Relațiile internaționale ale României în perioada interbelică
autor Moise Gheorghe, decembrie 2016

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Momentul efemer al existenței României Mari în perioada interbelică este astăzi privit cu nostalgie și constituie un reper în istoria statului român modern și în mentalul național. Îndeplinirea visului unității naționale avea să se suprapună pe coșmarul ascensiunii la putere în multe state europene a totalitarismului revanșard și revizionist. Evenimentele interbelice aveau să demonstreze conectarea totală a societății românești la spațiul european.

Relațiile internaționale ale României în perioada interbelică au avut ca repere stimularea creșterii economice interne prin încheierea de tratate comerciale internaționale și păstrarea ordinii stabilite prin Congresul de Pace de la Paris.

După primul război mondial, România a continuat să acorde credit politicii sistemului de alianțe antebelic. Pilonii acestuia continuau să fie Anglia și Franța. Imperiul Rusiei, devenit între timp U.R.S.S., renunțase temporar la fosta sa poziție. În perioada interbelică, legăturile diplomatice ale Uniunii Sovietice cu Regatul României au fost rupte, acestea având ca diferend Basarabia.

În perioada interbelică, România s-a transformat dintr-o țară agrară într-o țară industrial-agrară.

După capitularea Franței, practic România era complet izolată în plan internațional. Izolarea acesteia a făcut posibilă aplicarea prevederilor Pactului Ribbentrop-Molotov. După Polonia și Finlanda, România era a treia victimă a acestei înțelegeri între Al III-lea Reich German și U.R.S.S.

Conferința de pace se deschidea la Paris, unde patru puteri urmau să „facă jocurile”: S.U.A., Marea Britanie, Franța și Italia. Japonia era considerată „partenerul tăcut”. Celorlalți combatanți ai Antantei li se rezervau roluri secundare la masa negocierilor. Potrivit lui Daily Mail, premierul britanic David Lloyd George se întreba „Unde naiba este locul ăsta - Transilvania - pe care România este atât de nerăbdătoare să-l aibă?”.

Primul război mondial s-a încheiat prin Congresul de Pace de la Paris, unde învingătorii au trasat o nouă ,,ordine mondială”. Interesul principal al României la congres era de a dobândi recunoaşterea internaţională a unirii cu Vechiul Regat în cazul provinciilor Basarabia, Bucovina şi Transilvania.

Statele participante au fost împărțite în puteri mari, cu interese nelimitate și în puteri mici, cu interese limitate. România se încadra în a doua categorie. Harta politică a Europei din 1919 era radical diferită față de cea din anul 1914. Dispăruseră Imperiul German, Austro-Ungar, și cel Rus. Imperiul Otoman își trăia amurgul. De la Marea Baltică la Marea Neagră au luat naștere „statele succesorale”.

Statele învingătoare, mai ales Franța, vedeau în statele succesorale o garanție împotriva extinderii comunismului către centrul și vestul Europei. În acest sens, ele trebuiau să alcătuiască un „cordon sanitar” al Europei.

Georges Clémenceau, „Tigrul”, președintele conferinței, era un temperament autoritar. Acesta le sugera reprezentanților statelor mici că trebuiau să se mulțumească cu tutela celor 4 puteri.

Reprezentanții României la Congres au fost: Ionel Brătianu, N. Mișu, Alexandru Vaida-Voevod, Victor Antonescu și Constantin Diamandy. Ionel Brătianu era fiul omului de încredere al regelui Carol I, Ion C. Brătianu, fost revoluționar pașoptist. Uriașa sa influență politică îi adusese supranumele de Vizirul.

România a semnat tratate de pace separate prin care îi erau recunoscute noile graniţe de către statele învinse: Germania, Austria, Ungaria, Imperiul Otoman şi Bulgaria. Delegaţia României la Paris a fost condusă de liberalul Ion I. C. Brătianu. Abilității sale diplomatice i se datorează convingerea aliaților cu privire la justețea revendicărilor teritoriale ale Regatului Român.

În momentul încheierii armistițiului de la Compiègne, pozițiile ocupate de armatele române erau în dezacord cu revendicările teritoriale. În Ardeal, acestea au fost nevoite să se oprească pe linia Mureșului. Banatul fusese ocupat de armatele sârbe. Dobrogea rămăsese ocupată de armatele aliate și iredentismul bulgar provoca agitație.

Ionel Brătianu a pledat cauza României cu forță maximă. Pentru el, cea mai importantă problemă era Transilvania și era hotărât să împingă frontiera până la Tisa. Pentru aceasta, a trimis armata română împotriva Republicii ungare a sovietelor conduse de Béla Kun. Acest gest a fost dezavuat de către Antanta. Totuși, Vizirul a smuls treptat aprobările necesare de la aliați.

Un prim impas pentru delegația românească a fost nerecunoașterea de către S.U.A. a tratatului de aderarea a României la Antanta. Brătianu trebuia să aleagă între a negocia pentru recunoașterea tratatului sau a susține intangibilitatea acestuia. El va refuza recunoașterea caducității tratatului de alianță.

Divergența dintre România și Serbia în privința Banatului se adăuga impasului provocat de atitudinea americanilor. Atitudinea delegației românești era calificată de către adversari drept „arogantă și îmbufnată” dar și una periculoasă, deoarece creșteau resentimentele unui stat vecin cu care România nu avusese divergențe până atunci.

În urma unirilor din ultimul an de război, România avea o suprafaţă şi o populație aproape dubla faţă de până atunci. Aportul teritorial și de populație aducea după el şi o complicare a problematicii etniilor minoritare ale căror drepturi aveau să fie garantate prin tratatele de pace de la Paris.

Marea luptă a dat-o Brătianu în legătură cu statutul minorităților etnice. Marile Puteri, preocupate de soarta minorităților naționale și în special de cea evreiască, au dorit să aibă un drept de supraveghere asupra regimului aplicat acestora. Totodată, ele au vrut să-și asigure avantaje economice prin clauzele privind comerțul exterior și de tranzit.

Articolul 60 al tratatului cu Austria prevedea adoptarea de dispoziții propuse de alte state pentru „a ocroti în România interesele locuitorilor ce se deosebesc prin rasă, limbă sau religiune de majoritatea populației”. Ionel Brătianu a protestat vehement față de aceste puncte. Dispozițiile nu se aplicau tuturor statelor învingătoare, de pildă Italia.

Articolul 60 era considerat periculos de delegația românească, deoarece viza în special populația evreiască. Se considera că vor apărea două categorii de cetățeni români: încrezători în măsurile statului și cei care își vor căuta apărători în afara granițelor. Această posibilă scindare nu era considerată acceptabilă.

Ion I.C. Brătianu a protestat vehement împotriva demersurilor Consiliului celor 4 privind minoritățile etnice. În imposibilitate de a face acceptată poziția României, Brătianu a părăsit Conferința și în toamnă a demisionat de la conducerea cabinetului.

Fixarea graniței României către vest a dat naștere unor mari discuții. În tratatul cu Austria era prevăzută doar granița de nord a Bucovinei. Noile realități politice ale regiunii cereau lămuriri în cazul Ungariei și Serbiei.

Spre nord-vest, linia fixată prin tratatul de alianță urmărea parțial cursul Tisei. Consiliul Celor 4, sub presiunea evenimentelor din Ungaria, muta linia spre est cu aproximativ 20-30 km.

O deosebită problemă a reprezentat-o Banatul, unde trăiau 582000 de români și 263000 de sârbi, în comunități mixte sau intercalate geografic. Mai mult, erau în dispută două state aliate, România și Serbia. Tensiunea politico-militară dintre cele două atingea cote alarmante iar spectrul unui conflict nu mai surâdea nimănui. Propunerea francezilor a avut câștig de cauză: în linii mari era trasată granița de astăzi.

La 15/28 noiembrie 1918, prin plebiscit, s-a hotărât unirea Bucovinei cu România. Conform dreptului de autodeterminare al popoarelor, demersul fusese unul legal. Rămânea însă ca și statele lumii să recunoască unirea Bucovinei cu România. În cadrul Conferinței de Pace de la Paris, la Palatul Saint-Germain, tratatul cu Austria îndeplinea acest lucru.

Articolul 60 al tratatului cu Austria aducea în discuție problematica minorităților entice după unire. Atitudinea intransigentă a lui Ionel Brătianu l-a determinat să-și prezinte demisia regelui Ferdinand I. Politica sa era continuată pe aceeași linie de cabinetul generalului Văitoianu, urmarea fiind depunerea mandatului și de către acest cabinet.

Pentru evitarea rupturii cu Aliații, noul guvern al transilvăneanului Alexandru Vaida-Voevod dădea undă verde generalului Coandă să semneze tratatul cu Austria și pe cel asupra minorităților. Acesta s-a semnat în sala Orologiului din Ministerul de externe din Paris.

Alexandru Vaida Voevod a fost om politic, medic, publicist, unul dintre liderii marcanți ai Partidului Național Român din Transilvania, apoi al Partidului Național Țărănesc. Vaida-Voevod a debutat politic în anturajul arhiducelui Franz Ferdinand al Austro-Ungariei, ca susținător al drepturilor românilor transilvăneni. Vărul său primar, preotul Gavril Vaida, a fost bunicul mamei lui Corneliu Coposu.

Semnarea de către Serbia și România a tratatului cu Austria și a tratatului minorităților neteziseră calea tratatului cu Ungaria. Tratatul a fost semnat pentru a stabili frontierele noului stat Ungaria cu vecinii săi: Austria, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, România și Cehoslovacia.

Șeful delegației ungare la Paris a fost contele de Nagyappony, Albert Apponyi. Politician și ministru maghiar, făcea parte dintr-o bogată familie nobiliară. Acesta afirma că deciziile tratatului de pace „vor transfera hegemonia unor rase cu civilizație inferioară”, făcând referire la teritoriile stăpânite până atunci de Ungaria în cadrul dualismului cu Austria.

Marile puteri au refuzat cererea Ungariei de organizare a unui referendum în teritoriile vizate în chestiunea apartenenței statale, pretextând o inutilitate a acestuia.

Trupele bolșevice din Ungaria au atacat armata română aflată în zona Munților Apuseni. Atacul a fost respins iar armata română s-a oprit la granița prevăzută în Convenția de aderarea la Antanta. Guvernul de la Budapesta a atacat din nou. De această dată riposta a fost și mai energică, încheindu-se cu ocuparea Budapestei, în urma căreia guvernul comunist al lui Béla Kun a fost înlăturat.

După instaurarea Republicii Ungare a Sfaturilor, de factură bolșevică, noile autorități, în pofida armistițiului de la Belgrad, au decretat mobilizarea și au atacat în două rânduri pozițiile românești de pe Tisa. Guvernul de la Budapesta nu recunoștea actul unirii Transilvaniei cu România.

Articolul 45 din tratatul de la Trianon prevedea: „Ungaria renunță în favoarea României la toate drepturile și titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austroungare, situate dincolo de frontierele Ungariei, astfel cum sunt fixate la ar. 27, partea a II-a”.

Tratatul de la Sèvres a fost un tratat de pace dintre Imperiul Otoman și Puterile Aliate. Tratatul a fost semnat de patru reprezentanți ai Imperiului Otoman, care aveau împuterniciri depline din partea sultanului Mehmed al VI-lea. Tratatul de la Sèvres a fost anulat practic în cursul Războiului de Independență al Turciei, la sfârșitul căruia a fost semnat un nou tratat de pace – la Lausanne.

Prin tratatul de la Sevres, anglo-franco-italienii deveneau, practic, stăpânii absoluți ai Imperiului Otoman. Teritoriile Sublimei Porți erau reduse la regiunea dintre Ankara și Marea Neagră, iar în Europa, otomanii păstrau Constantinopolul și „hinterlandul” sau până la linia Enos-Midia. Grecia câștiga întreaga Tracie Orientală, țărmul european al Dardanelelor cu peninsula Gallipoli, și insule în Marea Mediterană.

Tratatul nu făcea decât să dea o formă oficială înțelegerilor secrete la puterilor aliate cu privire la împărțirea Imperiului Otoman.

La Sèvres s-a semnat un tratat special între marile puteri: Marea Britanie, Franța Italia și Japonia, pe de o parte și Polonia, România, Cehoslovacia și Iugoslavia, pe de altă parte, prin care se reglau formal granițele acestor din urmă state. Pentru România se stabilea posesiunea asupra Bucovinei, totodată fixându-se granițele cu Polonia și Cehoslovacia.

Tratatul de pace de la Neuilly sur Seine a fost semnat între Puterile Aliate, învingătoare în primul război mondial, inclusiv România, și Bulgaria, țară învinsă în război.

Obiecțiile formale ale Bulgariei la adresa textului provizoriu al tratatului vizau în continuare zone din Balcani aparținând vecinilor săi, printre care și Dobrogea românească.

În privința României s-au menținut granițele fixate prin Pacea de la București de la finalul celui de al doilea război balcanic. Astfel, județele Caliacra și Durostor, din Cadrilater, reveneau României.

Recunoașterea unirii Basarabiei cu România s-a lovit de dificultatea impusă de lipsa unui guvern stabil în Rusia. Guvernul bolșevic al lui Lenin nu era recunoscut de Congresul de la Paris. Rusia sovietică nu a recunoscut niciodată unirea Basarabiei cu Vechiul Regat.

Împotriva stării de fapt creată de unirea Basarabiei cu România s-au auzit proteste atât din partea Rusiei bolșevice, cât și din cea veche, imperială, reprezentată de guvernul din exil al lui Kerensky. Protestele negau apartenența istorică a Basarabiei la România.

Considerând România Mare un „stat imperialist multietnic”, puterea comunistă de la Moscova a încercat în nenumărate rânduri să destabilizeze România. În urma eșecului revoltei comuniste de la Tatar-Bunar, Moscova decide să înființeze la răsărit de Nistru Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, ca mecanism de presiune asupra autorităților române.

Profesorul francez de la Sorbonna și referent al conferinței pe chestiuni geografice și etnografice, Emmanuel de Martonne, a susținut teza caracterului românesc al provinciei.

Tratatul pentru recunoașterea unirii Basarabiei cu România s-a semnat la Paris de către reprezentanții Marii Britanii, Franței, Italiei și Japoniei. Rusia și-a menținut poziția de neacceptare și protest.

Iredentismul european postbelic şi incertitudinea unui sprijin din partea Franţei şi a Marii Britanii a făcut România să apeleze la alianţe regionale. Alianța defensivă bilaterală cu Polonia, Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică încercau neutralizarea Ungariei şi respectiv Bulgariei. Falimentul acestor două sisteme defensive regionale inițiate de Nicolae Titulescu a avut loc în în momentul agresiunii naziste asupra regiunii cehoslovace a Sudeților. Aliații victimei au ezitat în acordarea de ajutor, fapt speculat de Germania. Aceasta va invada, la scurt timp, întreaga Cehie.

Nicolae Titulescu, în repetate rânduri ministru al afacerilor străine și ministru plenipotențiar, a fost și președinte al Ligii Națiunilor. O analiză a gândirii diplomatice a sa este făcută însuși de Nicolae Titulescu: „Întreagă politică externă pe care am urmat…n-a avut decât acest țel: nu de a pregăti războiul, ci de a pregăti o rețea de alianțe de așa fel încât războiul să devină imposibil.”

Politica de cedare în fața forțelor revanșarde și revizioniste promovată de puterile occidentale a facilitat ofensiva puterilor revizioniste spre răsăritul și sud-estul Europei. Ocuparea de către Germania a Austriei, Cehoslovaciei și Poloniei a dus la dezagregarea celor două alianțe regionale și la prăbușirea sistemului de alianțe politico-militare ale României din perioada interbelică.

Relațiile politice româno-poloneze au fost statuate printr-un tratat de prietenie și colaborare. Prin acesta, cele două țări se angajau „să-și acorde ajutor reciproc în cazul când una din ele ar fi atacată, fără să fie provocată, peste frontierele orientale actuale". Se stabilea ca minimum de forțe de acțiune câte 17 divizii de infanterie, 2 divizii de cavalerie și forțele de aviație corespunzătoare.

Începând din deceniul al patrulea relațiile româno-polone au cunoscut o evidentă răcire, rezultat al neconcordanței apărute în politica externă a celor două țări, cooperarea militară româno-polonă a fost practic întreruptă timp de peste patru ani. Ea a fost reluată tardiv în zorii celui de Al II-lea Război Mondial.

Insecuritatea creată în centrul și sud-estul Europei a condus la cooperarea politică și militară dintre România, Cehoslovacia și Regatul sârbilor, croaților și slovenilor. Integritatea lor era pusă în pericol de Ungaria. Mica Înțelegere, născută prin semnăturile de la Praga, devenea un sistem de alianțe ce-și propunea apărarea independenței și integrității teritoriale a statelor semnatare.

La Atena, între România, Iugoslavia, Turcia și Grecia, se semna Pactul Înțelegerii Balcanice având ca principal obiectiv menținerea statu-quo-ului teritorial în această parte a Europei. Se stipula și garantarea mutuală a părților „față de eventualitățile ce ar putea afecta interesele lor". Tratatul defensiv era orientat împotriva unor eventuale atacuri ale Bulgariei.

Convenția militară urmărea scopuri defensive, de apărare în eventualitatea unui atac neprovocat din partea Bulgariei sau Albaniei, singure sau împreună, sau fiecare din ele sau amândouă împreună cu Ungaria. Înțelegerea Balcanică era percepută ca o extensie în sud-estul Europei a Micii Înțelegeri.

Societatea Naţiunilor a fost prima instituţie internaţională care şi-a propus organizarea păcii şi securităţii internaţionale. Societatea era concepută ca un organism de cooperare internaţională, care urma să asigure împlinirea obligaţiilor internaţionale şi apărarea împotriva războiului. România a fost unul dintre membrii fondatori ai Societăţii Naţiunilor.

La Bucureşti s-a înfiinţat un comitet însărcinat cu promovarea în rândul populaţiei a idealurilor de pace ale Societăţii Naţiunilor. Din comitet făceau parte V. Pârvan, D. Gusti, N. Iorga, Gh. Ţiţeica. S-a hotărât introducerea unor cunoştinţe adecvate despre Societatea Naţiunilor în manualele şcolare din România.

România a fost reprezentată la Geneva de personalităţi politice de prim rang precum : Nicolae Titulescu, I.G. Duca, G.G. Mironescu, Sextil Puşcariu, Savel Rădulescu, N. Petrescu-Comnen, Vespasian V. Pella.

Apărarea independenţei şi suveranităţii naţionale au reprezentat principii esenţiale ale politicii româneşti la Geneva. Din aceste două principii decurgea şi acela al recunoaşterii egalităţii juridice a statelor membre. D. Negulescu a cerut înscrierea acestui principiu în Pactul Societăţii Naţiunilor.

O altă coordonată a diplomaţiei româneşti a fost promovarea principiului bunei vecinătăţi, pornind de la acţiuni regionale spre cele cu caracter internaţional. Aplicarea acestui principiu s-a materializat într-o vastă reţea de alianţe concepute în spiritul Pactului Ligii Naţiunilor cu statele vecine, cu interese identice cu ale României.

Alegerea României în 1935 ca membru permanent în Consiliul Societăţii Naţiunilor cu 50 de voturi din 52 de votanţi, caz fără precedent în istoria organizaţiei, a fost interpretată ca un merit al lui Nicolae Titulescu, ales președinte al acestei organizații in 1930.

În Catedrala “Sfânta Treime” din Addis Abeba se află o frescă care ilustrează momentul discursului împăratului Haile Selasie la Liga Națiunilor. Nicolae Titulescu a pledat pentru sancțiuni față de Italia agresoare. Jurnaliştii italieni din sală l-au numit pe împărat „sălbatic” şi se maimuțăreau. Au fost evacuați de Titulescu, rostind fraza, devenită istorică în Etiopia, ,,Afară cu sălbaticii!”.

România a avut beneficii multiple generate de faptul că a fost membru al Societăţii Naţiunilor, chiar dacă această organizaţie a eşuat în misiunea supremă. Beneficiile României de pe urma Societăţii ţin de prestigiu internaţional, de relaţii bune cu vecinii, de justiţie socială şi probabil cele mai importante de creşterea puterii pe plan internaţional.

Obiectivul principal al politicii externe a României pe parcursul perioadei interbelice a fost menținerea frontierelor trasate la sfârșitul primului război mondial. Politicienii români considerau că Franța și, într-o mai mică măsură, Marea Britanie erau principalii garanți ai acordurilor de pace. Garanțiile acestora din urmă s-au rezumat la declarații publice.

România a căutat încă de la început o apropiere de Franţa şi Anglia, aliaţii tradiţionali din prima confruntare mondială. Totuși, localizarea geografică a României între cele două mari puteri, Germania şi U.R.S.S, a dus la adoptarea unei politici externe prudentă şi şovăelnică, catalogată de adversarii politici drept „o politică de echilibristică”.

După Anschluss-ul austriac, Germania desființează statul cehoslovac. Ambasadorul României la Londra, Viorel-Virgil Tilea, anunță autoritățile britanice că Germania urmărește aceeași schemă de dizolvare a României Mari ca în cazul Cehoslovaciei. Franța și Anglia renunță la politica conciliatoristă față de Germania nazistă. Polonia și România primesc garanții politice și militare.

Marea Britanie nu a avut o strategie clară în privința României până în zorii celui de al doilea război mondial. Interesul acesteia se manifesta mai mult în sfera economiei, mai ales în legătură cu industria petrolieră.

Premierul britanic Neville Chamberlain în Camera Comunelor: „în cazul unei acţiuni care ar ameninţa precis independenţa Greciei şi a României şi care ar fi considerat de către guvernul grec şi român respectiv ca vital să reziste cu forţele lor naţionale, guvernul Majestăţii Sale se simte legat de a da imediat guvernelor grec şi român, după cum va fi cazul, tot sprijinul pe care-l are în puterile sale”.

Interesul politic al Franței față de România a rămas destul de moderat, fapt sugerat de semnarea unei alianțe oficiale între cele două la abia 8 ani după încheierea primului război mondial. Acest tratat nu crea obligații de asistență militară pentru Franța.

Declaraţiile lui Edouard Daladier făcute presei: „guvernul francez a dat în consecinţă României şi Greciei asigurarea specială că în cazul când o acţiune ar fi întreprinsă împotriva lor,guvernul francez s-ar socoti angajat să-i dea imediat întreaga asistenţă ce-i stă în putinţă”.

Garanțiile acordate României și Poloniei erau viabile doar în contextul unei alianțe cu U.R.S.S.. Hitler a anihilat această posibilitate prin Pactul Ribbentrop-Molotov. Astfel, promisiunile occidentale rămâneau banale declarații de presă. Renunțarea României la garanțiile Franței și Angliei s-a făcut în contextul sfâșierii statului de către Uniunea Sovietică, în al doilea an al războiului mondial.

Ziarul „Washington Post”, aprecia că „România vrea sa rămână filofranceză, dar nu antigermană”. Acest paradox a influențat, în primă fază, deciziile economice ale statului român în ultimii ani ai perioadei interbelice. Un memorandum german emis cu câteva luni înainte de război sublinia că rezolvarea problemei carburanților pentru mecanizatele armatei germane se afla în perimetrul petrolifer din România. În acest context România a semnat un acord comercial cu Germania.

Ramurile cele mai importante ale industriei românești interbelice erau industria petroliferă și cea a gazelor naturale. Principalele resurse de petrol se găseau la poalele Carpaților lângă Ploiești. Producția de petrol era controlată în mod rigid de către guvernul român, deși anumite companii străine aveau interese mari față de aceasta.

Memorandum-ul german indica trei căi de asigurare a necesarului de petrol. Prima metodă era economică, prin monopol german asupra petrolului românesc. A doua cale era cea diplomatică, prin încheierea unui tratat de alianță necondiționată. În sfârșit, a treia metodă, militară, implica controlul total asupra României.

În poziția Germaniei față de România devenise o axiomă faptul că nimeni și nimic nu trebuia să perturbe fluxul de petrol către Reich-ul german. Era evidentă dependența economiei de război germane de petrolul din România. În cazul unei blocade maritime la adresa Germaniei, ponderea importurilor de petrol românesc ar fi crescut, devansându-le pe cele din Venezuela și S.U.A..

Negocierile dintre România și Germania au debutat la începutul anului 1939. Bucureștiul dorea să șteargă încordarea creată de execuția lui Corneliu Zelea Codreanu și să cointereseze Germania în privința granițelor românești. Berlinul era preocupat de integrarea durabilă a economiei românești în „Wirtschaftsraum” - spațiul economic al Reich-ului.

Tratatul privind promovarea raporturilor economice între România si Germania, semnat la Bucureşti, a fost rezultatul unor negocieri dificile. Berlinul viza un dublu scop: o mărire a importurilor de petrol, lemn, produse agricole şi diferite minereuri şi o colaborare economică pe termen lung. Bucureștiul urmărea recunoaşterea graniţelor şi colaborarea în domeniul militar.

Valabil timp de cinci ani, Tratatul comercial asigura o legătură mai strânsă între economiile celor două state prin planificare, coordonare și companii mixte.

Pentru Germania lui Hitler, România se număra printre statele a căror prietenie ori obedienţă se impunea din necesităţi militare, economice şi politico-diplomatice. Pentru România, alianţa cu Germania reprezenta exclusiv rodul evoluţiilor politice şi militare la nivel continental şi pe plan intern, din ajunul şi din prima etapă a conflagraţiei mondiale.

În contextul capitulării Franței în fața Reich-ului german începe calvarul României Mari. Statul român era complet izolat în plan internațional. Dispariția unuia dintre cei doi garanți ai integrității teritoriale a statului român a dat mână liberă acțiunilor U.R.S.S.. Mai mult, Uniunea Sovietică acționa în conformitate cu Pactul Ribentropp-Molotov încheiat cu Germania în vara anului precedent. Primele vizate de înțelegere, Polonia și Finlanda, avuseseră deja de suferit. Venise rândul României. Guvernul sovietic adresează un ultimatum guvernului român cu privire la Basarabia și nordul Bucovinei care trebuiau cedate U.R.S.S-ului.

Veaceslav Molotov informează pe ambasadorul german la Moscova, Friedrich von der Schulenburg, despre intenția U.R.S.S. de a cere României cedarea Basarabiei și Bucovinei și de a recurge la forță în caz de nevoie. Guvernul german acceptă situația Basarabiei. Hitler atrage atenția Uniunii Sovietice că Bucovina nu figura în protocolul adițional secret al Pactului de neagresiune. Goebbels nota în jurnal că Führer-ul califica poziția lui Stalin drept „jefuire de cadavre”. Stalin decide să ceară doar nordul Bucovinei.

Ministrul României la Moscova, Gheorghe Davidescu, primește nota ultimativă de la ministerul de externe sovietic. Nota era însoțită de o hartă pe care diplomatul român nu a luat-o, notându-și doar localitățile care fixau frontiera cerută de U.R.S.S. Legătura lui Davidescu cu Bucureștiul a fost întreruptă de mai multe ori de sovietici.

La București au loc două Consilii de Coroană, prezidate de regele Carol al II-lea, într-o singură zi. Din 26 de prezenți, doar 6 s-au pronunțat pentru rezistență armată față de agresiunea sovietică. Printre cei 6 se număra și Nicolae Iorga, care exclama: „Ne batem, blestem pe noi dacă nu ne batem!” Astfel, ultimatum-ul sovietic este acceptat.

Guvernul sovietic a solicitat evacuarea teritoriilor revendicate în decurs de patru zile. Zeci de mii de oameni s-au refugiat cu numai ce aveau pe ei. Anunțul tardiv al regimului autoritar al lui Carol al II-lea a provocat sentimente de stupoare, indignare și frustrare în opinia public românească. Populația primise asigurări până în ultima clipă că țara va fi apărată.

Potrivit ultimatum-ului, Armata Roșie ocupă Basarabia și nordul Bucovinei. Abuziv, sovieticii pătrund și în ținutul Herța, parte a Vechiului Regat. Guvernul român avea să protesteze zadarnic până anul următor împotriva acestui gest.

Reacționând la evenimente, regele Carol al II-lea cere lui Hitler trimiterea unei misiuni militare germane în România și garantarea frontierelor României. Peste două zile este investit cabinetul Ion Gigurtu, de orientare filogermană. România se retrage din Liga Națiunilor.

Succesul ultimatum-ului sovietic a determinat Ungaria să solicite revizuirea granițelor cu România în Transilvania. Puterile Axei au sugerat părților implicate să-și rezolve problemele prin negociere directă sau, în caz de eșec al primei variante, arbitraj, mijlocit de dictatorii Hitler și Musolini, prin miniștrii lor de externe, Ribbentrop și Ciano. Clauzele impuse României, fără drept de apel, au condus la adoptarea denumirii de Diktat pentru evenimentul de la Viena. Romînia a pierdut nordul Transilvaniei în favoarea Ungariei, dar și Cadrilaterul în favoarea Bulgariei. Regele Carol al II-lea a fost nevoit să părăsească țara după aceste evenimente.

Hitler adresează o scrisoare regelui Carol al II-lea prin care cere ultimativ concesii teritoriale pentru Ungaria și Bulgaria. În lipsa unei conformări, Hitler adăuga: „sfârșitul va fi mai devreme sau mai târziu, posibil chiar în foarte scurt timp, distrugerea României”.

În contextul tensionat creat de revendicările teritoriale ale vecinilor, se încheie un nou acord economic româno-german. Tot surplusul de cereale al României urma să se îndrepte spre Germania și aliații săi.

La Viena s-au semnat documentele așa-zisului „arbitraj” germano-italian prin care partea de nord a Transilvaniei este încorporată Ungariei. Germania garanta acum granițele României. Garanția viza protejarea României din perspectiva ajutorului său viitor împotriva Uniunii Sovietice.

În România au loc manifestații de protest la adresa Diktat-ului de la Viena. Demonstrațiile au fost foarte puternice la Cluj, Timișoara, București, Brașov, Sibiu, Constanța, Iași, Baia Mare. În consecință, guvernul Gigurtu demisionează. Regele îl numește pe generalul Ion Antonescu președinte al Consiliului de Miniștri.

Regele Carol al II-lea cedează lui Ion Antonescu principalele prerogative ale puterii. A doua zi, izolat complet și compromis în ochii opiniei publice, regele transmite prerogativele monarhice fiului său, Mihai I. Carol omite deliberat termenul de abdicare, sperând la o revenire pe tron. Avea să moară în exil, în Portugalia, în 1953.

Se semnează Tratatul de frontieră româno-bulgar de la Craiova, prin care partea de sud a Dobrogei, Cadrilaterul, intră în componența Bulgariei. La negocierile începute din luna august guvernul român își dăduse deja acordul de principiu pentru cedarea regiunii, cu speranța câștigării bunavoinței lui Hitler pentru a fi salvată Transilvania. Ministrul de externe Mihail Manoilescu caracteriza astfel situația: „Bietul Cadrilater a fost o jertfă mai mult - și încă o jertfă inutilă - pe altarul Transilvaniei.”

Ca rezultat al cedărilor de teritorii către Uniunea Sovietică, Ungaria și Bulgaria, România pierdea o treime din suprafața sa și din populație. Domnia lui Carol al II-lea nu putea supraviețui catastrofei naționale.