Campania militară pe Frontul de Est

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Desfășurarea evenimentelor din primul an al celui de al doilea război mondial a condus la intrarea României în conflict. Cauzele au fost multiple, printre ele numărându-se dorința de ștergere a rușinii cedării Basarabiei și Bucovinei de nord, precum și iminența unui atac sovietic asupra rezervelor de petrol ale statului român. Participarea României la conflagrația mondială s-a făcut în două etape, Războiul din Est și Războiul din Vest, și în cadrul a două alianțe: Pactul Tripartit și Națiunile Unite.

În urma înțelegerii dintre Germania și U.R.S.S., numită și pactul Ribbentrop-Molotov, România Mare a fost sfâșiată iar drumul său interbelic se încheia odată cu întâlnirea cu Reich-ul lui Adolf Hitler. După o scurtă perioadă de neutralitate care îi fusese oricum încălcată, statul român a aderat la una din cele două tabere aflate deja în conflict: Pactul Tripartit. Obiectivul major era redobândirea teritoriilor pierdute în vara anului 1940: Basarabia și Bucovina de nord.

Odată Basarabia eliberată, opoziţia din România, reprezentată de Iuliu Maniu, s-a declarat împotriva înaintării armatei române dincolo de Nistru. Mizând pe recunoștința lui Adolf Hitler, mareșalul Ion Antonescu a decis continuarea campaniei militare la est de râul Nistru, în interiorul U.R.S.S..

Armatele române au primit ordin să pătrundă în interiorul Uniunii Sovietice pe direcții diferite. Ele au operat în cadrul Grupului de Armate Sud și au participat în anii următori la bătăliile pentru Odessa, Crimeea, Caucaz, Cotul Donului și Stalingrad, alături de cele germane.

Încheierea bătăliei pentru Stalingrad cu victoria sovieticilor a însemnat începutul contraofensivei către Apus a Armatei Roșii și al retragerii armatelor române către țară. Prizonierii de război din armata română au luat drumul gulagului siberian. Sovieticii au luat prizonieri de război români chiar și după retragerea din Axă, procesul continuând până la semnarea armistițiului cu Aliații.

În cadrul Contraofensivei către Vest, Armata Roșie pătrunde pe teritoriul României. Apărarea româno-germană stabilizează frontul pe linia Cernăuți-Iași-Chișinău-Tighina.

Odată cu pătrunderea sovieticilor pe teritoriul României, a început bombardarea masivă și sistematică a țării de către puterile aliate. Supliciul nu a încetat decât odată cu întoarcerea armelor de către români.

Demiterea mareșalului Ion Antonescu a fost urmată de o schimbare a taberei militare de către România. Trecerea alături de Aliați a României și campania militară a acesteia din Vest a însemnat o mai grabnică încheiere a războiului în Europa. România a semnat armistițiul cu Națiunile Unite și s-a obligat să contribuie la efortul de război împotriva Axei.

Generalul Ion Antonescu a semnat, la Berlin, aderarea României la Pactul Tripartit, încheiat cu două luni înainte între Germania, Italia şi Japonia. Pactul completa „Acordul germano-japonez” si Pactul Anticomintern. Se oficializa astfel intrarea României în sfera hegemoniei germane.

Înainte de plecarea la întrevederea de la Berlin cu Hitler, generalul Ion Antonescu l-a vizitat pe Il Duce, Benito Mussolini. În cursul discuțiilor de la Roma, generalul român a criticat condițiile impuse de arbitrajul de la Viena și a avertizat despre cererea recunoașterii drepturilor legitime ale României după încheierea războiului. Potrivit arbitrajului, sau Diktat-ului de la Viena, Germania soma România să cedeze aliaților săi, Ungaria și Bulgaria, o parte din Transilvania și respectiv Cadrilaterul.

La scurt timp după aderarea la Axă, România semna la Berlin și un Acord de colaborare economică cu Germania, pentru zece ani. Refacerea economiei românești urma integrarea ei „în cadrul noii ordini economice” ce ar fi trebuit instaurată de Reich.

La sosirea lui Ion Antonescu la Berlin, ministrul de externe al Reich-ului german, Joachim von Ribbentrop, îl întâmpina cu cuvintele: „Pentru ca România să poată găsi drumul spre noi, a trebuit să ocupăm Parisul”. Generalul român i-a replicat: „Vreți să ne faceți să bem paharul umilinței până la fund?”. Incursiunea lui Antonescu dovedea că acesta vedea în Germania scutul din fața expansionismului sovietic. Cu o lună înainte de vizită, în urma cererii sale, primele unități ale Wehrmacht-ului ajungeau în România.

Germania era percepută de „Conducătorul statului”, Ion Antonescu, ca singura în putere de a obliga guvernul de la Budapesta să oprească abuzurile armatei și administrației din nordul Transilvaniei. După masacrele de la Ip și Trăznea, premierul ungar Pál Teleki replica delegației române venită să se plângă acestuia: „Nu se poate nuntă fără înjunghiere!”.

În cursul vizitei lui Ion Antonescu la Berlin, acesta semnează documentul de aderarea a României la Pactul Tripartit. Generalul român a ținut să-și exprime protestele față de Diktat-ul de la Viena și față de abuzurile administrației maghiare în Transilvania cedată. Hitler îi replică lui Antonescu: „istoria nu se va opri la anul 1940”. Aceste ultime cuvinte au fost determinante pentru Antonescu și acțiunile sale ulterioare.

Rapiditatea cu care Berlinul a răspuns curtării făcută de Ion Antonescu dovedea importanța României în planurile germane pentru răsăritul Europei. Înrăutățirea relațiilor cu URSS condusese la o accelerare a elaborării de planuri de către germani pentru o rezolvare militară a divergențelor cu sovieticii. În această situație, România avea rol de ancoră sudică a frontului de est.

Relațiile româno-germane nu au constituit o veritabilă alianță, deoarece stabileau doar o colaborare de principiu. Obligațiile punctuale nu erau stipulate. Antonescu dorea să-și asigure libertate de mișcare în relațiile cu Germania, iar Hitler evita asumarea unor obligații precise față de partenerii minori ai Pactului. Generalul român a reclamat această situație din partea Germaniei abia după dezastrul de la Stalingrad și începerea contraofensivei sovietice.

Începând cu venirea primilor soldați germani, cu puțin înainte de aderarea statului român la Pactul Tripartit, și până la declanșarea planului Barbarossa, în România au loc pregătiri pentru războiul de eliberare a Basarabiei și Bucovinei de nord. Cu zece zile înainte de invadarea Uniunii Sovietice, Adolf Hitler l-a informat pe Ion Antonescu, la München, fără precizarea datei, despre planurile sale de atac. Ca răspuns, generalul român a promis participarea economică și militară deplină a țării sale în această campanie.

Încă din toamna lui 1940, un prim grup militar german, împreună cu şeful misiunii militare, generalul de cavalerie Erik Hansen şi şeful misiunii militare aeriene, generalul de divizie Wilhelm Speidel, a sosit la Bucureşti, instalându-şi birourile la Şcoala Superioară de Război. În iarnă, germanii a instruit trei „divizii model” româneşti, diviziile 5,6 şi 13 infanterie. La mijlocul lunii decembrie a sosit în România şi Divizia 16 blindată germană, ale cărei efective au fost încartiruite la Sibiu.

La trei săptămâni după semnarea aderării României la Axa Berlin-Roma-Tokio, Adolf Hitler a semnat Directiva nr. 21, sau planul Barbarossa, cu privire la campania militară împotriva U.R.S.S. Documentul prevedea și participarea României la viitoarele operațiuni. Acest lucru denota că spațiul românesc fusese integrat planurilor germane cu mult timp înainte de aderarea statului român la Pactul Tripartit.

Cu câteva luni înainte de invadarea Uniunii Sovietice, Hitler și comandanții săi de armată preconizau un rol limitat pentru trupele românești, având îndoieli cu privire la capacitatea acesteia de desfășurare de operațiuni militare independente. Preocuparea germană principală era apărarea zăcămintelor românești de petrol în fața unui atac sovietic. Reich-ul încredințase apărarea acestora șefului misiunii forțelor aeriene germane în România.

Misiunea reală a efectivelor germane în România „nu trebuia să devină evidentă nici pentru români, nici pentru trupele noastre”, afirma Hitler. Scopul lor era „apărarea câmpurilor petrolifere româneşti împotriva unei terţe puteri care ar încerca să le acapareze sau să le distrugă. În cazul în care vom fi siliţi la un război cu Rusia Sovietică, să pregătească angajarea forţelor germane şi române din direcţia României”.

Privitor la capacitatea de luptă a armatelor române, şeful Statului Major al Misiunii Militare Germane în România pentru Armata de Uscat, colonelul Arthur Hauffe, spunea: „Conform informaţiilor Misiunii Militare germane din România pentru Armata de Uscat, forţele armatei române, în majoritate, nu sunt indicate pentru misiuni de luptă independente.” Într-o consfătuire cu liderii militari, Hitler a criticat foarte aspru armata română, apreciind că nimeni nu trebuia să-şi facă „iluzii asupra aliaţilor”.

După război, în timpul anchetei care a precedat procesul său, Ion Antonescu a declarat că Hitler nu i-a comunicat decât foarte târziu data intrării în război. „Timpul trecând am fost nevoit să-l chem pe domnul Killinger şi să-l previn că este neapărat necesar să fiu informat cu cel puţin 10 zile înainte de data începerii acţiunii militare, fiindcă altfel voi fi surprins cu armata nemobilizată. Domnul Killinger mi-a spus,«Mi-aţi cerut o dată». Şi cu creionul a însemnat 22 iunie pe o foaie de hârtie. A doua zi am trecut la mobilizarea armatei, care s-a făcut în modul cel mai discret posibil”.

La intrarea în al doilea război mondial, România era mai nepregătită decât în 1916. Dacă atunci deficiențele erau cantitative, acum acestea erau de ordin calitativ. Noul conflict era unul al motoarelor, un război de mișcare, bazat pe tactica germană consacrată „blitzkrieg”, războiul-fulger. Armata română era slab echipată cu blindate, iar aviația, deși dispunând de piloți excelenți, era departe de a răspunde exigențelor noului tip de război.

În dimineaţa zilei de 22 iunie 1941, ministrul Joseph Goebbels a făcut un anunţ şocant: trupele germane, împreună cu cele finlandeze şi române, au lovit Uniunea Sovietică. La radioul german, era citită proclamaţia lui Adolf Hitler, prin care se justifica atacul. Spre finalul transmisiei, Führer-ul spunea: „Soldaţii germani şi români sunt uniţi sub şeful de stat Antonescu de pe malurile Prutului, de-a lungul cursului inferior al Dunării până la malurile Mării Negre.”

„OSTAȘI, Vă ordon: Treceți Prutul! Zdrobiți vrăjmașul din Răsărit și Miazănoapte!”. Cu aceste cuvinte ale generalului Ion Antonescu începea războiul României pentru eliberarea pământurilor luate de U.R.S.S. cu un an înainte.

Obiectivele propuse de armata română au putut fi atinse cu pierderi foarte grele. Rezistența activă a rușilor s-a dovedit prin atacuri continue și puternice. Se adăuga superioritatea sovieticilor în privința înzestrării cu material de război. Totuși, entuziasmul soldaților români a compensat temporar toate lipsurile materiale.

Ministrul României la Moscova, Grigore Gafencu, este convocat la comisarul poporului pentru Afacerile Externe, Viaceslav Molotov, pentru clarificarea raporturilor româno-sovietice. Cei doi au constatat existența stării de război între România și U.R.S.S.. Molotov îi replica lui Gafencu la justificările aduse de acesta: „Vă veți căi. Germania a dovedit cu prisosință cât de puțin îi pasă de ființa și de voința statelor mici. Chiar în cazul unei victorii germane, sunteți pierduți. România e în primejdie de a nu mai fi”.

România participa cu Armatele 3 si 4 române, care totalizau 12 divizii de infanterie, o divizie blindată și șase brigăzi independente. Se adăugau aviația militară cu 672 de avioane, dintre care 146 de vânătoare și 219 de bombardament, precum și forțele navale, cu 3 distrugătoare, 2 submarine și alte vase mici.

Deoarece frontul românesc se afla mai înaintat spre est decât restul frontului până la Marea Baltică, ofensiva pe Prut a început mai târziu. Astfel, în primele zece zile, de-a lungul Prutului s-au desfășurat acțiuni militare locale, incursiuni de pe un mal pe celălalt ale ambilor adversari, un bombardament foarte puternic al aviației germano-române, care a distrus 400 de avioane ruse la sol, și executarea de capete de pod la Ștefănești, Sculeni și Ungheni, pe malul stâng al Prutului. Primele operațiuni au fost zboruri de recunoaștere și bombardamente de artilerie.

ovieticii răspund cu bombardamente de aviație asupra centrelor urbane românești din Moldova si Muntenia: București, Ploiești, Galați, Constanța, Tulce, Iași, Dorohoi, Rădăuți. Efectele au fost minime sau chiar nule. La Constanța, locotenentul Horia Agarici a doborât trei bombardiere sovietice. Celui supranumit „Salvatorul Constranței”, epigramistul Păstorel Teodoreanu îi dedicase catrenul: „A plecat la vânătoare Agarici/A plecat ca să vâneze bolșevici…”. Distrugătorul sovietic Moskva, având ca țintă Constanța, a fost scufundat la 12 mile marine în largul coastei românești.

Riposta terestră a sovieticilor a fost mult mai puternică decât cea aeriană în sectorul românesc de front. A fost unica situație din faza de început a războiului când trupele sovietice au ocupat ele teritoriu de la adversari: Chilia Nouă.

Redobândirea Basarabiei și a Bucovinei de Nord începea prin ‚‚Operațiunea München”, alături de armata germană în cadrul mai larg al ‚‚Planului Barbarossa”. Armata română a început lupta împotriva forţelor sovietice pe un front cuprins între Carpații Bucovinei şi Marea Neagră, de-a lungul râului Prut. După 33 zile de război, întreaga Basarabie și Bucovina de nord erau eliberate.

Armatele a 3-a și a 4-a române constituiau impreună cu Armata 1 Germană, Grupul de armate „general Antonescu", al trupelor germane care atacau U.R.S.S, înaintând pe direcția generală nord-est. În fața Grupului de armate „general Antonescu" se găseau trei armate sovietice care dispuneau de 30 de divizii de infanterie, 14 brigăzi motorizate și 8 divizii de cavalerie.

În zorii zilei de 2 iulie 1941, s-a trecut la ofensivă pe întreg frontul românesc. Diviziile de vânători de munte au atacat pe direcția principală Rădăuți-Cernăuți-Hotin, determinând Armata a 18-a Sovietică să se retragă. Peste două zile a fost eliberat orașul Cernăuți, apoi cele două corpuri de armată au trecut Prutul și, după patru zile de urmărire, au atins linia Nistrului. În sud, armata a 4-a română,condusă de generalul Nicolae Ciupercă, a realizat capete de pod la Costuleni, est-Huși si Fălciu, și a înaintat simultan cu Armata a 11-a Germană, eliberând Basarabia de sud.

În timpul bătăliei de la Țiganca, din Basarabia, pierderile s-au ridicat la peste 8.000 de ostași români morți, răniți sau dispăruți, fiind cea mai sângeroasă luptă dată pentru reîntregirea țării.

Marile unități germane și române din Armata a 11-a Germană au înfrânt puternica rezistență a inamicului din masivul Cornești și au eliberat orașul Chișinău.

La acțiunile pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei de nord au participat 473.103 soldați români. Pierderile s-au ridicat la 24.396 morți, răniți, bolnavi și dispăruți, după prima lună de lupte.

Comunicatul comandantului frontului româno-german avea următorul conținut: „Lupta pentru dezrobirea brazdei românești de la Răsărit s-a terminat. Din Carpați și până la Mare suntem din nou stăpâni peste hotarele străbune".

Politicianul țărănist Iuliu Maniu a adresat o scrisoare lui Ion Antonescu, în care avertiza asupra continuării operațiunilor militare de către armatele române dincolo de Nistru. În ajutorul avertismentului său, el invoca alianța dintre Uniunea Sovietică și Marea Britanie, pe care o considera viitoarea câștigătoare a războiului.

După eliberarea teritoriilor naționale luate de Uniunea Sovietică, mareșalul Ion Antonescu a decis continuarea operațiilor militare în adâncimea teritoriului sovietic. Controversata sa decizie avea să ducă armatele române până la cea mai mare încleștare de forțe a războiului: Stalingrad. Decizia lui Antonescu a scindat opinia publică românească și a fost criticată de liderii liberali și țărăniști.

Adolf Hitler a adresat un mesaj lui Ion Antonescu, în care, după ce constată „concordanța concepțiilor noastre comune” și „înainte de toate hotărârea dumneavoastră de a duce până la ultima consecință, alături de Reich-ul german, acest război”, îi solicita celui din urmă colaborarea militară dincolo de Nistru.

Din punct de vedere militar, oprirea operațiunilor pe Nistru și așteptarea contraatacurilor sovietice, în condițiile existenței unor rezerve uriașe de resurse pentru sovietici, ar fi însemnat o eroare. Însuși Hitler îi mărturisea generalului Guderian: „Să fi știut că rușii au atâtea tancuri, m-aș fi gândit de două ori înainte de a invada.”

Al doilea motiv al deciziei de continuare a campaniei era unul politic. Ion Antonescu dorea refacerea granițelor României Mari, deci anularea Diktat-ului de la Viena. Credința că îl va impresiona pe Hitler cu o loialitate perfectă îl făcea să spere la o revenire a Führer-ului asupra deciziilor luate. Antonescu afirma categoric lui Hitler decizia sa: „vă confirm și acum că voi merge până la capăt în acțiunea ce am pornit la Răsărit împotriva marelui dușman al civilizației, al Europei și al Țării mele: bolșevismul rus.”

Obiectivele lui Ion Antonescu la intrarea în război au constat din refacerea teritorială a României Mari, prin război în Est și prin diplomație în Vest. Despre Cadrilater, Conducătorul Statului evita să se exprime, păstrând discreția. În privința nordului Transilvaniei, mareșalul nu excludea, totuși, varianta forței militare: „O voi lua înapoi - îi spunea lui Hitler - și fără dumneavoastră, căci dacă un popor de 16 milioane și jumătate, ca cel român, nu ar fi în stare să dezrobească 1 milion și jumătate de frați, asupriți de o națiune mai mică, nu ar merita să trăiască‟.

Deși la început sprijinul României era necondiționat, mai târziu Antonescu a încercat să fixeze anumite condiții ale colaborării cu germanii, dar fără prea multe presiuni. În consecință, încercarea a fost un eșec. Printre condițiile vehiculate verbal s-au numărat planuri nerealiste, chiar lipsite de măsură, de trecere la România a Banatului sârbesc și a Pocuției poloneze.

La două luni de la începerea campaniei din est, un acord româno-german se încheia la Tighina, privind instalarea administrației civile române în teritoriul dintre Nistru și Bug, Transnistria. Administrația condusă de Gheorghe Alexianu în această regiune a avut unele realizări, dar totul a fost umbrit de folosirea regiunii ca loc de deportare și suprimare a țiganilor și evreilor români.

După cucerirea Basarabiei, armatele române au trecut Nistrul și au început operațiunea de cucerire a Odessei, fără sprijin german. Oraşul Odessa reprezenta o bază de operaţii importantă pentru sovietici, aflată în apropierea frontierelor României. Pentru Ion Antonescu era vorba de o problemă de prestigiu militar și politic cucerirea Odessei, mai ales fără ajutorul germanilor. Înfrângerea şi evacuarea trupelor sovietice din zona Odessa au consolidat siguranţa zonei petrolifere române şi au eliminat posibilităţile de acţiune în spatele flancului drept al trupelor germane şi române din zona Mării de Azov şi din partea de nord a Crimeii.

Din punct de vedere militar, cucerirea Odessei era o necesitate. Orașul-port era principala bază inamică de operaţii terestre, navale şi aeriene, situată la doar 150 km de Delta Dunării, la 300 km de podul de la Cernavodă şi la 400 km de Bucureşti şi de zona petroliferă a Prahovei. Generalul Radu R. Rosseti afirma: „A ne fi mulţumit să înconjurăm Odessa ar fi însemnat să păstrăm mereu un spin în coasta noastră şi să dăm posibilitatea ruşilor să adune, transportându-le pe mare, numeroase forţe, cu care să ne fi atacat în momentul ce l-ar fi socotit prielnic”.

Corpul IV de Armată, comandat de generalul Nicolae Ciupercă, a trecut Nistrul, urmat de Corpul V, între Tighina și Dubăsari. Armata a IV-a a încercat să cucerească rapid Odessa dar s-a oprit în fața unor linii de apărare fortificate, pregătite din timp de către sovietici. Datorită rezistenței forțelor sovietice din oraș, armata română a luptat trei luni ca să cucerească orașul puternic fortificat cu circa 250 km de şanţuri anticar, tranşee şi diferite poziţii de luptă, întărite cu cazemate şi cupole metalice, 45 km reţele de sârmă ghimpată, 40.000 de mine antitanc şi antiinfanterie.

Bătălia Odessei a confirmat atât elanul de luptă al soldaților români, cât și slaba pregătire a României pentru noul tip de război. Costurile cuceririi Odessei au fost de peste 98.000 de morți, răniți și dispăruți. Trupele române revenite în țară au defilat pe sub Arcul de Triumf, dar gustul amar al costurilor victoriei se făcea simțit.

Partizanii sovietici au minat și aruncat în aer Comandamentul Militar Român din Odessa, provocând moartea a 135 militari. Printre cei uciși s-a aflat și generalul Ion Glogojanu, comandantul Diviziei 10 infanterie. Ancheta generalului Macici îl considera pe răposatul general Glogojanu direct responsabil pentru tragedie, în condiţiile în care fusese avertizat că localul în care îşi instalase comandamentul era nesigur. Represaliile armatei române au constat din execuții sumare ale unor etnici evrei, în special, la Odessa și Dalnik.

După cucerirea Odessei, armatele române au înaintat în peninsula Crimeea. Operațiunile sale s-au concentrat în două puncte: la Feodosia și Sevastopol.

Marile unități române trecute în Crimeea au luat parte la operațiile de oprire a înaintării inamicului debarcat la Feodosia, pe coasta orientală a peninsulei și apoi la ofensiva pentru distrugerea lui. Atacarea inamicului debarcat la Feodosia a început cu două corpuri de armată germane și Corpul de Munte român. Debarcarea trupelor sovietice a fost respinsă, acestea lăsând capturați 10.000 prizonieri, 177 tunuri și 85 care de luptă.

În iarnă și primăvară, în peninsula Kerci s-au desfășurat acțiuni de mare amploare. Mai întâi au fost respinse două puternice ofensive: cea pornită din peninsula Kerci spre vest și o ofensivă plecată din Sevastopol. Deși superiori numeric, sovieticii nu au reușit nici ieșirea din peninsula Kerci, nici ruperea dispozitivului de încercuire de la Sevastopol.

Baza navală de la Sevastopol era una dintre cele mai puternice fortificații din lume, datorită reliefului accidentat, ceea ce făcea o eventuală debarcare amfibie deosebit de periculoasă. Marina sovietică a profitat de acest lucru și a construit o defensivă de coastă capabilă de foc continuu atât înspre mare, cât și înspre uscat.

La operația pentru cucerirea Sevastopolului au luat parte 7 divizii germane și Corpul de Munte român, comandat de generalul Gheorghe Avramescu. Atacul general a început cu un masiv bombardament de aviație și artilerie, pe durata a cinci zile, asupra întregului dispozitiv sovietic, urmat de asaltul infanteriei. Luptele au fost de o violență extraordinară și au durat aproape trei săptămâni.

În timpul ofensivei româno-germane din peninsula Kerci, în România are loc primul atac aerian al Aliaților asupra țării, dar și asupra Europei. Obiectivul era zona petrolieră Ploiești. Raidul a fost efectuat de 13 bombardiere B-24, care au aruncat bombe la întâmplare, între Constanța și Ploiești. S.U.A. nu au anunțat oficial raidul de bombardament, datorită eșuării totale a acestuia. Aceeași atitudine au avut-o românii și germanii, care nu doreau să se afle că americanii erau capabili de a efectua raiduri aeriene asupra unor obiective din Europa.

După căderea Sevastopolului în iulie, planurile de ofensivă ale Germaniei vizau dirijarea resurselor către dezvoltarea ofensivei spre câmpurile petrolifere din Caucaz. Armata română a fost implicată în această operaţiune strategică pe două direcţii: spre Stalingrad şi spre Kuban.

Acţiunile militare desfăşurate de trupele germane şi române în regiunea Kuban au permis pătrunderea în Caucaz a acestora. În zonă a acţionat Gruparea germană „Ruoff”şi Armata 3 română, care a asigurat flancul drept al forţelor germane cucerind litoralul estic al Mării de Azov şi al Mării Negre.

După trecerea Donului, Corpul de Cavalerie a intrat pe front înfrângând succesiv rezistenţa inamicului şi ocupând localitatea Temrjuk, cel mai important port la Marea de Azov, permiţând astfel trupelor germano-române din peninsula Kerci să treacă în peninsula Taman.

În timp ce majoritatea soldaților români luptau alături de germani în bătălia de la Stalingrad, o divizie românească era angajată în lupte din munţii Caucaz, în cadrul Grupului de Armate A din sectorul sudic al frontului de est. Prin profesionalismul arătat, dar şi prin forţa de luptă, Divizia 2 Munte, condusă de generalul Ion Dumitrache, avea să câştige admiraţia ofiţerilor germani şi respectul sovieticilor.

Divizia 2 Munte declanşează o ofensivă puternică şi ocupă întregul sat Saiukovo. Planurile germane prevedeau lichidarea inamicului din zona Nalcik şi pătrunderea către est, ocupând localitatea Ordjonikidze, apoi cucerirea centrului petrolier Groznîi, iar în ultimă fază, executarea unui atac pe malul Mării Caspice până la Baku. Bătălia de la Nalcik s-a încheiat ca una dintre cele mai mari victorii române pe Frontul de Est.

Divizia 2 Munte atinge cel mai estic punct al întregii campanii din Est, ajungând la aproximativ 20 de kilometri de centrul petrolifer Groznîi. Începând de la jumătatea lunii noiembrie, trupele române încep să se confrunte şi cu vremea nefavorabilă, ninsorile şi îngheţul, temperaturile sunt permanent sub 0 grade Celsius. După bătălia de la Stalingrad exista permanentul pericol de a se putea realiza o pătrundere a forţelor sovietice prin spatele trupelor din Caucaz, fapt ce a determinat şi începutul retragerii armatelor germane şi române din regiune.

Făcând parte din Grupul de Armate B al forțelor Axei din sectorul sudic al frontului de est, trupele române de la Cotul Donului erau într-o situație deosebit de precară. Aici, sovieticii păstraseră pe malul drept al fluviului trei capete de pod care constituiau o continuă primejdie. Forțele române au fost zdrobite de o puternică contraofensivă sovietică.

În apropierea Stalingradului, Armatelor 3 și 4 române le-a fost desemnată apărarea flancurilor de nord și de sud ale Armatei 6 germane, implicată în luptele pentru cucerirea orașului de pe Volga. Repetatele avertismente ale Înaltului Comandament român asupra poziției riscante a Armatei 3 române, datorată capetelor de pod sovietice, precum și cererile de întăriri au rămas fără rezultat. Aprovizionarea românilor cu muniție era deficitară.

Pregătirile sovietice pentru contraatac au fost interceptate de români, care au cerut neîncetat întăriri, dar refuzaţi constant. Armata Roşie a declanşat Operaţiunea Uranus. Aceasta viza ruperea apărării germane pe flancurile asigurate de români și încercuirea Armatei 6 germane de la Stalingrad. Unităţile sovietice, aflate sub comanda generalului Vatutin, erau formate din trei armate complete. Slab echipată şi copleşită numeric, Armata a 3-a Română a fost decimată de atacul sovietic masiv după o luptă de o zi, lăsând descoperit flancul nordic al Armatei a 6-a Germană.

O a doua ofensivă sovietică a fost lansată la sud de Stalingrad, în zona apărată de Armata 4-a Română. Forţele sovietice şi-au continuat înaintarea către vest într-o mişcare de învăluire, făcând joncţiunea lângă oraşul Kalaci după două zile. Armata Roșie a încercuit astfel forţele Axei. Aproximativ 250.000 de soldaţi germani, români şi italieni, ca şi câteva unităţi croate şi unităţi auxiliare de voluntari au fost prinşi în acestă încercuire.

Germanii au încercat o străpungere din exterior a încercuirii sovietice. Astfel, o grupare germană care conținea și Divizia 1 Română de Blindate, plus alte unități române scăpate din încercuire, au ajuns la aproximativ 50 de km de camarazii lor, în cadrul Operațiunii Wintergewitter. Încercarea germano-română a fost respinsă de Armata Roșie.

Înfrângerea de la Cotul Donului a generat încordarea relaţiilor româno-germane şi acuzaţii la adresa militarilor români cum că ar fi refuzat să lupte. În realitate, românii au suportat bombardamentele de artilerie de o duritate extremă, au primit asaltul unei enorme mase de blindate, care au trecut peste ei, neavând armamentul necesar pentru a riposta.

Generalul von Hauffe, în raportul întocmit asupra operaţiunilor din sectorul Armatei a 3-a române, aprecia că „trupele române s-au luptat cu vitejie şi au consimţit sacrificii eroice”. Generalul Hans Doerr, fostul şef al detaşamentului de legătură cu Armata a 4-a română în timpul bătăliei, scria următoarele: „Prăbuşirea frontului român în Cotul Donului şi în Stepa Kalmucă este vina conducerii supreme germane, care în nemărginita ei îngâmfare dădea aliaţilor misiuni la care nu puteau face faţă”.

Trauma datorată înfrângerii de Stalingrad s-a resimțit puternic în România. „Războiul sfânt‟ împotriva bolșevismului nu mai era perceput de opinia publică drept o necesitate națională, iar „victoria finală‟ a Germaniei nu mai entuziasma pe mulți români. Elita politică simpatiza în continuare cu Anglia și S.U.A.. Opinia publică românească spera ca „Nemții să-i bată pe ruși și anglo-americanii pe nemți‟, iar aceasta părea soluția ideală a războiului.

Începând cu finalul Bătăliei pentru Stalingrad, sovieticii s-au aflat aproape permanent în ofensivă către apus, cu excepția marii bătălii a blindatelor de le Kursk, ultima încercare majoră de ofensivă a germanilor pe frontul din U.R.S.S.. Ceea ce rămăsese din armatele române se retrăsese pe poziții defensive deținute în anul anterior, în cadrul ofensivei către est. În aproximativ un an, sovieticii au recuperat teritoriile pierdute și au atins granița de nord-est a României.

Situația de la Stalingrad a impus ca Grupul de Armate A, ajuns pe versanții nordici ai munților Caucaz, în apropiere de Groznîi, să se retragă odată cu Armata 1 Blindată, pe la Rostov, și cu Armata 17 Germană, prin Kuban. În cadrul acestei din urmă armate se aflau și diviziile 1, 2 si 3 române de vânători de munte, 10 și 17 infanterie și 6 și 9 cavalerie. Venirea dezghețului a transformat drumurile în râuri de noroi, îngreunând retragerea. Forțele româno-germane s-au retras pe aliniamente succesive, până la capul de pod din Kuban.

Armata Roșie încerca, prin atacuri continue, să forțeze retragerea totală a Axei în Crimeea, fără posibilitatea menținerii capului de pod din Kuban. De aici, Hitler ar fi dorit reluarea ofensivei germane anul viitor, în vară. În final, atacurile masive și repetate ale sovieticilor și retragerea germană din nordul Mării de Azov au determinat ariergarda română să traverseze strâmtoarea Kerci, spre Crimeea.

Bătălia în defensivă a Axei din Crimeea avea să fie una de mari proporții. Partea germano-română avea în peninsulă Armata 1 Germană, formată din două divizii germane și șapte române. Lipsa diviziilor de blindate în rândurile Axei prevesteau o nouă înfrângere pentru Hitler și Antonescu. Comandanții germani ai Grupului de Armate A fac pregătiri pentru retragere, refuzate de Hitler.

Ion Antonescu i-a solicitat în repetate rânduri lui Hitler o aprobare pentru retragerea trupelor din Crimeea. Refuzurile constante ale lui Hitler au dat timp sovieticilor să rupă legătura pe uscat dintre trupele germano-române din Crimeea și restul frontului de est. Germanii și românii au fost izolați de sovietici în sudul peninsulei Crimeea, în zona Sevastopolului.

La inițiativa guvernului sovietic se formează, pe teritoriul Uniunii Sovietice, Divizia de voluntari „Tudor Vladimirescu”. Aceasta era formată din prizonieri români care se oferiseră voluntari pentru a lupta împotriva Reich-ului german. De fapt, militarii din divizie fuseseră verificați și selectați de serviciile speciale rusești în perioada detenției din lagărele sovietice. Mulți prizonieri români au refuzat „colaborarea” și i-au catalogat drept „trădători” pe camarazii care au acceptat.

După câteva luni, sovieticii au reușit străpungerea apărării de la Sevastopol, reușind să distrugă sectoarele a două divizii germane și să pătrundă adânc în spatele frontului. În ultima clipă, Hitler a aprobat evacuarea trupelor din peninsula Crimeea. Aceasta s-a realizat foarte dificil, naval și aerian, sub atacuri și bombardamente sovietice de artilerie și aviație. Au fost scufundate vasele „Totila”, cu 4.000 oameni, „Teja”, cu 5.000 oameni, vasele „România”, „Danubius”, „Helga” si „Gneisenan”. Românii au pierdut 22.522 de militari, ceea ce însemna 34% din efectivul aflat în Crimeea.

În sectorul Grupului de Armate Sud, superioritatea militară sovietică a obligat trupele Axei să se retragă continuu, până când frontul a ajuns pe teritoriul național românesc. Aici intră masiv în dispozitiv de luptă forțele române care, cu ajutorul german, opresc temporar tăvălugul sovietic pe linia Cernăuți-Iași-Chișinău-Tighina-Nistru. În următoarele șase luni, frontul nu a putut fi străpuns de Armata Roșie. Momentul străpungerii sovietice a frontului a coincis cu arestarea lui Ion Antonescu.

La începutul ultimului an de râzboi pentru statul român alături de Germania, Înaltul Comandament german a început lucrul la planul „Margarethe II”, menit să ducă la ocuparea României în cazul încercării desprinderii de Reich. O vizită a lui Ion Antonescu la Hitler, desfășurată la castelul Klessheim, l-a determinat pe Hitler să suspende planul, sigur pe fidelitatea mareșalului român. Planul „Margarethe I” viza Ungaria în aceeași situație și a ajuns să fie pus în practică.

Generalul german Johannes Friessner, comandantul trupelor germane din Moldova, considera că se impunea o retragere a românilor și germanilor pe linia Prutului. Frontul se întindea din Bucovina până la gura de văsarea a Nistrului în Mare, traversând Prutul și prezenta similitudini cu frontul de la Stalingrad. Exista pericolul repetării scenariului de pe Volga și de la Cotul Donului, încheiat cu încercuirea și capturarea forșelor Axei de către sovietici.

Armata Roșie și-a concentrat atacurile în sectoarele de front de la Podul Iloaiei - Iași și de la vărsarea Nistrului în Marea Neagră. Fronturile 2 și 3 ucrainiene ale Armatei Roșii au început operația Iași-Chișinău, având ca obiectiv încercuirea forțelor germano-române și continuarea ofensivei spre Focșani, Reni și Ismail. Barajul de artilerie sovietic a fost urmat de un asalt masiv care a străpuns liniile defensive românești.

Cu unităţile refăcute, cele două armate române, a 3-a si a 4-a, au luat parte în continuare la luptele care s-au dus, inclusiv pe teritoriul României, până la 23 august 1944. Din acest front, lung de 650 km, 300 km erau acoperiți de trupele române, incluse Grupului de Armate" Ucraina de sud", comandat de generalul Johannes Friessner. În total, pe acest front erau dispuse 21 divizii germane și 23 divizii române, inclusiv 4 brigăzi de vânători de munte. Forțele sovietice se aflau sub comanda mareșalului Semion Timoșenko.

Ion Antonescu a vizitat frontul din Moldova, concluzionând că situația românilor este critică. La întoarcere, mareșalul îi declară reprezentantului Reich-ului, Clodius, că în condițiile actuale își rezervă liberatatea de acțiune politică. Discuția avea loc cu o zi înainte de demiterea și arestarea lui Ion Antonescu la ordinele regelui Mihai.

Generalul Freissner și mareșalul Antonescu au căzut de acord ca defensiva să se retragă pe aliniamentul fortificat Carpați - Focșani - Galați. Acest plan nu s-a mai concretizat, deoarece mareșalul a fost arestat și înlăturat de la putere din ordinul regelui Mihai la 23 august 1944.

Regele a anunțat la radio un armistițiu nesemnat încă. Mihai I a ordonat armatei române să înceteze războiul contra armatelor sovietice. Sovieticii, care nu stiau de vreun armistițiu, au continuat operațiunile contra armatelor române, făcând prizoniere trupele române din Moldova și Basarabia, pe care, aflate în retragere de pe front, le-au ajuns din urmă. Au împărtășit această soartă, luând calea lagărelor de prizonieri din U.R.S.S. aproximativ 140.000 militari români, capabili încă de luptă.

Faptul că România era principalul furnizor de petrol pentru „mașinăria de război‟ germană i-a determinat pe Aliați să încerce îngreunarea sau chiar sistarea aprovizionării Wehrmacht-ului cu această materie primă. Această decizie s-a concretizat în raidurile de bombardament anglo-americane asupra zonelor românești legate de industria extragerii petrolului.

Cu doi ani înainte de trecerea României în tabăra Națiunilor Unite, 13 bombardiere americane, decolate de la Fayd, Egipt, au ajuns deasupra teritoriului românesc. Veneau dinspre Marea Neagră și au aruncat bombe la întâmplare, între Costanța și Ploiești. Era primul raid american deasupra Europei. Evident, era vizată zona petrolieră din zona Prahovei. Americanii utilizau pentru prima dată aparate Consolidated B-24 Liberator. Evenimentul a fost trecut sub tăcere de ambele tabere, dar din motive diferite de propagandă.

Peste câteva zile de la atacarea Ploieștiului, avioane ale Grupului 209 al Royal Air Force, decolate de la Foggia, Italia, au lansat pe Dunăre 50 de bombe tip Wellington, în fapt mine fluviale pentru distrugerea barjelor de transport germane. În aceeași perioadă, pe lângă zonele București și Ploiești au mai fost lovite Brașovul și Turnu-Severin, ultimul - port pentru transferul petrolului adus de barjele românești de la Giurgiu. Raidurile de bombardament anglo-americane au continuat și în următoarele trei luni.

Primul atac aerian asupra României și mediatizat de ambii adversari a fost cel din 1 august 1943, numit de americani „Tidal Wave‟ - Valul Nimicitor. Cele 177 de aparate Liberator au decolat din Libia, de la Benghazi și au bombardat zona Ploiești. Americanii au pierdut 36 de aparate deasupra României în această operațiune. Misiunea a fost considerată un eșec, datorită pierderilor mari și neînregistrării vreunui efect asupra producției de petrol.

După eșecul american din „Sâmbăta Neagră‟, raidurile au fost reluate odată cu capturarea de către Aliați a sudului Italiei. Apropierea geografică de România a permis o serie de bombardamente aeriene până la schimbarea taberei militare de către România.

Unul dintre raidurile americane, cel asupra Bucureștiului, făcut cu 313 bombardiere B-17 și B-24 escortate de 119 avioane de vânătoare a avut loc la două ore după un exercițiu de alarmare a populației. Au fost lansate peste 860 tone de bombe. Reacția civililor la alarma aeriană a fost lentă și mecanică, lucru care a contribuit la un număr mare de victime. Obiectivul misiunii americane a fost complexul de căi ferate Gara de Nord. Bilanțul: aproape 3000 de morți și circa 2000 răniți.

Autoritățile române i-au dus pe prizonierii aviatori americani să le arate efectele produse de bombardamentul din zona Gării de Nord din București. În fața sutelor de cadavre încă neîngropate și înconjurați de mulțime, ei au declarat: „Da, am comis o mare crimă, omorând victime nevinovate, dar adevărații răspunzători sunt cei care au dispus să se construiască adăposturile lângă atelierele Grivița. S-au construit morminte, nu adăposturi”.

A doua zi după bombardarea Capitalei, a venit rândul Ploieștiului. 230 de bombardiere, escortate de 180 de avioane de vânătoare și-au lansat încărcătura, parțial deasupra orașului, ucigând 278 de civili. Incendiul pornit de bombe a distrus peste 1000 de case, în condițiile în care pompierii ploieșteni erau plecați pentru stingerea incendiilor din București.

Trecerea României de partea Națiunilor Unite, la 23 august 1944, s-a produs concomitent cu înlăturarea de la putere a mareșalului Ion Antonescu și declanșarea luptei împotriva Wehrmacht-ului german. Acest gest al statului român avea loc într-un context complex în care nu se conturase cu claritate înfrangerea Germaniei iar Convenția de armistițiu cu Națiunile Unite nu se semnase încă.

Ministrul Mihai Antonescu îi spunea lui Neagu Djuvara, curier diplomatic, care urma să plece la Stockholm cu următorul mesaj pentru negociatorul armistițiului cu sovieticii, Frederic Nanu: „Mareșalul este gata să se dea la o parte de îndată ce va fi nevoie și că i-a dat mână liberă pentru semnarea armistițiului‟. În principiu, mareșalul Antonescu era de acord cu condițiile armistițiului, dar numai după o înțelegere și cu germanii. Planurile ezitante ale mareșalului s-au năruit la 23 august 1944, el fiind arestat din ordinul regelui Mihai.

Întârzierea cu trei săptămâni a semnării armistițiului nu a fost provocată de U.R.S.S, ci de procedurile politice pe care trebuia să le parcurgă Marea Britanie. Aceasta din urmă a trebuit să aștepte aprobarea dominioanelor sale, participante la efortul de război, precum Canada și Australia, pentru toate prevederile armistițiului cu România. În acest răstimp, soldații sovietici au comis jafuri și violuri pe teritoriul României.

Regele Mihai a ordonat armatei române „întoarcerea armelor‟ împotriva foștilor aliați germani și încetarea luptelor cu sovieticii în nordul Moldovei. Aceștia din urmă, în lipsa unui acord scris, au ignorat reorientarea României, dezarmând și capturând aproximativ 140.000 de militari români. Amărăciunea situației era surprinsă în acele zile de un catren popular: „Era rău cu der, die, das / Dar mai rău cu davai cias.‟

Convenția de armistițiu cu Națiunile Unite a fost semnată de delegația românească plecată la Moscova și condusă de comunistul Lucrețiu Pătrășcanu. Autoritățile române sperau la o îmblânzire a condițiilor înțelegerii prin trimiterea la negocieri a unui comunist.

Rapiditatea evenimentelor în urma cărora România trecea de partea Aliaților i-a surprins pe diplomații și militarii germani aflați în România. Mulți ofițeri germani au cerut lui Hitler retragerea forțelor în zona controlată de Ungaria pentru organizarea unui nou front defensiv. Führer-ul a ordonat ocuparea Bucureștiului și impunerea unui guvern filogerman, dar acțiunea a eșuat. Germanii bombardează Bucureștiul cu artileria de la Ploiești. La o săptămână de la evenimentul întoarcerii armelor, trupele germane se aflau în retragere din România.

Convenția de armistițiu dintre România și Aliați prevedea recunoașterea anexiunilor sovietice din vara lui 1940, despăgubiri în natură de 300 de milioane de dolari, arestarea și pedepsirea românilor acuzați de crime de război, restituirea nordului Transilvaniei către România. Sovieticii au refuzat articolul care prevedea retragerea trupelor lor din România la încheierea păcii. Era limpede că partenerul real al României era Uniunea Sovietică, și nu Națiunile Unite.

Armistițiul cu Aliații prevedea ca România să participe în continuare la eforturile înfrângerii Germaniei cu cel puțin 12 divizii de infanterie, echipate complet. Acest punct a stat la baza Campaniei militare a României din Vest în următoarele 9 luni, până la încheierea războiului în Europa.