Războiul de iarnă împotriva Finlandei
Uninunea Sovietică invadează Finlanda
autor Paul Boșcu, august 2016
Războiul de iarnă a fost un conflict militar între Uniunea Sovietică și Finlanda început când URSS-ul a invadat Finlanda. S-a terminat odată cu semnarea păcii de la Moscova, în urma căreia Finlanda a pierdut o parte din teritoriu. Pentru acest atac, URSS-ul a fost exclus din Liga Națiunilor.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Războiul de iarnă a fost un conflict militar între Uniunea Sovietică și Finlanda. A avut loc la trei luni de la începerea celui de-al Doilea Război Mondial. Lupta a început când URSS-ul a invadat Finlanda. S-a terminat odată cu semnarea păcii de la Moscova, în urma căreia Finlanda a pierdut o parte din teritoriu. Pentru acest atac, URSS-ul a fost exclus din Liga Națiunilor.

URSS-ul a inițiat acest război pentru a-și proteja interesele de la granița cu Finlanda și pentru a avea o poziție defensivă mai bună a Leningradului. Acesta se afla la numai 32 de km distanță față de granița cu Finlanda. Când Finlanda a refuzat cererile sovieticilor de a ceda o parte din teritoriul său de graniță, URSS-ul a invadat-o.

În speranţa de a proteja Leningradul împotriva unui viitor atac german, Stalin a încercat să transforme Golful Finlandei într-o cale maritimă sovietică. Letonia, Lituania şi Estonia au fost intimidate şi obligate să încheie înţelegeri care au îngăduit staţionarea Armatei Roşii în puncte-cheie de pe teritoriul lor. Apoi, suveranitatea lor a fost cu totul încălcată printr-o anexare de facto. Înconjurate din trei părţi de puternica Rusie, aceste ţări nu au avut de ales decât să consimtă.

URSS-ul s-a bucurat de un substanțial avantaj numeric față de finlandezi. A avut de trei ori mai mulți soldați, de treizeci de ori mai multe avioane și de sute de ori mai multe tancuri. Cu toate acestea, Armata Roșie a fost lovită grav de epurările lui Stalin de dinainte de război. Aproximativ 30 de mii de ofițeri au fost executați sau închiși. Acest lucru, precum și moralul ridicat al finlandezilor, au făcut ca atacurile sovietice să fie respinse timp de câteva luni de finlandezi.

După ce Armata Roșie s-a reorganizat, a reușit să străpungă liniile de apărare finlandeze. Astfel, Finlanda a acceptat începerea negocierilor de pace care au avut loc la Moscova. În urma acestora, Finlanda a pierdut aproximativ 10% din teritoriul de-a lungul graniței cu Uniunea Sovietică.

Finlanda a făcut parte din regatul Suediei până la începutul secolului al XIX-lea, când a fost cucerită de către Rusia Țaristă. La sfârșitul Primului Război Mondial, Finlanda și-a câștigat independența. În timpul perioadei interbelice, relațiile cu URSS-ul au rămas tensionate.

Rușii au cucerit Finlanda pentru a-și proteja capitala Sankt Petersburg. Finlanda a fost transformată într-o zonă tampon, cu autonomie în cadrul Imperiului Țarist. A rămas așa până la sfârșitul secolului al XIX-lea, când rușii au încercat întărirea autorității centrale a imperiului printr-o politică generală de rusificare.

Politica de rusificare a făcut populația finlandeză să își reafirme dorința de independență. Astfel, la sfârșitul Primului Război Mondial, Finlanda și-a declarat independența. Guvernul bolșevic din Rusia a fost în acel moment atât de slab, încât, după trei săptămâni, a recunoscut independența statului finlandez. Independența a fost obținută în totalitate după un scurt război civil, prin care trupele bolșevice au fost expulzate din Finlanda.

După terminarea Primului Război Mondial, Finlanda a devenit membră a Ligii Națiunilor, căutând astfel să-și asigure securitatea. Principalul scop al Finlandei pe plan extern a fost însă cooperarea cu Suedia. În plan intern, perioada interbelică în Finlanda a fost marcată de o serie de violențe anti-comuniste. Partidul Comunist Finlandez a fost declarat ilegal. Mișcarea Lapua, o mișcare radicală anti-comunistă, a organizat o serie de acțiuni violente care au culminat cu o răscoală nereușită.

După implicarea URSS-ului în războiul civil din Finlanda, nu a fost semnat, în prima fază, niciun tratat formal de pace. Trupele finlandeze au avut două incursiuni nereușite în teritoriul Rusiei. Comuniștii finlandezi de la Moscova au încercat chiar și asasinarea generalului Mannerheim, liderul mișcării anti-comuniste din Finlanda.

La Tartu s-a semnat un tratat între cele două state la începutul anilor ’20. Prin acesta, granița a fost stabilită ca fiind aceea care a existat între Imperiul Țarist și provincia autonomă finlandeză de dinaintea Primului Război Mondial. Ulterior, la începutul anilor ‘30 URSS-ul și Finlanda au semnat un pact de neagresiune valabil pe zece ani. Cu toate acestea, relațiile dintre cele două state au rămas tensionate.

Stalin și-a afirmat controlul total asupra URSS-ului la sfărșitul anilor ‘30, iar guvernul bolșevic a început o politică de recuperare a teritoriilor pierdute la sfârșitul Primului Război Mondial. Aceste teritorii ofereau o poziție strategică ideală în ochii liderilor sovietici.

Înainte de începerea invaziei sovietice în Finlanda, sovieticii au invitat la Moscova o delegație finlandeză pentru negocieri. Aceştia l-au trimis pe liderul Partidului Social-Democrat, Väinö Tanner. Acesta din urmă a fost descris drept „dur, lipsit de tact, încăpăţânat şi, de multe ori, necooperant“. Sovieticii au cerut finlandezilor mutarea graniței cu 30 de kilometri de-a lungul Istmului Careliei. De asemenea, au cerut și cedarea insulelor din golful Finlandei și distrugerea fortificațiilor finlandeze în Carelia. Toate aceste cereri au fost refuzate de finlandezi.

Liderii sovietici au așteptat din partea Armatei Roșii să obțină o victorie totală în câteva săptămâni de la începerea luptelor. URSS-ul a încheiat de curând invazia Poloniei de est cu mai puțin de 1000 de victime, datorită invaziei germane din această țară.

Așteptările lui Stalin de obținere a unei victorii rapide au fost susținute de către strategistul militar Andrei Jdanov. Alți generali sovietici au avut îndoieli în această privință. Șeful Comandamentului Armatei Roșii, Boris Șapoșnikov, a fost avocatul unei pregătiri serioase a invaziei, cu o strategie de acțiune coerentă. El a susținut această teză deoarece geografia Finlandei conținea multe râuri, lacuri și mlaștini, fiind, totodată, acoperită de numeroase păduri.

Generalul Konstantin Rokossovski a fost bătut atât de rău în închisoare, încât şi-a pierdut opt dinţi, iar trei coaste i-au fost fracturate. El s-a prezentat la datorie în faţa lui Stalin, după ce a fost repus în funcţie. Acesta l-a întrebat unde a fost în tot acest timp. Când Rokossovski i-a spus locul, Stalin a râs şi a răspuns: „Grozav moment ţi-ai ales şi tu să mergi la închisoare!“. După aceea s-au apucat de treabă.

Epurările lui Stalin dinaintea războiului au devastat corpul ofițeresc sovietic. În total, au fost arestați aproximativ 36000 de ofițeri de rang mediu și înalt, inclusiv trei din cei cinci mareșali ai Armatei Roșii. Ofițerii arestați au fost înlocuiți cu alții, loiali regimului, chiar dacă adesea erau incompetenți.

În cadrul Armatei Roșii, lecțiile învățate de veteranii războiului cu Japonia nu au fost ascultate. Ca și rezultat, tancurile sovietice BT au fost în timpul invaziei din Finlanda mult mai puțin eficiente. Astfel, Armatei Roșii i-a luat trei luni și un milion de oameni să facă în Finlanda ceea ce Gheorghi Jukov înfăptuise împotriva japonezilor în numai zece zile.

Armata Roşie şi-a dispus atacul pe patru direcţii. Armatele VII şi XIII urmau să treacă prin fortificaţiile finlandeze de pe Istmul Kareliei şi să captureze Viipuri - Viborg -, cel de-al doilea oraş al Finlandei. Între timp, Armata VIII urma să înainteze în jurul ţărmului nordic al lacului Lagoda pentru a cădea asupra oraşului Viipuri din nord. Armata IX urma să atace partea centrală a Finlandei, tăind-o în două. Apoi, departe, în nord, Armata XIV avea să captureze Petsamo şi Nautsi, tăind ieşirea ţării la Marea Arctică.

Epurarea corpului de ofiţeri, realizată de Stalin, a slăbit Armata Roşie în mod serios. Fostul şef de stat-major, mareşalul Mihail Tuhacevski, a fost împuşcat. Odată cu el, a murit și noua gândire despre înfiinţarea formaţiilor de blindate care să opereze adânc în interiorul teritoriului inamic. Generalul Konstantin Rokossovski, unul dintre cei care erau torturaţi la acea vreme, avea să spună, mai târziu, că epurările erau chiar mai dăunătoare pentru moral decât focul de artilerie care loveşte propriiile trupe.

Generalii sovietici au fost impresionați de rezultatele tacticilor blitzkrieg adoptate de armata germană. Dar blitzkrieg-ul a fost conceput pentru țările din Europa centrală și de vest care dispuneau de rețele de drumuri bine puse la punct. Acestea aveau și centre de comunicații și aprovizionare ce puteau fi atacate cu ușurință de forțe blindate. În contrast, centrele armatei finlandeze se aflau în interiorul țării. În Finlanda drumurile pavate nu existau, iar cele de pământ erau în stare proastă. O mare parte din teritoriul țării era acoperit de păduri, astfel că adoptarea blitzkrieg-ului a fost problematică.

Planurile de apărare finlandeze au fost dictate de geografia acestei țări. Frontiera cu Uniunea Sovietică, deși lungă de 1000 de km, nu era accesibilă, cu excepția câtorva drumuri de pământ. Astfel, finlandezii au optat pentru o apărare flexibilă pentru a putea face față superiorității numerice a sovieticilor.

Înainte de începerea invaziei, generalii finlandezi au estimat că sovieticii vor dispune de șapte divizii de-a lungul Istmului Careliei și de cinci divizii în zona lacului Ladoga. Acest fapt le oferea rușilor un avantaj numeric de trei la unu. În realitate, avantajul numeric rusesc a fost mult mai mare, Armata Roșie dispunând numai în zona lacului Ladoga de nu mai puțin de 12 divizii.

Cu toate că Armata XIV şi-a atins obiectivele în primele zece zile, totul a mers prost pentru ruşi în următoarele două luni. Armata VII nu a putut să răzbată prin pădurea de sârmă ghimpată, de cuiburi de mitralieră, mine antitanc şi de cazemate bine camuflate a Liniei Mannerheim, care a fost apărată cu înverşunare. Pământul îngheţat era atât de tare, încât Armata Roşie a fost uneori nevoită să folosească dinamita ca să disloce suficient pământ pentru a-şi construi tranşee improvizate.

O problemă și mai mare decât lipsa soldaților a fost, pentru finlandezi, lipsa materialelor de război. Din străinătate nu au ajuns decât cantități mici de arme antitanc și avioane. Și situația muniției pentru armele de infanterie era gravă, finlandezii dispunând de muniție pentru maxim 60 de zile. Mulți finlandezi au fost înarmați cu puști rusești Mosin-Nagant, astfel că unii soldați finlandezi și-au reînnoit proviziile capturând muniție de la soldații sovietici uciși pe câmpul de luptă. De asemenea, din punct de vedere operațional, finlandezii nu au dispus de forțe blindate.

Lumea se pregătea să vadă cum o altă naţiune mică este zdrobită de un colos totalitar. Armata finlandeză avea în componenţă zece divizii. Fiecare divizie a fost dotată cu doar 36 de piese de artilerie, produse înainte de Primul Război Mondial, şi cu arme de mici dimensiuni inadecvate. Acestea au fost sprijinite de numai câteva avioane de vânătoare moderne.

„Apărătorul Finlandei“, în vârstă de 72 de ani, feldmareşalul baron Carl von Mannerheim, s-a dovedit a fi un conducător inspirat de-a lungul întregii campanii. Acesta și-a păstrat rezervele în sud şi a ghicit corect următoarele mişcări ale ruşilor, posibil şi pentru că a fost ofiţer în Armata Ţaristă, în timpul Marelui Război. Fiind încredinţaţi de către cei de la Moscova că proletariatul finlandez îi va întâmpina ca eliberatori, soldaţii ruşi au fost şocaţi să descopere că întreaga naţiune se unise, în schimb, în spatele „Apărătorului Finlandei“.

Înainte de începerea conflictului a avut loc un incident de graniță. Acest incident le-a oferit sovieticilor pretextul de a iniția invazia în Finlanda. Un post de graniță sovietic a fost bombardat, iar patru soldați ruși au fost uciși, liderii sovietici acuzând Finlanda de inițierea acestui atac.

Incidentul a avut loc în apropiere de localitatea Mainila. Cercetările ulterioare ale istoricilor militari au arătat că atacul a fost executat din interiorul graniței de către o unitate NKVD pentru a oferi sovieticilor un motiv de a ataca Finlanda.

Molotov a declarat în acele zile că artileria finlandeză este responsabilă de incident și a cerut oficialilor acestei țări să-și ceară scuze în mod oficial și să-și mute forțele cu 20-25 de km în interiorul țării. Finlanda a negat responsabilitatea pentru acest incident și a cerut înființarea unei comisii comune pentru a examina situația de la Mainila. În aceste condiții, sovieticii au considerat răspunsul Finlandei ca fiind ostil și au denunțat pactul de neagresiune cu Finlanda. La două zile de la incident au oprit relațiile diplomatice cu Finlanda.

După război, istoricii sovietici au caracterizat incidentul ca fiind o provocare a Finlandei. Aceștia nu au pus la îndoială versiunea oficială a evenimentelor decât în anii 80, în timpul reformelor glasnost inițiate de Gorbaciov. În martie 2013, președintele Federației Ruse, Vladimir Putin, a declarat la o întâlnire cu un grup de istorici militari că Stalin a atacat Finlanda pentru a corecta greșelile care s-au făcut în stabilirea graniței cu statul finlandez, după revoluția bolșevică.

Ofensiva a început atunci când sovieticii au atacat Finlanda, cu aproximativ 450 de mii de oameni. Nu a existat nicio declarație de război din partea sovieticilor. În prima zi de lupte ei au bombardat Helsinkiul.

Sovieticii au încălcat tratatele internaționale pe care le-au semnat cu Finlanda în perioada interbelică. Acest fapt a fost reclamat de statul finlandez în fața Ligii Națiunilor, organizație care a exclus Uniunea Sovietică din rândul său.

Linia Mannerheim a fost o linie de apărare finlandeză aflată în Istmul Careliei. A fost atacată de 250 de mii de soldați ruși, finlandezii nedispunând decât de 130 de mii de soldați. Alți 21 de mii de soldați au fost postați în fața acestei linii de apărare pentru a întârzia sosirea forțelor sovietice.

În timpul luptelor, cea mai mare problemă a finlandezilor au fost tancurile sovietice. Soldații finlandezi au dispus de puține arme anti-tanc, nefiind nici antrenați pentru folosirea acestora. Totuși, atacul frontal a fost principala tactică a sovieticilor, tactică ce a putut fi exploatată de către finlandezi. Aceștia din urmă au învățat să blocheze șenilele tancurilor cu răngi sau buturugi de lemne. Mai târziu, finlandezii au avut o nouă armă anti-tanc, concepută ad-hoc pe câmpul de luptă, cockteilul Molotov. Această armă consta într-o simplă sticlă umplută cu lichid inflamabil și un fitil pentru aprindere.

Pe frontul din Istmul Careliei, apărătorii finlandezi s-au bazat pe teren, această zonă fiind împădurită puternic, iar drumurile au fost foarte puține. Aici a avut loc prima victorie finlandeză din timpul campaniei. La Tolvajärvi, două divizii sovietice au fost înfrânte de o forță finlandeză, mult inferioară din punct de vedere numeric.

După atacul sovieticilor, generalul Mannerheim a fost numit comandant suprem al armatei finlandeze, iar Risto Ryti a devenit noul prim-ministru. URSS-ul a înființat un guvern-marionetă condus de Otto Kuusinen, guvern care a fost desființat la finalul războiului. Încă de la început, populația finlandeză a susținut guvernul legitim de la Helsinki.

În cele din urmă, cockteilurile Molotov au ajuns să fie produse în masă în masă de către corporația finlandeză Alko. 80 de tancuri sovietice au fost distruse în acest fel în timpul luptelor de la granița finlandezo-sovietică. După câteva zile de luptă, toate forțele finlandeze s-au retras înspre linia Mannerheim. Sovieticii și-au început ofensiva împotriva liniei, în zona lacului Ladoga și a râului Taipale. Atacurile succesive au fost respinse de finlandezi, care au provocat pierderi grele rușilor.

În zona centrală și de nord a Finlandei, generalii finlandezi nu s-au așteptat la un atac masiv al sovieticilor. Aceasta datorită faptului că drumurile au fost aproape inexistente, iar terenul era foarte ostil. Cu toate acestea, sovieticii au trimis opt divizii de infanterie, susținute în mod semnificativ de tancuri și artilerie. Diviziile sovietice 144 și 44 au atacat în forță localitățile Lieksa și Kuhmo. În același timp, Divizia 163 a atacat orașul Suomussalmi, cu sarcina de a împărți Finlanda în două. În Laponia finlandeză, Diviziile 88 și 122 au atacat la Salla, în timp ce portul arctic de la Petasmo a fost atacat de Divizia 104 Vânători de Munte.

Iarna războiului a fost deosebit de rece cu temperaturi negative record de minus 43 de grade Celsius în Istmul Careliei. La începutul războiului, numai soldații finlandezi care se aflau în serviciu activ aveau uniforme. Restul soldaților au fost echipați cu hainele proprii peste care au fost cusute insigne militare. Soldații finlandezi erau foarte pricepuți la schi fond. Acest lucru le-a permis să profite de frig și de orele îndelungate de întuneric pentru a executa atacuri de gherilă împotriva sovieticilor.

În frigul iernii, soldații finlandezi s-au îmbrăcat în haine albe pentru a se ascunde de ochii sovieticilor. Acest fapt le-a permis adesea să-i prindă pe inamici în ambuscade. La începutul conflictului, tancurile și infanteria sovietică au fost ușor de distins deoarece nu erau echipate cu camuflaj de iarnă. Astfel, au devenit ținte și mai ușoare pentru finlandezi. De abia după o lună de la începerea luptelor, sovieticii au schimbat echipamentul de culoare kaki cu cel de iarnă, care era alb.

Majoritatea soldaților ruși avea echipament de iarnă, dar acest fapt nu a fost o regulă. De exemplu, în timpul bătăliei de la Suomussalmi, mulți soldați sovietici au murit din cauza degerăturilor. Aceștia, în general, nu au fost buni schiori, astfel că au fost nevoiți să înainteze pe jos în coloane lungi. Armata Roșie nu a dispus nici de corturi de iarnă. În consecință, soldații au fost nevoiți să doarmă deseori în adăposturi improvizate. Astfel, din cauza degerăturilor unele unități sovietice au avut pierderi de până la 10%, chiar și înainte de a ajunge la granița finlandeză.

De-a lungul frontului, datorită superiorității numerice a Armatei Roșii, finlandezii au folosit tactici de gherilă. Ei s-au folosit de viteză și mobilitate pentru a izola elemente ale sovieticilor, în grupuri mici pe care le hărțuiau în mod constant. În felul acesta au procedat de exemplu în timpul luptelor din zona lacului Ladoga.

Pentru multe trupe sovietice care au fost prinse în astfel de „buzunare”, simplul fapt de a rămâne în viață a constituit un efort comparabil cu luptele. Acești oameni au suferit adesea de frig, de foame și de condiții sanitare improprii. Mai mult, sovieticii au și fost atacați constant de trupele finlandeze. Adesea, soldații sovietici nu aveau alte opțiuni decât să continue lupta. Dacă refuzau, erau împușcați de comisarii politici sovietici. Dacă încercau să scape prin pădure, mureau din cauza frigului, iar propaganda sovietică le-a spus că finlandezii torturau până la moarte prizonierii de război.

Geografia Istmului Careliei nu le-a permis finlandezilor să adopte tactici de gherilă. Astfel, apărarea acestei zone a fost înfăptuită în jurul liniei Mannerheim, flancată de cursuri de apă în ambele părți. Avansul sovietic a fost oprit la această linie de apărare, soldații sovietici având moral scăzut și lipsă de provizii. Finlandezii, comandați de generalul Herald Öhquist, au încercat un contraatac prin care să încercuiască trei divizii sovietice. Deși acest plan a fost unul curajos, în cele din urmă a eșuat.

Propaganda sovietică a scos în evidență faptul că linia Mannerheim a fost la fel de puternică, sau chiar mai puternică, decât linia Maginot din Franța. Istoricii finlandezi au minimalizat puterea de apărare a acestei linii, insistând că a fost compusă în mare parte din tranșee și adăposturi de lemn. În perioada interbelică, finlandezii au construit peste 200 de puncte de fortificații de-a lungul Istmului Careliei. Cu toate acestea, buncărele de beton erau rare, aflându-se și la un km distanță unul față de celălalt.

În partea estică, sovieticii au încercat pătrunderea liniei Mannerheim în cadrul bătăliei de la Taipale. În partea vestică au atacat în apropierea localității Viipuri. În zona Viipuri fortificațiile finlandeze erau foarte puternice. Însă, datorită unei greșeli în construirea liniei, a existat o zonă mlăștinuoasă în care nu se găseau puncte de apărare.

În timpul bătăliei din zona Viipuri tancurile sovietice nu au reușit să profite de slăbiciunea inamicului datorită coordonării slabe dintre diferitele branșe ale Armatei Roșii. Tancurile sovietice au pătruns în spatele liniilor inamice, în timp ce finlandezii au rămas în tranșee. În acel moment, finlandezii nu aveau arme anti-tanc cu care să atace blindatele sovietice. Finlandezii au reușit să oprească asaltul principal al sovieticilor. Astfel, tancurile atacatoare s-au aflat în spatele liniilor inamice, unde au fost distruse unul căte unul. Bătălia s-a încheiat cu victoria surprinzătoare a finlandezilor.

La Nord de lacul Ladoga, finlandezii au fost surprinși de forța Armatei Roșii. Cele două divizii finlandeze din această zonă au fost nevoite să înfrunte un număr semnificativ de trupe sovietice. Misiunea trupelor sovietice a fost distrugerea totală a forțelor finlandeze din această zonă.

În partea sudică au activat două divizii sovietice. Acestea au fost atacate de finlandezi prin tactici de gherilă și divizate în grupuri mai mici, izolate unul de celălalt. Trupele sovietice încercuite nu au încercat să scape înspre est, ci s-au fortificat în tranșee, așteptând ca proviziile și întăririle să ajungă pe cale aeriană. Deoarece finlandezii nu dețineau suficienți oameni ei nu au atacat direct punctele sovietice. S-au concentrat numai pe amenințările cele mai grave. În ciuda frigului și a foamei, soldații sovietici nu s-au predat ușor. Au luptat cu curaj, adesea fortificându-și tancurile pentru a putea fi folosite ca și buncăre.

Sovieticii au avut în acest sector un avantaj numeric de trei la unu în fața finlandezilor precum și supremație aeriană. Astfel, trupele finlandeze au intrat în panică și au început să se retragă în fața avansului puternic sovietic. În sectorul central, finlandezii s-au regrupat în apropiere de râul Kolla, a cărui maluri erau compuse din stânci înalte de până la zece metri. Acest fapt le-a oferit finlandezilor noi poziții defensive. Bătălia de la Kolla a durat până la sfărșitul războiului, sovieticii nereușind înfrângerea finlandezilor în acest sector. Aici a luptat și finlandezul Simo Häyhä, creditat ca fiind cel mai prolific lunetist din istorie.

În partea de nord a acestui teatru de operațiuni, trupele sovietice au fost oprite la Ilomatsi și Lieska. Finlandezii au folosit încă o dată tactici de hărțuire. Au apelat la schiuri pentru a-i prinde pe sovietici în numeroase ambuscade. Până la sfârșitul anului, sovieticii au decis să se retragă și să-și transfere resursele spre zone mai importante ale frontului.

Operațiunea Suomussalmi-Raate a fost o operațiune dublă întreprinsă de finlandezi. După război, operațiunea a fost predată în academiile militare ca fiind un exemplu clasic despre ceea ce pot face niște trupe bine conduse în fața unui adversar superior numeric. Suomussalmi a fost o mică localitate finlandeză înconjurată de multe lacuri și păduri. Din aceste cauze, generalii finlandezi nu s-au așteptat ca sovieticii să atace aici, iar atunci când au făcut-o Armata Roșie a suferit o înfrângere devastatoare.

Sovieticii au atacat dinspre drumul Raate, care ducea înspre localitatea Suomussalmi, Două divizii sovietice care mărșăluiau pe drumul de pădure au fost distruse aproape în totalitate când au fost prinse într-o ambuscadă de către finlandezi. Două unități ale armatei finlandeze au blocat înaintarea, respectiv retragerea forțelor sovietice. Trupele sovietice s-au panicat. Din această cauză s-au împărțit în grupuri mai mici care au fost distruse pe rând de finlandezi.

Sovieticii au pierdut până la 9000 de oameni, în timp ce finlandezii au pierdut doar 400. Armata finlandeză a capturat zeci de tancuri, arme de artilerie, arme anti-tanc, precum și mii de arme de foc împreună cu muniție și provizii medicale de care aveau mare nevoie.

Diviziile sovietice 163 şi 44 erau anihilate într-o operaţiune finlandeză de-a dreptul genială. Această operațiune poate sta alături, cu cinste, de oricare alta a celui de-al Doilea Război Mondial. O comunitate de 4.000 de oameni, care s-a ocupat înainte de război cu exploatarea forestieră, pescuitul şi vânătoarea, a fost ocupată, de către Divizia Motorizată de Puşcaşi 163 - Tula. Aceasta, însă, a fost ulterior oprită de către Brigada a 9-a finlandeză, aflată sub conducerea colonelului Hjalmar Siilasvuo.

Întrucât conducătorii lor şi-au închipuit că vor repurta o victorie facilă, numeroşi soldaţi sovietici au fost trimişi, în luna decembrie, într-o Finlandă subarctică, fără haine de iarnă şi cizme de pâslă. Acest lucru a fost descoperit de finlandezi și prin ascultarea transmisiunilor radio ale ruşilor. Aceste transmisiuni au fost, în mod surprinzător, necodificate. Îngheţată, înfometată şi cu calea de retragere tăiată de două săptămâni de către Brigada a 9-a finlandeză, moralul Diviziei 163 a cedat în ajunul Crăciunului. Oamenii au început să fugă spre est, traversând lacul îngheţat Kiantajärvi.

Finlandezii au trimis în zona lacului Kiantajärvi două bombardiere de capacitate medie, Bristol Blenheim, pentru a sparge gheaţa. Ei au aruncat astfel laolaltă, într-un haos de nedescris, tancuri, cai, oameni şi vehicule, în apa îngheţată a lacului. Divizia 44 sovietică, care a venit să salveze Divizia 163, se afla la o distanţă de la care putea auzi totul. Soldaţii şi-au putut auzi camarazii murind, însă nu au primit ordinul de înaintare.

În noaptea dintre ani, Divizia 44 sovietică a devenit noua victimă a Morţii Albe, în timp ce barometrul cobora din nou la minus 30 de grade Celsius. Ţinând constant sub bombardament de mortieră, la ora mesei, cele 60 de bucătării de campanie, finlandezii i-au lipsit pe ruşi de mâncare caldă. Când ruşii au aprins focuri, finladezii i-au mitraliat din vârful copacilor. Finlandezii au depistat cu uşurinţă siluetele negre ale rușilor pe fundalul alb al zăpezii.

Carabina standard a Armatei Roşii, un Moisin-Nagant 1902 de 7.62 mm, cu încărcare manuală, a devenit inoperabilă din momentul în care uleiul său lubrifiant a îngheţat, în condiţii de temperatură mai mici de minus 15 grade Celsius. Vehiculele blindate fie trebuiau să rămână pornite, cu o uriaşă cheltuială de combustibil, fie urmau să rămână înţepenite, blocând astfel culoarele înguste din pădure.

„Nu-i lăsăm să se odihnească“, spunea Kurt Wallenius, generalul Armatei Finlandeze de Nord. „Nu-i lăsăm să doarmă. Acesta e un război al cantităţii împotriva inteligenţei.“ Pentru Divizia 44, somnul era ceva aproape imposibil, din cauza zgomotului făcut de motoarele pornite, a cailor înspăimântaţi, a hăitaşilor şi a vânătorilor finlandezi care erau lunetişti excelenţi şi chiar „din cauza «glasurilor» metalice ale copacilor, care pârâiau în timp ce însăşi seva lor îngheţa“. Cei care recurgeau la vodcă descopereau că, în ciuda senzaţiei iniţiale de căldură, în cele din urmă, aceasta se risipea. Expuse la aer, cele mai mici răni îngheţau şi deveneau cangrenoase.

Cadavrele îngheţate erau adunate, unul deasupra altuia, pe măsură ce finlandezii treceau metodic de la un sector la altul, eliminând rezistenţa rusă. Până la sfârșitul bătăliei, au fost luaţi 1.000 de prizonieri ruşi. Un număr de 700 de soldaţi a reuşit să scape, fugind înapoi spre liniile sovietice, iar peste 27.000 au fost ucişi. Și toate acestea, în vreme ce pierderile finlandezilor se ridicau la doar 900 de oameni. Cuvintele adresate de un ofiţer colonelului Siilasvuo au fost: „Lupii se vor hrăni foarte bine iarna aceasta“.

Finlandezii au capturat, la Suomussalmi, 42 de tancuri, 102 de tunuri de câmp şi 300 de vehicule, precum şi mii de căciuli de formă conică - budenovka, aparţinând soldaţilor Armatei Roşii. Mai târziu, finlandezii au folosit aceste căciuli în operaţiuni de diversiune. Finlandezii au capturat mai mult echipament militar decât au primit din surse externe, oricât de mult a sprijinit Liga Naţiunilor lupta Finlandei, prin excluderea, a URSS-ului din rândurile sale, şi oricât de asiduu a dezbătut Consiliul Suprem de Război al Aliaţilor Occidentali trimiterea unui ajutor.

Două divizii au fost pierdute de sovietici la Suomussalmi. Pe Linia Mannerheim s-au înregistrat răsturnări de situaţie. Generalul Paavo Talvela, care a distrus Diviziile 139 şi 75 ale Armatei Roşii la Tolvajärvi, a obținut victoria în Ajunul Crăciunului. Toate aceste evenimente au trimis spre lume un mesaj umilitor pentru URSS. Cu toate acestea, finlandezii nu au putut continua aceste succese din lipsă de trupe. Ei au ajuns să înroleze băieţi de 15 ani. Hitler, mai ales, credea că învăţase unele lecţii în privinţa capacităţii Armatei Roşii, lecţii care îi vor afecta decizia de a invada Rusia în următorul an. Însă, în esenţă, aceste lecţii nu au fost cele corecte.

În Laponia finlandeză, pădurile existente au fost înlocuite gradat de către tundră. Astfel, tancurile sovietice au avut loc de manevre. Terenul era însă foarte dur, cu multă zăpadă și foarte puțină populație în zonă. Finlandezii nu s-au așteptat ca sovieticii să trimită în această zonă mai mult decât niște unități de recunoaștere. Însă, sovieticii au trimis divizii întregi. Astfel, finlandezii au fost nevoiți să trimită o armată în această zonă, denumită Grupul Laponia. Armata a fost comandată de generalul Kurt Vallenius.

În sudul Laponiei, cele două divizii sovietice aflate în zonă au avansat cu ușurință înspre localitatea Salla. Drumul s-a bifurcat, astfel că sovieticii au fost nevoiți să-și împartă forțele. O parte a avansat înspre localitatea Pelkosenniemi, iar cealaltă înspre Kemijärvi. Forțele sovietice care au înaintat spre nord au fost flancate de armata finlandeză și au fost nevoite să se retragă din zonă. În urma acestui succes, finlandezii au trimis întăriri la Kemijärvi. Aici, după un contraatac, i-au forțat pe sovietici pe linii noi defensive, unde au rămas pe durata războiului.

Numeroasele păduri şi lacuri au purtat forţele ruseşti, nefamiliarizate cu terenul, într-un şir de ambuscade, pe măsură ce temperaturile coborau. Acea iarnă a fost neobişnuit de friguroasă, cu temperaturi de până la minus 50 de grade Celsius. Finlandezii au dat foc la ferme şi sate și au legat bombe de animalele de fermă. Ei au distrus tot ceea ce le-ar fi putut oferi ruşilor hrană şi adăpost. Echipaţi cu schiuri şi beneficiind de o bună cunoaştere a reliefului local, au minat cărările din păduri, de curând acoperite cu zăpadă. Purtând uniforme albe de camuflaj, finlandezii erau porecliţi de duşman „Belaia Smert” - Moartea Albă.

În Nordul Laponiei se afla portul Petsamo, singurul port arctic al Finlandei care nu era înghețat. Finlandezii nu au dispus de suficienți oameni pentru a apăra acest port în întregime datorită faptului că forțele lor principale au luat parte la apărarea Istmului Careliei. În bătălia de la Petsamo o divizie sovietică a atacat o singură companie finlandeză. Finlandezii au cedat orașul cu ușurință, preferând să se concentreze pe tactici de întârziere a inamicului.

Această zonă nu era acoperită de pădure. Cu vânturi puternice și fiind relativ joasă nu a oferit finlandezilor mult teren defensiv. Aceștia au profitat, totuși, de temperaturile extreme și nopțile foarte lungi pentru a executa atacuri de gherilă împotriva liniilor de aprovizionare și patrulelor sovietice. În consecință, eforturile sovietice din această zonă au fost încetinite considerabil de un inamic cu mult inferior din punct de vedere numeric.

După prima lună de luptă, Stalin nu a fost deloc mulțumit de activitatea Armatei Roșii. Aceasta a fost umilită de un adversar inferior din punct de vedere numeric și tehnic. Kliment Voroșilov a fost înlocuit cu Semion Timoșenko, în funcția de comandant al forțelor sovietice. Acesta a ordonat încetarea atacurilor frontale și a reorganizat armata sovietică pentru a înfrânge forțele finlandeze.

Cu toate că forţele armate sovietice erau uluitor de prost conduse la începutul Războiului de Iarnă, ele şi-au învăţat lecţia rapid. Generalul Semion Timoşenko a fost trimis să preia comanda. După patru sau cinci atacuri pe zi, acesta a reuşit să străpungă Linia Mannerheim. Sovieticii au început să înţeleagă tocmai în Finlanda importanţa coordonării trupelor blindate, a infanteriei şi a artileriei. Oricât de grele erau pierderile ruşilor, existau întotdeauna trupe noi care să fie aruncate în luptă. După cum spunea un finlandez, după bătălia de la Kuhmo: „Erau mai mulţi ruşi decât gloanţele pe care le aveam“.

Sovieticii au inițiat o campanie zilnică de bombardamente pentru a slăbi forțele finlandeze și pentru a le scădea moralul. În timpul acestor bombardamente, finlandezii au pierdut aproximativ 3000 de oameni. Datorită lipsei de muniție, artileria finlandeză a avut ordine să nu tragă decât în ținte care reprezentau un pericol iminent.

Când lupta pe Istm a devenit una de uzură, finlandezii nu au mai putut continua să sângereze aşa cum puteau să o facă ruşii. În loc să înveţe aceste lecţii, Hitler a reţinut-o pe cea facilă, aceea că Stalin a epurat o mulţime de generali buni. Cu toate acestea, nu a fost singurul care va face această greşeală. Churchill declara după Anul Nou că Finlanda „arătase întregii lumi incapacitatea Armatei Roşii“.

Frontul în zona vestică a Istmului Careliei a fost spart. Sovieticii au atacat în continuare val după val, distrugând pe rând punctele de apărare a finlandezilor. Astfel, Mannerheim a ordonat retragerea generală pe noi poziții defensive a armatei finlandeze din acel sector. În partea de est a Istmului Careliei, finlandezii au continuat să reziste atacurilor sovietice în cadrul bătăliei de la Taipale.

Armata Roșie a început să-și concentreze atacurile în zona Istmului Careliei. A schimbat inclusiv doctrina, pentru a face față realităților de pe front. Toate forțele sovietice din zona Istmului Careliei au fost organizate în două armate, Armata a 7-a, respectiv a 13-a. Armata a 7-a, sub comanda lui Kirill Meretskov, și-a concentrat 75% din forțe în sectorul liniei Mannerheim dintre localitatea Taipale și mlaștina Munasuo. După ce rușii au primit întăriri masive, au început atacul cu un bombardament puternic, urmat de un atac inițial de tancuri care a fost urmat de infanteria sovietică.

Deși sovieticii și-au rafinat tacticile, generalii Armatei Roșii au acceptat în continuare pierderi masive de vieți omenești în schimbul atingerii obiectivelor propuse. Atacurile au fost acoperite de fum, foc de artilerie și suport de blindate, dar infanteria sovietică a fost nevoită să atace în teren deschis. Tancurile sovietice au călătorit în grupuri mai mici, fiind protejate de infanterie. Astfel, finlandezii nu au mai putut să le distrugă așa ușor. După zece zile de atacuri de artilerie, sovieticii au reușit să străpungă partea de vest a frontului Istmului Careliei, în timpul celei de-a doua bătălii de la Summa.

După aceste atacuri, sovieticii au avansat 15 km în spatele liniei defensive Mannerheim. Au intrat în orașul Viipuri. Situația militară a forțelor finlandeze din Istmul Careliei a devenit gravă, deoarece acestea sufereau pierderi grele. Guvernul finlandez, în absența promiselor întăriri franco-britanice, a fost astfel nevoit să încheie pace cu sovieticii. Divizia 123 rusă a străpuns Linia Mannerheim în apropiere de Summa. Astfel, a făcut loc intrării unei bune părţi din Armata VII, două zile mai târziu. Apoi s-au îndreptat spre Viipuri.

Uniunea Sovietică a avut supremație aeriană pe durata războiului. Forțele Aeriene Sovietice au trimis aproximativ 2500 de avioane în Finlanda. Însă, acestea nu au fost atât de eficiente precum au sperat sovieticii, deoarece în Finlanda nu au existat multe ținte importante, din punct de vedere strategic.

Cel mai adesea au fost bombardate mici depozite din sate care nu aveau o valoare strategică mare. Finlanda nu a dispus decât de câteva drumuri interioare moderne. Prin urmare, liniile de cale ferată au devenit ținta principală a avioanelor sovietice. Acestea au fost bombardate de mii de ori, dar, deoarece erau ușor de reparat, finlandezii le repuneau în stare de funcționare în câteva ore. Astfel, trenurile puteau circula din nou.

Cel mai mare raid aerian împotriva capitalei Helsinki a avut loc în prima zi a războiului. Orașul a mai fost bombardat doar de câteva ori după aceea. Orașul Viipuri, un obiectiv principal al sovieticilor, a fost distrus aproape în totalitate de către raidurile aeriene ale sovieticilor. Per anasmblu, avioanele sovietice au atacat peste 500 de localități finlandeze, ucigând 957 de civili. Propaganda sovietică din acea vreme a afirmat că ținte civile nu au fost bombardate, nici măcar din greșală.

La începutul războiului, Finlanda nu deținea decât 114 avioane. Misiunile avioanelor finlandeze au fost foarte limitate, iar avioanele de vânatoare pe care le-au deținut au fost folosite pentru distrugerea bombardierelor sovietice. Avioanele finlandeze erau vechi, așadar nu au putut oferi suport pentru trupele finlandeze. În pofida pierderilor, numărul avioanelor finlandeze a crescut la sfârșitul războiului cu 50%. Acest lucru a avut loc deoarece Forțele Aeriene Finlandeze au primit avioane noi din străinătate de la americani, britanici, francezi, suedezi și italieni.

Deseori, piloții finlandezi și-au condus avioanele în formațiile inamice, care îi depășeau numeric cu zece sau chiar douăzeci la unu. Au doborât 200 de avioane sovietice și au pierdut 62. Mai mult, artileria anti-aeriană finlandeză a distrus peste 300 de avioane rusești.

Activitatea navală din timpul războiului a fost scăzută ca și intensitate, deoarece Marea Baltică a înghețat datorită temperaturilor extreme. Astfel, la mijlocul iernii se mai puteau mișca doar submarinele și spărgătoarele de gheață. În plus, Flota Baltică sovietică a fost o forță defensivă de coastă. Aceasta nu a avut nici structura logistică, nici antrenamentul necesar pentru a întreprinde operațiuni pe scară largă. Totodată, finlandezii nu au deținut decât o mică flotă de apărare.

Sovieticii au dispus de două cuirasate, un crucișător greu, 20 de distrugătoare, 50 de bărci de torpilare și 52 de submarine. Finlandezii au dispus de două nave de apărare de coastă, cinci submarine, patru canoniere, șapte bărci de torpilare și alte câteva nave auxiliare. Cele două nave de apărare de coastă au fost mutate în portul Turku. Acolo au fost folosite pentru a doborî câteva avioane sovietice. Au rămas în port pe durata războiului.

Marina finlandeză a protejat și vasele comerciale finlandeze de atacurile sovietice. Avioanele rusești au atacat atât porturile finlandeze, cât și vasele comerciale finlandeze. Cu toate acestea, finlandezii nu au pierdut decât cinci astfel de nave.

Finlandezii au deținut și artilerie de coastă pentru apărarea porturilor și a bazelor navale pe care le aveau de-a lungul coastei. Majoritatea bateriilor de coastă au datat din perioada Rusiei Țariste. Însă, finlandezii au instalat și o serie de baterii de coastă moderne.

Prima bătălie navală a războiului a avut loc în apropiere de insula Russaro. În acea zi, condițiile meteo au fost foarte bune, iar vizibilitatea era excelentă. Finlandezii au observat crucișătorul sovietic Kirov și alte două distrugătoare. În momentul în care acestea au intrat în raza de acțiune a bateriilor de coastă, finlandezii au deschis focul. Deși cele două distrugătoare nu au suferit pierderi, nava Kirov a avut 17 morți. Astfel, vasele sovietice au fost nevoite să se retragă.

În mare parte, opinia publică mondială din acele vremuri a susținut cauza finlandeză, iar atacul sovietic a fost văzut ca fiind nejustificat. Al Doilea Război Mondial încă nu a afectat direct Franța și Anglia. Războiul din Finlanda era singurul război în desfășurare în acel moment în Europa. Prin urmare, acest conflict a atras o mare atenție pe plan internațional. Unele organizații sau state străine au trimis suport material și militar Finlandei. În acest conflict au fost implicați și voluntari din alte țări care au dorit să ajute Finlanda.

Germania a permis ca, prin Suedia, să fie trimise Finlandei provizii de arme. Însă, după ce acest fapt a fost făcut public, Adolf Hitler a adoptat o poziție de tăcere față de Finlanda. El nu a dorit să riște pactul de neagresiune cu Uniunea Sovietică.

Franța a dorit să reînarmeze unitățile armatei poloneze care s-au refugiat pe teritoriul său după invazia germano-sovietică din această țară. De asemenea, a dorit să le trimită în Finlanda printr-o debarcare în portul arctic de la Petsamo.

Cei mai mulți voluntari străini au sosit din Suedia. Aceștia, alături de voluntari din Norvegia și Danemarca, au luptat pe frontul de la Salla.

Britanicii au vrut să trimită trupe în Finlanda prin teritoriul Suediei, pentru a bloca exportul de fier al suedezilor către Germania. Hitler a făcut clar guvernului suedez că prezența trupelor franco-britanice pe teritoriul ei va provoca o imediată invazie din partea Germaniei. Acest fapt s-a datorat dependenței Germaniei de fierul suedez.

Alți voluntari au sosit din Ungaria, Italia și Estonia. De asemenea, s-a alăturat și un grup de americani de origine finlandeză. În total, au sosit în Finlanda aproximativ 12000 de voluntari din alte țări.

Franța și Marea Britanie au cerut atât Norvegiei cât și Suediei, să ajute Finlanda și să le permită Aliaților să trimită trupe în Finlanda, prin teritoriul lor. Cele două țări scandinave au respins cererile Aliaților pentru că s-au temut de o eventuală invazie germană.

Tratatul de pace care a marcat finalul războiului din Finlanda s-a semnat la Moscova. Finlanda a fost nevoită să cedeze o parte din teritoriul său Uniunii Sovietice.

În apropierea lunii martie, în jur de o cincime din armata lui Mannerheim putea fi contabilizată la pierderi şi au mai rămas abia 100 de avioane finlandeze care să lupte cu 800 ruseşti. În aceste condiții, Mannerheim a îndemnat guvernul să negocieze. Astfel, se va semna Tratatul de la Moscova, în vreme ce trupele ruse şi cele finlandeze încă erau angajate în lupta corp la corp, în centrul oraşului Viipuri.

Finlanda a cedat URSS-ului Istmul Careliei și o porțiune din teritoriul său, la Nord de lacul Ladoga. A cedat inclusiv orașul Viipuri, al doilea oraș finlandez ca mărime, după Helsinki. Finlanda a trebuit să renunțe și la o parte din regiunea Salla, la patru insule din Golful Finlandei, la peninsula Kalastajansaarento. Peninsula Hanko a fost închiriată URSS-ului ca bază militară timp de 30 de ani. Regiunea Petsamo, capturată de sovietici în timpul războiului, a fost înapoiată Finlandei.

Concesiile teritoriale pe care Uniunea Sovietică le-a obținut de la Finlanda au depășit concesiile pe care rușii le-au cerut înainte de începerea războiului. Cu toate acestea, prestigiul militar al ruşilor era serios avariat. Stalin a creat o asemenea situaţie la graniţa de nord-vest, încât 15 divizii erau necesare doar pentru a o supraveghea. În momentul în care i s-a ivit şansa de a se răzbuna, în timpul Operaţiunii Barbarossa, Finlanda nu a pierdut ocazia de a o folosi.

Războiul cu Uniunea Sovietică a avut un puternic impact depresiv pentru societatea finlandeză. Suportul internațional serios pentru Finlanda a fost minim și a ajuns prea târziu pentru a mai schimba soarta războiului.

După război, Comandamentul Suprem al Armatei Roșii a recomandat o serie de reforme, datorită experiențelor din timpul campaniei. Rolul comisarilor politici de pe front a fost redus, iar echipamentul și tacticile folosite pentru iarnă au fost îmbunătățite. Cu toate acestea, nu toate reformele au fost implementate până la invazia URSS-ului de către Germania, 15 luni mai târziu.

După încheierea conflictului, Finlanda și Suedia au intrat în negocieri pentru a forma o alianță militară. Aceste negocieri au încetat, însă, în momentul în care a devenit clar faptul că atât Germania, cât și URSS-ul s-au opus unei astfel de alianțe.

Odată cu începerea invaziei Uniunii Sovietice de către Germania Nazistă, Finlanda a atacat și ea URSS-ul pentru a recupera teritoriile pierdute în timpul invaziei sovietice. Acest nou conflict între Finlanda și URSS este cunoscut sub denumirea de Războiul de Continuare.

După terminarea Războiului de iarnă, Finlanda a încheiat o alianță cu Germania. Odată cu începerea operațiunii Barbarossa, armata finlandeză a atacat pozițiile sovietice stabilite în regiunile finlandeze cucerite în timpul Războiului de iarnă. Finlandezii s-au oprit la 30 de km de Leningrad, pe granița sovieto-finlandeză de dinaintea războiului.

După ce Uniunea Sovietică a preluat inițiativa pe frontul de est, finlandezii au fost împinși înapoi de pe majoritatea pozițiilor obținute în fazele inițiale ale campaniei. Războiul s-a încheiat prin armistițiul de la Moscova. În cadrul conferinței de la Paris din 1947, Finlanda a fost nevoită să cedeze Uniunii Sovietice teritoriile pe care aceasta le-a obținut în urma Războiului de iarnă. Totodată, a plătit și despăgubiri de război.