Bătăliile din Moldova: Mărăști, Mărășești și Oituz
autor Moise Gheorghe, noiembrie 2016
Deviza soldaților români, „Pe aci nu se trece!”, a funcționat în cele trei episoade principale ale bătăliei Moldovei: Mărăști, Mărășești și Oituz.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
După sfârșitul campaniei din primul an de participare a României la Primul Război Mondial, aceasta a pierdut două treimi din teritoriul său în mâinile Puterilor Centrale. Instituțiile române s-au retras, în cele din urmă, pe teritoriul Moldovei. În acea iarnă, în ciuda condițiilor meteorologice îngrozitoare, armata română a putut face pasul spre o reorganizare, primind și ajutor din partea aliaților. În vara următoare, rezultatele pozitive au fost vizibile datorită câștigării de către armata română a bătăliilor de pe frontul din Moldova.

Din articolele românești publicate în ziarele de la sfârșitul iernii reiese faptul că ministrul Franței la Iași, Charles de Saint-Aulaire, considera destul de satisfăcătoare situația de pe frontul românesc. Contele de Saint-Aulaire motiva o anumită susținere a armatei române prin faptul că o Românie puternică și independentă reprezenta un factor de echilibru esențial pentru Aliați în acțiunea lor de prevenire a apariției unei noi hegemonii în regiunea de sud-est a Europei.

Comandamentul Puterilor Centrale și-a propus, în planul său de campanie, să anihileze forțele române și ruse din Moldova. Aceasta presupunea cucerirea întregului teritoriu românesc și deschiderea drumului spre Ucraina și spre porturile rusești de la Marea Neagră. În acest scop, Puterile Centrale intenționau să execute o lovitură puternică dinspre nord, în Galiția și Bucovina. Lovitura urma să fie combinată cu ofensiva Armatei 9 germane în zona Nămoloasa, pentru ruperea apărării româno-ruse de pe râul Siret.

Voluntarii ardeleni au emis, cu câteva luni înainte de marile bătălii din Moldova, un prim Memoriu-Manifest. Scopul acestui manifest a fost de a evidenţia cât mai clar scopurile pentru care intrau în luptă ca parte integrantă a armatei române. Acesta avea următorul conţinut: „Noi, ofiţerii, gradaţii şi soldaţii români de neam, jurăm pe onoare şi conştiinţă că voim să luptăm în armata română pentru dezrobirea ţinuturilor noastre româneşti de sub dominaţia Austro-Ungariei şi pentru alipirea lor la România”.

Toate luptele date în România, în decurs de aproximativ o lună, au constituit, de fapt, episoadele unei singure mari bătălii. Această bătălie a fost dusă de Puterile Centrale împotriva trupelor române și ruse de pe frontul din sud-vestul Moldovei, între Carpați și Siret. Scopul a fost, pentru germani, distrugerea Armatelor 2 română și 4 rusă, întoarcerea frontului armatelor 6 și 9 ruse și, cucerirea Moldovei. Rezultatul a fost contrar așteptărilor Centralilor: frontul a rezistat. Deviza soldaților români, „Pe aci nu se trece!”, a funcționat în cele trei episoade principale ale bătăliei Moldovei: Mărăști, Mărășești și Oituz.

Planurile de campanie ale celor două tabere beligerante preconizau, și de o parte și de cealaltă, mari operațiuni cu caracter ofensiv. Comandamentul româno-rus a elaborat un plan de campanie care prevedea trecerea la ofensivă. Astfel, în zona Nămoloasa urma să se execute lovitura principală cu Armata 1 română și cu dreapta Armatei 6 ruse. Lovitura secundară trebuia dată la Mărăști, cu Armata 2 română și cu dreapta Armatei 4 ruse. Ulterior, prin înaintarea concentrică a forțelor române și ruse spre vest și nord-vest, urma să fie încercuită Armata 9 germană.

Consecința inevitabilă a noilor condiții politico-militare de pe frontul de est, create de armistițiul ruso-german de la Brest-Litovsk, a fost încheierea armistițiului dintre România și Puterile Centrale. Din partea Antantei, acesta a fost semnat de 16 delegați ruși și patru români, în apropierea frontului, în orașul Focșani.

Prim-ministrul român de la Iași era conştient de moralul scăzut în rândul soldaţilor. Cauza a fost înfrângerea suferită şi se temea de tulburări sociale de amploare, provocate de greutăţile extreme resimțite de populaţie. Astfel, Ionel Brătianu a făcut din reformele agrară şi electorală principalul obiectiv de politică internă a guvernului de coaliţie. Lucrul acesta a avut loc la sfârșitul primei campanii militare românești, din timpul Primului Război Mondial. Cea mai semnificativă opoziţie faţă de coaliţia guvernamentală a venit din partea nou formatului Partid al Muncii. Acesta a fost constituit de câţiva deputaţi. Brătianu a acționat și pentru o strânsă cooperare cu rușii.

Revoluția rusă din martie a oferit un imbold reformelor. Posibilele repercusiuni ale revoluţiei asupra soldaţilor şi ţăranilor români au provocat o adevărată alarmă în cercurile guvernamentale. Mulţi politicieni se temeau că această „contagiune" se va răspândi cu repeziciune din Rusia, peste Prut, în Moldova. Sub presiunea acestor evenimente, Regele a dat o proclamaţie către trupele sale, promiţându-le pământ și drept de vot, de îndată ce războiul avea să ia sfârşit. Acest gest a fost sprijinit atât de liberali, cât şi de conservatori şi părea să aibă efectul dorit asupra moralului armatei.

Brătianu a propus în Camera Deputaţilor adoptarea unor noi legi, agrară şi electorală. Proiectele pe care le-a introdus guvernul erau destinate să modifice articolele Constituţiei. În vechea sa formă, aceasta interzicea exproprierea proprietăţii private, indiferent de motiv, cu excepţia utilităţii publice, și restrângea dreptul la vot, privând majoritatea țărănimii. Nou propusa reformă agrară lărgea noţiunea de utilitate publică şi permitea exproprierea pământurilor deţinute de Coroană, instituţiile publice şi private, străini și marii proprietari absenţi.

În urma reformelor, Parlamentul trebuia să aprobe, referitor la reforma agrară, o lege materializând aceste principii generale şi stabilind în detaliu mijloacele de punere în aplicare. Cât priveşte reforma electorală, guvernul a propus introducerea, imediat după război, a votului universal pentru toţi bărbaţii de peste 21 de ani.

Partidul Muncii era condus de George Diamandi şi dr. Nicolae Lupu, alături de câțiva intelectuali, aparţinând cu toţii aripii stângi a Partidului Liberal. Partidul dorea să meargă mai departe şi mai rapid decât Brătianu în privinţa reformelor electorale şi agrare. Cei din conducerea partidului cereau adoptarea imediată a votului universal şi acordarea unui lot de câte cinci hectare de teren tuturor ţăranilor lipsiți de pământ. De asemenea, susţineau un amplu program de reformă socială. Acesta din urmă includea naţionalizarea resurselor minerale şi a Băncii Naţionale, un impozit progresiv pe venituri şi o legislaţie a muncii.

Ionel Brătianu a refuzat Partidului Muncii publicarea programului său pe motiv că situaţia gravă a țării făcea de neacceptat orice fel de chemare la conflict social. Partidul Muncii n-a avut succes în dobândirea de sprijin pentru programul său şi s-a destrămat. Conducătorii lui s-au alăturat altor partide, în special nou constituitului Partid Ţărănesc. Majoritatea liberală şi-a trecut cu repeziciune legile prin cele două Camere ale Parlamentului. Această grabă sugerează necesitatea acută de menținere a liniștii în masele populare.

Camera Deputaţilor a adoptat proiectul guvernamental de revizuire a Constituţiei cu 130 voturi pentru şi 14 contra. Senatul s-a exprimat cu 79 de voturi pentru şi 5 voturi contra. Regele a sancţionat cele două hotărâri printr-un decret, amendând articolele 19, 57 şi 67 ale Constituţiei.

În relaţiile externe, Ion I. C. Brătianu a acţionat pentru a strânge relaţiile cu guvernul provizoriu de la Petrograd, pentru a întări cooperarea militară româno-rusă pe front şi pentru a menţine fluxul de livrări de la aliaţii occidentali prin porturile ruseşti. A recunoscut, însă, situaţia precară în care se găsea guvernul provizoriu rusesc. Brătianu a fost îngrijorat de lipsa de cooperare între acesta şi Sovietul Muncitorilor şi Ţăranilor din Petrograd.

Majoritatea românilor transilvăneni au fost loiali imperiului din care făceau parte. Aproximativ 650.000 de români ardeleni și bucovineni aveau să lupte în cadrul armatei austro-ungare. Pentru că nu au dorit să lupte împotriva armatei române ei au luptat pe frontul italian. Totuși, au existat mii de cazuri în care români din Transilvania, Banat sau Bucovina s-au înrolat în armata română.

Începuturile voluntariatului românesc sunt considerate cele făcute de generalul pensionar Ştefan Stoika. Deși se născuse la București, tatăl său a fost originar din Banat. Acesta a înfiinţat la Bucureşti, cu puțin înainte de declanșarea războiului, o „legiune ardeleană”. Scopul a fost de a face propagandă şi de a lupta pentru cucerirea Banatului şi a Transilvaniei. Generalul a echipat voluntarii cu armament cumpărat din bani donaţi, făcând cu aceştia şi exerciţii militare. Voluntarii urmau să fie distribuiţi la regimentele româneşti drept călăuze, în caz de conflict între România şi Imperiul Austro-Ungar.

În Transilvania și Bucovina s-au intentat mii de procese românilor care au dezertat din armata austro-ungară pentru a se înrol în armata română, alții fiind deportați sau trimiși pe front. Liderii politici au protestat prin înaintarea de plângeri și memorii la Viena și Berlin, solicitând autonomia Transilvaniei.

După recuperarea Transilvaniei, autoritățile austro-ungare au declanșat un val de represalii la adresa românilor care au colaborat cu armata română: arestări, confiscări de averi, interdicții, deportări. 3.000 de intelectuali români au fost deportați în vestul Ungariei și circa 6.000 de români au fost întemnițați.

Voluntarii ardeleni din armata Regatului român au fost distribuiţi la diverse unităţi militare: regimentele de infanterie 26 Rovine, 3 Olt, 19 Caracal şi 5 Vânători din Divizia 11, aflate în refacere lângă Iaşi. În ajunul marilor bătălii pentru Moldova au mai sosit în ţară, la Iași, alţi 650 voluntari. Şi aceştia au fost repartizați la aceleaşi regimente ca şi cei din primul eşalon. În scurt timp, au plecat spre front, în cadrul unităţilor la care au fost repartizaţi.

Încă din prima zi a ofensivei de la Mărăşeşti, voluntarii ardeleni au intrat în luptă, mai ales în sectorul localităţilor Zăbrăuţi şi Fitioneşti. Până la încheierea luptelor, s-a mai adaugat voluntarilor de pe front un al treilea eșalon, circa 600 de voluntari, sosiţi din Rusia. 129 de voluntari au fost distinşi cu ordine şi medalii pentru meritele dovedite în luptă, în timpul ofensivei de la Mărăşeşti. Alte batalioane de voluntari ardeleni au continuat să sosească în Moldova, după încheierea marilor bătălii din Moldova.

Comandamentele celor două armate române s-au dovedit a fi la înălțimea cerințelor războiului în etapa respectivă. Acestea și-au demonstrat competența în pregătirea și conducerea operațiunilor ofensive și de apărare, manifestând hotărâre și îndrăzneală în exercitarea conducerii trupelor. Tactica trupelor române s-a perfecționat față de cea din campania precedentă. Lucrul acesta s-a datorat experienței de luptă însușite de trupe și înzestrării cu noi mijloace de luptă, care au mărit puterea de foc.

În perioada refacerii, s-au îmbunătățit conducerea trupelor și cooperarea între unități, mari unități și arme. În ofensivă s-au realizat dispozitive, de regulă, pe două eșaloane, fapt care a permis alimentarea continuă a efortului de înaintare în adâncime. A crescut puterea de foc a infanteriei și artileriei, mai ales prin armamentul automat și noile guri de foc intrate în dotare, îmbunătățindu-se totodată cooperarea lor în luptă. S-au folosit frecvent manevrele de învăluire și întoarcere. Deseori s-au executat acțiuni de noapte cu caracter local încununate de succes.

În această campanie s-a acordat o mai mare atenție folosirii focului în ofensivă, ceea ce a avut ca efect micșorarea pierderilor proprii. În apărare, dispozitivele tactice au fost, de regulă, pe două eșaloane, imprimând acestora o mai mare stabilitate. Densități tactice corespunzătoare s-au realizat prin repartizarea unor fâșii largi de 7-8 kilometri pentru diviziile din eșalonul întâi.

Apărarea trupelor române s-a caracterizat printr-un dinamism deosebit, ea combinând rezistența pe poziție cu dese contraatacuri. Acestea opreau inamicul sau îl respingeau, punându-l pe fugă, în special când erau dezlănțuite prin surprindere, de exemplu la Doaga sau în pădurea Răzoare. În lupta corp la corp ostașii români excelau. Din această cauză comandantul german a dat instrucțiuni trupelor sale să evite lupta corp la corp cu românii.

Operațiunile armatei române la Nămoloasa au fost parte a planului de lansare a unei ofensive româno-ruse împotriva poziţiilor inamice. Episodul reprezintă prima manifestare operaţională de amploare a armatei române după finalizarea pregătirilor ce au avut loc în prima jumătate a anului. După un bombardament inițial au fost lansate o serie de atacuri de diversiune. Ofensiva a fost însă anulată datorită situației politice instabile din Rusia.

Pregătirile pentru prima operațiune ofensivă a armatei române după lunile de refacere au debutat cu zborul avioanelor de recunoaștere, ridicarea baloanelor captive pentru observație și cu tirul de reglare al artileriei române.

La Nămoloasa, bombardamentul artileriei române a durat trei zile, fiind utilizate împotriva adversarilor 170.000 de proiectile, în greutate de 2.200 de tone. Era cea mai mare acțiune a artileriei române de pe tot frontul. Efectele erau vizibile din liniile românești: rețele de sârmă ghimpată distruse, tranșee dărâmate, sate incendiate. Reacția artileriei adversare a fost modestă, ucigând 72 de oameni și rănind alți 260.

O serie de atacuri de diversiune au fost lansate de pe pozițiile românești. Acestea urmăreau inducerea în eroare a inamicului și descoperirea pozițiilor pieselor de artilerie care îi aparțineau. Asaltul fixat pentru Armatele 4 și 6 ruse și 1 română trebuia să înceapă la ora 5 dimineața. În tranșeele de la Nămoloasa se afla și prințul Carol, fiul regelui Ferdinand I.

Cu câteva ore înainte de data fixată, generalul rus Șcerbacev telegrafia Armatei 6 ruse: „Conform ordinului guvernului provizoriu, trebuie oprită temporar pregătirea de artilerie, până la noi ordine”. O nouă telegramă rusească transmitea ordinul fortificării în defensivă. Comandamentul român a fost nevoit să adopte aceleași măsuri ca aliații ruși. Aceasta, în ciuda faptului că operațiunea de la Mărăști, desfășurată în paralel, a înregistrat un succes clar.

În ciuda pregătirii temeinice a ofensivei, defecţiunea trupelor ruse, generată de schimbările politice, dar şi de înfrângerilor suferite de acestea pe alte teatre de operaţiuni precum Galiţia şi Bucovina, a condus la anularea ofensivei. De cealaltă parte, trupele inamice renunţau la orice acţiune ofensivă datorită victoriei înregistrată de armata română la Mărăşti. Acest fapt a determinat redislocarea de trupe germane în acest sector.

Ofensiva română de la Mărăşti a fost pregătită strategic prin întâlniri la nivel înalt între oficialităţile române şi ruse. După eşecurile anului precedent, se încerca preluarea iniţiativei pe Frontul de Est printr-o dublă ofensivă: rusă în Bucovina şi română în sudul Moldovei, în direcţia Brăilei. Detaliile acţiunii erau cuprinse în „Ordinul de operaţie nr. 1638”, semnat de comandantul trupelor române, generalul Alexandru Averescu. Obiectivul Armatei 2 române, căreia i se adresa ordinul, era străpungerea frontului în zona Nămoloasa, printr-o ofensivă pe valea Putnei. Forțele române din cele două sectoare ale frontului erau superioare numeric adversarului.

Comandamentul român a împărțit frontul de luptă din zona Mărăști în două sectoare. Sectorul defensiv se afla în aripa de vest, cuprins între dealul Arșița Mocanului și dealul Poiana La Încărcătoare. Aici, Divizia 8 și o brigadă din Divizia 6 română aveau ca obiectiv fixarea prin atacuri a trupelor inamice pentru ca acestea să nu poată interveni în sectorul de atac românesc. Sectorul ofensiv se întindea de la dealul La Încărcătoare până la satul Răcoasa, unde acesta se lega cu trupele rusești. Misiunea trupelor din acest sector era străpungerea frontului inamic, în tandem cu rușii care atacau dealul Momâia, spre sud.

Abruptul deal al Mărăștilor, apărat de germani, părea să nu lase șanse unei ofensive românești. Acest sentiment de siguranță al germanilor i-a determinat să nu acorde o atenție specială apărării versantului abrupt. Tocmai pe aici a hotărât generalul Alexandru Averescu să se producă străpungerea liniilor inamice. Conducerea în teren a operațiilor a fost încredințată generalului Alexandru Mărgineanu, comandant al Diviziei 3.

Sectorul defensiv însuma 20 de batalioane de infanterie și 11 baterii de artilerie, pe un front de 22 de kilometri. Sectorul defensiv era acoperit de 36 de batalioane de infanterie, trei regimente de călărași și 45 de baterii de artilerie. Suportul aerian era asigurat de trei escadrile a câte șapte avioane fiecare. Trei generali de divizie, Pătrașcu, Mărgineanu și Stratilescu, și doi colonei, Macri și Stoenescu, asigurau comanda în teren a unităților române.

Bătălia a început cu un bombardament românesc puternic asupra poziţiilor inamice. Distrugerile produse vizau facilitarea ofensivei trupelor de infanterie. Cel mai mare calibru de tun din dotarea artileriei române era cel de 152,4 milimetri, piesele fiind împrumutate de Armata 2 română de la două divizii rusești.

Avioanele românești de recunoaștere au furnizat din timp artileriei planurile fotografiate ale pozițiilor inamice. Cu câteva zile înaintea declanșării operațiunii, artileria a executat trageri de reglare, de concentrare și de baraj asupra fortificațiilor adversarilor.

Bătălia Mărăștilor a început cu întârziere, după-amiaza, datorită ploii torențiale, cu tirul celor 228 de guri de tun românești. Riposta germanilor a constat din tirul tunurilor proprii și încercări eșuate ale infanteriei de pătrundere în tranșeele românești. Noaptea, tunurile românilor au vizat tăierea căilor de aprovizionare germane, lovind, la intervale mai rare, în spatele primei linii de tranșee.

A doua zi, artileria română a reluat cu violență lovirea, atât a primei linii, cât și a căilor de comunicații și aprovizionare inamice din profunzime. Răspunsul adversarilor nu a fost unul pe măsură. Câteva încercări de atacuri germane, precedate de slabe baraje de artilerie, au fost respinse cu ușurință de români.

Efectele tirului de artilerie românească au provocat pagube serioase pozițiilor germane. Adversarii începeau părăsirea tranșeelor, fugind spre liniile secundare. Tranșeele germane se prăbușeau sub loviturile obuzelor de 105 și 120 milimetri, iar proiectilele de 150 milimetri reușeau să distrugă până și adăposturile blindate ale mitralierelor și ale punctelor de rezistență. În după-amiaza celei de-a doua zile, satul Mărăști era cuprins de incendiul declanșat de exploziile obuzelor românești.

Susținuți de lungul și devastatorul baraj de artilerie românească, la ora 1 noaptea, infanteriștii au ieșit din tranșee, furișându-se către dealul Mărăștilor. Inamicii erau forțați de tirul tunurilor române să se adăpostească. Atacatorii au reușit să ajungă neobservați la aproximativ 100 de metri de tranșeele germane de pe deal, așteptând nemișcați timp de trei ore ordinul de atac. Acesta a fost dat prin lansarea unei rachete de semnalizare, la ora 4 dimineața. La răsăritul soarelui, dealul Mărăștilor se afla în mâinile trupelor române. Avântul ofensiv al armatei române a fost oprit în urma victoriei trupelor austro-ungare din Galiţia, împotriva trupelor ruse.

Semnalul atacului asupra tranșeelor germane a fost urmat de lungirea tirului artileriei române, pentru a nu lovi trupele care pătrundeau în sistemul de fortificații germane de pe dealul Mărăștilor. În câteva clipe, ajunși în pozițiile inamicului, soldații români au trecut la lupta purtată cu baioneta și grenada. Din urmă veneau noi valuri de trupe române, urcând în fugă dealul.

Trei grupuri române ocupau sectorul de atac, având ca obiective dealul Mărăștilor, în centru, satul Mărăști și dealul Mănăstioarei, în stânga, și dealul Poiana, La Încărcătoare și dealul Fântâna Puturoasă, pe flancul drept. Brigada centrală a atacat prima, trecând prin spărturile realizate în prealabil de patrulele românești în sârma ghimpată. Luați prin surprindere, mulți militari germani nu au mai avut timp nici să fugă, predându-se. În spatele primelor plutoane începeau deja să opereze cei care „curățau” tranșeele germane de rezistențele răzlețe.

În câteva ore, trupele române au reușit să producă o spărtură de câțiva kilometri lățime în dispozitivul german, pătrunzând acum în adâncimea acestuia, în zona sa defensivă. După o pauză de câteva ore, asaltul românesc era reluat la ora 14:45, împotriva celei de a doua linii de apărare inamică. În goana retragerii, germanii au abandonat trei baterii de obuziere de 105 milimetri, aruncătoare de mine și cantități mari de muniții. Coloane de sute de prizonieri se îndreptau deja spre pozițiile de unde a plecat atacul românilor.

Grupul român de atac din stânga trebuia să cucerească satul Mărăști, puternic fortificat de germani. Două rânduri de rețele de sârmă ghimpată și două de tranșee consolidate cu grinzi de lemn, fier și beton armat, înconjurau localitatea. Satul era traversat de numeroase șanțuri pentru comunicații. Situat pe o colină și puternic fortificat, Mărăștiul nu putea fi cucerit prin atac frontal. Astfel, două companii din Regimentul 22 Dâmbovița au simulat un atac frontal. Au distras atenția germanilor de la învăluirea prin nord a satului de către două batalioane ale aceluiași regiment român.

Centrele de rezistență germane de la marginea satului Mărășești au fost cucerite. Luptele corp la corp au ajuns pe străzile satului. În fruntea companiilor 9 și 11 din Regimentul 22 Infanterie Dâmbovița se afla căpitanul Ion Coravu, instructor la Liceul militar Mânăstirea Dealu din Târgoviște. Scos din sat, inamicul a fost urmărit spre dealul Viei, obiectivul fixat regimentului 22. La sud de satul Mărăști, Regimentul 30 Muscel a cucerit dealul Mănăstioara, atacând concentric, ajutat de batalioane ale Regimentului 22 Dâmbovița. Capturat, un tun de 105 mm a fost îndreptat imediat spre fugarii germani.

Bilanțul ofensivei românești consta din ruperea frontului german pe aproape 10 kilometri lățime. Divizia 218 germană era pusă pe fugă. Primele patrule românești ajunse în satul Câmpurile, în casa comandantului diviziei germane, colonelul Schmidt, au găsit ceștile pline pe jumătate cu cafea, fapt care dovedea graba retragerii germane din satul de comandament. Peste 20 de tunuri, mortiere, numeroase chesoane de muniție, mitraliere și provizii erau capturate de Armata 2 română.

În faţa pericolului care venea din Galiția, întreg dispozitivul tactic din estul şi sudul Moldovei a fost regândit. O parte a trupelor a fost dirijată către nord. Urmările victoriei de la Mărăşti au fost importante pe plan strategic, Armata 9 germană, comandată de Mackensen, schimbând direcţia de ofensivă. Aceasta a fost plănuită, iniţial, între Siret şi Prut, mai spre nord-vest, în zona Focşani-Mărăşeşti.

După primirea ordinului de suspendare a operațiunilor, datorită evoluției negative a frontului din Galiția și Bucovina, generalul Alexandru Averescu a mai ordonat o şarjă ofensivă. Astfel, forţa inamicul să-şi continue retragerea pe toată lungimea frontului. Peste câteva zile, Averescu a mai comandat două acţiuni locale. Scopul acestora era îmbunătăţirea aliniamentului atins prin cucerirea Cornului Măgurii şi a Măgurii Caşinului. S-a înaintat pe o lățime de 30 de kilometri și o adâncime de 20 de kilometri în dispozitivul inamic.Comandamentul Centralilor a conștientizat că ofensiva românească era una majoră, trecând la organizarea defensivei.

Aflați în retragere, germanii au fost urmăriți prin Vrancea până în partea de sud-vest a regiunii. Pe crestele munților Țiua Neagră, Țiua Golașă și Roșchila, la peste 1000 de metri altitudine, inamicii s-au oprit, opunând rezistență. Cinci contraatacuri ale acestora au fost respinse de Regimentul 18 Gorj. Cu sprijinul precis al artileriei, infanteriștii români au cucerit și aceste înălțimi.

În prima zi a lunii august, bătălia începută la Mărăști se încheia pe tot frontul Armatei 2 române. Unitățile acesteia au înaintat, câștigând teren, până pe linia Măgura Cașinului-Muntele Seciul- Sboina Neagră-Țiua Neagră-Bârsești-Valea Sării. Frontul zonei descria un arc de cerc cu partea concavă către nord.

În aripa stângă a frontului ofensiv român, germanii au ocupat puternice poziții pe dealul lui Bățăragă și pe dealul Cerdac. Cele două companii ale Regimentului 22 Dâmbovița erau conduse de căpitanul Ion Coravu. Acestea au fost atrase într-o capcană de o călăuză locală trădătoare și decimate pe dealul Teiului. Prin învăluire, Regimentul 2 vânători a cucerit dealul Teiului, apoi dealul lui Bățăragă, permițând continuarea înaintării românești.

Trupele germane care se pregăteau de ofensivă în zona Fundeni-Nămoloasa, sub conducerea lui von Morgen, au fost retrase și aduse în sectorul Mărăști-Focșani. Li s-au alăturat noi unități germane și austro-ungare aduse din Transilvania și de pe frontul bucovinean.

Patrulele Diviziilor 1 și 3 române au întâmpinat rezistență puternică pe cele două maluri ale râului Putna, de la Șipote la Valea Sării. Regimentul 30 Muscel a luptat toată noaptea, la baionetă, pentru cucerirea dealului Pleașa. Germanii au fost alungați pe malul drept al Putnei. După cinci zile de lupte și marșuri, epuizate, unitățile Diviziei 3 române s-au oprit pe malul stâng al râului.

În sectorul din Munții Vrancei, Divizia 8 română, condusă de generalul Pătrașcu, a atacat împreună cu rușii Măgura Cașinului, după un bombardament de patru ore asupra pozițiilor austriece, puternic fortificate. Soldații români au reușit să cucerească toate înălțimile vrâncene până la valea Cașinului. La nord de vale se afla, încă dominată de adversari, Măgura Cașinului.

Măgura Cașinului nu a putut fi cucerită datorită complexului sistem de fortificații. Unele întărituri erau săpate în stâncă, altele erau construite și blindate cu beton armat. Posturile de mitralieră erau supraetajate. În plus, tirul artileriei române a răsturnat brazii, făcând pozițiile inamice și mai greu accesibile asaltatorilor. Primind și refuzul rușilor de a participa la înconjurarea Măgurii, comandantul Armatei 2 române a renunțat la ideea cuceririi înălțimii.

După victoria românilor la Mărăşti, germanii au încercat străpungerea frontului atât în zona Oituz, cât şi, concomitent, printr-un atac în sudul Moldovei, între cotul Carpaţilor şi Siret. Zona era situată la nord de Focşani, având ca punct strategic Mărăşeşti. Prin cele două acţiuni ofensive, aflate în strânsă legătură, Germania şi aliaţii săi de pe Frontul de Est urmăreau scoaterea României din război şi pătrunderea în sudul Ucrainei, ceea ce ar fi creat premisele câştigării războiului în est de către Puterile Centrale. Germanii au primit întăriri de pe alte fronturi pentru ofensivă. Ambele tabere au suferit pierderi seminificative în timpul luptelor.

Confruntările, cunoscute generic ca fiind „bătălia de la Mărăşeşti”, s-au desfăşurat pe o lungime a frontului de 35 de kilometri, din totalul de 75 de kilometri, între Nămoloasa şi Valea Sării. Aici stăteau, faţă în faţă, efective importante: de o parte Armata 4 rusă, cu 84 de batalioane, 32 de escadroane şi 79 de baterii, şi Armata 1 română, alcătuită din 6 divizii, dintre care una de cavalerie, trei brigăzi, Grupul de artilerie grea, Grupul 2 aeronautic. Forţele luptătoare ale armatei române însumau 170.000 de oameni. De cealaltă parte, Armata 9 germană, cu 174 de batalioane, 16 escadroane, 150 de baterii, trei escadrile și o companie de ciclişti.

Comandamentul german a renunțat la ofensiva proiectată în zona Nămoloasa, forțelele principale fiind mutate în regiunea Focșani. Noua ofensivă germană urma să se declanșeze la vest de Siret, pe direcția Focșani–Mărășești–Adjud, cu Armata 9 germană, condusă de generalul de infanterie Johannes von Eben. Armata 9 germană era compusă din 174 de batalioane, 16 escadroane, 150 de baterii, trei escadrile, o companie de ciclişti. Concomitent era planificată o altă lovitură, în lungul văii Oituz, executată de Armata 1 austro-ungară a arhiducelui Josef. Această acțiune avea ca scop încercuirea Armatei 2 române.

Pentru ofensivă, Armata 9 germană a fost întărită cu trupe aduse de pe frontul francez, precum Corpul Alpin german, sau de pe cel italian. Generalul von Eben a hotărât ca lovitura principală să fie dată de Corpul 1 german, compus din șase divizii. În acest timp, în stânga sa, Corpul 18 Rezervă german, alcătuit din trei divizii, trebuia să fixeze trupele Antantei din față. Dreapta Armatei 9 germane era asigurată de Grupul Râmnic, format din două divizii. Rezerva era compusă dintr-o divizie germană, una austro-ungară și Corpul Alpin, acesta din urmă ajungând în zonă în prima zi a bătăliei.

În zona de atac a Armatei 9 germane se afla Armata 4 rusă, care mai avea în contact cu inamicul doar două corpuri. Pe dreapta era Corpul 8 rus, format din trei divizii, iar pe stânga, Corpul 7 rus, alcătuit din două divizii. Rezerva era formată dintr-o divizie de infanterie și una de cavalerie. Acestea totalizau 84 de batalioane de infanterie, 52 de escadroane de cavalerie, 280 de tunuri de câmp și 36 de tunuri grele. Grosul forțelor Armatei 1 române se afla în zona orașului Tecuci. Aici, unitățile române se pregăteau să treacă la vest de Siret, pentru a prelua sectorul de front de la trupele ruse.

La sfârşitul războiului, generalul Kurt von Morgen consemna în memoriile sale: „Rezistența dușmanului, în special a românilor, a fost neobișnuit de dârză și s-a manifestat prin 61 de contraatacuri, în decursul celor 15 zile de luptă. Ele au condus mai ales la lupta cu baioneta.” În imaginarul românesc, bătălia Mărășeștilor a rămas o piatră de hotar a istoriei, datorită eroismului de care au dat dovadă soldaţii români. Printre aceștia s-au remarcat atât căpitanul Grigore Ignat şi generalul Eremia Grigorescu, precum şi eroina de la Mărăşeşti, sublocotenentul Ecaterina Teodoroiu.

Bătălia de la Mărăşeşti a durat 28 de zile, dintre care 15 au fost de luptă, iar 13 de acalmie relativă. În timpul confruntărilor, Armata 1 română a pierdut 27.410 de oameni, adică 16% din efectivul trupelor române la începutul luptelor, dintre care 5.125 de morţi, 9.818 de dispăruţi şi 12.467 de răniţi. Armata 4 rusă a suferit şi ea pierderi umane semnificative, aproximate la 25.650 de oameni, 7.083 de morţi, 10.400 de răniţi şi 8.167 de dispăruţi. În tabăra germană, Armata 9 a totalizat un număr cuprins între 60.000-65.000 de oameni morţi, răniţi şi dispăruţi.

În prima fază a bătăliei de la Mărășești, unitățile germane s-au aflat în ofensivă, încercând să realizeze o străpungere definitivă a pozițiilor româno-ruse. Atacurile și contraatacurile adversarilor s-au succedat cu rapiditate timp de aproape o săptămână.

Ofensiva Armatei 9 germane a fost precedată de o puternică pregătire de artilerie asupra luncii Siretului. Corpul 1 german al generalului Kurt von Morgen a trecut la atac. Frontul apărat de Diviziile 13 și 34 ruse a fost rupt pe 10 kilometri, acestea retrăgându-se în dezordine la est de Siret. Generalul Constantin Christescu, comandantul Armatei 1, a ordonat generalului de divizie Eremia Grigorescu, comandantul Corpului 6, să intervină. Regimentele 32 Dorobanți Mircea și 8 Dorobanți Buzău au contraatacat, stopând ofensiva germană pe aliniamentul Moara Albă–Doaga–Furceni.

Corpul 1 german a atacat din nou și a spart frontul diviziei ruse din dreapta marii unități române. Fiind în pericol, Regimentul 32 Dorobanți Mircea s-a retras până la Podul Cosmești. Pentru acoperirea golului, a fost introdusă Divizia 9 Infanterie română, supusă, de asemenea, unui atac neîntrerupt. Seara, o grupare germană a atacat în flancul Diviziei 9, ajungându-se la lupte corp la corp. Unitățile române au părăsit satul Doaga, retrăgându-se spre pădurea Prisaca. În acea zi, Divizia 5 română a pierdut 44 de ofițeri și 1.770 de soldați morți, răniți și dispăruți, dar a refăcut frontul pe un aliniament cu doi-trei kilometri mai înapoi.

La amiază, după o scurtă, dar masivă pregătire de artilerie, inamicul a reluat atacul cu forțe de trei ori mai puternice decât cele ale diviziei române atacate. Regimentul 3 Vânători a rezistat pe poziții, în satul Doaga, în fața unei întregi divizii germane. La fel, în sectorul Regimentului 32 Dorobanți Mircea. Soldații din această unitate au efectuat contraatacuri la baionetă, numai în cămăși, datorită căldurii sufocante, celebrul atac al „cămășilor albe”, reușind să împingă trupele germane pe baza de plecare la atac.

În a treia zi a bătăliei, generalul von Eben a schimbat sectorul de atac mai la vest, pe frontul apărat de unități ruse. Spre seară, acestea s-au retras spre nord. Frontul român a fost bombardat, atacul asupra Diviziilor 5 și 9 Infanterie române fiind reluat și în ziua următoare. Un nou vârf al violenței atacurilor germane a avut loc în ziua a patra. Asaltul a început după o puternică pregătire de artilerie, care a lovit în plin Divizia 9 română. Soldații nu au săpat decât gropi individuale, solul fiind foarte tare. Germanii au fost opriți de tirul precis al artileriei româno-ruse de pe malul estic al Siretului.

Prima linie a infanteriei române a fost ruptă în mai multe puncte, dar intervenția rezervelor i-a respins pe germani. Regimentul 34, care a avut de înfruntat Divizia 12 Bavareză, a rezistat la trei asalturi consecutive. A rămas în prima linie numai cu Batalionul 2, sub comanda maiorului Gheorghe Mihail. Acesta a contraatacat și a capturat 62 de prizonieri și două mitraliere. Steagul unității a fost ulterior decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a, pentru faptele din acea zi. Dar pierderile suferite au fost foarte grele: 35 de ofițeri și 1.551 de soldați.

Generalul Christescu și generalul Ragoza, comandantul Armatei 4 ruse, au hotărât să atace intrândul realizat de germani în frontul româno-rus. Ofensiva aceasta a scăzut și mai mult capacitatea de luptă a Diviziilor 76, 89 și 115 germane, deja obosite după câteva zile de atacuri eșuate. Raportul generalului von Eben către mareșalul von Mackensen, comandantul grupului de armate, menționează că Divizia 216 Infanterie a suferit pierderi mari în bombardamentul din flanc executat de artileria română de pe malul estic al Siretului.

Constatând că trupele Corpului 1 german erau epuizate, generalul von Eben a hotărât să mute atacul principal și mai la vest, în sectorul Corpului 18 Rezervă al generalului-maior Kurt von Wenniger, mai puțin solicitat până atunci.

În a doua fază a bătăliei, inamicul a atacat în zona Panciu, forţând unităţile ruse din zonă să se retragă cu aproape șase kilometri. Generalul rus Ragoza a ordonat ulterior ca marile unităţi române din zonă să se retragă şi ele pe linia noului front de apărare organizat de trupele ruse. Aceasta presupunea şi cedarea localităţii Mărăşeşti. Generalul Grigorescu s-a opus acestei măsuri, dorind ca trupele române să nu-şi părăsească poziţiile. Noua criză de comandament a fost rezolvată prin demiterea lui Ragoza şi preluarea conducerii trupelor româno-ruse de către Eremia Grigorescu. La final trupele române au reușit să reziste asaltului german.

Corpul 18 Rezervă german a atacat trupele ruse la nord de Panciu, dar a eșuat. Ziua următoare, generalul von Eben a ordonat Corpului 1 să elimine intrândul românesc din zona pădurii Prisaca și să ia podul peste Siret de la Cozmești. După o puternică pregătire de artilerie, a început asaltul asupra pozițiilor Corpului 8 rus. Generalul de brigadă Henri Cihoski, comandantul Diviziei 10 Infanterie, a trimis în ajutor Regimentul 10 Vânători, care a surprins trupele Corpului Alpin bavarez. Alături de aceștia a intervenit Regimentul 38 Infanterie Neagoe Basarab, condus de colonelul Gheorghe Cornescu.

După două zile de relativă liniște, datorată nevoii de refacere a trupelor obosite, germanii au reluat ofensiva, atacând cu Corpul 1 armată spre Mărășești și cu Corpul 18 Rezervă pe direcția Panciu-Muncelul. Grupul de atac german, comandat de generalul von Morgen, compus din 5 divizii de infanterie, a lovit în segmentul de front cuprins între Panciu şi Mărăşeşti, apărat de Diviziile 9 și 13 Infanterie române. Pregătirea de artilerie germană a durat două ore și jumătate și a fost cel mai violent bombardament de artilerie din timpul bătăliei.

Pozițiile românești de la pădurea Prisaca au fost puternic bombardate de artileria germană. Asaltul german, dat cu două divizii, a forțat trupele române să se retragă. A intervenit și de această dată rezerva diviziei împreună cu un regiment de rezervă din Divizia 14. Atacul german a fost oprit la nord de pădurea Prisaca. Podul de la Cozmești a fost ulterior aruncat în aer, deoarece pontonierii români au construit alte două poduri mai la nord. Divizia 5 Infanterie, epuizată, a fost retrasă din linia întâi.

Cea mai intensă confruntare a fost în zona pădurii Răzoare, unde s-au dus lupte grele pentru cota 100. Aceasta domina zona şi asigura stăpânirea ultimei terase spre Siret. Aici, compania de mitraliere condusă de căpitanul Grigore Ignat, care a rezistat până la ultimul om, a întârziat înaintarea inamicului. În același timp, marile unităţi române au rezistat tuturor atacurilor. Totodată, pentru lichidarea inamicului pătruns în dispozitiv, generalul Ion Popescu a organizat un contraatac cu batalioanele de rezervă, obligând trupele germane să se retragă cu mari pierderi.

Corpul 18 Rezervă german a continuat ofensiva, reușind să creeze o breșă la joncțiunea dintre Divizia 10 Infanterie și divizia rusă din dreapta sa. Aici a contraatacat Regimentul 10 Vânători, sprijinit de 10 baterii române și 3 ruse, reușind să închidă breșa. Cu aripa stângă, însă, Corpul 18 Rezervă german a cucerit Muncelul, silind trupele ruse să se retragă. Astfel, era amenințată chiar joncțiunea dintre cele două armate române. Armata 2 a atacat cu detașamentul colonelului Alexandru Alexiu, care, împreună cu o divizie de cavalerie rusă, a reocupat satul.

Datorită eșecului înregistrat de armata sa, generalul von Eben a decis că nu mai era posibilă continuarea ofensivei. A urmat o săptămână de pauză, pe care ambele părți au folosit-o pentru reorganizare. Generalul Eremia Grigorescu și-a reformat dispozitivul. Astfel, Corpul 8 rus forma dreapta armatei în zona Muncelul. Diviziile 10 și 15 Infanterie ocupau frontul până la gara Mărășești, unde făceau joncțiunea cu Divizia 14 Infanterie, aflată între Mărășești și Siret. La est de râu se afla Corpul de Cavalerie. Rezerva armatei o constituiau Diviziile 9, 11 și 13 Infanterie și cealaltă brigadă a Diviziei 5.

În timpul celei de-a treia etape a bătăliei de 28 de zile din regiunea Mărășeștilor s-a înregistrat o slăbire considerabilă a intensităţii confruntărilor. Unitățile germane, epuizate, au întreprins un ultim efort de atac pentru îmbunătăţirea poziţiilor, în zona Varniţa-Muncelu. Cucerirea unei părți din satul Muncel a fost realizată în ultima zi a bătăliei de la Mărășești, ambele tabere hotărând să treacă la defensivă pe întregul front.

Ofensiva Corpului 18 german a început în sectorul Corpului 8 rus. Trupele germane au pătruns între cele două divizii ruse, obligându-le să se retragă. Au intervenit două regimente din Divizia 3 Infanterie din Armata 2 română. Acestea au contraatacat împreună cu rezervele rusești și au reusit să oprească înaintarea germană. În ziua următoare, generalul Grigorescu a pregătit un atac în zona Muncelul pentru a elimina intrândul inamic din acea parte a frontului. Asaltul a fost respins deoarece i-a găsit pe germani pregătiți să atace și ei. Un al doilea atac, după-amiaza, a fost și acesta respins.

Ofensiva Armatei 1 române în zona Muncelul a fost reluată peste două zile. Divizia 11 Infanterie a fost și ea subordonată Grupării generalului Popescu, trecând în linia întâi alături de Diviziile 9 și 13. Divizia rusă și regimentele din Armata 2 română au fost trecute în rezervă. La ora 6:30 a început pregătirea de artilerie, iar la 8:00 Divizia 13 a început asaltul, însă nu a reușit să înainteze. La fel s-a întâmplat și în sectorul Diviziei 9. A fost necesară încă o pregătire de artilerie, de o oră și jumătate și apoi de lupte corp la corp, pentru ca Divizia 13 Infanterie să cucerească marginea estică a satului Muncel.

Generalul Eremia Grigorescu a subordonat Divizia 9 Infanterie și o divizie rusească comandantului Diviziei 13, generalul de brigadă Ion Popescu. Această grupare a lansat un nou atac. Pregătirea de artilerie s-a făcut cu toate tunurile grupării, precum și cu artileria aparținând altor două divizii ruse și artileria grea a Armatei 1 române. După o oră au început atacul Diviziile 9 și 13 Infanterie, dinspre vest, și Divizia 3 Infanterie a Armatei 2, comandată de generalul de brigadă Alexandru Mărgineanu, dinspre nord. Divizia 13 a ajuns la circa 200 de metri de satul Muncel.

Au fost acordate ofițerilor români 40 de Ordine Mihai Viteazul clasa a III-a pentru faptele din timpul luptelor din zona Mărășești. Generalul de divizie Eremia Grigorescu a primit Ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a. De asemenea, steagurile a nouă regimente au fost decorate cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a.

În ziua care a urmat încleștării de forțe din zona Muncelului, aceeași Divizie 3 a suportat șocul principal al loviturii Armatei 9 germane. Obiectivul principal al unităților acesteia era Dealul Porcului, apărat de Regimentul 30 Dorobanți Muscel. Românii au cedat poziția, dar aceasta a fost recucerită în urma unui contraatac dat de rezerva diviziei și de un regiment rus. Aceasta a fost ultima acțiune de anvergură a Armatei 9 germane, în sectorul Mărășești.

Luptele au continuat cu o mai mică intensitate, cu atacuri și contraatacuri locale, și în zilele următoare. În una din aceste confruntări, pe Dealul Secuiului, a căzut la datorie voluntara Ecaterina Teodoroiu, aflată în fruntea plutonului său. De partea cealaltă, generalul maior Kurt von Wenniger, comandantul Corpului 18 Rezervă german, a fost ucis de explozia unui obuz în zona Muncelului.

Bătălia de la Oituz a fost una dintre confruntările de pe frontul din Moldova prin care a fost stopată ofensiva germano-austro-ungară. Atacul Puterilor Centrale urmărea pătrunderea în Moldova şi scoaterea României din război. Aproape în acelaşi timp cu ofensiva dinspre Transilvania, pe văile Oituzului, Caşinului şi Slănicului, germanii au încercat străpungerea frontului prin sudul Moldovei, pe direcţia Focşani-Mărăşeşti. Cele două operaţiuni au fost în strânsă legătură strategică. După lupte grele ofensiva a fost oprită în ultimul moment de către soldații români.

Misiunea de la Oituz a fost încredinţată de comandamentul german Grupului de armate al generalului Friedrich von Gerock, care era situat în flancul drept al Armatei 1 austro-ungare, dislocată în Carpaţii Orientali. Dispus între Valea Doftanei şi Ireşti, acesta era compus din Corpul 8 armată, alcătuit din Diviziile 70 honvezi, 117 infanterie germană şi 71 infanterie austro-ungară şi Gruparea Haber. Aceasta din urmă avea în componenţă Brigada 8 vânători de munte austro-ungară, Divizia 1 cavalerie austro-ungară și Divizia 37 honvezi.

La două zile după declanșarea bătăliei de la Mărășești, inamicul a trecut la ofensivă și în valea Oituzului, atacând pozițiile apărate de trupele Armatei 2 române. El urmărea să pătrundă în valea Trotușului spre Onești, apoi spre Adjud, în speranța realizării joncțiunii cu Armata 9 germană de la Mărășești. Forțele Armatei 2 române începeau bătălia în condiții grele, deoarece se găseau întinse pe fronturi largi și fără vreo rezervă în adâncimea apărării.

Conform planului, lovitura principală a fost dată pe direcţia Ferestrău-Grozeşti-Oneşti, în timp ce Divizia 70 honvezi a atacat pe direcţia Târgu Ocna. Scopul era de a destabiliza flancul drept al Armatei 2 române şi flancul stâng al Armatei 9 ruse. Disproporţia de forţe era destul de mare, în defavoarea românilor. Astfel, dacă inamicul dispunea de 54 de batalioane şi 200 de guri de foc, armata română avea 34 de batalioane şi 104 de guri de foc.

În sectorul de rupere, inamicul și-a asigurat superioritatea de forțe necesară atacului, întrucât a concentrat 54 de batalioane și 200 de guri de foc, față de 34 de batalioane și 104 de guri de foc ale Corpului 4 armată român. După o puternică pregătire de artilerie, în care au fost folosite și proiectile încărcate cu gaze toxice de luptă, forțele austro-ungare și germane au trecut la ofensivă. Trupele române s-au apărat cu atâta putere, încât, după două zile de lupte, diviziile inamice au reușit să pătrundă doar 3-5 kilometri în dispozitivul lor.

Totodată, Armata 2 română a trebuit să acopere şi breşa lăsată prin plecarea Corpului 40 armată rus către Galiţia şi Bucovina, unde frontul rus a fost străpuns de austro-ungari şi germani. În compensaţie, Armata 2 a reprimit cele două divizii, 7 şi 12, ce i-au fost luate pentru întărirea Armatei 1, aflată în pregătire pentru ofensiva din sectorul Nămoloasa. Întreg dispozitivul Armatei 2 avea o lăţime de 60 de kilometri, principalele sectoare fiind conduse de generalul Gheorghe Văleanu şi generalul Arthur Văitoianu.

Introducând în luptă forțe proaspete, inamicul a reluat ofensiva. Situația devenise deosebit de critică pentru trupele române care nu mai dispuneau de rezerve. Pentru aceasta, generalul Prezan, comandantul Armatei 2 române, a solicitat ajutoare Marelui Cartier General. Acesta i-a pus la dispoziție Divizia 1 cavalerie, o brigadă de grăniceri și un batalion de vânători de munte. Lupte de o mare intensitate s-au dat pe frontul Diviziei 7 infanterie, unde inamicul a reușit să cucerească vârful Cireșoaia, unul din stâlpii apărării române.

Dealurile Coșna și Știbor, ultima barieră spre valea Trotușului, au căzut, de asemenea, în mâinile inamicului. În această situație extrem de gravă au fost introduse în bătălie forțele proaspete trimise din rezerva Marelui Cartier General. Contraatacul dat prin surprindere de către Divizia 1 cavalerie și batalionul de vânători de munte a respins forțele inamice, cărora le-a produs mari pierderi în oameni și în materiale de luptă. Acțiunea a dus la recucerirea dealului Știbor și a pantelor de est ale dealului Coșna, redresând astfel situația în acest sector.

Ofensiva inamicului fiind oprită, iar momentul de criză prin care a trecut defensiva românească depășit, raportul de forțe în sectorul Oituzului a început să se schimbe în favoarea trupelor române. Cu prețul unor pierderi însemnate, trupele Centralilor au reușit un succes tactic limitat, pătrunzând pe o adâncime de circa șase kilometri. Totuși, planurile lor operativ-strategice s-au prăbușit. Erwin Rommel a participat la luptele de la Oituz.

După câteva zile de calm relativ, inamicul a reluat ofensiva, încercând din nou să-și deschidă drum spre Onești și Adjud. În timp ce Armata 9 germană asalta pozițiile românești de la Mărășești din pădurea Răzoare, Grupul Gerock a atacat cu o maximă violență sectorul de apărare al Diviziei 1 cavalerie română. Cel mai aprig disputat a fost dealul Coșna, cheia apărării române, care în răstimp de numai cinci ore a trecut de mai multe ori dintr-o mână într-alta. Divizia 1 Cavalerie, întărită și susținută de toată artileria română disponibilă a atacat și a reușit cucerirea unei părți din terenul pierdut în ziua precedentă.

În luptele de la Oituz a căzut caporalul Constantin Mușat. Acesta, deși avea un braț amputat după luptele din campania precedentă, a cerut sa fie trimis din nou pe front. Moartea l-a surprins în primele rânduri ale grănicerilor în timp ce arunca grenade cu mâna teafără. Ultimele sale cuvinte, înainte de a fi ucis de un glonte, au fost: „Grenade băieți, grenade!”. În vremea aceasta, cele patru companii ale vânătorilor de munte, angajate în lupta la baionetă, alungau inamicul de pe dealul Cireșoaia. Luptele au continuat până când ofensiva inamică de pe Valea Oituzului a fost definitiv oprită.

Armata 1 austro-ungară a reușit să înainteze între doi și șase kilometri pe un front larg de 20 de kilometri. Aceasta a ratat pătrunderea pe Valea Trotușului, de unde ar fi trebuit să amenințe spatele armatelor române și ruse din sudul Moldovei. În total, 25 de Ordine Mihai Viteazul clasa a III-a au fost acordate ofițerilor români pentru faptele săvârșite în timpul luptelor din zona Oituz. Drapelele de luptă a trei unități, un regiment și două batalioane, au fost decorate cu aceeași prestigioasă decorație.

Succesul înregistrat de Armata 2 română la Oituz avea ca implicații imediate facilitarea acțiunilor Armatei 1 la Mărășești, contribuind astfel la schimbarea soartei războiului. Comunicațiile din valea Trotușului, ca și întreaga regiune cu resursele ei de petrol și cărbune, au rămas în mâinile românilor.

Viitorul general german Erwin Rommel, supranumit „Vulpea Deșertului” în cel de al Doilea Război Mondial, tânăr fiind, a participat la luptele de la Oituz. A fost rănit grav la mână în luptele pentru cucerirea Muntelui Coșna de la Oituz.

Germanii, pentru a nu lăsa impresia că au pierdut bătălia, au făcut un efort propagandistic. Împăratul Wilhelm al II-lea a venit în România pentru a analiza situația.

Generalul Șcerbacev, comandantul trupelor ruse de pe frontul român, a cunoscut îndeaproape desfășurarea operațiunilor armatei române. Comandantul rus a felicitat comandamentul, ofițerii și soldații tuturor unităților române pentru felul în care au respins ofensiva inamicului la Oituz.

Ultimele bătălii, cele de la Varnița-Muncelu și Cireșoaia, au fost ultimele încordări ale celor doi adversari de pe frontul din Moldova, aceștia începând să obosească. Austriecii și germanii au fost nevoiți să-și recunoască incapacitatea de declanșare a unei noi ofensive. Singurul lucru pe care îl mai puteau face era să urmărească plini de speranță dezagregarea unităților rusești de pe front, în contextul ascensiunii bolșevismului la putere în Rusia. Situația României se agrava cu fiecare zi. Cu o parte din teritoriu ocupat, înconjurată de armate dușmane, România era practic izolată de aliații săi. În aceste condiții, guvernul român a fost nevoit să încheie armistițiul de la Focșani cu Puterile Centrale.

Campania română din vara lui 1917 a durat 50 de zile. Ea a început prin marile bombardamente de la Nămoloasa și Galați și s-a încheiat prin bătălia de la Cireșoaia. La începutul toamnei, adversarii de pe frontul din Moldova au mai desfășurat doar mici acțiuni locale, pentru rectificarea mai avantajoasă a liniei frontului: lupta de la Castelul Negroponte, pe frontul Oituzului, cea de pe dealul Leșunțului și cea de pe dealul Vrânceanu, pe valea Șușiței. Rezultatele au fost de importanță minoră. Totuși, artileria română a fost nevoită să continue tirul zilnic, pentru respingerea patrulelor inamice.

În toamna de după campania românească din vara lui 1917, revoluția bolșevică din Rusia a făcut ca soldații ruși de pe frontul românesc să refuze a mai lupta. Aceștia au început să-și părăsească în masă tranșeele, uneori asasinând-și ofițerii care li se opuneau. România și armata sa „constituiau singurul element încă solid al frontului oriental”, după expresia generalului francez Foch. Doar rezistența acesteia mai împiedica Puterile Centrale să transfere importante forțe de pe frontul românesc pe cel occidental, pentru înclinarea raportului de forțe în favoarea lor.

Comandantul german, Ludendorff, plănuia revanșa pe frontul din Moldova cu trupe aduse de la Riga. Acest lucru nu a mai fost posibil, datorită evoluției evenimentelor pe fronturile occidentale. Corpul Alpin bavarez, divizia 117 germană, divizia 13 austro-ungară și numeroase baterii de artilerie au fost mutate de pe frontul românesc pe cel italian, la Tolmino și Caporetto.

Diviziile române trebuiau să susțină acum și sectoarele rusești, abandonate de soldații contaminați de bolșevism. Rusia sovietică a încheiat, la Brest-Litovsk, armistițiul cu Puterile Centrale. Aprovizionarea armatei române nu se mai putea face acum prin Rusia. Ucraina a fost invadată de germani, astfel că frontul românesc era amenințat și din spate.

În întâlnirea de armistițiu de la Focșani, interesele româno-ruse urmau să fie reprezentate de o delegaţie comună, alcătuită din 20 de membri. Aceștia erau grupaţi în două sub-comisii: una rusă, condusă de generalul Kelcevski, şi una română, condusă de generalul Alexandru Lupescu. În prealabil, delegaţii români şi ruşi s-au întâlnit la Tecuci, pentru a stabili normele şi punctele de vedere comune. Negocierile cu delegații Puterilor Centrale, desfăşurate în Casa Apostoleanu din Focșani, s-au desfăşurat, cu inevitabile poticneli, timp de două zile, până când a fost adoptată forma finală a armistiţiului.

La scurt timp după încetarea marilor bătălii din Moldova, soldate cu respingerea ofensivei trupelor Puterilor Centrale, împăratul german Wilhelm al II-lea a vizitat frontul german din teritoriul românesc ocupat. Inițial, Kaizer-ul a depus o coroană la mormântul lui Carol I de la Curtea de Argeș, numindu-l „cel credincios”, și a vizitat regiunea petroliferă de la Câmpina. La Cernavodă, monarhul german a fost primit de țarul Ferdinand al Bulgariei.

Punctele principale ale armistiţiului de la Focșani făceau referire la obligaţia suspendării ostilităţilor, cu condiţia absenţei vreunei viitoare operațiuni militare a trupelor Puterilor Centrale pe întregul front răsăritean. La această condiție se adăuga şi interdicţia, pentru ambele tabere, de dislocare a unor efective militare într-un procent mai mare de 10% din totalul armatelor prezente pe acest front.