Refacerea României și a armatei
autor Moise Gheorghe, septembrie 2016
Reorganizarea Armatei Române a avut loc după retragerea acesteia în Moldova. Procesul de reorganizare s-a desfășurat sub conducerea nemijlocită a Marelui Cartier General. Franța a sprijinit acest proces, prin intermediul Misiunii Militare Franceze.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Reorganizarea Armatei Române a avut loc după retragerea acesteia în Moldova. Procesul de reorganizare s-a desfășurat sub conducerea nemijlocită a Marelui Cartier General și a beneficiat de un sprijin substanțial din partea Aliaților. În special, Franța a sprijinit acest proces, prin intermediul Misiunii Militare Franceze conduse de generalul Henri Berthelot. La încheierea procesului de reorganizare, Armata Română a cuprins un efectiv de 512.052 de militari.

Moldova a ajuns o insulă a refugiului românesc. În spaţiul ei neîncăpător s-a adunat, cu excepția armatei şi a autorităţilor, o mulţime de refugiaţi îngroziți de perspectiva ocupației germane. Populaţia flotantă civilă şi militară din Moldova a ajuns la peste un milion şi jumătate de suflete. Această parte a ţării trebuia să găzduiască și populaţia Moldovei evacuată din zona de operaţiuni ale armatelor româno-ruse. O fâşie în lungul frontului a fost ocupată de armatele ruse şi serviciile lor de etape. Ruşii au însumat aproximativ un milion de oameni, atât pe front, cât şi pentru servicii.

Reorganizarea armatei și stabilizarea economico-socială de după haosul retragerii în Moldova au fost îngreunate de epidemiile de tifos exantematic și febră recurentă. Acestea au izbucnit în contextul unor condiții precare de trai în Moldova. Au decimat atât populația civilă, cât și pe cea militară. Bolilor li s-au adăugat o iarnă foarte grea, foametea, penuria de combustibil, îmbrăcăminte și mijloace de transport.

Revoluţia rusă a potenţat neîncrederea română în aliaţii ruşi. Astfel, alianţa româno-rusă a căpătat nuanţe politice din ce în ce mai antagoniste. Alianţa s-a transformat treptat într-o duşmănie făţişă, pornind de la una ascunsă. S-au schimbat premisele iniţiale ale politicii ruse, anulând, de fapt, convenţia militară româno-rusă. Colaborarea armatelor celor două ţări a încetat aproape total în numai câteva luni. Acestea au evoluat în două direcţii politice diferite.

În urma înfrângerilor din primele luni de campanie militară a României, s-a format la Iași un guvern de concentrare națională. Guvernul a fost dominat de două personalități politice: liberalul Ionel Brătianu și conservator-democratul Take Ionescu. Acest Consiliu de miniștri a primit și denumirea de „Guvernul refacerii armatei și al rezistenței victorioase din 1917”. În cadrul său, liberalii și conservator-democrații au colaborat la prezentarea în parlament a celor două proiecte de reformă: agrară și electorală.

În capitala Rusiei, la Petrograd, astăzi Sankt Petersburg, s-au desfășurat convorbiri în două etape diferite între prim-ministrul român, Ion I. C. Brătianu și autoritățile guvernamentale ruse. Discuțiile au avut ca punct central continuarea colaborării militare dintre România și Rusia. A doua vizită a lui Brătianu la Petersburg a fost determinată de evenimentele revoluționare din Rusia, în urma cărora Imperiul a fost înlocuit de Republică.

Noua organizare de război a Armatei Armatei Române a prevăzut: două comandamente de armată, cinci comandamente de corp de armată, cincisprezece divizii de infanterie, două divizii de cavalerie, unități de artilerie, aviație, marină, artilerie antiaeriană etc. Conducerea supremă a tuturor forțelor româno-ruse de pe „Frontul Românesc” a fost asigurată nominal de către Regele Ferdinand. Acesta era și Comandantul de Căpetenie al forțelor române. Regele a fost ajutat de „Comandamentul Frontului Românesc”, condus de generalul rus Șcerbacev.

Toată armata română care a reușit să scape din luptele din Muntenia s-a aflat în Moldova. După cele trei luni de lupte și sute de kilometri parcurși în retragere, trupele române au fost epuizate. Alături de ele, peste un milion de civili s-au refugiat din sudul României, pentru a evita regimul de ocupație a trupelor Puterilor Centrale. Astfel, Moldova a devenit o ultimă „Românie”.

Din prima zi a noului an, Moldova, rămasă neocupată de Puterile Centrale, s-a aflat la est și nord de linia frontului româno-rus. Acesta se continua din Bucovina cu frontul de est, aliniament principal al războiului, ajungând până la Marea Baltică. În acest mic teritoriu rămas liber, s-au concentrat instituțiile statului român: regele, guvernul, parlamentul, armata. Alături de ele, refugiații civili și puținul lor avut. După jumătate de secol, Iașiul a redevenit capitala statului român.

Înaintând spre nord, militarii români au găsit posibile locuri de cantonare, ocupate deja de aliații ruși. Astfel, evacuarea românilor s-a realizat pe jos, prin troiene, viscole și geruri, pe o distanță de peste 300 de kilometri. De cele mai multe ori, camparea trupelor a avut loc sub cerul liber.

Statul român a fost redus la o treime din suprafața sa inițială. Teritoriul respectiv deținea mai puține resurse decât sudul ocupat de adversari. Astfel, capacitatea de susținere a armatelor română și rusă, precum și a refugiaților a fost redusă. Populației locale i s-au adăugat aproximativ 1.500.000 de civili și militari români. Rușii și animalele domestice înfometate aduse de refugiați nu au mai fost socotite.

În timp ce trupele române, obosite și demoralizate, au sosit dinspre sud, cele rusești au ajuns dinspre nord și est în mica Moldovă. Căile ferate erau suprasolicitate și chiar blocate de transporturile rusești: trupe, servicii și provizii. Gările au fost pline de garnituri feroviare.

Regiunile dintre Carpați și Siret și Siret-Prut, de la Galați la Bârlad, au fost apărate de ruși. În spatele lor, nord-estul Moldovei a fost rezervat refacerii și reorganizării trupelor române. Acolo s-au aglomerat resturile armatei române, părțile sedentare ale acesteia. Au fost peste 20.000 de răniți, contingentele nerecrutate, prizonierii și refugiații civili.

Cele mai evidente greutăți de depășit de către statul român au fost blocarea inamicului, supravegherea aliaților ruși și stoparea epidemiilor. Primele două luni ale noului an au fost caracterizate de răspândirea rapidă a tifosului exantematic și a febrei recurente printre civili și militari. Zeci de mii de victime au fost înregistrate.

În timp ce Armata 1 română a fost retrasă în spatele frontului pentru reorganizare, unitățile Armatei 2 române au rămas pe poziții în sudul Moldovei. Acestea au încercat, împreună cu aliații ruși, să stabilizeze frontul. Viața și moartea în tranșee, pentru soldații români din Armata 2, au decurs timp de șase luni în condiții precare. Iarna a fost foarte grea, iar venirea primăverii a transformat șanțurile de apărare în canale cu apă și noroi.

Viața în tranșee a slăbit sănătatea și psihicul soldaților. Și de o parte și de cealaltă a „teritoriului nimănui”, inamicii s-au pândit reciproc, cu teama de moarte în suflet. În timpul nopții sau pe ceață, patrulele au ieșit din tranșee și au plecat în recunoaștere. Scopul a fost identificarea pozițiilor dușmane sau capturarea prizonierilor în vederea interogării. Zgomotele suspecte și umbrele au declanșat zborul rachetelor luminoase și tirul armelor.

Atunci când vremea a permis, soldații, îngroziți de teama tifosului exantematic, și-au deparazitat hainele. Striveau păduchii între unghii sau le ardeau ouăle cu țigara, la încheieturile cămășilor. Terminologia specifică tranșeelor a denumit cămășile „jurnale”, iar deparazitarea lor, „citit”. În aceeași notă, avioanele inamice erau „corbi”, pe când cele românești, „uli”. Tunul de câmp „tușește”, iar șuieratul obuzului de calibru mare anunța că „trece Brătianu”. Arma preferată a soldatului român în tranșee, grenada, a primit apelativul de „gutuie”.

Pe timp de viscol, soldații înghețați, lipiți spate în spate, au aruncat cu lopețile zăpada din tranșee. În bordeiele din spatele primei linii, viscolul împingea înapoi pe coșuri fumul sobelor. Zăpada abundentă stingea focul din sobițele metalice, intrând pe hornuri. Peste tot colcăiau șobolanii. Cărările pe care erau transportate alimentele și munițiile au fost acoperite de nămeți, întârziind livrarea acestora. Când ajungeau, supa și pâinea erau, uneori, înghețate.

În tranșee a circulat un adevărat folclor de ocazie. Aceasta a fost modalitatea de exprimare a diverselor sentimente închise între pereții de mormânt ai tranșeelor și adăposturilor subterane: dorul, ura față de inamici și trădători, frustrarea. Ironia soldatului care suferea în tranșee mușca din cei care reușiseră să scape de iadul acesta, prin metode dubioase: „Noi umplem spitalele/Ei primesc galoanele,/Noi suferim amputații,/Iar ei iau decorații...”.

Încălzirea vremii a însemnat topirea zăpezilor. Tranșeele s-au prefăcut în șuvoaie de apă și mocirlă. Acolo, soldații au fost nevoiți să lupte, să doarmă, să supraviețuiască și să moară. Unii dintre aceștia încă mai purtau cămașa primită la mobilizarea din vara anului anterior. Cei mai mulți erau încălțați cu opinci găurite și aveau uniformele zdrențuite.

Frontul din Moldova a început în Bucovina și a ajuns până la Marea Neagră. În primele luni, cea mai mare parte a aliniamentului a fost ocupată de armatele ruse aliate. Aflată în plin proces de reorganizare direct pe front, Armata 2 română și-a rotit unitățile între front și teritoriul din spatele acestuia. Scopul a fost reechiparea, instrucția și dotarea cu armament nou. În același timp, a trebuit să blocheze trupele germane, în afara României libere.

În munții Moldovei, frontul a fost apărat de Armata 9 rusă, între Dorna și Cașin. De la Cașin până la Irești, în valea râului Putna, erau pozițiile Armatei 2 române. În continuarea frontului s-au aflat Armatele ruse 4 și 6. Totalul forțelor ruso-române a fost de 32 Divizii de infanterie, 13 de cavalerie, o brigadă mixtă și două brigăzi de cavalerie. Dintre acestea, doar șase divizii infanterie, două brigăzi de cavalerie și brigada mixtă au compus Armata 2 română. Celelalte unități componente au fost în nordul Moldovei, pentru refacere.

Inamicul german a deținut 38 de divizii de infanterie, opt divizii de cavalerie și două brigăzi independente. Acestora li s-au adăugat câteva unități austro-ungare, bulgărești și turcești.

Sectorul Armatei 2 române s-a întins pe 35 km, între Bâtca Carelor, lângă Cașin, și Voloșcani, lângă Irești. Frontul a trecut pe Dealul Piscul Raței, Dealul Arșiței și Plaiul Ursului. Linia acestuia a fost foarte accidentată, peste dealuri și văi împădurite, lipsite de căi de comunicație ușor practicabile.

Aliniamentul român a fost împărțit în două sectoare. Cel de vest era sub comanda generalului Eremia Grigorescu, cuprinzând Diviziile 7 și 15 române, o brigadă de călărași, o companie de cicliști, Divizia 1 cazaci de pe Don și brigada 7 mixtă. În sectorul estic, comanda s-a aflat în mâinile viitorului erou eliberator și președinte provizoriu al Finlandei, generalul rus Carl Gustaf Emil Mannerheim. Acesta a comandat Divizia rusă Tuzema, Divizia 1 română și detașamentul colonelului Iordăchescu.

În perioada următoare stabilizării frontului s-a desfășurat o singură acțiune ofensivă mai importantă. La aceasta a participat Armata 2 română: atacul de la Momâia. Dealul Momâia s-a aflat în partea stângă a sectorului de front ocupat de Armata 2 română. Vârful dealului atingea cotele 625 și 632 de metri. Dominând valea râului Șușița, dealul a fost un excelent punct de observație în regiune. Acest lucru a condus la lupte pentru cucerirea lui. Ocupat inițial de ruși, dealul a fost apoi cucerit de germani.

Încleștările de forțe adversare pentru cucerirea întregului deal au început din primele zile ale noului an. Linia frontului încă nu a fost stabilizată total.

Cota 625 a fost recucerită parțial, mai puțin vârful propriu-zis. În ziua următoare, cazacii și regimentul 1 român au ocupat cota 632. În aceeași zi, 12 asalturi ale trupelor bavareze asupra cotei au fost respinse. Atacurile germane au continuat, dar fără succes. Cele două cote erau dominate separat de adversarii pe care-i despărțeau circa 20-30 de metri.

După mai bine de o lună de la primele lupte de pe Dealul Momâia, unități din Divizia 1 română au luat cu asalt înălțimea 625. Atacul în valuri al voluntarilor și al grănicerilor din regimentul 2 a fost precedat de un bombardament de artilerie asupra pozițiilor germane. După tăierea rețelelor de sârmă ghimpată, românii au ajuns pe marginea tranșeelor germane, lupta dându-se cu baionetele. Grănicerii români au pătruns în tranșeele și adăposturile germane din spatelor acestora. Vârful cotei 625 a fost cucerit.

Grenadierii și trăgătorii români au urmărit pe germanii care fugeau spre tranșeele de pe cota 632. Artileria și mitralierele germane au respins valurile de atacatori români. Artileria română nu a reușit reglarea tirului, astfel încât să creeze breșe în apărarea germană. Cele opt companii germane de pe cota 632 au pornit contraatacul, obligându-i pe români să se retragă pe pozițiile inițiale. Acestea au fost la 15-20 de metri de vârful cotei 625.

Organizarea refacerii militare a adus autoritățile române în fața unor situații fără precedent pentru statul român. Orice întârziere a rezolvării problemelor ivite putea conduce la anihilarea de către Centrali a ceea ce a mai rămas din România. Problema alimentelor a fost cea mai stringentă pentru guvernul de la Iași. Combustibilul, în special petrolul și lignitul, a constituit o altă problemă majoră pentru guvernul român. Principalele exploatări s-au aflat în zona ocupată de germani.

Încă din perioada neutralității, în Moldova au fost organizate depozite pentru subzistență, dotate cu diverse provizii. În săptămânile premergătoare intrării în război, guvernul român a trimis în Moldova 200.000 de bovine și 500.000 de oi, rechiziționate din Cadrilater. Depozitele din Oltenia au fost mutate în Moldova, după prima lună de operațiuni militare românești.

Grâul din magaziile biroului comercial britanic din România a luat drumul Moldovei, în înțelegere cu guvernul englez. Ultimele zece trenuri cu provizii au plecat din gara Obor spre Moldova. O parte din proviziile rămase în Muntenia a fost distrusă de armata rusă aflată în retragere. O altă parte, din zona vestică a regiunii, a fost capturată de trupele germane.

Aproximativ un milion de militari ruși aflați în Moldova trebuiau hrăniți. Când apăreau dificultăți în această privință pentru autoritățile române, comandanții ruși amenințau cu retragerea de pe linia frontului și evacuarea în Basarabia. La Pașcani, Băcău și Roman au funcționat trei depozite rusești. Însă, acestea nu au acoperit necesarul trupelor țariste. O convenție a obligat guvernul român să predea rușilor pentru o lună, cu împrumut, două mii de vagoane de grâu, două mii de făină, patru mii de orz și ovăz și două sute de mii de vite. Între timp, foamea a atins populația românească.

Direcția Alimentației, condusă de colonelul State Leonte, a reușit să reorganizeze hrănirea populației și a militarilor. Astfel, au fost înființate centre de morărit, iar transporturile de grâu și făină au fost realizate cu carele, pentru a evita căile ferate blocate. Noile depozite centrale și secundare au asigurat hrana populației pe baza cartelelor de rații. Toate pământurile au fost cultivate, dintre care 5000 de hectare cu zarzavaturi.

Noi sonde pentru petrol au fost construite pe valea Trotușului. Lemnul pădurilor a suplinit necesarul de combustibil. Transporturile motorizate au fost parțial private de carburanți, apelându-se la care și cai. Blocajele permanente din gări și triaje au fost rezolvate prin soluția colonelului francez Parfait: deraierea controlată a garniturilor neutilizate și blocate.

Necesitatea adăpostirii trupelor și a refugiaților civili a condus la construirea de barăci de lemn și bordeie, în centrele de reorganizare militară și în orașe. Mulți civili refugiați la Iași s-au adăpostit noaptea în gară, cafenele, șoproane și pe holurile instituțiilor. Cei mai mulți erau tineri țărani, elevi și muncitori evacuați din fabricile din București, Ploiești și Craiova. Un comitet pentru asistarea lor, patronat de Regina Maria, a funcționat la Iași. Acesta a instalat refugiații în cămine, cantine, colonii, ateliere, spitale și școli. În afara Iașiului au fost create colonii de refugiați, situate pe lângă mănăstiri sau sate.

Elevii au fost adunați în colonii școlare, organizate după principiile cercetașilor, la Sculeni-Prut și Bâlca-Trotuș. Traficul feroviar a fost decongestionat, reluându-se aprovizionarea armatei cu alimente, muniții și îmbrăcăminte. Reluarea transporturilor a condus la refacerea legăturilor cu Rusia, dar și cu ceilalți aliați ai României. Acest fapt a permis sosirea materialului de război trimis de aliați pentru reorganizarea armatei române.

Tifosul a izbucnit, în principal, în zonele de conflict armat. A fost denumit „febra tranşeelor”, afectând puternic şi populaţia civilă. Lipsa locuinţelor, a hranei, a medicamentelor şi a apei potabile a favorizat declanşarea epidemiei de tifos şi a febrei recurente în Moldova supraaglomerată.

Tifosul exantematic este o boală transmisă de păduchi. Aceasta a afectat rapid masa de militari și civili slăbiți de eforturi, cu igiena precară și alimentația deficitară. Bolnavii au murit în case, pe drumuri sau în gări. Cei mai mulți ajungeau în gropi comune, de zeci de cadavre. În unele sate ale Moldovei, toți locuitorii au dispărut. În Divizia 4 română, încartiruită lângă aglomerația de la Iași, au murit zilnic 50 de militari. Regimentul 5 roșiori a fost aproape desființat, caii acestuia fiind repartizați altor unități.

Printre medicii francezi devotați care au căzut victime tifosului s-a numărat și doctorul Pierre Édouard Jean Clunet. El a înființat un spital de campanie la vila „Greierul” din satul Bucium, Iași. Medicul îngrijea bolnavii de tifos, împreună cu trei infirmiere de la Société de Secours aux Blessés Militaires, dintre care una a fost soția sa. Zece călugărițe din Congregația Sfântul Vincent de Paul l-au ajutat. Doctorul Clunet a fost răpus de tifos, împreună cu o parte din personalul clinicii. Înainte de a muri, acesta a cerut să fie înmormântat lângă spitalul înființat de el la Bucium.

Spitalele au fost supraaglomerate de cazurile de îmbolnăviri de tifos. La porțile spitalelor, bolnavii așteptau în ger să se elibereze locuri pentru a fi internați. Paturile de spital din Iași, 5.000 la număr, au fost ocupate de 11.000 de pacienți. În fiecare dimineață, căruțe încărcate cu cadavre se îndreptau spre gropile comune din cimitirul Eternitatea. Lemnul pentru sicrie a fost aproape inexistent. Estimările timpului vorbesc despre 300.000 de morţi, dintre care 250 de medici şi 1.000 de sanitari.

Tifosul a răpus numeroase cadre medicale, civile și militare. Dintre șefii marilor unități medicale au murit coloneii-medici Andreescu și Bălteanu. Dintre cei zece membri ai comisiilor medico-militare s-au îmbolnăvit cinci, iar trei au decedat. Doctorul Haralambie Botescu, fost ajutor de primar în București, a renunțat la privilegiile statutului de deputat pentru a îngriji bolnavii. Acesta a fost o altă victimă a epidemiei de tifos.

Pentru stoparea epidemiei de tifos exantematic s-au luat măsuri serioase. Au fost create infirmerii militare la care aveau acces și civilii. S-au improvizat spitale și ambulanțe de divizii, saune și cuptoare de deparazitare. Întreg personalul sanitar românesc a fost mobilizat. Misiunile medicale engleze și franceze au dat o mână de ajutor.

Martor la epidemia de pe front, sublocotenentul Ion F. Buricescu a scris în cartea sa Pe margini de prăpastie. Însemnări din războiul pentru reîntregire: „19 Februarie. E mare activitate în companie. În curtea unei case, cazanele clocotesc deasupra unui foc bine hrănit. Rufele soldaţilor sunt fierte pe rând în clocote, cu leşie. Cei ce n‑au decât un rând, şi cei mai mulţi aşa sunt, rămân îmbrăcaţi cu hainele pe piele până li se usucă schimburile. Soldaţii jegoşi, cu pielea roasă de murdăria depozitată de atâta amar de vreme, se freacă bine cu săpun, apoi li se toarnă apă până se curăţă.”

Ajutorul rusesc a fost mai mult decât necesar în primele luni de campanie militară a României. Un milion de soldați ai trupelor rusești de luptă și de etape, de servicii și spitale s-au aflat în Moldova. Presiunile comandamentului rus pentru evacuarea Moldovei către teritoriul rusesc au devenit din ce în ce mai puternice.

În orașul Iași, ofițerii ruși au cumpărat sau au închiriat locuințe pentru cinci ani. Autoritățile române din Delta Dunării au fost înlocuite de cele rusești, jandarmii români, dezarmați și arestați, iar civilii au început să fie evacuați. A rămas doar populația lipoveană. Părea că vechea intenție a Rusiei, controlarea gurilor Dunării, era pusă în practică.

Comandametul rus de la Odessa a considerat Moldova drept o etapă intermediară a evacuării totale din România către imensitatea Rusiei. Aceeași credință a fost împărtășită și de mulți civili români, care s-au înghesuit la oficiile din Iași pentru pașapoarte. Etapele aprovizionării armatei ruse, întinse între Nistru și Carpați, au întâmpinat dificultăți logistice. Comandamentul rusesc a început să se plângă guvernului român că prezența funcționarilor și a trupelor române le stânjenea propria organizare.

Marele Cartier General rusesc a solicitat guvernului român să-i cedeze controlul total asupra căilor ferate române. Refuzul primit a fost unul categoric.

Guvernului rus a reușit să convingă guvernele Antantei că parlamentul român urmărea căderea în prizonieratul german și, ulterior, încheierea unei păci separate cu Puterile Centrale. Teoria rusească a convins cabinetele occidentale. Acestea din urmă au făcut demersuri colective pe lângă guvernul de la Iași, în vederea evacuării.

Deși nu s-a dorit evacuarea Moldovei, guvernul român a derulat unele pregătiri în cazul unei evacuări de urgență. Membrii munteni ai parlamentului român au fost evacuați la Cherson, la vărsarea Niprului în Marea Neagră. Au existat unele pregătiri și pentru primirea familiei regale române și a guvernului.

Tezaurul României a fost evacuat la Moscova. Acesta includea tezaurul Băncii Naționale a României, valori ale unor bănci românești private, ale unor societăți comerciale sau ale unor persoane particulare, colecții de artă, bijuterii, arhive etc. Niciodată tezaurul nu a mai fost returnat în întregime.

Din momentul retragerii autorităților române, la Iași s-a creat un guvern de uniune naţională. Obiectivele principale ale acestuia în plan intern au fost reforma agrară şi cea electorală. Măsurile au fost susţinute şi de Regele Ferdinand I, printr-o proclamaţie către trupele sale. Alături de liberalii prim-ministrului Ion I. C. Brătianu au intrat și conservatorii din aripa antantofilă a partidului, conduși de Take Ionescu. Guvernului Brătianu-Ionescu i s-a datorat refacerea armatei române. Armata a rezistat cu succes în fața ofensivei germane din vara aceluiași an.

Pentru ieșirea României din criza creată de pierderea părții de sud în mâinile Puterilor Centrale, la Iași s-a format un guvern de uniune națională. După aproximativ șase luni, guvernul a fost remaniat. Take Ionescu a devenit vice-președinte al Consiliului de Miniștri.

În guvernul de uniune Brătianu-Ionescu au intrat nume precum: Nicolae Titulescu, la Ministerul de Finanțe, Ion Gh. Duca, la Ministerul Cultelor și de Instrucțiune Publică. Vintilă Brătianu, urmat de generalul Constantin Iancovescu au condus Ministerul de Război.

Pentru aplicarea celor două mari reforme promise poporului, agrară și electorală, s-au constituit Camerele de revizuire a Constituției. La jumătatea anului, acestea au votat pozitiv introducerea celor două reforme în legea fundamentală a statului român. Marii proprietari au acceptat principiul exproprierii, iar aleșii colegiilor restrânse și censitare au adoptat sufragiul universal.

Activitatea diplomatică a României în lunile primei campanii a fost orientată spre obținerea sprijinului militar și respectarea clauzelor convenției militare. Demersurile în acest sens pe lângă guvernul rus, sprijinite de Franța, au fost insistente și ferme. Astfel, a avut loc vizita prim-ministrului Ion Brătianu în capitala Imperiului Rus. Scopul vizitei a fost strângerea relațiilor bilaterale. Acțiunea diplomatică a lui Brătianu a venit într-un moment în care guvernul rus a fost mai preocupat de anihilarea revoluției aflate la un pas de declanșare. Planurile unei ofensive generale a armatelor ruse de pe front au trecut în plan secund. Acest fapt a fost îngrijorător pentru România.

Însoțit de principele moștenitor al României, Carol, premierul român, Ion I. C. Brătianu, a întreprins o vizită la Petrograd.. Prim-ministrul român a avut întrevederi cu personalități ale politicii și armatei rusești și cu țarul Nicolae al II-lea Romanov.

Pledoariile lui Brătianu pentru respectarea promisiunilor rusești făcute în perioada negocierilor pentru aderarea României la Antanta s-au lovit de concepțiile strategice ale rușilor. Aceștia au considerat că doar Prutul și Nistrul puteau funcționa ca veritabile linii strategice. Pentru aceasta, armata română trebuia să se retragă în Rusia, iar depozitele de alimente să fie total distruse, fără a se ține cont de populația civilă română.

Brătianu a reușit reactivarea obligațiilor rusești, stabilite pentru intrarea României în război. Misiunile aliate din Rusia și-au adus contribuția pentru identificarea și deblocarea transporturilor militare destinate armatei române și „rătăcite” pe căile ferate rusești.

În paralel cu vizita premierului român, la Petrograd s-au desfășurat lucrările conferinței interaliate. Prezența lui Brătianu la masa conferinței a fost permisă în urma protestelor sale puternice. Argumentul premierului a fost: „demnitatea statului român nu admite ca șeful guvernului său să stea în anticamera sălii unde se tratau chestiuni esențiale pentru el”.

Conferința interaliată de la Petrograd nu a luat nicio decizie clară în privința recuceririi zonei petrolifere Buzău-Prahova-Dâmbovița. Brătianu a propus acest lucru. Nici în privința reluării controlului românesc asupra Dunării de Jos nu a fost luată nicio decizie. În aceste două chestiuni, Brătianu a fost sprijinit de lordul Alfred Milner și de generalul francez Édouard de Castelnau, dar fără succes. Totuși, vizita premierului în Rusia a liniștit opinia publică românească aflată în pragul panicii generate de zvonurile unei inevitabile evacuări către Rusia.

În iarnă și primăvară, în Moldova s-a desfășurat o activitate febrilă pentru reorganizarea armatei române și refacerea potențialului ei de luptă. O mare parte din teritoriul țării a fost ocupată de inamic. Au existat epidemii în rândurile populației civile și ale unităților militare. În aceste condiții, renașterea armatei române a necesitat eforturi și sacrificii uriașe.

Resturile armatelor române retrase în Moldova au fost împărțite în două. Prima parte, aproximativ șase divizii, a rămas intercalată printre unitățile rusești de pe front. A continuat lupta, constituind Armata 1 română. A doua parte, Armata 2 română, formată din diviziile cu cele mai mari pierderi, a fost retrasă în nordul Moldovei pentru refacere. Au fost necesare câteva săptămâni pentru strângerea tuturor militarilor români retrași din Muntenia. Aceștia rătăceau prin Moldova, debusolați, înghețați și suferind de foame.

Reorganizarea Armatei 1 române s-a făcut prin adunarea rămășițelor unităților fiecărei divizii. Acestora li s-au adăugat părțile sedentare, recruții contingentelor 1917 și 1918 și toate serviciile diviziei. Corpul 3 de armată s-a aflat cantonat în zona orașului Botoșani, fiind cel mai rapid reorganizat. Corpul 5 de armată a fost în regiunea Vasluiului, iar Corpul 1 în apropierea Iașiului. Acesta din urmă a fost puternic afectat de epidemiile de tifos și febră recurentă.

Efectivele militare au fost micșorate până la o cifră pe care o puteau susține resursele într-o campanie pe termen lung. Au rămas 15 divizii de infanterie și două de cavalerie, asa cum a fost înainte de intrarea în război. S-a renunțat la unitățile mixte, create după începerea operațiunilor, în favoarea unora omogene ca încadrare, efectiv și armament.

Cele două Armate române, 1 și 2, reorganizate, au fost compuse din Corpurile de Armată. În perioada refacerii armatei române s-au constituit cinci Corpuri de Armată, formate fiecare din 3 divizii, număr variabil în funcție de necesitățile operative. Armata 1 a cuprins Corpurile 1, 3 și 5, iar Armata 2, Corpurile 2 și 4. Celor două armate române le-au fost repartizate și unități care nu intrau în componența diviziilor: brigăzile de cavalerie de armată, artileria grea, aviația, pontonierii, unitățile de etape.

Reorganizarea Armatei 2 române s-a realizat direct pe linia frontului. Cele două Corpuri ale sale, 2 și 4, își aveau cartierele generale la Coțofenești și Onești. Unitățile au fost retrase de pe front prin rotație, câte o lună, pentru odihnă, echipare, completarea efectivelor și instrucție. Artileria a fost nevoită să se reorganizeze fără părăsirea pozițiilor de luptă. Recruții Armatei 2 au fost trimiși pentru instrucție în nordul Moldovei.

În procesul de reorganizare a armatei române, reforma a atins atât comandamentul, cât și corpul de ofițeri. Practic, ceea ce ar fi trebuit realizat de-a lungul anilor premergători primei conflagrații mondiale s-a îndeplinit atunci. Mai erau câteva luni înainte de reluarea ofensivei de către trupele Puterilor Centrale. Corpul ofițeresc al armatei române a fost instruit în vederea familiarizării acestuia cu noile arme și metode de luptă caracteristice unui război modern.

În privința comandamentului, trupele române și ruse dintre Bucovina și Marea Neagră l-au avut pe Regele Ferdinand I drept conducător de căpetenie. Suveranul român a avut două ajutoare: un general român și unul rus, fiecare conducându-și militarii conaționali. În prima jumătate a anului, trei generali ruși au deținut funcția: Vladimir Sakharov, urmat de generalul Lecitzki, respectiv generalul de infanterie Dmitri Șcerbacev. Raporturile acestuia din urmă cu guvernul și comandanții români au fost cordiale.

Un mare centru de instrucție a existat la Bacău, pe lângă cartierul general al Armatei 2 române. Acesta a grupat mai multe tipuri de școli în care erau trimiși cei externați din spitale și recruții. Aceștia erau instruiți înainte de a fi trimiși în prima linie. La Huși a funcționat o școală pentru construirea sistemelor de fortificații, frecventată de comandanții brigăzilor, regimentelor și ofițerii de stat major.

Generalul român care a asigurat secondarea suveranului în probleme militare a fost Constantin Prezan. Acesta a fost, totodată, șeful de Stat Major al armatei române. Prezan și-a demonstrat competența la conducerea Armatei de Nord, apoi în luptele de pe Neajlov și Argeș. Subordonații săi direcți în Marele Stat Major au fost generalul Constantin Christescu și Alexandru Lupescu. Prezan a înlocuit aproximativ pe toți comandanții Diviziilor române cu generalii care s-au distins în campania anului precedent.

După perioadele de instruire teoretică, au urmat aplicațiile: exerciții de lupte, construirea de întărituri și tranșee, simulări de lupte de poziții, atacarea și apărarea fortificațiilor. În cadrul exercițiilor pe divizii a fost utilizat și tirul de acoperire al artileriei, ghidat de observațiile făcute din avioane.

În urma reorganizării și redotării armatei, moralul soldaților români a început să crească. Aceștia au intuit că dezastrul din Muntenia s-a datorat conducerii necorespunzătoare și dotării precare cu material de război. Propaganda din armată a reușit să inoculeze soldaților ideea că războiul a fost unul cu caracter național, cu interese identice pentru stat și populație.

Toate comandamentele au fost dublate în perioada reorganizării de școli pentru ofițeri. Pe lângă fiecare comandament de Divizie a existat un centru de instrucție divizionar. Acesta a avut o școală de cadre, una pentru mitraliori, o alta pentru grenadieri și altele pentru telefoniști, fortificații, patrule, agenți de legătură, brancardieri.

Regele Ferdinand I a vizitat centrele de refacere și reorganizare. A trecut în revistă trupele, conferind decorații și îmbărbătându-i pe soldați: „Vouă, fiilor de țărani, care ați apărat cu brațul vostru pământul unde v-ați născut, vă spun, Eu, Regele vostru, că, pe lângă răsplata cea mare a izbânzii, ați câștigat totodată dreptul de a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pe care v-ați luptat. Vi se va da pământ. Eu, Regele vostru, voi fi întâiul a da pildă. Vi se va da și o largă participare la treburile statului.”

Cu armamentul existent si cu cel primit de la aliați, au putut fi dotate 15 divizii de infanterie și două de cavalerie. Ca valoare, acestea au fost comparabile cu marile unități germane.

Infanteria a fost compusă din 80 de regimente, dintre care cele de la 1 la 40 erau regimente „întregi”. Regimentele de la 40 la 80 erau combinate pe perechi, fiecare având alocat un număr dublu pentru identificare. În aceste condiții, fiecare regiment a fost compus din trei batalioane. Fiecare batalion avea patru companii, din care una de mitraliere, cu 8 piese. În fiecare companie au fost circa 190 de oameni. Li se adăugau încă zece regimente de vânători de munte și o brigadă de grăniceri. Două regimente de infanterie compuneau o Brigadă, iar două Brigăzi formau o Divizie. Câte un batalion de pionieri era atașat fiecărei Divizii.

Armamentul infanteriei a fost mai numeros și de calitate superioară față de momentul intrării în război. La cele opt mitraliere pentru o companie se adăuga câte o grupă de grenadieri la fiecare pluton. Aceștia au reușit să arunce grenadele la cel puțin 25 de metri. Grenada a fost arma favorită a soldatului român, poate și datorită asemănării cu aruncarea pietrei din copilărie. Ofițerii și soldații au fost dotați cu căști metalice, model francez, și măști pentru atacurile cu gaz de luptă.

Artileria de câmp a fost formată după reorganizare din 15 regimente, câte unul pentru fiecare Divizie. Fiecare regiment a avut 36 de tunuri, grupate în nouă baterii. S-au adăugat 15 regimente de obuziere a câte două baterii, una de 105 mm și alta de 120 mm. Artileria grea a fost atașată direct celor două Armate române. Au existat patru regimente de artilerie grea, cu câte două divizioane de tunuri lungi de 120 mm și câte un divizion de tunuri lungi de 155 mm. Arma artileriei era completată de anti-aeriană și de cele două divizioane de artilerie de munte.

Noile piese de artilerie din dotarea armatei române au provenit din Franța. Înainte de intrarea României în război, statul a comandat tot acest material de război, superior balistic dotării de până atunci a armatei. Astfel, au sosit, tranzitând Rusia, 297 de tunuri de câmp cu tragere rapidă, 92 tunuri lungi și scurte de calibrul 120 mm, 20 de obuziere grele și 130 de mortiere de tranșee, cu calibrul 58 mm.

După reorganizare, cavaleria română a format două Divizii, cu câte șase regimente fiecare. Un regiment se compunea din șase escadroane, echipate și instruite și pentru lupta pedestră. Cele două armate române au avut câte o brigadă de călărași, cu câte un divizion pedestru, iar diviziile dețineau câte un divizion de cavalerie, din care un pluton pedestru. Trupele de cavalerie erau completate prin atașarea a câte unui divizion de artilerie călare, detașamente de cicliști și motocicliști. Un regiment de escortă regală avea misiunea protejării suveranului.

Deși aproape inexistentă până atunci, aeronautica militară română a fost reprezentată după reorganizare de 12 escadrile de avioane: șase escadrile a câte șase-opt aparate Farman, trei escadrile Nieuport a câte șapte aparate, o escadrilă Caudron de patru avioane și una Breguet-Morange, pentru bombardament. Piloții au fost atât francezi din misiunea militară, cât și români. Aceștia din urmă au fost instruiți de misiunea militară franceză. Aerostația cuprindea cinci companii, corespunzătoare câte unui balon, pentru fiecare armată.

Evenimentele revoluționare din Rusia au influențat situația militară din România. Ion I.C. Brătianu împreună cu generalul Constantin Prezan au fost din nou în vizită la Petrograd. Discuțiile avute cu generalii ruși din Statul Major General au fost apreciate drept satisfăcătoare. Aceștia au aprobat planurile militare românești și și-au promis concursul. În schimb, întâlnirea cu liderul politic, Kerensky, i-a confirmat lui Brătianu că Rusia se angajase pe drumul ieșirii din război.

Schimbarea regimului politic din Rusia a avut urmări periculoase în privința evoluției războiului. Elementele moderate din noua putere, Miliucov și Gucicov, au dorit continuarea războiului alături de Antanta. Extremiștii bolșevici, având ca lideri pe Lenin și Troțki, au vrut pacea cu Puterile Centrale. România nu putea decât să se teamă de al doilea scenariu, fiindcă ar fi rămas izolată de ceilalți aliați ai săi. Simptomele bolșevice s-au manifestat deja pe străzile Iașiului. Soldații ruși revoluționari au protestat împotriva suveranului și guvernului român.

Un consiliu de război prezidat de generalul Mihail Alexeev a discutat planul unei ofenisve pe frontul românesc. Generalii ruși de la consiliu au fost uimiți să afle că România avea pe front o armată de șase divizii, în plină reorganizare. Rușii au propus o ofensivă de-a lungul Dunării, pe direcția Galați-Brăila. Însă, generalul Prezan i-a convins că spargerea frontului german mai spre vest, la Nămoloasa, este o metodă mai avantajoasă pentru aliații români și ruși.

A doua vizită a lui Brătianu la Petrograd a urmărit reînoirea promisiunilor făcute de Rusia, cu ocazia vizitei efectuate anterior revoluției. În capitala rusă, premierul român a putut constata progresul propagandei bolșevice în favoarea păcii. Totuși, primirea acestuia a fost una curtenitoare, organizându-se chiar și o trecere în revistă a trupelor din oraș. Acestora Brătianu li s-a adresat cu o cuvântare în limba rusă. Ministrul de război Aleksandr Gucikov s-a arătat înțelegător față de temerile politicianului român.

Planurile generalului Constantin Prezan, aprobate de omologii săi ruși, s-au lovit de criza politică din Rusia. Gucikov l-a anunțat pe Brătianu că se retrage, obosit de lupta politică, lăsându-i locul socialistului Alexander Kerensky. Acesta a fost dispus la numeroase concesii pentru susținătorii curentului pacifist. A încercat, astfel, stoparea ascensiunii rapide a rivalului său, bolșevicul Lenin. Întrevederea dintre Brătianu și Kerensky i-a confirmat premierului român că Rusia se îndrepta spre ieșirea din război și spre pacea cu Centralii.