Campania militară împotriva Germaniei naziste

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Ca rezultat al dezastrului armatei Germaniei de pe Frontul de Est, România a fost nevoită să încerce încheierea unui armistiţiu cu URSS, Marea Britanie şi SUA. În următoarele 9 luni, soldații români au fost angrenați în luptele purtate de Armata Roșie, în drumul ei către Berlin.

Regele Mihai și Blocul Național Democratic, format din liberali, țărăniști, social-democrați și comuniști, procedează, în după-amiaza lui 23 august 1944, la o lovitură de palat. Mareșalul Ion Antonescu și colaboratorii săi au fost arestați. Armata a executat ordinele regelui, începând insurecția împotriva trupelor germane de pe teritoriul țării.

Refuzul trupelor germane de a se retrage din România a condus la lupte pentru eliberarea teritoriului național. Acționând sub conducerea comandamentului național, armata română a reușit să elibereze spațiile istorice ale Munteniei, Dobrogei, Olteniei, Banatului, Crișanei și podișul transilvan de la nord de Carpații Meridionali până la linia vremelnică de demarcație dintre România și Ungaria.

Eliberarea părții de nord-vest a țării a fost obținută prin jertfa a 58330 de militari, uciși, răniți sau luați prizonieri. Eliberarea părții de nord-vest a României nu a însemnat însă și încetarea luptei alături de coaliția Națiunilor Unite.

După eliberarea nord-vestului Transilvaniei, împreună cu Armata Roșie trupele militare românești au desfășurat operațiuni care au contribuit la eliminarea prezenței trupelor germane din Ungaria, Cehoslovacia și Austria.

În ansamblu, operațiunile armatei române pe teritoriul Ungariei, în cooperare cu forțele sovietice, au acoperit un spațiu vast din partea estică a Ungariei, până la Tisa, pe căile de acces și în interiorul Budapestei, în Munții Hegyalia, Bükk și Matra, pe valea Hernadului. Este vorba despre operațiunile ofensive „Debrețin” și „Budapesta”, organizate și conduse de comandamentul sovietic.

Operațiunile armatei române pe teritoriul Cehoslovaciei s-au desfășurat aproape în totalitate în regiunea muntoasă din estul și centrul țării. Acestea au avut ca scop încercuirea sau nimicirea forțelor hitleriste și hortyste și împiedicarea lor de a efectua contraatacuri spre sud și nord în flancurile forțelor Fronturilor 2 și 4 ucrainiene, care înaintau spre Austria și spre Germania.

Pe teritoriul Austriei a fost angajat în lupte Regimentul 2 Care de luptă, care a luptat până în apropierea Vienei. În aceeași perioadă, în spațiul austriac au fost prezente și subunități ale Grupului operativ al Brigăzii române de căi ferate, care au participat la reconstrucția sau repararea de poduri și la sporirea capacității de garare a unor stații de cale ferată.

Din momentul demiterii de către regele Mihai a mareșalului Ion Antonescu, armata română a încetat operațiunile împotriva Armatei Roșii. Evenimentele din următoarele zile au transformat pe vechii aliați, românii și germanii, în adversari. La aproape 2 ore de la arestarea lui Ion Antonescu a fost emis ordinul de insurecție către armata română de interior împotriva trupelor germane. Până la miezul nopții, militarii români au securizat toate instituțiile publice și punctele strategige din București.

Bazele germane din capitală au fost înconjurate. Unități militare românești au ocupat un dispozitiv defensiv în pasul Predeal. Alte unități au asigurat protejarea sondelor din zona Ploiești, pentru a nu fi distruse de armata germană. Gările, centrele de comunicații și intersecțiile au fost securizate de soldații români.

La ora 22 a fost difuzată la radio înregistrarea pe disc a mesajului regelui Mihai către țară: „România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează lupta şi orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi starea de război cu Marea Britanie şi Statele Unite…” Prin imprimarea pe disc a proclamației, aceasta putea să fie difuzată repetat, iar securitatea difuzării și a persoanei regelui ar fi fost astfel asigurate.

În momentul ieșirii României din Axă, germanii aveau pe teritoriul României, de la Carpați la Mare, 374000 de soldați, din care 11000 în București și 25000 în zona petroliferă. Armata de interior română dispunea de aproximativ 365000 de soldați. Noul șef al statului-major general al armatei române, generalul Mihail Gheorghe, a transmis tuturor unităților ordinul de neutralizare a trupelor germane.

La București s-a constituit un nou guvern, sub prezidiul generalului Constantin Sănătescu. Noul ministru al afacerilor externe, Grigore Niculescu-Buzești l-a convoacat pe dr. Stelzer, adjunctul ministrului plenipotențiar al Germaniei la București, Manfred von Killinger. Ministrul român l-a înștiințat asupra ruperii relațiilor diplomatice cu Germania și i-a propus retragerea liberă a unităților militare germane din România, cu condiția păstrării liniștii.

Dr. Stelzer s-a întors cu mesajul autorităților române la sediul legației germane din capitală. Aici s-au întrunit ambasadorul von Killinger, amiralul Tillesen și generalii Gerstenberg și Hansen. Aceștia primesc mesajul lui Adolf Hitler: împiedicarea puciului. Gărzi înarmate românești mențineau clădirea sub supraveghere. Generalul de aviație Gerstenberg primește permisiunea de a părăsi incinta, invocând dorința de împiedicare a trupelor germane de a se deda la acte de represalii.

Comunistul român Lucrețiu Pătrășcanu s-a deplasat pe frontul din Moldova unde s-a întâlnit cu mareșalul sovietic Malinovski. Cu avionul mareșalului, Pătrășcanu a zburat la Moscova pentru semnarea armistițiului cu Aliații. Totuși, semnarea documentului s-a amânat de la o zi la alta. Întârzierea se datora nu guvernului sovietic, ci Marii Britanii. Aceasta avea nevoie de aprobarea dominioanelor sale pentru modificările introduse în textul armistițiului. Armata Roșie a profitat de situație, comportându-se în România ca o armată de ocupație.

Ion Antonescu și colaboratorii săi au fost transferați la o vilă din cartierul bucureștean Vatra Luminoasă. Faptul că paza i-a fost asigurată, întâmplător, de gărzi comuniste, a permis istoriografiei postbelice comuniste să-și aroge toate meritele pentru acțiunile din acele zile. Regele Mihai a fost transferat la o locuință secretă din zona Olteniei, pentru a evita represaliile germane. Negociatorii cu Aliații la Cairo, prințul Știrbei și Constantin Vișoianu, au primit de la guvernul român un mesaj cifrat: „Urgent! Acceptați condițiile de armistițiu ale Aliaților. Aveți puteri depline!”

Pierderea de către Germania a controlului asupra spațiului, armatei și petrolului românesc ar fi însemnat pentru Hitler descoperirea flancului sudic german al frontului de est. Antonescu și Hitler doreau stabilizarea frontului pe aliniamentul fortificat din sudul Moldovei, Focșani-Galați. Nici chiar sovieticii nu aveau mari așteptări în privința străpungerii acestuia. Dar lovitura de stat din 23 august a răsturnat toate aceste planuri, modificând substanțial evoluția celui de al doilea război mondial. Hitler s-a agățat cu disperare de păstrarea controlului asupra României. După câteva zile de luptă germanii au început retragerea înspre nordul Transilvaniei.

La distanță de două nopți, Hitler a emis către armata germană din România două directive. Prima viza arestarea regelui Mihai. A doua directivă ordona constituirea unui nou guvern, pro german, condus de un general român, în cazul în care Antonescu nu mai era „disponibil”. Germanii au contactat doi generali români în acest sens: Ilie Șteflea și Mihai Korne. Cei doi au refuzat, respectând astfel ordinele venite de la rege.

A doua zi după demiterea și arestarea lui Ion Antonescu avioanele germane au atacat capitala, vizând în special Palatul Regal. Teatrul Național din București este distrus de bombardamentul german. Regele Mihai, ținând cont de acțiunile germanilor, a ordonat armatei române să declanșeze „lupta împotriva tuturor forțelor militare germane aflate pe teritoriul României pentru eliberarea țării de sub ocupațiunea germană.”

Oferta regelui, de retragere a trupelor germane din țară fără violențe, a părut acceptabilă unora dintre ofițerii germani, precum generalul Erik Hansen, comandantul Misiunii Militare Germane în România. Opoziția șefului Luftwafe, generalul Gerstenberg, și dorința lui Hitler de menținere a controlului asupra României au condus la lupte între foștii camarazi de arme.

Luptele de stradă din București s-au prelungit timp de trei zile. Luptele cele mai grele s-au dus la Școala de Război, unde se afla sediul legației militare germane, în fața hotelului Ambasador, baricadat de ofițerii germani cazați acolo, și la porțile Capitalei, în zona Otopeni-Băneasa.

În ultima zi a luptelor din București, 240 de bombardiere americane au lovit zona din nordul Bucureștiului ocupată de forțele germane, determinându-le să se retragă spre Ploiești. La Gherghița, la sud de Ploiești, acestea au fost interceptate și anihilate de unități ale Armatei a IV-a române, aflate în retragere de pe frontul din Moldova. Hitler emite o nouă directivă, ordonând menținerea liniei fortificate Focșani-Nămoloasa-Brăila.

Unitățile marinei germane staționate pe litoralul Mării Negre, în special la Constanța, au fost surprinse de răsturnarea situației din România. Amiralul Ziep a format un grup de luptă fluvial al marinei. Bateria grea germană de coastă Tirpitz de la Constanța a fost aruncată în aer. Instalațiile șantierului naval și alte nave germane au fost scufundate. Grupul de luptă al amiralului Ziep, format din monitoare, remorchere, dragoare și alte nave mici, a fugit în amonte pe Dunăre, trebuind să facă față atacurilor române de pe uscat.

În zilele eliberării Bucureștiului de prezența germană au fost capturați 6785 de militari germani, dintre care 7 generali, 358 ofițeri și 1089 subofițeri germani.

Deși regele Mihai anunța radiofonic un armistițiu cu Aliații încă din seara zilei de 23 august 1944, acesta a fost semnat abia peste 3 săptămâni, la Moscova. Acest interval de timp a fost folosit de armatele sovietice pentru a se comporta ca niște forțe de ocupație militară. Ignorând ruptura dintre România și Germania, sovieticii au făcut prizonieri aproximativ 130000 de militari români din Armatele a III-a și a IV-a, mulți dintre ei ajungând în lagărele din U.R.S.S. Armistițiul a prevăzut declararea României ca și țară învinsă.

O delegație românească a plecat la Moscova pentru încheierea armistițiului cu Națiunile Unite. Aceasta era condusă de comunistul român Lucrețiu Pătrășcanu și compusă din Ghiță Popp, Barbu Știrbei și Dumitru Dămăceanu. Guvernul Sănătescu spera că trimiterea unui comunist la Moscova va găsi mai multă bunăvoință din partea sovieticilor pentru dorințele românilor. Peripețiile delegației până în capitala sovietică, tratamentul aplicat delegaților odată ajunși la Moscova și condițiile armistițiului au dovedit că autoritățile române se înșelau.

Lucrețiu Pătrășcanu a fost un om politic român, membru al Partidului Comunist Român. A fost primul ministru comunist din România, deținând portofoliul Justiției. La un miting ținut în fața studenților greviști din Cluj, după încheierea războiului, își începe discursul cu cuvintele „Înainte de a fi comunist, sunt român.”. Aceste cuvinte i-au atras catalogarea drept naționalist din partea colegilor de partid și căderea în dizgrația partidului. A fost executat de autoritățile comuniste românești în închisoarea Jilava.

La Moscova, Lucrețiu Pătrășcanu și delegația română au fost cazați inițial la hotel Savoy, un stabiliment mizer care prevestea condițiile grele ale armistițiului. Trimișii români au fost mai apoi mutați într-un fost palat al țarului. Aici, Pătrășcanu a avut o întrevedere cu Ana Pauker, comunista româncă refugiată la Moscova. Aceasta i-a reproșat întoarcerea armelor de către România înainte de a fi „eliberată” de sovietici. Se pare că acest fapt nu servea intereselor propagandistice ale lui Stalin.

Deși se aștepta la o întâlnire cu Stalin, Lucrețiu Pătrășcanu a fost primit de ministrul de externe al U.R.S.S., Viaceslav Molotov. În biroul său, cu o atitudine teatrală, ministrul sovietic l-a atenționat pe delegatul român asupra celor 12 salve de tun trase deasupra Moscovei în acele clipe. La nedumerirea lui Pătrășcanu, Molotov a explicat că se marca „eliberarea” Bucureștiului de către trupele sovietice. De fapt, Armata Roșie găsise capitala României curățată deja de prezența germană, atunci când ajunsese în București, cu două săptămâni înainte de armistițiu.

Convenția de armistițiu de la Moscova, semnată cu mareșalul sovietic Malinovsski, declara România țară învinsă. Deși Diktat-ul de la Viena era declarat nul, Transilvania revenind României, erau recunoscute totuși anexiunile teritoriale făcute de sovietici în vara lui 1940. României i se impunea plata unor despăgubiri de război către Uniunea Sovietică, în valoare de 300 milioane de dolari, achitabili în 6 ani, în natură. Armata română urma să participe cu minim 12 divizii la eliberarea Transilvaniei. Aplicarea armistițiului urma să fie supravegheată de Comisia Aliată de Control, dominată de sovietici.

Art. 19 din „Convenția de Armistițiu între Guvernul Român, pe de o parte, și Guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit și Statele Unite ale Americii, pe de altă parte”: „Guvernele Aliate socotesc hotărârea Arbitrajului de la Viena, cu privire la Transilvania, ca nulă și neavenită și sunt de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei) să fie restituită României sub condiția confirmării prin Tratatul de Pace, și Guvernul Sovietic este de acord ca forțele sovietice să ia parte în acest scop, în operațiuni militare, conjugate cu România, contra Germaniei și Ungariei.”

Acționând sub conducerea comandamentului național, armata română și cea sovietică au reușit să elibereze spațiile istorice ale Munteniei, Dobrogei, Olteniei, Banatului, Crișanei și podișul transilvan de la nord de Carpații Meridionali până la linia temporară cu Ungaria. Acest lucru s-a datorat și datorită dezastrului suferit de armata germană în Basarabia, unde Armata Roșie declanșase ofensiva Iași-Chișinău, înaintea datei de 23 august.

În 48 de ore de la demiterea și arestarea mareșalului Ion Antonescu, armata română a desfășurat operația de acoperire a granițelor și de menținere sub control a capului de pod de la nord și nord-vest de Carpați. Trecerea României în tabăra Națiunilor Unite a privat Germania de cele două poziții strategice defensive excelente: fortificațiile din sudul Moldovei și înălțimile munților Carpați. A treia directivă a lui Hitler, realizarea unui front pe linia munților de către Grupul german de Armate „Ucraina de sud”, era astfel blocată.

Concomitent, Armatele a III-a si a IV-a române au executat acțiunea de repliere din dispozitivul german și de regrupare în adâncimea teritoriului național în vederea deplasării spre noul front din Transilvania. Armata I română a asigurat granița de nord-vest, blocând întăririle germano-maghiare ce urmau să pătrundă în România. Astfel, ofensiva ungaro-germană de pe văile Crișului Alb, Crișului Negru și Mureșului au fost oprite. Detașamentul românesc „Păuliș” a opus o rezistență înverșunată la ieșirea din defileul Mureșului.

Forțele militare române au eliberat părțile centrale, de sud-est și sud ale țării. Într-o singură săptămână de la schimbarea taberei, armatele române au capturat de la germani 222 avioane, 438 nave și cantități mari de armament și alte materiale militare.

Bătălia de la Păuliş este cunoscută drept una dintre cele mai impresionante lupte ale trupelor române după întoarcerea armelor contra Germaniei. 1500 de elevi ai Şcolii militare de subofiţeri de la Radna, cu vârste între 18 şi 20 de ani, au reuşit să ţină în loc trupele ungare şi germane, care îi copleşeau în proporţie de opt la unu. Comandantul Şcolii militare, colonelul Alexandru Petrescu le-a spus: “Până acum, aţi cântat mereu că vrem Ardealul. Acum vă încolonaţi după mine, 12 companii şi înainte marş, spre Ardeal!”.

Încercarea eșuată a germanilor de a ocupa Timișoara a fost urmată de lupte grele pentru forțarea Mureșului, în zona Oarba de Mureș-Dealul Sângiorgiu-Iernut. După străpungerea apărării germane de pe Mureș și Arieș, armata română a înaintat pe direcția Turda-Cluj. În trei zile de lupte, armatele română și sovietică au eliberat orașul Cluj, urmat a doua zi de Oradea.

Marile unități ale Frontului 2 ucrainean au traversat trecătorile Carpaților, îndreptându-se spre podișul transilvănean. Acestui grup de armate i-au fost încadrate și armatele române. Armata I română, a generalului Nicolae Macici, urma să coopereze cu Armata 53 a generalului Managarov, iar Armata a IV-a română cu Armata 27 sovietică.

Cedat Ungariei prin mijlocirea Diktatului de la Viena, nordul Transilvaniei a fost recucerit de armatele române. Prin eliberarea orașelor Satu-Mare și Carei se încheia eliberarea întregii Transilvanii. Evenimentul, petrecut de ziua de naștere a regelui Mihai, a fost dedicat de armatele române acestuia.

Potrivit armistițiului cu Națiunile Unite, România se obliga să participe militar la lupta împotriva Germaniei, până la încheierea războiului. Operațiunile armatei române pe teritoriul ungar, desfășurate în cooperare cu forțele sovietice, au acoperit un spațiu vast din partea estică a Ungariei, până la Tisa, pe căile de acces și în Budapesta, fiind incluse în două operații ofensive de anvergură: „Debrețin" și „Budapesta", organizate și conduse de comandamentul sovietic.

Acțiunile militare întreprinse de armata română pe teritoriul Ungariei au început odată cu depășirea de către primele unități române a frontierei româno-ungare, la vest de Salonta. În cadrul operației „Debrețin" armata română a participat cu peste 182.000 de militari, în trei focare principale de luptă: Debrețin, Nyiregyhaza și pe cursul mijlociu al râului Tisa.

Cele două mari unități ale Armatei I române, Diviziile 2 și 3 munte, au contribuit la ocuparea Debrețin și a zonei Miskolc, apoi au zdrobit, până spre mijlocul lunii decembrie, inamicul in munții Bükk. În același timp, în masivul Matra, a acționat divizia „Tudor Vladimirescu – Debrețin", aceasta atingând și ea frontiera ungaro-cehoslovacă la nord-vest la Salgotarjan.

Operaţiunea Panzerfaust, comandată de Hitler, a înlăturat regimul lui Horthy în Ungaria. Acesta avusese câteva tentative de a negocia un armistiţiu cu sovieticii. A fost înlocuit cu guvernul de extremă dreapta al lui Ferenc Szallasy din partidul Crucilor cu Săgeţi. Teritoriul Ungariei a intrat sub ocupația militară germană. Generalul german Hans Friessner a fost însărcinat cu construirea a trei linii de apărare pe teritoriul Ungariei: Attila, Karola și Margit. Cu aceste aliniamente defensive s-au confruntat diviziile românești, alături de armatele sovietice.

Divizia „Tudor Vladimirescu” a fost o unitate formată din soldați români făcuți prizonieri de sovietici pe frontul de est. Aceștia s-au oferit să facă parte din divizia creată la ordinul lui Stalin, fiind, în prealabil, atent urmăriți și selectați politic din lagărele de prizonieri sovietice. Primul ei comandant a fost colonelul Nicolae Cambrea, supranumit „generalul roșu”. Divizia făcea parte, până la instaurarea comunismului în România, din sistemul militar sovietic. A participat ca parte componentă a armatei sovietice la luptele din Transilvania, ajungând până în munții Tatra, în Cehoslovacia.

Pe teritoriul Ungariei au luptat și diviziile Armatei a IV-a române, care au trecut Tisa prin capul de pod realizat de sovietici la nord de Tiszalök. Apoi au înfrânt rezistențele inamice din zona localităților Tokaj, Csobaj, Szerencs, Halmaj, continuând cu atacul pe valea Hernadului până în munții Hegyalja. În ziua următoare încheierii bătăliei din acest masiv muntos, trupele române au trecut frontiera în Cehoslovacia.

Asediul Budapestei a fost una dintre cele mai sângeroase bătălii la care a participat armata română în Campania din Vest. Corpul 7 al Armatei I române, condus de generalul Nicolae Şova, a participat în luptele din Budapesta, cu 3 divizii: 2 și 19 Infanterie și 9 Cavalerie. Trupele române în bătălia de la Budapesta au pierdut 10708 de soldaţi, morți răniți și dispăruți, aproape 26% din efectivele sale.

Direcția principală de ofensivă din Ungaria a fost îndreptată împotriva capitalei, Budapesta. Însărcinat de Stalin cu desfăşurarea operaţiunii Budapesta a fost proaspătul mareșal Rodion Malinovski, comandantul Frontului al II-lea Ucrainean, sub comanda căruia s-a aflat şi Corpul 7 al Armatei I române, condus de generalul Nicolae Şova.

La sfârșitul anului, Corpul 7 de armată român se afla la periferia Budapestei. Trupele asediate germano-ungare refuză să accepte capitularea şi ucid două grupuri de emisari sovietici veniţi la negocieri purtând steaguri albe și neînarmați. Prin luptele grele de stradă și asalturi militarii români au înaintat aproximativ 10 km în interiorul Budapestei, ajungând la mai puțin de 2 km de Dunăre. La scurt timp, Hitler a fost de acord cu retragerea trupelor sale peste Dunăre, în Buda, părăsind Pesta. Podurile peste fluviu au fost dinamitate și distruse.

Înaintea pătrunderii trupelor în Budapesta, comandantul Corpului 7 armată, generalul Nicolae Șova, s-a adresat militarilor români printr-un ordin special. Printre alte directive, ordinul său spunea: „Populația civilă care nu ia parte la luptă va fi cruțată și luată sub protecție, asigurându-i-se viața, liniștea și avutul. Distrugerile, devastările, transferul de obiecte dintr-un imobil în altul sunt strict interzise atât militarilor, cât și civililor.” În prima zi a noului an, unitățile Armatei I române au pătruns în capitala Ungariei.

În încercarea de a străpunge încercuirea trupelor sovietice şi române, garnizoana germano-ungară a declanşat Operaţiunea Konrad. Operaţiunea a fost lansată de Corpul 4 SS Panzer. În acest război de tip urban, trupele române au luptat clădire cu clădire şi stradă cu stradă, înaintând în lungul bulevardului Rakoczy. În partea estică a Budapestei, Corpul 7 armată român a cucerit Poşta Centrală și fabricile de la nord de Hipodrom.

Pentru înaintarea cu câteva sute de metri în fiecare zi, militarii români au trebuit să facă uz de grenade și baionete, lupta devenind una corp la corp. Încercuiți, germanii și ungurii au fost nevoiți să înlocuiască pierderile cu civili recrutați dintre fasciștii partidului lui Ferenc Szallasy, Crucea cu Săgeți.

În momentul în care finalul bătăliei devenise evident, Corpul 7 armată comandat de generalul Nicolae Şova a fost redirecţionat de comandamentul sovietic către frontul din Cehoslovacia. Generalul a protestat împotriva acestei decizii la Comandamentul sovietic: „Ofiţerii si trupa din subordinele Corpului 7 armată, care au luptat şi sângerat alături de trupele aliate de la trecerea Tisei şi până în mijlocul Budapestei, sunt deprimaţi de faptul ca o dată cu iminenta cădere a Budapestei, sunt trimişi în alt sector. Ei interpretează acest fapt ca o îndepărtare nemeritată a lor…”

În cele 80 de zile de lupte purtate de unitățile române pentru Budapesta, Corpul 7 armată a cucerit peste 1000 de blocuri și case și mai multe obiective importante pentru defensiva capitalei: cazarma Franz Joseph, Gara de Est, Poșta Centrală, etc. Intensitatea luptelor date pentru fiecare imobil și fiecare stradă au amintit de cele de la Stalingrad.

După lupte grele purtate pe teritoriul Ungariei, armata română a fost angrenată în ample operațiuni de eliberarea a teritoriului cehoslovac. Operațiunile românilor în Cehoslovacia s-au desfășurat aproape în totalitate în regiunea muntoasă din estul și centrul țării. Diviziile românești aveau ca obiectiv încercuirea sau nimicirea forțelor germane, anihilarea capacității de ripostă a trupelor inamice și împiedicarea lor de a efectua contraatacuri spre sud și nord, în flancurile Fronturilor 2 si 4 ucrainene, aflate în drum spre Austria și Germania.

Armata a IV-a română urma să arunce în luptă Corpul 2 armată, pe flancul drept, în direcția Banská Bystrica. Corpul 6 armată, aparținând tot Armatei a IV-a a înaintat pe flancul stâng, peste crestele Munților Metalici Slovaci, având ca obiectiv tot Banská Bystrica. Urmărea să ajungă în spatele inamicului german. Armata 40 sovietică, având în componență două mari unități române, diviziile 18 și 21 infanterie, avea să înainteze spre Zvolen pe valea râului Slatina.

Regimentul român 2 care de luptă a activat în ultima lună a războiului în Europa în sprijinul marilor unități sovietice în zona localităților austriece Hohenruppersdorf, Schrick, Wilfersdorf, Mistelbach, Aspern, Zistersdorf, Poysdorf, până în apropierea Vienei. În aceeași perioadă, în spațiul austriac au fost prezente și subunități ale Grupului operativ al Brigăzii române de căi ferate, care au participat la reconstrucția sau repararea de poduri pe diverse tronsoane de comunicatii și la sporirea capacității de garare a unor stații de cale ferată.

Operațiunea Zvolen-Banská Bystrica a fost declanșată după o pregătire de artilerie de 30 de minute. Temperaturile negative și stratul adânc de zăpadă, precum și relieful accidentat au îngreunat asaltul românesc. Militarii români din Armata a IV-a a generalului Avramescu au ocupat câteva localități-cheie. Ofensiva a fost oprită temporar în urma rezistenței trupelor germane la 15 km de Zvolen. Ducând lupte grele, sovieticii au eliberat Zvolen, după ce unitățile române reușiseră să fixeze flancurile apărării.

Comandantul Armatei a IV-a română, generalul Gheorghe Avramescu, a fost practic răpit din Comandamentul armatei a 40-a sovietice de ofițeri ai NKVD-ului sovietic. Sub pretextul că îl duc la București pentru ocuparea unui post politic, ofițerii sovietici l-au îndepărtat de soldații români, pentru a-l putea asasina. Un atac al unui avion german a aruncat de pe carosabil automobilul în care se afla generalul. Generalul Avramescu a fost ucis într-un schimb de focuri cu răpitorii săi. NKVD-ul răzbuna astfel faptul că Avramescu participase la recucerirea Basarabiei în fruntea vânătorilor de munte.

Armata I română, condusă de generalul Macici, a participat la operațiunile sovietice desfășurate împotriva trupelor germano-ungare din munții Javorina, înălțimi dominate de păduri, cu puține posibilități de pătrundere. Germanii au fost respinși din munții Javorina. Continuând operațiunile, trupele române au dat lupte grele, Divizia 2 munte atacând frontal la Pliešovce folosind grenadele și, în final, baionetele. Tot în munții Javorina, dar în cadrul Armatei 53 sovietice, a acționat și divizia „Tudor Vladimirescu-Debrețin”, formată din prizonieri de război români.

Armatele I și IV române au fost din nou implicate în operațiuni ofensive de proporții. Unitățile Armatei a IV-a au atacat în zona de centru a munților Fatra Mare. Din nou, germanii au opus o rezistență înverșunată. Aflat în prima linie, noul comandant al Armatei a IV-a, generalul Dăscălescu, a fost rănit în primele zile ale ofensivei. Între timp, Armata I a acționat între Hron și Morava. Acțiunea de forțare a Hronului a fost declanșată prin surprindere, fără pregătire de artilerie. Diviziile 10 și 19 infanterie au cucerit un cap de pod ce avea să fie dezvoltat ulterior.

Pe teritoriul Cehoslovaciei, 16 divizii române de infanterie, cavalerie, munte și artilerie antiaeriană, Corpul I aerian, Brigada căi ferate, Regimentul de care de luptă și alte unități și formațiuni cu un total de peste 248.000 de militari, au participat la eliberare. Trupele române au pătruns circa 400 de km în dispozitivul inamic și au forțat 4 cursuri de apă. Au străbătut prin luptă 10 masive muntoase importante și au cucerit singure sau în cooperare cu forțe sovietice peste 1700 de localități, între care 31 de orașe.