Invazia Poloniei
Declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial
Septembrie 1939
autor Paul Boșcu, octombrie 2016
Invazia Poloniei a fost prima bătălie a celui de-al Doilea Război Mondial. A fost iniţiată de Germania Nazistă şi de un mic contingent slovac. Ulterior, Armata Roşie a invadat regiunile estice ale Poloniei în cooperare cu Germania. Sovieticii și-au îndeplinit partea lor de angajament al apendicelui secret al pactului Ribbentrop – Molotov.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Invazia Poloniei a fost prima bătălie a celui de-al Doilea Război Mondial. Această operaţiune a purtat numele de cod „Fall Weiss” sau Planul Alb. Invazia a fost iniţiată de Germania Nazistă şi de un mic contingent slovac al noului stat-marionetă slovac creat. Acesta a fost înființat de Germania după ocuparea Cehoslovaciei. Ulterior, Armata Roşie a invadat regiunile estice ale Poloniei în cooperare cu Germania. Sovieticii și-au îndeplinit partea lor de angajament al apendicelui secret al pactului Ribbentrop – Molotov. Acest pact diviza Europa de est în sfere de influenţă între cele două mari puteri.

Germania a deţinut un avantaj numeric substanţial în faţa Poloniei. Armata germană a dispus de aproximativ 2.400 de tancuri, organizate în șase divizii de Panzere. De asemenea, aviaţia a jucat un rol major în această campanie, bombardierele germane atacând centrele industriale poloneze.

Polonia a avut un milion de oameni aflaţi sub arme, dar mai puţin de jumătate dintre aceştia au fost mobilizaţi până la începerea invaziei. Întârziaţii au suferit pierderi grele, devenind ţinte uşoare pentru aviaţia germană. Armata poloneză a avut și mai puţine vehicule blindate decât cea germană, iar cele care existau erau dispersate în cadrul forţelor de infanterie. Astfel, polonezii nu s-au putut angaja într-o luptă eficientă cu inamicul.

Lotnictwo Wojskowe sau Forțele Aeriene Poloneze erau într-un dezavantaj sever faţă de Luftwaffe-ul german, deoarece nu dispuneau de avioane de luptă moderne. Cu toate acestea, piloţii polonezi erau printre cei mai bine pregătiţi din lume. Acest fapt a fost dovedit un an mai târziu, piloții polonezi jucând un rol important în Bătălia Angliei.

Experienţele războiului sovieto – polonez au influenţat puternic organizarea şi doctrina operaţională ale armatei poloneze. În acest război, în contradicţie cu războiul de tranşee din Primul Război Mondial, mobilitatea cavaleriei a jucat un rol decisiv. Polonia a recunoscut beneficiile mobilităţii, însă nu a dorit să investească masiv în noile invenţii militare. Acestea au fost foarte costisitoare şi nu au avut şansa de a-și dovedi eficienţa.

În ansamblu, Germania dispunea de avantaj aerian atât cantitativ cât şi calitativ. Forţele Aeriene Poloneze au dispus în general de avioane de luptă PZL P.11 şi PZL P.7, avioane de producție locală, produse la începutul anilor ’30. Acestea erau mult inferioare avioanelor Messerschmitt Bf 109 și Messerschmitt Bf 108, folosite de aviația germană.

Situaţia internaţională şi încercările de intimidare militară a Poloniei au determinat ca invazia acestei ţări să nu fie un atac-surpriză. Hitler a sperat, totuşi, ca noile tactici Blitzkrieg ale Wehrmachtului să provoace polonezilor un şoc tactic. Hitler a învăţat deja că în confruntarea armată, surpriza tactică reprezenta un avantaj inestimabil. Pe parcursul întregii sale cariere de revoluţionar, a încercat permanent să se folosească de elementul-surpriză. De obicei, a avut mare succes. Puciul de la Berărie, pe care a încercat să îl dea l-a surprins chiar şi pe liderul lui titular, generalul Ludendorff.

Aversiunea lui Hitler faţă de războiul static, de uzură, a fost o reacţie firească a acestuia. Hitler a servit ani la rând în cadrul celui de-al 16-lea Regiment Bavarez de Infanterie, în Primul Război Mondial. Sarcinile sale în calitate de curier de batalion presupuneau pândirea pauzelor între salvele de artilerie şi deplasarea rapidă într-o poziţie semighemuită din tranşee în găurile de obuze, pentru a duce mesaje. Aşadar, a fost un soldat curajos şi conştiincios. Probabil că Hitler nu a omorât pe nimeni cu mâna lui. Acesta a refuzat întotdeauna promovările care l-ar fi îndepărtat de camarazii săi. A primit chiar și două Cruci de Fier, Clasa a II-a şi Clasa I.

Armata germană și-a conceput planurile de atac pornind de la geografia Poloniei și de la capacitățile ei militare. Germanii au mizat pe un atac în forță pentru a cuceri Varșovia. Planul de invazie a Poloniei a purtat denumirea oficială de Fall Weiss sau Planul Alb.

Planul german al acestei campanii a fost pus la punct de şeful Statului Major german din acea perioadă, Generalul Franz Halder. A fost supervizat de către Generalul Walther von Brauchitsch, comandantul şef al campaniei din Polonia. Toate cele trei asalturi plănuite au avut ca direcţie principală Varşovia. Armata poloneză principală urma să fie încercuită şi distrusă la vest de Vistula.

Strategia de a avea un centru slab şi două flancuri puternice a fost genială. Se pare că a fost preluată din studiul antebelic al feldmareşalului şi contelui Alfred von Schlieffen despre tacticile folosite de Hannibal în bătălia de la Cannae. Indiferent de paternitatea strategiei, ea a funcţionat bine. Strategia a deplasat cu abilitate armatele germane printre cele poloneze şi le-a permis să se apropie simultan de Varşovia, din direcţii diferite.

Planul a stipulat începerea ostilităţilor înaintea unei declaraţii de război. Germanii au dorit obţinerea unei încercuiri masive şi distrugerea forţelor poloneze. Infanteria a fost susţinută de către tancurile germane pentru o înaintare rapidă şi pentru concentrarea atacurilor pe niște puncte țintă ale frontului inamic. Scopul a fost izolarea şi încercuirea segmentelor inamice. Geografia Poloniei s-a pretat foarte bine pe o astfel de operaţiune mobilă în condiţii meteo favorabile. Țara dispunea de câmpii întinse cu o frontieră foarte lungă de 5.600 Km, greu de apărat.

Guvernele britanic şi francez au acordat Poloniei garanţii militare. Astfel, Hitler a fost obligat să lase un procent mare din cele o sută de divizii ale armatei sale în vest, pentru a apăra Linia Siegfried sau „Zidul de Vest“. Această linie a fost compusă dintr-o serie de fortificaţii încă neterminate, de aproape cinci kilometri lăţime. Ele au fost dispuse de-a lungul graniţei de vest a Germaniei. Teama de un război pe două fronturi l-a determinat pe Führer să selecteze patruzeci de divizii pentru a-i apăra spatele. Totuşi, Hitler a rezervat pentru atacarea Poloniei cele mai bune trupe, împreună cu toate diviziile mobile şi blindate, dar şi aproape întreaga sa flotă aeriană.

Potrivit Planului Alb, de fiecare parte a unui centru relativ slab şi staţionar se găseau două flancuri puternice ale Wehrmachtului. Ele urmau să captureze Varşovia. Grupul de Armate Nord, aflat sub conducerea generalului Fedor von Bock, a lovit prin Coridorul Polonez. Scopul atacului a fost preluarea Danzigului și întâlnirea cu Armata a III-a germană în Prusia Orientală pentru a ataca fulgerător capitala poloneză dinspre nord. Între timp, Grupul de Armate Sud, sub conducerea generalului Gerd von Rundstedt, a lovit centrul forţelor poloneze. Grupul trebuia să împingă frontul până la Lvov şi, de asemenea, să atace Varşovia dinspre est şi nord.

Coridorul Polonez a fost gândit de cei care au conceput Tratatul de la Versailles, astfel încât să izoleze Prusia Orientală de restul Germaniei. Acesta era prezentat de multă vreme ca un casus belli de către nazişti, după cum a fost şi Danzigul, port la Marea Baltică. Acesta din urmă a avut o populaţie majoritar germană.

Planul Alb a implicat detaşarea a 60 de divizii pentru cucerirea Poloniei. Din aceste divizii au existat cinci divizii Panzer a câte 300 de tancuri fiecare și patru divizii uşoare, alcătuite din mai puţine tancuri şi câţiva cai. Germania a dispus şi de patru divizii cu infanterie motorizată, precum şi de 3.600 de avioane din aviaţia operativă. Trupele din invazie au beneficiat şi de ajutorul a unei bune părţi din puternica Kriegsmarine, marina germană.

Planul Alb a fost elaborat de strategii OKH-ului. Hitler doar a aprobat documentul final. În această fază de început a războiului, între Hitler şi generalii săi a existat o doză consistentă de respect reciproc autentic. Ea a fost ajutată de faptul că, până atunci, Hitler nu s-a implicat în modul în care generalii şi-au conceput strategiile şi şi-au dispus trupele pe teren. Cele două Cruci de Fier, pe care Hitler le-a câștigat în timpul Primului Război Mondial, i-au oferit o oarecare prestanţă în ochii generalilor.

Încrederea lui Hitler în sine, atunci când venea vorba de chestiunile militare, a fost una neobişnuită. Probabil că aceasta se datora, în parte, sentimentului de superioritate pe care îl aveau mulţi veterani infanterişti, fiind convinși că ei au dus greul luptei în Marele Război. Hitler nu a fost atât de intimidat, dat fiind faptul că era un ex-caporal aflat în mijlocul atâtor generali. Dacă Hitler ar fi fost cetăţean german, ar fi ocupat, cel mai probabil, o poziţie de comandă în timpul Primului Război Mondial. Conştient fiind de faptul acesta, putea să termine războiul cu sentimentul de a fi capabil să comande un batalion.

Wilhelm Keitel, şeful Statului-Major al OKW-ului şi locotenentul său, Alfred Jodl au servit ca artilerişti şi ofiţeri-funcţionari în timpul Primului Război Mondial. Lupta lor a fost una indirectă, deşi Keitel a fost rănit. Generalul Walther von Reichenau, generalul Walter von Brauchitsch şi generalul Hans von Kluge au fost, de asemenea, artilerişti. Generalul Paul von Kleist şi generalul Erich Manstein au servit în cavalerie, cu toate că şi Manstein a fost rănit. Unii generali, ca Heinz Guderian, au fost la Comunicaţii, iar alţii, ca Maximilian von Weichs, şi-au petrecut cea mai mare parte a războiului la Statul-Major.

Mulţi dintre generalii OKW-ului şi-au petrecut anii 20 în miliţiile paramilitare, cunoscute sub numele de Freikorps, şi în micuţa armată autorizată sub regimul păcii de la Versailles. Înainte ca Hitler să vină la putere, activitatea sa s-a rezumat la birocrație, pregătire şi studiu. Prin urmare, Hitler nu ar fi fost impresionat prea mult, oricare era gradul oficial pe care generalii l-au obţinut când au servit în acest tip de armată.

Fostul locotenent-colonel Winston Churchill l-a tratat pe „caporalul Hitler“ cu dispreț, prin prisma gradului inferior pe care l-a avut în tranşeele Marelui Război. Cu toate acestea, Führerul nu a suferit de vreun complex de inferioritate atunci când a avut de-a face direct cu soldaţi care l-au depăşit de mult în grad, în timpul războiului.

O parte din Fall Weiss a presupus implicarea unor mici grupuri de germani îmbrăcaţi în Räuberzivil, „haine vechi şi zdrenţuite“. Ei urmau să treacă graniţa cu o noapte înainte şi să captureze puncte-cheie strategice până în zorii zilei stabilite pentru invazie. Un batalion Abwehr -serviciile secrete ale armatei germane-, a fost însărcinat să întreprindă aceste operaţiuni. I s-a dat numele eufemistic de Compania 800 de Pregătire în Construcţii pentru Obiective Speciale. Un grup de 24 de oameni, sub conducerea locotenentului dr. Hans-Albrecht Herzner, a fost însărcinat să pregătească drumul pentru asaltul Diviziei a 7-a de Infanterie.

Grupul lui Herzner a trebuit să treacă graniţa şi să captureze o staţie feroviară la Mosty, în trecătoarea Jablunka din munţii Carpaţi. Acest lucru trebuia înfăptuit pentru a preveni distrugerea tunelului feroviar cu o singură linie dus-întors, cea mai rapidă legătură între Varşovia şi Viena. După ce a trecut peste graniţă în pădurile poloneze la 12.30 noaptea, grupul lui Herzner s-a rătăcit şi s-a dispersat în întuneric. Însă, Herzner a reuşit să ocupe staţia feroviară de la Mosty, împreună cu treisprezece oameni, la ora 3.30, şi să taie liniile telefonice şi de telegraf. Au descoperit că detonatoarele poloneze au fost deja scoase din tunel de către soldaţii care apărau locul.

Gărzile poloneze din tunel au atacat unitatea lui Herzner, rănindu-l pe unul dintre oamenii săi. Pierzând contactul cu Abwehrul, Herzner nu a aflat că, în seara precedentă, Hitler a amânat Planul Alb pentru o săptămână. Fiecare unitate de comando a fost informată despre acest lucru, cu excepţia grupului lui Herzner. Abwehrul a reuşit, în cele din urmă, să ia legătura cu Herzner abia la ora 9.35 dimineaţa. I-a ordonat să elibereze prizonierii şi să se întoarcă la bază. Herzner până în acel moment mai pierduse un om, rănit în luptă, şi omorâse un polonez în schimbul de focuri.

După o altă serie de incidente, grupul lui Herzner a trecut graniţa înapoi în Germania la ora 13.30. Guvernul german le-a explicat polonezilor că întreaga afacere a fost o greşeală cauzată de absenţa unei graniţe bine stabilite de-a lungul pădurii. Autorităţile germane nu au vrut iniţial să-i acorde lui Herzner Crucea de Fier, Clasa a II-a, pentru fapte de curaj pe timp de pace. În cele din urmă au făcut-o, dar nu i-a fost de prea mare folos. În anul 1942, Herzner şi-a rupt coloana într-un accident cu motocicleta. A murit prin înec, în timpul şedinţelor de terapie prin înot.

Planul polonez de apărare s-a bazat pe apărarea directă a graniţei germano – poloneze. Acest plan a contribuit la înfrângerea polonezilor, deoarece trupele poloneze erau întinse prea mult de-a lungul lungii graniţe. Polonezii nu au dispus de linii compacte de apărare şi de poziţii defensive bine fortificate. Astfel, forţele mecanizate germane au putut să îi încercuiască foarte des. În plus, liniile de aprovizionare poloneze au fost prost protejate. Totuşi, polonezii s-au aşteptat la atacul lui Hitler. Cu o săptămână mai devreme, ţara lor a fost invadată de un mic detaşament de germani, care nu au fost anunţaţi de amânarea invaziei.

Hitler a abrogat tratatul germano-polonez de neagresiune, un straniu şi neobişnuit act de legalism din partea sa. Polonezii au beneficiat, astfel, de un indiciu limpede că Germania era pe punctul de a le invada ţara. Cu toate acestea, aveau prea puţine cunoştinţe despre tacticile Blitzkrieg. Aceste tactici erau până atunci un secret aflat în posesia anumitor strategi militari germani şi britanici. Polonezii au putut să estimeze corect locul și timpul când avea să se producă atacul, dar, cel mai important, nu ştiau în ce mod va avea loc. De aceea, polonezii au ales să-şi plaseze grosul trupelor aproape de graniţa germană.

Polonia a avut numai 30 de divizii de infanterie, 11 brigăzi de cavalerie, două brigăzi motorizate, 300 de tancuri medii şi uşoare, 1.154 de tunuri de câmp şi 400 de avioane gata de luptă. A dispus şi de o flotă de numai patru distrugătoare moderne şi de cinci submarine. Polonia a încercat să-şi mobilizeze și rezerviştii. Acest proces a fost departe de a se încheia în momentul loviturii devastatoare date de cei 630.000 de soldaţi germani, aflaţi sub comanda lui Bock, şi de alţi 886.000 de soldaţi aflaţi sub cea a lui Rundstedt.

Criza de la München şi anexarea unei bune părţi din Cehoslovacia au extins graniţa dintre Reich şi Polonia. De la 2.011 kilometri a ajuns la 2.816 kilometri. Această lungime a reprezentat mai mult decât putea să apere efectiv armata poloneză. Mareşalul Edward Śmigły-Rydz, comandantul-şef al trupelor poloneze, a fost obligat să decidă modul de acțiune. Să păstreze majoritatea forţelor sale în spatele liniei defensive formate, în mod natural, de râurile Vistula, San şi Narev sau să încerce să protejeze inima industrială a Poloniei şi zonele agricole cele mai bune din vestul ţării.

Decizia de a apăra graniţele nu a fost singura greşeală a polonezilor. Propaganda poloneză de dinainte de război a sugerat populaţiei că un eventual atac german ar fi uşor respins. Astfel, înfrângerile poloneze din timpul campaniei au fost un mare şoc pentru poporul polonez. Populaţia, nepregătită pentru o astfel de situaţie a intrat în panică, retrăgându-se spre est. S-a creat un haos, care a contribuit la scăderea moralului trupelor poloneze.

Śmigły-Rydz a hotărât să-şi comaseze trupele, astfel încât să apere fiecare palmă de pământ polonez, expunându-şi armata într-un mod extrem de riscant. A încercat să dispună trupele de-a lungul întregului front, din Lituania până în Carpaţi. A păstrat un grup de asalt pentru a invada Prusia Orientală, reţinând o treime din forţele sale în Poznia şi în Coridorul Polonez. Aşa cum s-a întâmplat de mai multe ori în istoria Poloniei, ordinele au fost curajoase. Altfel, Śmigły-Rydz trebuia să abandoneze oraşe importante precum Cracovia, Poznań, Bydgoszcz şi Łódź, toate aşezate la vest de cele trei râuri. Planurile poloneze, însă, nu au fost practice.

Propaganda a fost nocivă şi pentru trupele poloneze. Acestea au fost aruncate într-un haos adiţional de rapoartele radioului şi presei poloneze care raportau victorii imaginare în alte regiuni ale frontului. Acest lucru a condus la situaţii tragice, în momentul când trupele poloneze au fost încercuite şi s-au angajat în luptă împotriva unor sorţi total defavorabili. Soldații au crezut că ei contraatacă sau că aveau să primească întăriri din alte regiuni ale frontului, unde victoria era asigurată deja.

Primul act de război a avut loc când Forţele Aeriene Germane au atacat oraşul Wielun. Au distrus 75 la sută din acest oraş şi au omorât circa 1.200 de oameni, majoritatea civili. Cinci minute mai târziu, vasul de război Schleswig – Holstein a deschis focul asupra punctelor strategice poloneze din oraşul liber Danzig. Trupele germane au trecut graniţa pentru prima dată în apropierea oraşului Mokra. În cursul aceleiaşi zile, atacurile germane au venit din părţile de nord, sud şi vest a graniţei poloneze, în timp ce bombardierele germane şi-au început raidurile asupra oraşelor poloneze.

Ca reacţie internaţională, Franţa şi Anglia au declarat război Germaniei, însă nu au oferit niciun fel de suport forţelor poloneze. S-a înregistrat doar un conflict minor la graniţa franco – germană, însă forţele germane au respins atacul. Polonezii au obținut unele succese în bătălii minore de graniţă. Însă, superioritatea tehnică, operaţională şi numerică germană a forţat armata poloneză să se retragă spre Varşovia şi Lvov.

Bombardierele Heinkel He-111 şi bombardierele în picaj Dornier şi Junkers Ju-87 Stuka au început să bombardeze depozitele de muniţii, centrele de mobilizare şi oraşele poloneze, inclusiv Varşovia. Avioanele Stuka au avut ataşate sirene speciale al căror sunet strident intensifica enorm teroarea celor de jos. O bună parte a Forţelor Aeriene Poloneze a fost distrusă la sol. Superioritatea aeriană, care urma să devină un factor vital în următorii şase ani de conflict, a fost repede câştigată de către Luftwaffe. Mai mult, apărarea antiaeriană poloneză, acolo unde a existat, a fost cu totul insuficientă.

Luftwaffe-ul a distrus căile de comunicaţii poloneze, provocând serioase probleme de logistică polonezilor. Aviaţia poloneză nu a putut răspunde corespunzător acestor atacuri, deoarece unităţile aeriene au rămas fără provizii. 98 dintre avioanele polonezilor s-au retras în România, pe atunci neutră. Din numărul iniţial de 400 de avioane poloneze, după două săptămâni de la începerea campaniei doar 54 mai erau funcţionabile. Avioanele Messerschmitt Me-109 puteau să atingă o viteză de 470 kilometri pe oră. Astfel, avioanele poloneze, mult inferioare ca viteză, nu au avut nicio șansă, oricât de curajoşi s-au dovedit piloţii.

În fruntea celor două divizii blindate şi a două dintre diviziile uşoare ale Grupului de Armate Nord s-a aflat generalul Heinz Guderian. Acesta a fost un vechi şi înfocat susţinător al tacticilor Blitzkrieg. Guderian a utilizat forţa de acţiune a grupului său de armate ca o entitate omogenă. În contrast, în Grupul de Armate Sud tancurile erau distribuite diferitelor unităţi. Guderian a reuşit astfel să obţină succese uluitoare pe măsură ce înainta în faţa corpului de infanterie principal. În plus, răspunsul polonez a fost împiedicat de refugiaţii care aglomerau drumurile.

La patru zile după începerea invaziei, Coridorul Polonez a fost în întregime blocat. Două zile mai târziu, armata poloneză din Pomerania a fost încercuită în nord. Armata a X-a germană, aflată sub conducerea generalului Walther von Reichenau, şi Armata a VIII-a, sub conducerea generalului Johannes Blaskowitz, au zdrobit cu totul armatele poloneze Cracovia şi Łódź. Membrii guvernului polonez au fugit mai întâi la Lublin. De acolo, au fugit în România, unde, inițial, au fost bine-veniţi. La presiunile lui Hitler, au fost reţinuţi.

Forţele poloneze au abandonat Silezia, planul polonez de apărare a graniţelor eşuând total. În consecință, şeful Statului Major polonez, Mareşalul Edward Rydz – Smigli, a ordonat retragerea generală spre capul de pod român. Polonia a avut graniță comună cu România. În acest timp, forţele germane au strâns şi mai puternic încercuirea forţelor poloneze aflate la vest de Vistula.

Forţele germane au înaintat foarte rapid, în prima săptămână a conflictului aflându-se deja în apropierea Varşoviei. În zilele următoare, oraşul a fost complet încercuit. Armata a X-a, condusă de Reichenau, a ajuns la periferiile Varşoviei. La început a fost respinsă de o energică rezistenţă poloneză. În ciuda ameninţărilor de ani de zile ale lui Hitler, polonezii nu au construit fortificaţii fixe de mare amploare. Ei au preferat să se bazeze pe contraatacuri. Toate acestea, însă, s-au schimbat odată cu atacul german. În centrul Varşoviei s-au improvizat baricade, s-au săpat tranşee antitanc şi s-au adus butoaie cu terebentină gata să fie aprinse.

Varșovia a suferit bombardamente zile în șir, fără perspectiva primirii vreunui ajutor semnificativ din partea Aliaţilor din Vest. A urmat în est un asalt al rușilor pe scară largă. O bună parte din armata care apăra Varșovia şi rezervele de medicamente şi de hrană au devenit îngrijorător de reduse. În aceste condiții, Varșovia a capitulat.

După trei zile de la capitulare, germanii au fost de acord să ajute răniţii din oraş. Pentru mulţi a fost însă prea târziu. Bucătăriile de campanie au fost ridicate doar pe perioada în care erau prezente camerele de filmat pentru buletinele de ştiri.

Cea mai mare bătălie a campaniei a avut loc în apropiere de râul Bzura, la vest de Varşovia. Armatele poloneze care se retrăgeau din zona graniţei au atacat flancul Armatei a 8-a germane. Contraatacul a eşuat după un timid succes iniţial. După această înfrângere, Polonia și-a pierdut capacităţile de a organiza contraofensive pe scară largă. Avioanele germane au atacat val după val, provocând mari pierderi trupelor poloneze, care erau încercuite.

Hermann Göring a prezis că „armata poloneză nu va mai reuşi să iasă niciodată din îmbrăţişarea germană“. Până în acel moment, germanii au realizat un atac perfect. Însă, generalul Tadeusz Kutrzeba, din Armata Poznań, a preluat conducerea Armatei Pomerania şi a trecut râul Bzura într-un atac împotriva flancului Armatei a VIII-a germane. A declanşat bătălia de trei zile de la Kutno, prin care a reuşit să ţină în loc o întreagă divizie germană. Polonezii au fost forţaţi să se retragă abia în momentul în care panzerele Armatei a X-a s-au întors de la asediul Varşoviei.

Potrivit propagandei germane şi italiene, o parte a cavaleriei poloneze, înarmată numai cu lănci şi săbii, ar fi atacat tancurile germane. În realitate, acest lucru nu s-a întâmplat. Generalul german Mellenthin a remarcat: „Toată energia şi tot curajul de care polonezii dădeau dovadă de multe ori nu au putut compensa lipsa armamentului modern şi a unei pregătiri tactice serioase“. Pregătirea Wehrmachtului era însă modernă şi flexibilă. În caz de nevoie, unele trupe, precum infanteria şi artileriştii, au putut ţine locul tanchiştilor, iar subofiţerii germani au fost pregătiţi să ţină locul ofiţerilor.

Armele antiaeriene poloneze au rămas fără muniţie şi s-au retras în pădure. Acolo au fost eliminate de bombardierele germane prin bombe incendiare, urmând ca supravieţuitorii să fie anihilaţi de către infanterie. Se estimează că numai avioanele germane Stuka au aruncat 388 tone de bombe în timpul acestei campanii.

În cazul unui atac din vest, Hitler avea nevoie să încheie rapid campania poloneză. Guvernul lui Neville Chamberlain a declarat război Germaniei, abia după două zile de la atacul din Polonia. Franţa avea să-i urmeze fără zel Marii Britanii, şase ore mai târziu. Cu excepția polonezilor, toată lumea a înțeles că Aliaţii occidentali nu aveau de gând să atace Linia Siegfried. Acest lucru s-a întâmplat în ciuda faptului că francezii aveau 85 de divizii cu care să înfrunte 40 de divizii germane. Eventualele atacuri aeriene germane, care puteau să distrugă Londra şi Parisul, se datorau, în parte, lipsei de acţiune a Aliaţilor.

Chiar dacă Marea Britanie şi Franţa atacau din vest, probabil că Polonia nu putea să fie salvată la timp. În aceste condiţii, Forţa Avansată de Atac Aerian a RAF, Forțele Aeriene Britanice, a ajuns în Franţa la opt zile după invazie. Principala Forţă Expediţionară Britanică (BEF), aflată sub conducerea lordului Gort, nu a ajuns pe continent decât a doua zi după contingentul RAF.

Aliaţii nu au luat în calcul, în acel moment, teama permanentă a lui Hitler de un atac din vest. Într-o scrisoare către adjunctul comandantului închisorii din Nürnberg, din anul 1946, Wilhelm Keitel sublinia că „lucrul de care Führerul se temea cel mai mult şi pe care-l pomenea permanent“ era, în primul rând, posibilitatea „unei înţelegeri secrete între Statele-Majore Generale ale Franţei şi Belgiei în privinţa unui atac-surpriză al forţelor motorizate franceze de mare viteză, care să treacă prin Belgia, dincolo de graniţa germană, astfel încât să pătrundă în zona industrială germană a Ruhrului“.

Keitel a continuat, în scrisoarea sa: „şi, în al doilea rând, o înţelegere secretă între Amiralitatea Britanică şi Statul- Major General olandez, în privinţa unei debarcări surpriză a trupelor britanice în Olanda, în vederea unui atac asupra flancului de nord german“.

Astfel, Hitler nu a fost nevoit să-şi facă griji în privinţa nici uneia dintre cele două posibilităţi. Nici Franţa şi nici Marea Britanie şi, cu atât mai puţin, statele neutre Belgia şi Olanda, nu au ajuns să conceapă vreo strategie atât de plină de imaginaţie şi de forţă. Cel mai belicos act al Marii Britanii a fost acțiunea de bombardare, lipsită de succes, asupra bazei navale Wilhelmshaven. Britanicii au aruncat câteva milioane de manifeste deasupra Germaniei. Prin acestea, germanii au fost îndemnați să-şi răstoarne Führerul. Acțiunea a fost total ineficientă. Hitler urma să obţină una dintre cele mai mari victorii ale Germaniei.

Franţa a invadat Germania, cel puţin tehnic. Sperând să ofere polonezilor un moment de respiro, comandantul francez, generalul Maurice Gamelin, a ordonat o înaintare de aproximativ opt kilometri în interiorul Saarlandului. Francezii au acupat câteva sate germane abandonate. Germanii s-au retras în spatele fortificaţiilor Liniei Siegfried şi au aşteptat. Cum Franţa nu și-a terminat mobilizarea, nu a mai avut loc nicio acţiune. Cinci zile mai târziu, francezii s-au întors pe poziţiile lor iniţiale, având ordine să întreprindă numai misiuni de recunoaştere.

Lovitura de graţie a fost dată polonezilor de către Armata Roșie. Armata poloneză spera să organizeze o apărare eficientă în zona capului de pod român. În acest timp, Armata Roşie a intrat în regiunile estice ale Poloniei, sub pretextul că protejează minorităţile ucrainiene şi bieloruse în faţa iminentului colaps polonez.

Încă de la începutul invaziei, guvernul german l-a întrebat de mai multe ori pe ministrul de externe rus dacă Uniunea Sovietică își va respecta partea sa de înțelegere din cadrul pactului Ribbentrop-Molotov. URSS-ul se afla într-un război nedeclarat cu Japonia, iar Stalin nu dorea un conflict pe două fronturi. De îndată ce Japonia și URSS-ul au semnat un armistițiu, punând capăt astfel unui război care a durat cinci luni, Stalin a ordonat Armatei Roșii începerea invaziei în Polonia.

În momentul declanșării invaziei sovietice, armata poloneză era deja în pragul colapsului. Singura speranță a polonezilor era de a se retrage și reorganiza înspre capul de pod român. Aceste planuri au fost răsturnate, deoarece sovieticii au intrat în estul Poloniei cu aproximativ 800 de mii de oameni, organizați pe două fronturi.

Polonezii au dispus de numai trei divizii care să acopere graniţa de est. Aceasta avea o lungime de 1.288 de kilometri, iar surpriza a fost totală când URSS a invadat Polonia. Ruşii doreau să se răzbune pentru înfrângerile suferite în războiul cu polonezii purtat după terminarea Primului Război Mondial. Ei au vrut să obţină accesul spre statele baltice şi să formeze o zonă tampon împotriva Germaniei. Au reuşit să câştige oportunist toate aceste trei lucruri, fără a întâmpina vreo rezistenţă semnificativă. Pierderile lor s-au ridicat la numai 734 de morţi.

Pe granița de est, polonezii dispuneau de 25 de batalioane. Edward Rydz-Śmigły le-a ordonat acestora să se retragă și să nu îi atace pe sovietici. Acest ordin însă nu a fost ascultat în totalitate, niște batălii minore având loc. Una dintre aceste bătălii s-a desfășurat la Grodno, unde soldații polonezi și populația locală au încercat să apere orașul. Sovieticii au executat în timpul campaniei numeroși ofițeri polonezi care căzuseră prizonieri de război, în frunte cu generalul Józef Wilczyński.

Invazia sovietică a fost unul din factorii decisivi care a convins guvernul polonez că războiul era pierdut. Înainte de intervenția sovietică, tabăra poloneză spera organizarea unei defensive în sud-estul Poloniei. Scopul a fost să câștige timpul necesar care le permitea Angliei și Franței să trimită întăriri. După invazia sovietică, guvernul polonez a ordonat tuturor unităților care mai erau active să părăsească țara și să se regrupeze în Franța.

După invazia sovietică, forțele poloneze din vest care încercau să ajungă la capul de pod român au opus rezistență armatei germane. Polonezii au suferit pierderi grele în cadrul bătăliei de la Tomaszów Lubelski, cea de-a doua bătălie a campaniei, ca intensitate. Orașul Liov a capitulat datorită intervenției sovietice. Inițial, Liovul a fost sub asediu german. După intrarea sovieticilor în Polonia, germanii au predat inițiativa aliaților lor, iar orașul a capitulat. Varșovia a rezistat timp de 20 de zile asediului german.

În ciuda victoriei poloneze de la Shatsk, unde sovieticii au executat toți ofițerii și subofițerii polonezi care au cazut prizonieri de război, Armata Roșie a ajuns la râurile Narev, Bug și Vistula. Deseori, Armata Roșie s-a întâlnit cu forțele germane care au avansat din direcția opusă. Elemente izolate ale armatei poloneze au rezistat asaltului germano-sovietic chiar și după căderea Varșoviei. Ultima unitate activă a armatei poloneze, comandată de generalul Franciszek Kleeberg, s-a predat în apropiere de Lublin, după bătălia de la Kock. Acest conflict a durat patru zile.

Germanii au înaintat spre câteva zone de dincolo de Varşovia şi au ocupat Brest-Litovsk şi Liov. Astfel, între ruşi şi germani au izbucnit spontan lupte. Într-unul dintre incidente au fost ucişi doi cazaci, iar în altul 15 germani. Ribbentrop, ministrul de Externe german, a zburat la Moscova pentru a negocia liniile de demarcaţie. După ce a petrecut o seară la Teatrul Bolşoi urmărind Lacul lebedelor, acesta a purtat o rundă de negocieri dure cu omologul său sovietic, Molotov. Aceste negocieri s-au întins până spre ora 5:00 a doua zi dimineaţa. S-a ajuns la acordul ca germanii să ia Varşovia şi Lublin, iar ruşii restul estului Poloniei, având mână liberă în zona baltică.

Aproximativ 217.000 de soldaţi polonezi au trecut în captivitate la ruşi, iar 693.000 la germani. În jur de 100.000 de polonezi din sectorul rusesc au fost arestaţi de către NKVD şi trimişi în lagăre de concentrare. Din aceste lagăre aproape nimeni nu s-a mai întors. Printre arestați au fost aristocraţi, intelectuali, sindicalişti, oameni ai Bisericii, politicieni și veterani ai Războiului Ruso-Polonez. Așadar, au fost arestați toţi cei care ar fi putut forma nucleul unei noi elite naţionale.

Germanii s-au retras din oraşe precum Brest-Litovsk şi Białystok, aflate în noul sector sovietic. Astfel, cea de-a patra împărţire a Poloniei a fost efectiv finalizată. Era de dorit, însă, ca Molotov să țină seamă de spusele lui Hitler, consemnate cu mulţi ani înainte, în Mein Kampf: „Nimeni să nu spună că, prin încheierea unei alianţe cu Rusia, n-ar trebui să ne gândim imediat la război, sau, dacă am face-o, n-ar trebui să ne pregătim cu adevărat pentru el. O alianţă al cărei scop nu ia în calcul un plan de război e fără sens şi nu e bună de nimic. Alianţele se încheie numai în vederea unui viitor conflict“.

În urma campaniei de patru săptămâni, germanii au suferit pierderi de 8.082 de morţi şi 27.278 de răniţi. Polonezii au pierdut 70.000 de soldaţi și 130.000 au fost răniţi. „Operaţiunile militare au fost deosebit de valoroase, pentru că au oferit soldaţilor noştri prilejul de a trece prin «botezul sângelui»“, a concluzionat generalul Mellenthin. A fost, într-adevăr, un război fulger. După terminarea campaniei, Adolf Hitler, triumfător, călătorea spre Varşovia în trenul său special pentru a-şi vizita trupele. „Uitaţi-vă bine în jurul Varşoviei“, le-a spus el corespondenţilor de război: „Acesta e tratamentul pe care îl pot aplica oricărui oraş european.“

Campania din Polonia a fost prima mostră a războiului total, care a fost purtat pe durata celui de-al Doilea Război Mondial. În consecință, numărul victimelor civile a fost ridicat atât în timpul luptelor, dar și după incheierea acestora.

Încă de la începutul campaniei, Luftwaffe-ul a atacat ținte civile și coloane de refugiați. Scopul a fost să creeze haos și să afecteze moralul polonezilor. În afara victimelor civile din timpul bătăliei, forțele germane, atât Wehrmacht-ul, cât și SS-ul, au ucis zeci de mii de civili polonezi, în cadrul unor execuții în masă.

Comandantul celor trei regimente SS Totenkopf - Capete de Mort -, Theodor Eicke, a dat ordin oamenilor săi „să întemniţeze sau să anihileze“ orice duşman al naţional-socialismului pe care îl vor găsi în cale. Nazismul a fost o ideologie atât politică, cât şi rasială. Acest lucru a însemnat că largi pături din populaţia poloneză au fost automat clasificate ca fiind duşmani faţă de care nu se putea arăta milă.

Wehrmachtul s-a implicat activ în violențele înfăptuite împotriva civililor. Țara a fost predată în mâinile administraţiei civile la numai opt săptămâni după izbucnirea războiului. Însă, până atunci, fără a mai fi nevoie de ordine speciale, Armata Germană a trecut prin foc 531 de oraşe şi sate. De asemenea, a omorât mii de prizonieri de război polonezi.

Principalul factor care a determinat brutalitatea germană față de populația poloneză a fost propaganda nazistă. Aceasta a încercat să-i convingă pe germani de faptul că slavii și evreii erau „untermenschen” sau „suboameni”. În total, în Polonia au murit în timpul campaniei între 150.000 și 200.000 de civili polonezi.

Mulți civili au fost uciși în cadrul așa-zisei operațiuni Tannenberg. Actele de genocid au fost executate pe baza unor liste adunate de Gestapo, pe parcursul ultimilor doi ani premergători invaziei. În total, circa 61.000 de membri ai elitei poloneze au fost uciși sau internați în lagăre. Printre aceștia s-au numărat profesori, activiști, actori, ofițeri militari, precum și alți membri ai intelectualității poloneze.

La începutul campaniei, 1.000 de civili au fost împuşcaţi de către SS la Bydgoszcz, iar la Piotrków cartierul evreiesc a fost incendiat. Între timp, în Polonia, întreaga populaţie evreiască a început să fie adunată precum turmele în ghetouri. Acelaşi tratament a fost aplicat chiar şi fermierilor evrei. Acest fapt s-a realizat în ciuda nevoii presante de alimente în noua zonă estică a celui de-al Treilea Reich. De Ziua Ispăşirii - Yom Kippur -, mii de evrei au fost închişi în sinagoga din Bydgoszcz. Acestora li s-a refuzat accesul la toalete, fiind forţaţi să-şi folosească şalurile de rugăciune în loc de hârtie igienică.

Majoritatea acestor acte a fost comisă de membrii Einsatzgruppe, o branșă specială a SS-ului. Această grupare a fost responsabilă cu execuțiile în masă pe toată durata războiului. De exemplu, membrii Einsatzgruppe VI, sub comanda lui Herbert Lange, au fost responsabili pentru uciderea a mii de pacienți din spitalele poloneze. Aceste acte au fost făcute din proprie inițiativă, fără a avea ordin din partea șefului SS Heinrich Himmler.

După terminarea campaniei, Polonia a fost divizată între Germania și Uniunea Sovietică. Această împărțire s-a realizat conform înțelegerii celor două state din cadrul pactului Ribbentrop-Molotov.

Imediat după încheierea ostilităților Germania a înființat o serie de districte militare în Polonia pentru a administra țara. Ulterior, administrarea Poloniei ocupate a căzut în mâinile civililor. După încheierea luptelor, Germania a anexat o parte din vestul Poloniei.

Între 90.000 şi 100.000 de soldaţi polonezi au reuşit să fugă din ţară prin Lituania, Ungaria şi România. Aceștia au ajuns în Vest şi s-au alăturat Forţelor Poloneze Libere. Forțele erau sub comanda generalului Władysław Sikorski, prim-ministrul Poloniei în exil. Acesta s-a aflat în Paris în momentul izbucnirii războiului.

Ocupația germană a fost una foarte brutală. Peste cinci milioane de polonezi și-au pierdut viețile, printre care s-au aflat trei milioane de evrei. Aceștia din urmă au fost exterminați în lagăre de concentrare precum Auschwitz, în ghetourile din orașele poloneze sau în numeroase masacre ad-hoc.

Deși sferele de influență germano-sovietice erau delimitate de cursuri de apă, cele două armate s-au întâlnit în numeroase ocazii. Cea mai remarcabilă întâlnire de acest gen a avut loc la Brest-Litovsk. Acolo, grupul de Panzere, comandat de Heinz Guderian, a ocupat orașul care se afla în sfera de influență sovietică. Când trupele sovietice s-au apropiat de oraș, s-a hotărât că germanii se vor retrage în timp ce Armata Roșie va intra în oraș. Urma ca cele două armate să se salute reciproc și să susțină o paradă comună a victoriei. O altă întâlnire a avut loc în apropiere de Liov, unde au existat mici lupte între cele două armate.

În timpul luptelor au fost uciși aproximativ 65.000 de soldați polonezi. 660.000 de soldați au căzut prizonieri celor două armate care au invadat Polonia. Majoritatea soldaților care a reușit să scape din Polonia a ajuns, în cele din urmă, în Franța sau Marea Britanie și a participat ulterior la alte bătălii din cadrul războiului. Cea mai mare parte a Marinei Poloneze a reușit evacuarea în Anglia.

Cantitatea de aur aflată în trezoreria Poloniei a fost trimisă în Anglia. Aurul a fost folosit pentru a întreține armata poloneză pe durata războiului. Membrii guvernului polonez care au reușit să scape din țară au format un guvern în exil la Algeres, în Franța. Acest guvern a coordonat activitatea armatei poloneze pe durata războiului. Guvernul în exil a rămas simbolic în stare de funcționare până când regimul comunist a căzut în Polonia. În decembrie 1990, Lech Walesa a devenit primul președinte post-comunist. Acesta a primit simbolurile oficiale ale republicii poloneze de la Ryszard Kaczorowski, ultimul președinte în exil.

În cei doi ani de ocupație sovietică au fost omorâți aproximativ 150.000 de polonezi. Alți 320.000 au fost deportați și trimiși în gulaguri. Masacrul de la Katyń a fost cel mai brutal de acest fel, aici fiind executați toți ofițerii polonezi care au căzut prizonieri de război în mâinile sovieticilor. Masacrul a fost înfăptuit la propunerea șefului NKVD, Lavrenti Beria, fiind aprobat de Stalin. Guvernul sovietic nu a recunoscut faptul că masacrul a fost înfăptuit de sovietici, până în anul 1990. În anul 2010, Duma de Stat rusească a aprobat o declarație prin care i-a învinovățit pe Stalin și Beria pentru ce s-a întâmplat.

Armata Roşie a transportat 4.100 de ofiţeri polonezi într-o pădure din apropierea Smolenskului, numită Katyń. Deși soldații polonezi s-au predat ruşilor în conformitate cu condiţiile Convenţiei de la Geneva, fiecare dintre aceştia a fost împuşcat în ceafă. Vasili Blohin, călăul-şef al serviciilor secrete ruse, a condus echipa de asasini. Acesta a purtat pantaloni largi, un şorţ de piele şi mănuşi lungi, tot de piele, pentru a-şi proteja uniforma de sângele şi de bucăţile de creier împroşcate. A folosit un pistol german Walther, deoarece nu se bloca atunci când se încălzea după o utilizare prea intensă.

În total, 21.857 de soldaţi polonezi au fost executaţi de către sovietici la Katyń şi în alte locuri. Șeful poliţiei lui Stalin, Lavrenti Beria, a admis că această operațiune a fost „o greşeală“, după ce germanii au invadat deja Rusia. Când germanii au dat la iveală gropile comune, Goebbels a făcut cunoscut masacrul de la Katyń în întreaga lume. Propaganda sovietică a pretins că aceasta a fost opera naziştilor. Ministerul de Externe britanic a susținut, în mod conştient, această afirmație până târziu, în anul 1972. Acest lucru s-a întâmplat, cu toate că la Procesul de la Nürnberg s-a renunţat la acuzaţiile împotriva germanilor în privinţa episodului Katyń.

După încheierea războiului, au apărut o serie de concepții greșite și mituri privind campania din Polonia. Potrivit unora dintre acestea, polonezii au atacat tancurile germane cu cavalerie sau forțele aeriene poloneze au fost distruse în primele zile de lupte. Alte teze susțin că armata poloneză ar fi opus o rezistență minimă sau că blitzkrieg-ul ar fi fost folosit pentru prima dată în Polonia.

În anul 1939, doar 10% din armata poloneză a fost constituită din unități de cavalerie. Acestea nu au atacat niciodată tancuri germane, ci au acționat ca unități de artilerie mobilă sau au avut rol de recunoaștere. Unitățile nu au executat atacuri decât în cazuri rare împotriva infanteriei germane. Mitul a fost propagat în timpul bătăliei de la Krojanty. Acolo, corespondenții de război au fost martorii unei brigade de cavalerie care a fost prinsă într-o ambuscadă de către Panzerele germane. Aceasta după ce polonezii au executat un atac la sabie împotriva infanteriei germane.

Forțele aeriene poloneze au fost mutate de la bazele aeriene înspre aeroporturi mici și camuflate cu puțin timp înainte de începerea războiului. Avioanele poloneze, deși au fost inferioare din punct de vedere numeric și tehnic, au continuat să atace avioane ale Luftwaffe-ului până în a doua săptămână de lupte. Au provocat pierderi grele germanilor. Luftwaffe-ul a pierdut 285 de avioane, alte 279 având nevoie de reparații. Polonezii au pierdut 333 de avioane.

În primele zile de lupte, germanii au suferit pierderi grele. Polonezii au distrus o întreagă divizie de blindate, au ucis mii de soldați inamici și au anihilat 25% din avioanele germane. Armata poloneză nu s-a predat niciodată în mod oficial forțelor germane. Pe durata ocupației germane a continuat să acționeze ca o mișcare de rezistență. Aceasta a fost considerată cea mai mare mișcare de acest fel din toată Europa ocupată.

Blitzkrieg-ul, ca tactică de luptă, nu a fost folosit pentru prima dată în Polonia. Atacuri rapide ale blindatelor, susținute de forțe aeriene au avut loc și în timpul războiului civil din Spania sau în timpul invaziei japoneze din China. Cele mai multe lupte din Polonia au fost lupte convenționale, purtate de infanterie și artilerie. Majoritatea acțiunilor Luftwaffe-ului a fost independentă de campania terestră. Reporterii vestici din timpul războiului au avut tendința de a subestima efectul devastator al artileriei germane, care a provocat polonezilor pierderi la fel de grele ca și tancurile și avioanele.