusă să-și apere stăpânii cu arma în mână în caz de nevoie. De fapt, toate acestea nu au fost decât variante ale sistemului medieval de vasalitate. Micul nobil care se afla într-o relație față de seniorul influent era numit în mod curent panoș (în latină cliens)[...]Unii seniori, inclusiv prelații ecleziaști îi foloseau în servicii similare pe proprii lor supuși (este vorba de așa-numitul sistem de corecție). Dacă feudalul avea o ceată numeroasă și bine echipată formată din câteva zeci de bărbați sau dacă angaja un grup de tâlhari, el aplica dreptatea numai în mod

„Frățiile de tâlhari” au fost utilizate de nobilii din anumite zone ale Regatului ceh ca formă de manevră politică în fața puterii centrale reprezentată de regele Vaclav al IV-lea de Luxemburg. „Bandele de tâlhari și cetele înarmate de feudali puternici s-au lăsat antrenate treptat în luptele politice care aveau loc între membrii dinastiei de Luxemburg la cumpăna secolelor 14-15. Chiar după anul 1403, când au fost atenuate principalele divergențe, în țările cehe mai exista un număr considerabil de persoane care trăiau din serviciul pus în slujba armelor. Astfel s-a creat baza pentru viitoarele detașamente militare profesioniste ale husiților și ale adversarilor lor catolici cehi și moravi și s-au format viitorii căpitani celebri Jan Zizka din Trocnov, Jan Rohac din Duba. Unii dintre ei și-au pus în aplicare inteligența militară în înfruntările sângeroase care au avut loc între ordinul Cavalerilor Teutoni și Polonia (este cunoscută contribuția ostașilor conduși de fostul șef al unei bande de tâlhari Jan Sokol din Lamberk în câștigarea bătăliei de la Grunwald în 1410)”. (Vratislav Vanicek)

Tulburările sociale din Regatul Coroanei Cehe la granița dintre secolele XIV-XV nu au ocolit nici domeniile mănăstirilor și bisericilor. Bandele de briganzi- uneori din însărcinarea precisă a nobililor care îi contractaseră- prevalându-se de anarhia din teritorii și incapacitatea regelui Vaclav al IV-lea de a interveni, au jefuit domeniile și proprietățile clerului Bisericii. În acest interval a apărut și ideea potrivit căreia Biserica deținea mult prea multe bogății și rata tot mai mult menirea ei primară misionară și spirituală.

Din cauza igienei precare și a spațiului îngust de locuit din orașe epidemia de ciumă s-a răspândit extrem de repede în orașele din Regatul ceh. Etnicii germani care întemeiaseră multe dintre aceste orașe, pe fondul valurilor de colonizare din ultimele două secole, au avut cel mai mult de suferit acum la finalul secolului al XIV-lea. Funcționarea orașelor pentru economia regatului era vitală și, prin urmare, în multe locuri, etnicii germani decimați de epidemia de ciumă au fost înlocuiți de locuitori cehi aduși din satele din jurul acestor orașe.

Demografia orașelor din Regatul Coroanei Cehe a avut de suferit în urma epidemiei de ciumă care s-a abătut asupra teritoriilor cehe de la finalul secolului al XIV-lea. Condițiile de igienă precare precum și spațiul înghesuit al orașelor a favorizat răspândirea epidemiei. Șocul deceselor a fost resimțit cu precădere de etnicii germani, deoarece multe dintre orașele din regat fuseseră înființate de aceștia în ultimii două sute de ani de colonizare. Funcția economică a orașelor trebuia suplinită printr-un aport de populație, ceea ce a schimbat demografia urbană. „Locurile lăsate de etnicii germani dispăruți au fost ocupate curând de etnicii cehi veniți de la sate sau din orășelele mai puțin importante. Această migrație (strămutare) a locuitorilor a contribuit la depopularea unor zone, dar pe de altă parte a avut un rol decisiv în cehizare marilor orașe[...]În straturile superioare ale societății urbane formată aproape în exclusivitate din nemți, în urma colonizării a pătruns elementul ceh. Dar în marile orașe din Moravia, Silezia și din cele două Luzice etnicii germani și-au menținut supremația”. (Vratislav Vanicek)

Introducerea elementului ceh în elita urbană din Regatul Coroanei Cehe în urma modificările demografice survenite pe fondul dramatic al epidemiei de ciumă de la finalul secolului al XIV-lea au creat probleme la nivelul capitalului social și politic. Decimarea etnicilor germani de către epidemie- aceștia fiind majoritari în orașe- a dus la înlocuirea lor pe cale naturală cu locuitorii cehi din zonele limitrofe. În Stare Mesto- Orașul Vechi- cel mai important cartier praghez- elita germană s-a văzut de-acum concurată de cea nou-sosită, cehă.

Pătrunderea elementului ceh în elita urbană a capitalei Regatului ceh- Praga- în cartierul cel mai important al orașului, Stare Mesto- Orașul Vechi- a deschis cutia conflictelor și a competiției pentru putere, influență, statut, toate aceste însemnând în cele din urmă, capital social transformat în venituri. „Confruntarea politică dintre cehi și germani a izbucnit în spațiul delimitat de zidurile Orașului vechi în anii 1408-1413 când rivalitatea dintre naționalități s-a împletit cu problemele reformei religioase. Dar nici victoria definitivă a elementului etnic ceh în Stare Mesto nu a eliminat rivalitatea proverbială dintre Stare și Nove Mesto unde populația cehă avea întotdeauna pondere. Într-o anumită măsură, la apariția acestei rivalități care a durat câteva veacuri a contribuit însuși Carol IV în timpul căruia Nove Mesto [Orașul Nou, cartier al capitalei Praga - n.n] a primit același statut juridic ca Stare Mesto. Reprezentanții comunității orășenești din Stare Mesto au interpretat intervenția regelui ca un prejudiciu adus poziției pe care o avusese până atunci «orașul» lor. Rivalitatea dintre cele două «orașe» nu a încetat nici în perioada husită când cele două comunități orăș