Evoluția extremismului de dreapta în România în perioada interbelică

În perioada dintre cele două războaie mondiale, problema critică a politicii românești a constituit-o supraviețuirea și întărirea democrației parlamentare în fața autoritarismului. Printre forțele celui din urmă s-a remarcat Mișcarea Legionară fondată de Corneliu Zelea Codreanu.

Europa de după primul război mondial se prezenta ca un continent unde dispăruseră vechile imperii și apăruseră noi state naționale. Unele dintre acestea din urmă au încercat umplerea vidului de putere de pe bătrânul continent. Promotoarele unei astfel de orientări au fost partidele și mișcările extremiste și totalitariste. Perioadei de creștere și maturizare a regimurilor de extremă stânga și dreapta le-a urmat etapa confruntării celor două: al doilea război mondial.

Apariția mișcărilor extremiste din România a fost un fenomen relativ târziu, comparativ cu alte state europene. Acest lucru s-a petrecut după primul război mondial. Totuși, semințele încolțirii fenomenului în statul român existau din perioada antebelică, cum ar fi antisemitismul bazat pe rațiuni economice și religioase ale societății românești, aspectul inferiorității rasiale al problemei nefăcându-se remarcat precum în Germania.

În prima decadă de după primul război mondial, extremismul de dreapta românesc s-a caracterizat printr-un debut relativ timid și stângaci. Lipsa unui program politic clar și consecvent, precum și creșterea economică, lentă dar sigură, de după război, nu au constituit un mediu propice creșterii puternice a extremei de dreapta.

Prima grupare politică mai puternică de extremă dreapta a fost Liga Apărării Național Creștine. Fondată într-un mediu universitar, la Iași, de un profesor universitar, Alexandru C. Cuza, Liga s-a dovedit o pepinieră pentru viitoarea ideologie legionară.

Corneliu Zelea Codreanu, viitorul „Căpitan” al mișcării legionare, și-a realizat ucenicia politică în Garda Conștiinței Naționale și, mai apoi, în Liga Apărării Național Creștine. Primii săi ani politici, în cadrul acestor grupări, s-au caracterizat prin participarea la acțiuni violente împotriva demonstranților și greviștilor de stânga. Momentul de cotitură l-a constituit asasinarea prefectului de poliție Manciu. Publicitatea în jurul acestui caz l-a propulsat pe Codreanu pe o poziție superioară în ierarhia extremismului românesc aflat într-o fază incipientă.

Apariția Legiunii Arhanghelului Mihail se petrecea în contextul în care teoriile politice radicale, violența și misticismul lui Corneliu Zelea Codreanu nu se mai încadrau programului Ligii Apărării Național Creștine. Astfel, discipolul, Codreanu, părăsea gruparea mentorului, Cuza, înființându-și propria mișcare politică, secondat de doar patru prieteni. În următorii ani, Legiunea a crescut și a împrumutat atributele fondatorului: misticism ortodox, apetit pentru grandoare, inconsecvență și utilizarea metodelor violente pentru impunerea punctului de vedere.

Mișcarea legionară a practicat de la început diversele forme ale violenței, mergând până la asasinatele politice. „Asta este marea învinuire care se aduce legionarilor: au introdus în moravurile politice românești ceva ce nu făcea parte din tradiția noastră”, afirma istoricul Neagu Djuvara. În procesul electoral, legionarii au atins poziția a III-a la abia 10 ani de la fondarea grupării, obținând 15,5% din sufragii. Totuși, regele Carol al II-lea, opozant al mișcării legionare, i-a ținut în afara guvernului.

Apariția și dezvoltarea mișcărilor extremiste de natură totalitară de la sfârșitul primului război mondial au fost generate de deteriorarea gravă a condițiilor de trai și de pierderile datorate războiului. La acestea s-a adăugat incapacitatea guvernelor postbelice de a face față evenimentelor. Incompetența guvernamentală a determinat schimbări în mentalul colectiv și apariția dorinței de reformare a structurilor sociale și politice. În context îşi fac apariţia ideologiile extremiste: fascistă, nazistă şi comunistă.

Statul cu cea mai rapidă cădere în haos, datorată extremismului de stânga, a fost Rusia. Într-un singur an, ea a trecut prin două revoluții. Ultima, cea din octombrie, instaura regimul comunist bolșevic la conducerea țării. Valul de mișcări social-politice, cu tendințe spre extrema stângă, a migrat către vest, contaminând efemer Slovacia, Ungaria și Germania. Ca o contrareacție la totalitarismul de stânga s-a afirmat cel de dreapta. Acesta s-a impus durabil la guvernare în Italia, Ungaria, Germania și Bulgaria.

Fasciştii au pus mare accent pe naţionalism și pe promisiunile de restaurare a „onoarei naţionale”. Ei considerau că statul-naţiune avea viaţa sa proprie, diferită de vieţile fiinţelor umane care-l compuneau. Regimul fascist a fost instaurat în Italia de Benito Mussolini. Nazismul a apărut într-o perioadă dificilă pentru națiunea germană. Germania, învinsă în primul război mondial, s-a considerat umilită prin prevederile Tratatului de Pace de la Versailles. La baza acestei ideologii au stat naţionalismul exacerbat, rasismul si antisemitismul.

Marea Criză Economică a agravat problemele statelor europene, încă nerecuperate complet după primul război mondial. Lipsurile materiale determinate de aceasta în viețile oamenilor a permis o creștere a fenomenului extremist de dreapta. Instaurarea la guvernare a regimurilor totalitare a alimentat sentimentul revizionist al unor state la adresa noii ordini mondiale fixată prin tratatele de la Paris.

Expansionismul teritorial al Italiei și Germaniei, împletit cu slabele reacții ale Franței și Marii Britanii, au dovedit țărilor mai mici ale Europei că politica vechilor alianțe era una falimentară. Această observație a împins unele guverne pe drumuri greșite în căutarea de alternative pentru asigurarea securității proprii. Un astfel de exemplu ar fi aducerea la putere, prin artificii politice, a grupărilor radicale, percepute uneori ca o soluție salvatoare în contextul curentului revizionist european.

Așa cum arăta istoricul german Ernst Nolte, „mișcările fasciste aveau un simț foarte dezvoltat al înrudirii lor, menținând între ele raporturi multiple de asistență mutuală, de influență reciprocă sau de dependență”. Hitler îl admira pe Mussolini și invers. Același Hitler îl admira pe Codreanu, considerându-l un om predestinat să conducă. Codreanu, la rândul său, manifesta o admirație nedisimulată pentru Mussolini și Hitler.

Precum cele mai multe dintre statele europene, România a cunoscut și ea fenomenul totalitarismului, atât de stânga cât și de dreapta. Incisivitatea cea mai ridicată a avut-o extremismul de dreapta, apărut, parțial, și ca o reacție la ascensiunea manifestărilor politice și sindicale ale socialismului și comunismului.

Problematica minorităților naționale din România de după Marea Unire a constituit unul dintre factorii apariției ideologiei de extremă dreapta. Conform recensământului din 1930, românii reprezentau 71,9% din populația țării. Minoritățile principale erau reprezentate de maghiari, germani, evrei, ruteni și ucraineni, ruși, bulgari, țigani și turci. Dominația minorităților în industrie, bănci și comerț a determinat o mișcare naționalistă românească.

Dezastrul economic de după primul război mondial a avut ca efect degradarea rapidă a nivelului material de trai din România. Populația angrenată în activități industriale și-a exprimat nemulțumirea prin adunări de protest și greve cu un puternic caracter politic. Unele acțiuni cereau chiar schimbarea formei de guvernare a monarhiei constituționale cu o Republică a Sovietelor. În plus, Rusia Sovietică încetase legăturile cu România pe fondul disputei basarabene. În acest context au apărut reacțiile de pe poziții de extremă dreapta la adresa mișcărilor socialiste și comuniste.

Ideea contracarării elementului evreiesc în economia românească avea rădăcini vechi în spațiul românesc. Ea fusese promovată încă din secolul al XIX-lea de personalități precum Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Ion Heliade Rădulescu, Mihai Eminescu, Nicolae Iorga. Oameni politici și de cultură români au militat pentru blocarea acordării de cetățenie etnicilor evrei. Astfel, soluția propusă de ei nu era decât o cauză a perpetuării problemei. Antisemitismul românesc avea implicații economice, lipsindu-i componenta rasială.

Imperfecțiunile democrației românești interbelice au contribuit și ele la dezvoltarea curentului de extremă stânga. Certurile și scandalurile partidelor democratice au alimentat cu electorat mișcările politice de extreme, îndeosebi de dreapta. Acestea acreditau ideea că democrația slăbea națiunea în fața „blocului unit al puterii iudaice”. Unii oameni politici erau bănuiți ca fiind în solda „finanței evreiești”. De aici și până la planurile de asasinate politice nu a mai fost decât un pas.

Unele derapaje antinaționale ale unor minorități etnice au fost tolerate de activiștii naționaliști, datorită religiei creștine a acestora. În schimb, evreii erau considerați singurii care refuzau integrarea și implicit loialitatea față de statul român. Se făcea, astfel, abstracție de combatanții evrei ai armatei române din Războiul de Independență și Războiul de Întregire Națională. Antisemitismul politic s-a acutizat după primul război mondial, în special datorită lui Alexandru C. Cuza și discipolului său, Corneliu Zelea Codreanu.

Frustrările sociale acumulate de unii tineri educați în climatul economic al primilor ani interbelici i-au împins pe aceștia spre dezaprobarea actelor politice întreprinse de „vechea gardă” a politicii românești. În accepțiunea politicianului Nae Ionescu, „bătrânii” trebuiau înlăturați pentru a face loc „tinerilor”. Apariția pe scena politică a tânărului Corneliu Zelea Codreanu era în acord complet cu această teză socio-politică.

În climatul social și politic efervescent de după încheierea primului război mondial au proliferat mișcările politice extremiste de dreapta. Caracteristicile acestora, iredentismul, revizionismul și rasismul, aveau la bază problemele Europei, nesoluționate de Congresul de la Paris. Curentul extremist de dreapta de pe continentul european era, totodată, și o reacție la adresa comunismului din Rusia, declarându-se de la început împotriva bolșevismului.

Mișcările de dreapta apărute în această perioadă au vizat îndeosebi atacarea legilor care acordau drepturi constituționale evreilor. Mergeau până la a cere „ridicarea satelor” împotriva etnicilor evrei și proclamarea statului român ca „stat național-creștin”. Tentative de înființare a unor mișcări de dreapta au avut loc și la București și Cluj, unde au apărut Liga Creștin-Socială și, respectiv, Acțiunea Românească.

Ascensiunea lui Benito Mussolini în Italia a stimulat apariția în România a unor mișcări de tipul „fasciilor” italiene, dar cu o activitate politică nesemnificativă. Una din zonele de acțiune a acestor organizații a fost Banatul, regiune multietnică unde, alături de români, trăiau germani, unguri, evrei, sârbi și bulgari. Fasciile românești promiteau „purificarea” etnică a diverselor regiuni, prin evacuarea în masă a celorlalți etnici. Pe plan extern, se pronunțau pentru o alianță cu Italia lui Mussolini. Divizarea mișcării fasciilor a condus la pulverizarea acestora în viața politică a României.

În primul an după primul război mondial, la Iași a luat ființă o organizație de extremă dreapta, Garda Conștiinței Naționale, condusă de Constantin Pancu. Mișcarea practica violența și diversiunile politice și încerca să-i convingă pe oameni „să trăiască în sfânta credință a lui Hristos”. Publicația organizației, „Conștiința”, combătea ideologia comunistă. Garda Conștiinței Naționale a fost implicată, alături de autorități, în reprimarea grevelor de la Regia Monopolurilor Statului și de la Atelierele Nicolina din Iași.

Liga Apărării Național-Creștine a fost un partid politic de orientare naționalistă și antisemită din România, în perioada interbelică. Din rândurile sale s-a ridicat principalul exponent al extremismului de dreapta din România interbelică: Corneliu Zelea Codreanu.

Partidul Național Democrat condus de Nicolae Iorga și Alexandru C. Cuza s-a scindat. Cuza, părăsind gruparea, a înființat o grupare cu o ideologie de drepta, Partidul Naționalist Democrat Creștin. Peste câțiva ani, acesta a fuzionat cu o altă formațiune extremistă, Liga Apărării Național Creștine, condusă de N.C. Paulescu. A fost păstrată denumirea celei de a doua formațiuni, iar conducerea i-a revenit lui A. C. Cuza.

Acțiunile propagandistice ale LANC urmăreau câștigarea de simpatizanți, folosindu-se de teme religioase și istorice. În satul Bogdănești, din județul Iași, la o adunare a LANC au participat 70 de țărani, preotul, A.C. Cuza, Corneliu Zelea Codreanu și alți lideri ai partidului. Grupul s-a deplasat apoi prin sat, intonând cântece religioase și fluturând drapelul partidului. Despre steag, Codreanu le-a spus susținătorilor cauzei:„ iată, fraților, icoana voastră în apărarea dreptății.”

Alexandru C. Cuza a fost un profesor de economie politică la Universitatea din Iași, om politic și militant antisemit. „Cel mai important lucru ține de faptul că oricât de antisemit, naționalist, neplăcut xenofob ar fi fost omul Cuza, personajul politic Cuza preferă și urmează cu consecvență o linie radical de dreapta, mai apropiată de autoritarism decât de revoluționarismul fascist al Gărzii de Fier. Diferența majoră dintre cele două formațiuni, dintre Codreanu și Cuza, ține de faptul că Cuza nu a ieșit niciodată din cadrele politice existente în România interbelică”, afirma istoricul Marius Chioveanu.

În satul Voinești, la o întrunire a L.A.N.C., unul dintre oratori spunea auditoriului: „Mergeți acolo unde va fi nevoie, căci noi, conducătorii acestor steaguri vom face revolte, zdrobiri și vărsări de sânge. Ne vom băga cu sabia ascuțită în toate orașele.” Încurajarea unei doctrine violente a mărit influența din cadrul mișcării a unor elemente mai tinere și mai înclinate spre măsuri de forță, precum Corneliu Zelea Codreanu.

Programul politic al L.A.N.C. preconiza creșterea rolului monarhiei în stat, în detrimentul Parlamentului, combaterea comunismului și eliminarea evreilor din toate sectoarele economice și culturale. De asemenea, rolul Bisericii Ortodoxe trebuia să crească în viața rurală. Aceste deziderate imprimau Ligii Apărării Național Creștine un caracter naționalist, creștin și xenofob. Membrii săi, autointitulați „lăncieri”, organizați paramilitar, purtau uniforme albastre și umblau înarmați.

În preajma celui de al doilea război mondial, Liga Apărării Național Creștine a fuzionat cu Partidul Național Agrar, condus de poetul Octavian Goga. Din fuziune se năștea Partidul Național Creștin, în care Goga era președintele activ. Acest partid a menținut legături cu cercurile conducătoare naziste de la Berlin și a criticat politica externă a ministrului Nicolae Titulescu. Goga și Cuza au fost folosiți mai târziu de regele Carol al II-lea în jocurile sale politice pentru instaurarea dictaturii regale.

Principalul lider al extremei românești de dreapta a fost Corneliu Zelea Codreanu. Supranumit „Căpitanul”, acesta s-a impus în politica și societatea românească drept principalul promotor al metodei asasinatului politic. Cu o adolescență și tinerețe caracterizate de inconsecvență în atitudine și educație, Codreanu a fost puternic influențat de personalitatea lui Adolf Hitler. Într-o primă etapă a carierei politice, el a fost ucenic al profesorului său de la Iași, A.C. Cuza, liderul Ligii Apărării Național Creștine.

Tatăl lui Corneliu Codreanu, Ion Zelinski, i-a rezervat fiului său o carieră de ofițer, înscriindu-l la liceul militar de lângă Mănăstirea Dealul de la Târgoviște. Unul dintre colegii săi de aici nota referitor la Corneliu: „…moale ca temperament și coleric la mânie. Trecea la clasificație printre elementele cele mai mediocre ale școlii, sortite declasării în viață.” După absolvirea liceului a renunțat la perspectiva carierei militare, înscriindu-se la cursurile Facultății de Drept din cadrul Universității din Iași.

Asasinarea prefectului de poliție Manciu de către Codreanu amenința, prin asociere, cu o scădere a capitalului politic pentru Liga Apărării Național Creștine a lui A. C. Cuza. Organizarea de tip paramilitar dorită de Codreanu pentru Ligă nu corespundea noii orientări, mai moderată, a șefului acesteia, A. C. Cuza. Astfel, drumurile politice ale celor doi extremiști s-au despărțit, deși au continuat să comunice, inclusiv la nivel personal.

La Facultatea de Drept, C. Z. Codreanu a fost unul dintre studenții apropiați ai liderului L.A.N.C., A. C. Cuza. Acesta îi cununase pe părinții lui Corneliu și îi era acestuia naș de botez. Tot la Iași l-a cunoscut pe liderul Gărzii Conștiinței Naționale, Constantin Pancu. Codreanu și-a făcut „ucenicia” în garda lui Pancu, participând la spargeri de greve ale muncitorilor, acționând, după propriile-i cuvinte „cu mâinile în buzunare pe revolvere”. Dizolvarea Gărzii l-a determinat pe Codreanu să plece în Germania pentru a studia economia politică.

În Germania, la studii, C. Z. Codreanu a luat contact cu ideologia partidului național-socialist al lui Adolf Hitler. Nazismul l-a influențat, punându-și amprenta asupra concepțiilor sale politice și formației spirituale. Inconsecvența sa constantă își găsea astfel suplinirea în naționalism și violență ca metodă politică. După puțin timp, Codreanu a abandonat studiile și s-a întors în România.

În cadrul Ligii Apărării Național Creștine, C. Z. Codreanu s-a ocupat cu rezolvarea problemelor organizatorice ale mișcării. Dar Liga nu l-a mulțumit pe deplin, datorită inconsecvenței arătată în problema rasială, îndeobște legată de etnicii evrei. Paul Iliescu, deputat din partea L.A.N.C, declara că Liga „luptă contra colectivității evreiești, nu contra indivizilor evrei, pe care nu-i putem urî”. Codreanu, încercând păstrarea unei linii radicale pentru Ligă, a afișat manifeste anti-semite, împreună cu alți tineri, în cartierul evreiesc din Iași. Arestat de autorități, a fost eliberat în scurt timp.

Grupul „Codreanu” din Liga Apărării Național Creștine a pus la cale o tentativă de asasinare a câtorva jurnaliști, bancheri și politicieni. Acțiunea a eșuat, complotiștii fiind arestați și încarcerați în închisoarea Văcărești. În urma campaniei de presă a Ligii, acuzații au fost achitați. C. Z. Codreanu a identificat trădătorul în persoana unui nou venit în grup, Vernichescu. La instigarea lui Codreanu, camaradul și cumnatul său, Ion Moța, l-a asasinat pe presupusul vinovat de eșecul complotului, spunându-i în ultimele clipe: „Închină-te, că am să te pedepsesc pentru trădare”.

La Iași, în timpul unor violențe de stradă în care a fost implicat, Corneliu Codreanu a fost arestat și anchetat de prefectul poliției ieșene, Constantin G. Manciu. După ce a fost eliberat din arestul poliției, la îndemnul lui A. C. Cuza, Codreanu l-a acționat în judecată pe prefect, acuzându-l de purtare brutală și abuz de putere. În sala de judecată a tribunalului din Iași, Codreanu l-a asasinat pe prefectul Manciu, rănindu-i și pe subalternii acestuia, inspectorul Clos și comisarul Hușanu. Procesul asasinului, desfășurat la Focșani și Turnu Severin, s-a încheiat cu achitarea acestuia.

Legiunea Arhanghelului Mihail a fost o mişcare naţionalistă din România. Scopul ei era „reînnoirea spirituală şi morală”, şi crearea unui „om nou”. Mișcarea a fost fondată de către Corneliu Zelea Codreanu şi condusă de el însuşi până la asasinarea sa. Legiunea a avut mai multe nume, fiind de mai multe ori interzisă. A mai fost cunoscută şi sub numele de Mișcarea legionară. Străinii şi presa au cunoscut-o sub numele de Garda de Fier. În alegeri a mai participat şi sub numele de Totul pentru Țară. Practicile sale favorite în politică au fost violența și demagogia.

În închisoarea de la Văcărești, Corneliu Zelea Codreanu s-a gândit și a trasat liniile mari pentru noul său instrument de luptă, Legiunea. Se pare că inspirația în privința denumirii i-a fost oferită de o icoană, a Arhanghelului Mihail, din penitenciarul respectiv. Totuși, această organizație a lansat-o oficial peste aproape patru ani, odată cu „Frățiile de Cruce” dedicate tinerilor naționaliști cu vârste de până în 18 ani.

„Astăzi, vineri 24 iunie 1927, ora zece seara, se înființează: Legiunea Arhanghelului Mihail, sub conducerea mea. Să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat. Să rămână în afară cel ce are îndoieli...”. Astfel suna Ordinul de zi nr. 1 al lui Corneliu Zelea Codreanu, prin care se năștea mișcarea legionară. Cei care au semnat documentul, camarazii lui Codreanu, erau: Ion Moța, Ilie Gârneață, Corneliu Georgescu și Radu Mironovici. La eveniment a contribuit și sentimentul de încredere oferit lui Codreanu de publicitatea pozitivă ce i s-a făcut în unele ziare după asasinarea prefectului Mancea.

Corneliu Zelea Codreanu descria astfel ședința de înființare a Legiunii Arhanghelului Mihail: „Această primă şedinţă a durat un minut, adică cât am citit ordinul de mai sus, după care cei prezenţi s-au retras, rămânând ca să cugete dacă se simt destul de hotărâţi şi de tari sufleteşte pentru a păşi într-o asemenea organizaţie unde nu era nici un program, singurul program fiind viaţa mea de lupte de până atunci şi a camarazilor mei de închisoare.”

Unul dintre co-fondatorii mișcării legionare, Ion Moța, era logodnicul, devenit mai apoi soțul, sorei lui Corneliu Codreanu. Era stăpânit de fanatism și exaltare mistică, după cum dovedește compararea de către el a logodnicei sale cu Fecioara Maria iar în cazul său, cu Iisus Hristos. Cu acordul lui Codreanu, Moța a plecat ca voluntar în războiul civil spaniol, împotriva taberei comuniste. A murit în luptele de la Majadahonda, în Spania. Împreună cu camaradul său, Vasile Marin, a fost înmormântat la Casa Verde din București, sediul central al legionarilor.

Organizația Legiunea Arhanghelului Mihail avea să fie nucleul doctrinar și conducător al viitorului partid de extrema dreaptă Garda de Fier. Mișcarea legionară se declara consacrată unei duble misiuni de regenerare: național-politică și spirituală. Atitudinea cu pronunțată tentă antidemocratică și antisemită a curentului legionar și care îndemna la crime poate fi reconstituită din articolele apărute în periodicele mișcării: „Axa”, „Sfarmă Piatră” și „Cuvântul”. Cultivarea misticului și a predestinării istorice a atras în mișcare mulți intelectuali, de la profesori la studenți.

Deși un program politic al legionarilor nu a existat oficial, țelul lor era clar: „Vrem, cu zbucium, cu luptă, cu jertfă, să ne simțim cuceritori!”. Activitatea ei s-a desfășurat pe baza a trei linii directoare:„Credința în Dumnezeu, încrederea în misiune și dragostea în legionari”. Nucleul organizației era „cuibul legionar”, format dintr-un număr mic de aderenți, subordonați lui Corneliu Zelea Codreanu.

Ajunsă la putere, Legiunea a aplicat legi antisemite dure și jaful organizat al avutului minorității evreiești însoțit de arestări, schingiuiri și asasinate. Legionarii au asasinat și alți cetățeni români, neevrei, pe motive politice, „morale”și adesea, din răfuieli personale.

Una dintre trăsăturile fundamentale ale legionarismului a fost cultul personalității Căpitanului, „trimis de ursita cea fără de greș, născut anume să mântuiască țara”. Acestui fenomen i s-a adăugat mitul tânărului legionar care „nu-și aparține sieși, deoarece s-a jertfit de bună voie istoriei”.

Corneliu Zelea Codreanu a reușit să pornească un curent mistic în jurul persoanei sale. Își regiza cu grijă mersul prin sate. Apărea la slujbele religioase ortodoxe călare pe un cal alb, purtând straie naționale albe. Nu spunea mai nimic, dar se impunea prin prezență. Mișcarea legionară trăia practic prin persoana Căpitanului. Prin marșuri, procesiuni religioase, miracole trucate, imnuri patriotice, muncă voluntară și campanii obștești la sate, Legiunea își făcea cunoscută ideologia și se prezenta ca alternativă la celelalte partide, prezentate cu dispreț ca formațiuni politice corupte și clientelare.

Corneliu Codreanu se declarase adept fidel al politicii lui Hitler. Membrii Legiunii purtau uniforme asemănătoare cu cele militare, de culoare verde, ca simbol al reînnoirii, de unde și denumirea „cămășile verzi”, cu diagonală și pistol la șold, copiate după uniformele „cămășilor negre„ italiene și „cămășilor brune” din Germania. Adepții mișcării se salutau folosind salutul fascist. Principala emblemă a mișcării a fost crucea triplă, reprezentând o rețea de zăbrele de închisoare ca simbol al martiriului, denumită de Codreanu „crucea arhanghelului Mihail”.

O altă trăsătură fundamentală a Legiunii a fost cultul morții, considerată ca o alternativă preferabilă într-o situație conflictuală. „Legionarul iubește moartea, căci sângele lui va servi pentru plămădirea cimentului României legionare”, afirma liderul legionar.

Din punct de vedere al relațiilor cu alte organizații de același gen, legionarii întrețineau legături strânse cu elementele hitleriste ale minorității germane din România, grupate în organizația Volksgemeinschaft, finanțată și condusă direct de la Berlin. Pentru înlesnirea acțiunilor sale, mișcarea legionară a cultivat legăturile cu membrii organizațiilor hitleriste care reuneau pe cetățenii români de naționalitate germană. Printre acestea se numărau „Frontul unității germanilor din România”, condus de Hans Otto Roth, „Deutsche Volkspartei in Rumanien”, în frunte cu Fritz Fabritius, și „Hitlerjugend”.

În „Cărticica șefului de cuib”, un fel de manual cu precepte legionare, se aflau scrise următoarele: „Să realizăm forță. Să manevrăm această forță, ca astfel să învingă toate forțele adverse”. În acest fel sperau legionarii să obțină rezultatele scontate, prin teroare fățișă, suprimarea fizică a adversarilor, toate metode de intimidare a opozanților. Ultima decadă interbelică a fost presărată cu acțiunile violente ale grupării legionare, căzându-i victime oameni de cultură, intelectuali, politicieni și etnici minoritari, îndeosebi evrei.

Mișcarea legionară a organizat „echipe ale morții”, a căror sarcină era suprimarea fizică a adversarilor. Acestea se aflau sub autoritatea directă a lui Nicolae Totu. Membrii dintr-o astfel de echipă nu mai puteau părăsi grupul, fiind catalogați trădători și urmând a fi asasinați la rândul lor de foștii camarazi. Aceste echipe aminteau de organizația similară creată în Germania nazistă de către Adolf Hitler. La o adunare la Tecuci, „Căpitanul” declara: „Noi niciodată nu vom fi chemați la putere, ci vom lua singuri puterea. În acest scop s-au format echipele morții, care să îngrozească populația și autoritățile.”

Punctul culminant al violențelor legionarilor a fost reprezentat de pogromul de la București, din timpul rebeliunii legionare. Peste 120 de români de etnie evreiască au fost uciși în moduri sălbatice de către legionari. 1274 de imobile aparținând etnicilor evrei au fost jefuite, devastate și incendiate de către rebelii legionari.

S-au format „nuclee legionare”, având sarcina procurării de armament și explozibili. Pentru aceasta, Codreanu a emis următorul ordin: „toți legionarii care fac armata trebuie să afle și să sustragă dinamită din regimentul din care fac parte, iar prin procurarea de materii chimice să fabrice ei înșiși materii explozibile.” S-a ajuns în situația ca promovările în sânul mișcării legionare să fie acordate nu după vechime, ca în primii ani, ci în funcție de îndeplinirea misiunilor încredințate, respective a atentatelor și crimelor.

Printr-un ordin al Consiliului de Miniștri, premierul I. Gh. Duca a interzis activitatea legionară și, implicit, posibilitatea acesteia de a participa la alegerile care se apropiau. Peste 20 de zile, Duca a fost chemat la castelul Peleș de către regele Carol al II-lea. La întoarcere, pe peronul neiluminat al gării din Sinaia, Duca a fost împușcat mortal de trei legionari. Deși au făcut parte dintre acuzați, liderii legionari C. Z. Codreanu și generalul Gh. Cantacuzino-Grănicerul au fost achitați. Acuzatorul principal, gen. Petrovicescu, și doi dintre generalii judecători s-au înscris ulterior în Garda de Fier.

Codreanu a convocat „Consiliul de onoare al Legiunii” pentru a-l judeca pe ziaristul legionar și anticodrenist Mihail Stelescu. Motivul era că acesta îl criticase pe Codreanu. Stelescu a fost găsit „vinovat de înaltă trădare față de Legiune și căpitan”. S-a decis excluderea lui Stelescu din mișcare cu precizarea: „Acord lui Stelescu dreptul ca într-un viitor cât mai îndepărtat, care rămâne la aprecierea mea, să-și poată răscumpăra în fața aceluiași Consiliu de Onoare convocat de mine în acest scop, numai prin jerfă, onoarea pierdută și păcatul făptuit”.

Mihail Stelescu și-a continuat criticile la adresa Căpitanului. Un grup de zece legionari, studenți în teologie, l-a împușcat pe Stelescu pe patul de spital. După aceea i-au ciopârțit cadavrul cu topoarele, dansând în jur și cantând psalmi pentru odihna celui ucis. Grupul de asasini trimiși de „Căpitan” să-l pedepsească pe disident a primit porecla „Decemvirii” („zece bărbați”). Făptașii s-au predat poliției. Codreanu impunea executanților să se predea poliției după executarea ordinului, posibil, pentru ca autoritățile să nu ajungă la el. Decemvirii au fost executați ulterior, de autorități, odată cu Codreanu.

Suprimarea „Căpitanului”, C. Z. Codreanu, la ordinele regelui Carol al II-lea și executată de ministrul de interne Armand Călinescu a atras răzbunarea legionarilor. Aceasta a survenit peste un an, când Călinescu, acum prim-ministru, a fost atins de 20 de gloanțe trase de un comando format din 8 legionari. Atentatul a avut loc în timp ce premierul se deplasa cu automobilul, de la Ministerul Apărării spre locuinţa sa din București. Cei 8 asasini au fost prinşi şi executaţi în locul în care au comis crima. Leşurile lor au fost lăsate în văzul lumii mai multe zile. La nivelul ţării, au fost ucişi câte 2-3 lideri legionari din fiecare judeţ.

În momentul întemeierii Legiunii Arhanghelului Mihail, Corneliu Zelea Codreanu vedea gruparea nu ca pe un partid ci mai degrabă ca pe un curent sau mișcare socială. Scopul final al Legiunii era reformarea totală a societății românești în sensul transformării în una croită după fantasmele care îl bântuiau pe conducătorul ei. Pe măsură ce și-a definit formele de manifestare caracteristice, mișcarea s-a coagulat politic, devenind un partid.

La trei ani de la înființarea Legiunii Arhanghelului Mihail, Corneliu Zelea Codreanu a fondat și o secție politică a mișcării legionare, Garda de Fier. În curând, denumirea avea să se aplice întregii organizații condusă de „Căpitan”. Anul următor apariției Gărzii de Fier, aceasta a fost interzisă prin lege, dar și-a continuat activitatea sub numele de Gruparea Corneliu Zelea Codreanu. La alegerile din 1931, gruparea a obținut un loc în Camera Deputaților, ocupat de Corneliu Zelea Codreanu. Anul următor, organizația a ocupat 5 locuri în Parlament.

După interzicerea mișcării de către premierul I. Gh. Duca, legionarii aveau să revină treptat pe scena politică sub o nouă denumire, Partidul Totul Pentru Țară. Conducerea acestui partid revenise generalului Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul. Despre acesta din urmă, generalul francez Henri Berthelot, șeful misiunii militare franceze în România în primul război mondial, spunea: „Este un om pe care trebuie să-l închizi în timp de pace și să-l eliberezi în timp de război.”

Din Partidul Totul Pentru Țară s-a desprins o mișcare dizidentă, care contesta practicile exagerate și cultul persoanei „Căpitanului”. Dizidența, numită „Cruciada Românismului”, era condusă de Mihai Stelescu. Stelescu a declanșat o amplă campanie de presă împotriva lui Codreanu, care este făcut laș, desfrânat și slab orator. Acțiunile lui Stelescu s-au încheiat cu asasinarea sa de către o „echipă a morții”, Decemvirii.

La ultimele alegeri de dinainte de instaurarea dictaturii regale, legionarii au reușit să se situeze pe locul al treilea, după liberali și țărăniști. În scurt timp, la începutul dictaturii lui Carol al II-lea, mișcarea s-a autodizolvat. Totuși, activitatea teroristă a acesteia nu a încetat.

La scurt timp după cedarea de România către U.R.S.S a Basarabiei, Bucovinei de nord și ținutului Herța, regele Carol al II-lea a încredințat formarea guvernului filogermanului Ion Gigurtu. Acesta a cooptat câțiva legionari în guvern, pentru a câștiga bunăvoința Germaniei și a mișcării legionare. Decretul-lege privind „starea juridică a locuitorilor evrei din România”, care îi priva pe aceștia de drepturi, nu a fost suficient pentru miniștrii legionari. În prima săptămână de la formarea guvernului, legionarii au demisionat în bloc cerând regelui să li se încredinţeze întreaga putere.

Propunerea generalului Ion Antonescu făcută partidelor istorice de a forma un guvern de uniune națională a fost refuzată de reprezentanții acestora. În acest caz, Antonescu a apelat la Garda de Fier, condusă acum de Horia Sima. Noul guvern a proclamat instituirea Statului Național Legionar și a pus în practică o serie de legi antisemite și naționaliste. Coabitarea Antonescu-legionari s-a încheiat cu aprobarea lui Adolf Hitler, prin rebeliunea legionară, însoțită de pogromul antievreiesc din București. Învinși, mulți legionari au luat calea exilului în Germania.

Corneliu Zelea Codreanu a promovat o politică orientată către Roma şi Berlin arătându-şi simpatia într-o cuvântare publică : “Există o legătură de simpatie între toţi acei care în diferite părţi ale pământului, îşi servesc neamul, după cum există o legătură de simpatie între toţi aceia care lucrează la nimicirea neamurilor”. Tot el afirma că în cazul venirii la putere „ în 48 de ore România va fi alături de Puterile Axei”, deoarece vechi noştrii aliaţi Franţa şi Marea Britanie „nu ne mai vedeau”.

Legăturile Mişcării Legionare cu Germania lui Hitler au fost întreţinute şi prin intermediul minorităţii saşilor din România, reprezentaţi de Andreas Schmidt, care aparţinea organizaţiei extremiste de dreapta Partidul Popular German din România. Andreas Schmidt a condus Grupul Etnic German din România ca Volksgruppenführer. A răspuns de integrarea germanilor din România în organizații naziste și de recrutarea bărbaților pentru trupele Waffen-SS ale Germaniei lui Hitler.

Strânsele legături între comunitatea germană şi legionari s-au manifestat și prin înfiinţarea la Cluj a unei societăţi cu înclinaţii pronaziste, „Asociaţia culturală germano-română” condusă de Ilie Rădulescu, secondat de Fritz Fabricius, liderul Partidului Popular German din România.

Pentru a-şi duce la capăt planul de eliminare a evreilor din România, legionarii aveau nevoie de o infrastructură pentru acest lucru. Astfel a fost înființată Poliţia Legionară, organizaţie concepută după modelul acelor organizaţii paramilitare naziste , conducătorii ei considerând-o o adevărată SA germană.

În primul an al guvernării lui Adolf Hitler în Germania, o delegaţie a legionarilor a fost primită la Berlin de către Hitler, Goebbels şi Rosenberg. În arhivele germane nu există documente care să ateste vreo urmă de finanţare. Probabil acest lucru se realiza prin intermediul canalelor semioficiale: cercurile filogermane din România, consulate, legaţii şi prin intermediul firmelor germane din România. Teoreticianul nazist Alfred Rosenberg dorea o apropiere de România în care vedea o mare sursă de alimente şi petrol.

Apropierea dintre Gestapo şi legionari o dovedeşte sistemul tipic nazist prin care se creau aşa-numitele „cuiburi”. Acestea erau ierarhizate pe judeţe, plăşi, comune şi instituţii. La fel se prezentau organizarea în echipe paramilitare ca “echipele morţii” şi întocmirea de liste negre cât şi disciplina totală de care dădeau dovadă membrii Legiunii. Pentru organizarea de acţiuni, Berlinul a pus la dispoziţia Mişcării Legionare 750.000 mărci aur. Hitler, după semnarea tratatului economic cu România, dorea că o parte din aceste beneficii să fie direcţionate spre crearea de organizaţii similiare Gărzii de Fier.

Legăturile dintre legionari și Germania nazistă s-au dovedit și în timpul exilului legionarilor în perioada dictaturii regale. Refugiați în Germania, au fost găzduiți de autoritățile naziste în trei locații. Grupul lui Horia Sima era cazat în apropiere de Berlin, la Berkenbriick, într-o pădure, lângă orăşelul Spandau. Al doilea grup, al lui Nicoale Petrașcu, era stabilit la Rostock, lângă Marea Baltică. Cel mai mic grup era cel de la Dachau, ai cărui membri erau izolați și fără dreptul la liberă mișcare.

Continua ascensiune politică a lui Corneliu Zelea Codreanu ajunsese să complice planurile regelui Carol al II-lea după instaurarea regimului personal autoritar de conducere a țării. În plus, acțiunile violente și amenințările cu moartea făcute de legionari provocau neliniște printre apropiații și colaboratorii regelui. Astfel, monarhul român a luat decizia de a se debarasa de obstacolul numit „Căpitanul”.

După o dispută cu profesorul Nicolae Iorga, apropiat al regimului autoritar al regelui, C. Z. Codreanu a fost condamnat la 6 luni de închisoare pentru calomnie. Polemica a pornit de la măsurile luate de regimul autoritar al lui Carol al II-lea, căruia Iorga i se alătură împotriva legionarilor. Pe baza scrisorii primite de la Codreanu, Iorga, sfătuit și de Armand Călinescu, atunci încă ministru de interne, deschide un proces împotriva lui Codreanu. „Căpitanul” era acuzat de ”ultragiu față de un ministru în exercițiu legal al funcțiunii sale”. Deși Iorga și-a retras plângerea, totuși procesul a avut loc.

Întors în ţară, regele Carol a avut loc o lungă întrevedere cu Armand Călinescu, ministrul de interne, şi Gavrilă Marinescu, prefectul poliției capitalei, cărora le-a dat ordin să suprime pe Corneliu Zelea Codreanu și mișcarea legionară. În memoriile lui Armand Călinescu există o însemnare din acele ore: „Gavrilă la mine: Codreanu şi Maniu. Eu: numai Codreanu, Maniu nu”. Gavrilă Marinescu dădea dovadă de exces de zel: îl adăuga pe lista potenţialelor victime şi pe Iuliu Maniu.

În timpul transportării de la Râmnicu-Sărat la Bucureşti, în satul ilfovean Tâncăbeşti, 14 legionari, Corneliu Zelea Codreanu, „Decemvirii” şi „Nicadorii”, au fost asasinaţi prin strangulare de către jandarmii care îi păzeau. Împuşcaţi apoi în ceafă, pentru a se invoca pretextul fugii de sub escortă, au fost depuși într-o groapă comună la Jilava. A doua zi, peste cadavrele lor au fost aruncate câteva damigene de vitriol. Deasupra a fost turnată o placă de beton.

În timpul procesului lui Codreanu cu Iorga, Ministerul de Interne a efectuat verificări la „cuiburile” legionare. Lui Codreanu i s-au mai găsit şi alte capete de acuzare, inclusiv „cârdăşie cu şeful unei puteri străine” şi „uneltire contra ordinei sociale”, motiv pentru care a mai fost condamnat la 10 ani de muncă silnică la minele de sare. Rechizitoriul a fost întocmit de ministrul de interne, Armand Călinescu.

Carol al II-lea a făcut mai multe vizite la Londra şi Paris, trecând și pe la Berlin. Aici, Adolf Hitler a încercat să îl intimideze pe rege, adresându-i-se în termeni ultimativi. Fuhrerul cerea ca România să se retragă din Societatea Naţiunilor și să încheie un tratat de alianţă cu Germania. În plus, statul român trebuia să-şi reorienteze politica externă spre puterile Axei, iar Garda de Fier să fie adusă la guvernare. Carol al II-lea nu a acceptat aceste cerinţe.

Peste doi ani de la eveniment, în condițiile instaurării Statului Național Legionar, călăii au fost judecați. Plutonierul Constantin Sârbu, unul dintre inculpați, declara că el l-a strangulat cu o funie pe „unul mai voinic, mai înalt”. Acesta era Codreanu. Tot Sârbu declara că după executarea ordinului, fiecare jandarm participant a fost remunerat cu câte 20000 de lei, echivalentul salariului pe cinci luni. Despre asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, Nicolae Iorga afirma: „s-a procedat cu stângăcie”.

Intersectarea ascensiunii spre putere a mișcării legionare cu ambițiile dictatoriale ale regelui Carol al II-lea s-a soldat cu suprimarea fizică a „Căpitanului”, Corneliu Zelea Codreanu. Uciderea acestuia de către poliție la ordinele regelui s-a făcut în maniera practicată de legionari. Moartea acestuia și valul de asasinate și arestări la adresa legionarilor au dezorientat organizația. La aproape un an de la suprimarea „Căpitanului”, un comando legionar l-a asasinat pe Armand Călinescu, unul dintre responsabilii morali ai actului de la Tâncăbești.

Născut în fostul Imperiu Austro-Ungar, la Făgăraș, Horia Sima s-a înscris în Legiunea Arhanghelului Mihail din chiar anul fondării acesteia, intrând în „cuibul” condus de Andrei Ionescu. După asasinarea lui Codreanu, Sima a devenit liderul legionarilor. Sub conducerea acestuia Mișcarea Legionară a ajuns la guvernarea țării în primele luni ale dictaturii militare a lui Ion Antonescu. Colaborarea dintre Antonescu și Sima s-a încheiat odată cu rebeliunea legionară. Înfrânt, Sima s-a refugiat în Germania. După încheierea războiului, Sima a luat calea exilului în Spania, unde a și murit.

Conducătorul mișcării legionare, C. Z. Codreanu, a împărțit teritoriul României în „regiuni legionare”. Tot el l-a numit pe Horia Sima „Șef al Regiunii a IX-a Banat”. După instaurarea dictaturii regale, s-a constituit un grup de organizare și coordonare a activității legionare, din care au făcut parte Ion Belgea, Radu Mironovici, Iordache Nicoară, Horia Sima și Ion Antoniu. La scurt timp, Horia Sima a fost însărcinat cu refacerea organizațiilor legionare intrate în clandestinitate și adăpostirea camarazilor scăpați de arestare, urmăriți de agenții Siguranței.

După asasinarea de către autorități a lui Corneliu Zelea Codreanu, Horia Sima și alți legionari s-au refugiat în Germania. Aici au organizat Comandamentul legionar din Berlin. Anul următor, Sima s-a întors în România. Peste o lună, un comando legionar îl asasina pe prim-ministrul Armand Călinescu. Represaliile ordonate de Carol al II-lea l-au determinat pe Sima să se refugieze din nou în Germania.

Sima s-a reîntors în România și a fost arestat. După anchetă, a fost eliberat, în mod surprinzător. O teorie care explică surpriza eliberării lui Sima afirmă că acesta era de fapt informator plătit în slujba omului de încredere al regelui, Mihail Moruzov, șeful Serviciului Secret de Informații al Armatei.

Pentru 4 zile, Horia Sima a făcut parte din guvernul condus de Ion Gigurtu. Catalogat trădător de către camarazii săi legionari, a demisionat. Peste puțin timp, co-fondatorul Legiunii, Corneliu Georgescu i-a încredințat în mod solemn conducerea Mișcării Legionare.

În înțelegere cu generalul Ion Antonescu, Sima a reușit să obțină renunțarea la tron a regelui Carol al II-lea. Imediat, Antonescu și Sima au proclamat Statul Național Legionar. Sima primea funcția de prim-vicepreședinte al Consiliului de Miniștri.

Încetarea colaborării Antonescu-Sima s-a făcut prin rebeliunea legionară. Horia Sima a luat din nou calea exilului în Germania. Naziștii au încercat să-l folosească pentru crearea unei „Armate Naționale de Eliberare”, formată din legionari, dar fără rezultate. În momentul înfrângerii Germaniei naziste, Horia Sima a fugit și s-a stabilit în final în Spania.