Mărirea și căderea
autor Maxim Pretula, octombrie 2016
Napoleon Bonaparte a schimbat profund istoria umanității. În afară de extraordinara sa carieră militară, Napoleon a introdus o serie de reforme în Franța, care s-au extins la nivelul întregului continent și au avut impact extraordinar până în zilele noastre.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Marea Britanie a rupt pacea de la Amiens și a declarat război Franței. A urmat un acord anglo-suedez, care devenit primul pas spre crearea celei de-a treia Coaliții. Apoi, Marea Britanie a semnat un acord cu Rusia. Austria s-a alăturat, de asemenea, Coaliției, fiind înfrântă de două ori de către Napoleon și considerându-se îndreptățită să nu permită intervenția franceză, în politica internă a statelor germane.

Înainte de formarea celei de-a treia Coaliții, Napoleon a organizat o armată pentru invazia Marii Britanii, „L’Armée d'Angleterre‟, la Boulogne, în nordul Franței. Invazia nu a avut loc niciodată, dar aceste trupe au devenit, mai târziu, miezul „Grand Armée” în operațiunile militare următoare. Dorind să lovească, înainte ca rușii să poată veni în ajutorul austriecilor, Napoleon a ordonat armatei sale să traverseze Rinul în marș forțat. Trupele austriece erau concentrate în zona fortăreței Ulm, pe care trupele franceze, printr-o uriașă manevră de învăluire, au reușit să o înconjoare.

Iniţial, în bătălia de la Wertingen, divizia generalului austriac, Franz Auffenberg, a fost atacată și învinsă de către corpul de cavalerie al generalului francez Joachim Murat și corpul al V-lea infanterie al generalului Jean Lannes. A doua zi, comandantul armatei austriece, Karl Mack von Leiberich, a încercat să treacă Dunărea și să se deplaseze spre nord. El a fost învins în bătălia de la Gunzburg de către divizia lui Jean-Pierre Firmin Malher, din corpul al VI-lea de infanterie, comandat de generalul francez Michel Ney. În urma bătăliei, francezii au ocupat un cap de pod pe malul sudic al Dunării.

În urma acestei prime confruntări, generalul Mack și-a retras armata la Ulm, însă, ulterior, a încercat o străpungere a frontului francez de nord. Trupele sale au fost blocate de divizia generalului Dupont de l'Etang, în bătălia de la Haslach-Jungingen. Din acest moment, pozițiile austriece au fost complet înconjurate. Astfel, Napoleon şi-a atins obiectivul de a nu permite reunirea armatelor ruse cu cele austriece.

Francezii au continuat să strângă lanțul în jurul armatei austriece. Generalul Ney a învins un corp de mici dimensiuni, comandat de generalul austriac Riesch, în bătălia de la Elchingen, ai cărei supraviețuitori s-au retras înapoi la Ulm. Generalul Murat a interceptat trupele generalului Werneck. Pe parcursul următoarelor zile, corpul Werneck a fost copleșit într-o serie de acțiuni, la Langenau, Herbrechtingen, Nördlingen și Neresheim, predând, apoi, restul trupelor sale. Dintre toți generalii austrieci, numai arhiducele Ferdinand Karl Joseph de Austria-Este şi alți câțiva generali au reușit să fugă în Boemia.

Întreaga armată a lui Mack era înconjurată în fortăreța Ulm. Ulterior, aceasta s-a predat, cu 25.000 de oameni, 18 generali, 65 de tunuri și 40 de stindarde. În mai puțin de 15 zile, armata lui Napoleon a neutralizat 60.000 de austrieci și 30 de generali. La predare, denumită „Convenția din Ulm”, Mack a oferit sabia lui și s-a prezentat lui Napoleon ca „nefericitul general Mack”. Bonaparte a replicat: „Eu dau înapoi nefericitului general sabia și libertatea sa, împreună cu cele mai bune urări, Împăratului său”. Francisc al II-lea, împăratul Austriei, nu a fost, însă, la fel de înțelegător. Karl Mack a fost judecat de către Curtea Marțială și condamnat la doi ani de închisoare.

Campania de la Ulm a fost considerată una dintre cele mai bune exemple de victorie strategică. Această campanie a fost câștigată fără nicio bătălie majoră, bătălie care ar fi produs pierderi mari în rândul armatei franceze. Totul a fost făcut pentru a deruta inamicul. În proclamația sa din Buletinul Armatei, Napoleon a declarat: „Soldați, am anunțat o luptă mare și grea. Datorită planurilor incoerente ale inamicului, însă, am obținut același succes cu niciun risc. În 15 zile, am câștigat o campanie”. Prin înfrângerea armatei austriece, Napoleon a asigurat cucerirea Vienei care a fost ocupată o lună mai târziu.

Succesul lui Napoleon, pe pământ, nu a putut fi, însă, replicat și pe mare. Bătălia de la Trafalgar a rămas în istorie ca una dintre cele mai strălucite victorii ale Marinei Regale Britanice. Odată cu această victorie, planurile lui Napoleon de a invada Marea Britanie au fost complet abandonate. Marina Regală a dominat mările europene, până la sfârșitul războaielor napoleoniene.

Anterior acestei bătălii, Napoleon a planificat ruperea blocadei britanice de către flota franceză. Aceasta urma să se reunească cu nave aliate ale flotei spaniole și cu forțele navale franceze din Marea Caraibilor. Această reunire a avut ca scop atacarea în siguranță a flotei britanice, care păzea Canalul Mânecii. Un aspect important al confruntărilor maritime care au urmat era că, spre deosebire de francezi, britanicii aveau ofițeri navali foarte bine pregătiți, un avantaj care s-a dovedit crucial. Corpul ofițeresc naval francez a fost decimat în timpul Revoluției Franceze, asigurând, astfel, un nivel scăzut de calitate tactică în luptă.

Planul a fost pus în aplicare și flota franceză, comandată de amiralul Villeneuve, a rupt cu succes blocada flotei amiralului britanic Horatio Nelson. Englezii căutau flota franceză în Marea Mediterană, presupunând, în mod eronat, că Villeneuve intenționează să se îndrepte spre Egipt. În acest timp, flota franceză a trecut prin strâmtoarea Gibraltar, s-a reunit cu cea spaniolă și a navigat, conform planului, spre Caraibe. Nelson și-a dat seama că francezii au traversat Oceanul Atlantic și a pornit în urmărirea acestora.

Villeneuve s-a întors din Caraibe, având intenția să rupă blocada de la Brest. Două dintre navele spaniole de sub comanda sa au fost capturate, în timpul bătăliei de la Cape Finisterre, de un escadron britanic, comandat de vice-amiralul Sir Robert Calder. Acesta a fost trimis să intercepteze flota franco-spaniolă. După aceste evenimente, Villeneuve a abandonat planul și a navigat spre sudul Spaniei.

Britanicii au adunat, în grabă, o flotă din navele care protejau Canalul Mânecii şi au trimis-o spre sud. Flota a fost comandată de amiralul Nelson care a ordonat poziționarea acesteia la distanță de coastă, așteptând ca francezii să facă prima mișcare. Între timp, Napoleon a modificat planul său inițial și a ordonat amiralului Villeneuve să navigheze spre Napoli. Acesta din urmă a ezitat, știind dezavantajele unei confruntări directe cu flota britanică, mai ales în condițiile unei lipse de provizii din ce în ce mai mari. După aproape o lună de tergiversări, flota franceză a ieșit din port.

Flota amiralului Nelson a adoptat o formație de luptă diferită de formațiile folosite în tacticile confruntărilor navale. În loc să formeze o linie de luptă care să angajeze flota inamică pe o linie paralelă, Nelson a hotărât să angajeze formația de luptă franco-spaniolă, perpendicular, pe două coloane. Astfel, urma să taie linia inamică în trei segmente şi să distrugă segmentul de nave blocat în mijloc, între cele două coloane britanice. Apoi, navele din stânga și din dreapta liniilor de luptă britanice, urmau să fie dispersate prin distrugerea navei de comandă a flotei franco-spaniole din segmentul central.

Planul lui Nelson a funcționat, deși, inițial, navele britanice, care conduceau cele două coloane de luptă, au suferit pierderi, fiind expuse focului lateral al francezilor. În scurt timp, finalizând manevra și tăind linia de luptă inamică în trei segmente, flota britanică a început să bombardeze puternic navele franceze și spaniole. Abilitățile marinărești superioare ale britanicilor și-au spus, de asemenea, cuvântul, iar din flota de 41 de nave ale francezilor și spaniolilor, 21 au fost capturate. Amiralul Nelson a fost rănit și, în scurt timp, a murit, ultimele sale cuvinte fiind: „Pentru Dumnezeu și țară”.

Bătălia de la Austerlitz, de asemenea, cunoscută sub numele de Bătălia celor Trei Împărați, a fost una dintre cele mai importante și decisive angajamente din războaiele napoleoniene. În ceea ce este considerată cea mai mare victorie a lui Napoleon, armata franceză a învins o armată ruso-austriacă superioară numeric, condusă de țarul Alexandru I și Sf. Împărat Roman Francisc al II-lea. Bătălia de la Austerlitz a adus Războiul celei de-a treia Coaliții la un sfârșit rapid, culminând cu semnarea Tratatul de la Pressburg de către austrieci, o lună mai târziu.

După ocuparea Vienei de către francezi, austriecii au evitat confruntările directe, așteptând apariția trupelor rusești. Napoleon și-a trimis armata spre nord, pentru a-i intercepta pe aliați, dar, apoi, a ordonat forțelor sale să se retragă pentru a simula o slăbiciune gravă. Disperat să-i atragă pe aliați în luptă, a încercat să creeze aparența că armata franceză era într-o stare jalnică și a ordonat abandonarea poziției dominante de pe înălțimile Pratzen, aproape de satul Austerlitz. Napoleon a desfășurat armata franceză la vest de această poziție și, în mod deliberat, și-a slăbit flancul drept pentru a atrage în acel punct, atacul aliaților.

Între timp, lupte grele se dădeau și în partea de nord a frontului. Cavaleria grea, de sub comanda prințului Liechtenstein, a atacat forțele de cavalerie ușoară ale generalului francez Kellerman. Iniţial, lupta a fost în favoarea francezilor. Forțele lui Kellerman s-au retras, însă, în spatele diviziei de infanterie, comandată de generalul Caffarelli, odată ce a devenit o certitudine că nu vor putea opri cavaleria rusă. Infanteriștii lui Caffarelli au oprit atacurile rusești. Aceştia au permis generalului Murat să trimită în luptă două divizii de cavalerie cuirasier. Încăierarea care a urmat a fost dificilă și lungă, dar, în cele din urmă, au învins francezii.

Coloanele aliate au început să atace flancul drept francez, dar nu în ritmul planificat, astfel încât francezii au combătut cu succes atacurile. Deplasarea anevoioasă a trupelor aliate s-a produs din cauza slabei organizări și programări. In timp ce trupele aliate atacau flancul drept francez, generalul rus, Kutuzov, și-a deplasat trupele pe înălțimile Pratzen. La fel ca Napoleon, Kutuzov și-a dat seama de importanța acestei poziții și a încercat să o protejeze. Țarul Alexandru, însă, considerând poziția neimportantă în acel punct al luptei, i-a ordonat lui Kutuzov sa o părăsească, această decizie dovedindu-se catastrofală pentru armata ruso-austriacă.

Napoleon și-a îndreptat, apoi, atenția spre flancul de sud, unde francezii și aliații erau încă în luptă pentru controlul localităților Sokolnitz și Telnitz. Atacând simultan, pe două direcții paralele, divizia generalului St. Hilaire și o parte a corpului al III-lea, comandat de generalul Davout, au distrus pozițiile aliate de la Sokolnitz. Astfel, comandanții din primele două coloane aliate, generalii Kienmayer și Langeron au părăsit câmpul de luptă, în panică. Friedrich Wilhelm Buxhowden, comandantul flancului stâng al armatei aliate, și-a abandonat, de asemenea, trupele și a părăsit câmpul de luptă. Victoria lui Napoleon era completă.

Observând retragerea trupelor lui Kutuzov de pe înălțimi, Napoleon a dat ordin de atac asupra acesteia, lovind, astfel, în centrul armatei aliate, așa cum planificase. Acest atac a fost perfect sincronizat cu ceața dimineții, datorită căreia trupele austriece și rusești, rămase la Pratzen, au fost complet luate prin surprindere de numărul mare de francezi care îi ataca. După o oră de lupte dificile, în care aliații au încercat din răsputeri să mențină poziția la Pratzen, aducând întăriri din alte locuri ale liniei de front, francezii au obținut victoria, distrugând centrul armatei aliate.

Austria a semnat armistițiu, iar la 26 decembrie 1805 a fost încheiat Tratatul de la Pressburg. Austria şi-a dat acordul în recunoaşterea teritoriilor ocupate de francezi, fiind obligată să cedeze statele Bavaria, Wurttemberg și Baden, state germane aliate Franței. A fost obligată, de asemenea, să plătească 40 de milioane de franci, despăgubire de război. Veneția, anterior cedată Austriei, a fost acordată Regatului Italiei. Napoleon a creat, totodată, Confederația Rinului, o alianță de state germane pe care le putea controla, menită să servească drept tampon între Franța și Prusia.

Unii istorici susțin că succesul lui Napoleon, de la Austerlitz, l-a făcut să piardă contactul cu realitatea, iar politica externă franceză a devenit, din acel moment, o politică personală napoleoniană. Cu toate acestea, în afară de condițiile dure impuse Austriei prin Tratatul de la Pressburg, armata rusă a fost lăsată să se retragă în pace. Napoleon și-a dorit o apropiere de Rusia, în detrimentul Marii Britanii. O altă consecință deosebită a victoriei de la Austerlitz a fost desființarea Sfântului Imperiu Romano-German. Atât acest eveniment cât și crearea Confederației Rinului au creat puternice tensiuni între Franța și Prusia care s-a văzut amenințată de puterea franceză.

Crearea Confederației Rinului a produs tensiuni în relațiile dintre Franța și Prusia. Până la acel moment, aceasta din urmă se arătase neutră față de conflictele napoleoniene, atât timp cât nu îi erau periclitate interesele. Dominația politică a lui Napoleon asupra celorlalte state germane a schimbat, însă, această perspectivă. După victoria de la Austerlitz, Napoleon și-a dorit să asigure pace pe frontul de est, apropiindu-se de Rusia, pentru a putea să atace din nou Marea Britanie. În acest sens, a lucrat pentru a stabili alianțe în Orientul Mijlociu și Europa Centrală.

Deși invazia Egiptului a fost un eșec, Napoleon a dorit în continuare o prezență franceză în Orientul Mijlociu, cu scopul de a pune presiune asupra Marii Britanii și Rusiei. Astfel, și-a propus formarea unei alianțe cu Imperiul Otoman. Sultanul Selim al III-a l-a recunoscut pe Napoleon Bonaparte ca Împărat al Franței și a semnat un tratat de alianță. Această decizie a adus Imperiul Otoman într-un război cu Rusia și Marea Britanie, război din care a avut doar de pierdut. A fost formată, de asemenea, o alianță franco-persană între Napoleon și Șahul Persiei Fat'h-Ali Shah Qajar care s-a prăbușit, însă, după tratatul pe care l-a încheiat Franța și Rusia la Tilsit.

Napoleon a încercat să încheie un tratat de pace cu Rusia, dar Țarul Alexandru I a refuzat, rămânând în stare de război cu Franța. Marea Britanie a înăsprit blocada economică asupra Franței. Napoleon a încercat să stabilească pacea, realizând alianțe care-i erau necesare luptei cu Marea Britanie. Cu toate acestea, evenimentele de după războiul celei de-a treia Coaliții, au produs contextul începerii războiului celei de-a patra Coaliții.

A patra Coaliție împotriva Imperiului Francez al lui Napoleon a inclus Prusia, Rusia, Saxonia, Suedia și Marea Britanie. Mai mulți membri ai coaliției au fost anterior în luptă împotriva Franței, în cadrul celei de a treia Coaliției. Prusia s-a alăturat acestei reînnoite coaliții, pe fondul creșterii puterii franceze după înfrângerea Austriei și constituirea Confederației Rinului.

Napoleon a început acest război, învingându-i decisiv pe prusaci, într-o campanie fulger care a culminat cu bătălia de la Jena-Auerstedt. Forțele franceze au ocupat Prusia, au urmărit rămășițele armatei prusace și au capturat Berlinul. Apoi, au avansat spre Prusia de Est, Polonia și frontiera rusă, unde a avut loc o luptă neconcludentă, la Eylau. Avansul lui Napoleon la frontiera rusă a fost oprit, pentru scurt timp, însă primăvara, forțele rusești au fost, în cele din urmă, strivite de francezi în bătălia de la Friedland și, trei zile mai târziu, Rusia a cerut un armistițiu.

Având forțele concentrate în zona centrală a Germaniei, Napoleon a ordonat un marș forțat care i-a luat prin surprindere pe prusaci. Aceștia nu au reușit să determine dimensiunea și mișcările trupelor franceze și, astfel, nu au pus la punct un plan de luptă coerent. În prima ciocnire, o divizie prusacă a fost învinsă, în bătălia de la Schleiz. În ziua următoare, mareșalul francez, Lannes, a zdrobit o divizie prusacă la Saalfeld, luptă în care prințul Louis Ferdinand al Prusiei a fost ucis.

Inițial, Napoleon nu a crezut că un singur corp francez, fără ajutor, a învins armata principală a prusacilor. Pe măsură ce informațiile au devenit mai clare, împăratul l-a lăudat pe Davout care a primit, ulterior, titlul de Duce de Auerstedt. Generalul Bernadotte a fost grav mustrat şi era să fie demis pentru că nu a intervenit în nici una din lupte. Generalul Lannes, erou al bătăliei de la Jena, nu a fost atât de onorat precum Davout. Napoleon a preferat să păstreze gloria victoriei pentru sine. Un posibil motiv pentru această atitudine a fost că, pe parcursul bătăliei, Napoleon a avut, efectiv, puțin control asupra desfășurării acțiunilor, iar generalii săi s-au descurcat singuri.

Câteva zile mai târziu, trupele lui Napoleon au întâlnit grosul armatei prusace, la Jena și Auerstedt. Luptele au început atunci când elementele de forță principală ale lui Napoleon au întâlnit trupele generalului prusac Hohenlohe, aproape de Jena. Având, inițial, la dispoziție numai 48.000 de oameni, Napoleon a reușit, rapid, să adune o forță superioară numeric. Prusacii au reacționat cu întârziere, pierzând orice inițiativă. Înainte ca generalul Rüchel, cu 15.000 de oameni, să poată sosi în ajutor, forța lui Hohenlohe a fost distrusă. Cu toate acestea, a fost o luptă aprigă, iar Napoleon a crezut, în mod greșit, că a confruntat corpul principal al armatei prusace.

În nord, la Auerstedt, generalii Davout și Bernadotte au primit ordin să vină în ajutorul lui Napoleon. Davout a pornit spre sud, prin Ekartsberg, iar Bernadotte, prin Dornburg. Corpul de infanterie al lui Davout a fost blocat de principala forță prusacă, numărând 55.000 de oameni, sub comanda regelui prusac Frederik al III-lea, a Ducelui de Brunswick și a feldmareșalilor von Möllendorf și von Kalckreuth. A urmat o luptă sălbatică. Cu toate că era depășit numeric, doi la unu, corpul al III-lea a lui Davout, antrenat și disciplinat, a îndurat atacuri repetate, înainte de a lua ofensiva și de a împrăștia, în cele din urmă, armata prusacă.

La Erfurt, un corp mare de trupe prusace au căzut în prizonierat, aproape fără confruntare. Generalul Bernadotte a distrus, apoi, corpul prusac de rezervă, condus de generalul Eugene Frederick Henry, în bătălia de la Halle. Corpul al III-lea al lui Davout a intrat în Berlin. Trupele generalului Hohenlohe s-au predat, după bătălia de la Prenzlau, urmată, la scurt timp, de capitularea de la Pasewalk. Corpul de armată, sub comanda generalilor Blucher și Winning, au fost distruse în Bătălia de la Lübeck. Asediul din Magdeburg s-a încheiat cu capturarea fortăreței de către generalul Ney. Prusia a fost învinsă.

Spre sfârșitul anului 1806, francezii au intrat în Polonia. Napoleon Bonaparte a creat Ducatul al Varșoviei care urma să fie condus de noul său aliat, Frederick Augustus I de Saxonia. Populația locală îndepărtase, până la acest punct, conducerea prusacă, în urma unei revolte împotriva mobilizărilor forțate impuse de prusaci pentru confruntarea cu Napoleon. Acesta s-a îndreptat, apoi, spre nord pentru a se confrunta cu armatele rusești și pentru a încerca să captureze capitala prusacă, stabilită, temporar, la Konigsberg.

Prima confruntare cu rușii a avut loc la Eylau. Bennigsen, generalul armatei ruse, avea la dispoziție 67.000 de oameni şi 400 de tunuri, în timp ce Napoleon avea doar 49.000 de soldați și 300 de tunuri. Ulterior, atât rușii cât și francezii au primit întăriri, frontul rusesc fiind întărit, pe flancul din stânga, de 9000 de prusaci care s-au dovedit cruciali în a oferi răgaz rușilor de a se retrage. Napoleon nu a putut obține o victorie în stilul său decisiv, aura sa de invincibilitate în luptă, diminuându-se după această confruntare. Rușii au oferit o rezistență puternică, producând multe pierderi în rândul francezilor.

Următoarea confruntare a avut loc la Friedland. Bătălia a început când Bennigsen a observat corpurile, aparent izolate, ale mareșalului francez Lannes, în orașul Friedland. Crezând că are oportunitatea de a distruge aceste unități franceze izolate, Bennigsen a ordonat traversarea râului Alle, în forță, cu toată armata rusă. Lannes a respins atacurile susținute ale rușilor, până când Napoleon a putut aduce forțe suplimentare pe teren. După-amiaza târziu, francezii au acumulat 80.000 de soldați pe câmpul de luptă. Bazându-se pe superioritate numerică, Napoleon a ordonat un atac masiv împotriva flancului stâng rus care s-a prăbușit. O mare parte din soldații ruși s-au înecat, încercând traversa

Suedezii, aliați ai rușilor și prusacilor, au fost învinși, inițial, la Lübeck, dar, ulterior, au apărat cu succes fortul Stralsund, în timpul primului asediu. Franța și Suedia au convenit încetarea focului, ceea ce a dus la retragerea tuturor trupelor franceze. Cu toate acestea, refuzul suedezilor de a face parte din Sistemul Continental propus de Napoleon pentru izolarea Marii Britanii, a condus la o a doua invazie a Pomeraniei Suedeze. Fortul Stralsund a căzut, după un al doilea asediu, iar armata suedeză s-a predat la Rügen.

În urma victoriei de la Friedland a fost semnat Tratatul de la Tilsit, între țarul Alexandru I al Rusiei și Napoleon. Întâlnirea a avut loc simbolic, pe o plută, în mijlocul râului Neman. Prin aceste acorduri, Napoleon a creat un număr de state cliente Imperiului Francez: Regatul Westfaliei, Ducatul Varșoviei și Orașul Liber Danzig. Alte teritorii prusace au fost acordate altor aliați ai Franței și Rusiei. Napoleon a cimentat controlul său asupra Europei Centrale. A format o alianță cu Rusia și Prusia, împotriva inamicilor rămași în luptă, Marea Britanie și Suedia. Astfel, a declanșat războiul anglo-rus și cel finlandez, în urma căruia, Finlanda a fost încorporată Imperiului Țarist.

Războiul celei de-a patra Coaliție s-a finalizat cu victoria totală a lui Napoleon asupra dușmanilor săi europeni. Imperiul Francez controla continentul european, iar sistemul de alianțe instituit, așa numitul Sistem Continental, lăsa Marea Britanie izolată. Cu toate acestea, tocmai acest Sistem și controlul exclusiv exercitat de Napoleon a fost cauza următoarei serii de conflicte din războaiele napoleoniene. Mai multe state europene, ca Portugalia și, apoi, Rusia, nu au respectat tratatele sistemului, stabilind legături politice și comerciale cu Marea Britanie.

Acordurile de la Tilsit au oferit condițiile de pace necesare lui Napoleon pentru a-și organiza imperiul. Unul dintre obiectivele sale majore era instituirea Sistemului Continental pentru a-i izola pe britanici. Regatul Portugaliei încălca, în mod constant, interdicțiile sale de a face comerț cu Marea Britanie. După înfrângerea din așa numitul Război al Portocalelor, Portugalia a adoptat o politică duplicitară. Regele portughez, Ioan al VI-lea, a fost de acord să închidă porturile sale pentru comerțul britanic. Situația s-a schimbat, însă, după înfrângerea franco-spaniolă de la Trafalgar, portughezii reluând oficial relațiile diplomatice și comerciale cu Marea Britanie. Trupe franceze, sub comanda generalului Junot, au trecut Pirineii și s-a îndreptat spre Portugalia.

Situația politică din peninsula Iberică s-a complicat în momentul în care francezii s-au implicat în afacerile interne ale aliaților lor spanioli. Aceştia au încercat să incite discordie între membrii familiei regale spaniole. Intervențiile au condus, în cele din urmă, la implicarea directă a lui Napoleon. Mareșalul Murat a intrat cu o armată în Spania, pentru a suplini trupele lui Junot, iar Napoleon a numit pe fratele său, Joseph Bonaparte, rege al Spaniei. Acest fapt a atras revolta populației spaniole, declanșând un război care a durat 6 ani și care a zdruncinat semnificativ puterea lui Napoleon.

După predarea corpului de armată francez la Bailén și pierderea Portugaliei, Napoleon a decis să intervină personal, aducând în Spania încă 100.000 de veterani ai Grande Armée. Napoleon și-a condus trupele într-o ofensivă care a implicat o dublă învăluire masivă a liniilor spaniole. Atacul a fost descris ca fiind „o avalanșă de foc și oțel”. În scurt timp, obținând mai multe victorii, rezistența spaniolă a fost învinsă, cel puțin pentru moment. Britanicii au fost forțați să părăsească Iberia, dar s-au întors, contrar așteptărilor franceze, războiul peninsular continuând în următorii ani.

În bătălia de la Bailén, armata spaniolă de Andaluzia era condusă de generalii Francisco Castańos și Theodor von Reding. Cealalta forţă, Corpul al II-lea de observație a Armatei Imperiale Franceze, se afla sub comanda generalului Pierre Dupont de l'Etang. Cea mai grea luptă a avut loc în apropiere de Bailén, un sat din provincia Jaén, din sudul Spaniei, unde spaniolii au rupt frontul francez. În urma unor contraatacuri fără succes, generalul Dupont a cerut armistițiu și a fost obligat să semneze convenția de Andújar care prevedea predarea trupelor franceze rămase, aproximativ 18.000 de oameni.

Napoleon a părăsit Iberia la începerea luptelor războiului celei de-a cincea Coaliții. La câteva luni după bătălia de la Coruna, în care britanicii au fost alungați din peninsulă, aceștia au trimis o altă armată sub comanda viitorului Duce de Wellington. Războiul a intrat într-un impas strategic complex și s-a transformat într-un brutal război de gherilă care a cuprins o mare parte din mediul rural spaniol. Acest lucru a avut consecințe grave asupra populației locale, în Spania fiind comise cele mai grave atrocități ale războaielor napoleoniene.

Războiul din peninsula Iberică a făcut indisponibili aproximativ 300.000 de soldați pentru alte campanii militare. Marea majoritate a acestei armate a desfășurat activități de garnizoană. Francezii nu au reușit niciodată să-și concentreze toate forțele în mod eficient, iar conflictul s-a prelungit până când, în cele din urmă, valul s-a întors în favoarea aliaților în Europa. După invazia Rusiei, Napoleon a retras un număr semnificativ de soldați din Spania, deoarece avea nevoie de întăriri pentru luptele din Europa. În ansamblu, războiul peninsular a avut rolul de a secătui, încet și constant, resursele francezilor și de a contribui, astfel, la viitoarea înfrângere a lui Napoleon.

Războiul celei de-a cincea Coaliții a fost pornit la inițiativa Austriei. Austriecii doreau să înlăture prevederile Tratatului de la Pressburg, în urma înfrângerii de la Ulm. Aveau, în acest sens, sprijinul Marii Britanii și, inițial, al regelui Prusiei care, însă, a renunțat la a participa, înainte de începerea confruntărilor. Rusia a rămas credincioasă Tratatului de la Tilsit, încheiat cu Napoleon. La acel moment, Rusia era implicată într-un conflict cu Suedia, Marea Britanie și Imperiul Otoman, conflicte rezultate în urma înțelegerilor dintre țarul Alexandru I și Napoleon.

Elemente de avangardă ale armatei austriece au traversat râul Inn și au invadat Bavaria. Atacul austriac i-a luat prin surprindere pe francezi. Atunci când a primit vestea invaziei, Napoleon era, încă, la Paris. A sosit la Donauwörth, unde a descoperit că trupele franceze erau într-o poziție periculoasă. Flancurile se aflau la o distanță de aproximativ 12o de kilometri unul de celălalt, fiind unite printr-un cordon subțire de trupe bavareze. Arhiducele Carol al Austriei a atacat flancul stâng al armatei franceze, apărat de corpul al III-lea, sub comanda mareșalului Davout. Ca răspuns, Napoleon a realiniat axa armatei sale și s-a îndreptat către orașul Eckmühl.

La Eckmühl, apărarea era susținută de corpul al III-lea, a lui Davout și de corpul al VII-lea bavarez, comandat de mareșalul Lefebvre. Astfel, Napoleon a fost capabil să învingă armata austriacă și să smulgă inițiativa strategică din mâinile austriecilor. Bătălia de la Eckmühl s-a încheiat cu victoria francezilor, iar Arhiducele Carol a decis să-și retragă armata peste Dunăre, înspre Regensburg.

În bătălia de la Aspern-Essling, Napoleon a încercat trecerea forțată a Dunării, lângă Viena, dar francezii și aliații lor au fost respinși de trupele austriece. Aceasta a fost prima bătălie în care Napoleon a fost, personal, învins. Cu toate acestea, arhiducele Carol nu a putut fructifica victoria, iar Napoleon a reușit să-și retragă majoritatea forțelor sale. Francezii au pierdut peste 20.000 de oameni, inclusiv unul dintre cei mai abili comandanți de teren al lui Napoleon, mareșalul Jean Lannes. Austriecii au suferit, de asemenea, pierderi mari, dar au asigurat prima victorie majoră împotriva francezilor.

După înfrângerea de la Aspern și Essling, Napoleon a reluat pregătirile și planificarea pentru a încerca o nouă trecere a Dunării. Francezii au concentrat mai multe trupe, mai multe tunuri și au pregătit măsuri defensive mai bune pentru a asigura succesul traversării. Francezii au trecut Dunărea în forță, aproximativ 188.000 de soldați înaintând spre liniile austriece. Au opus rezistență imediată, diviziile comandate de generalii Nordmann și Johann von Klenau. Forța principală austriacă era staționată aproape de localitatea Wagram unde a avut loc cea mai mare bătălie de până atunci din cariera lui Napoleon.

Viena a căzut pentru a doua oară, în patru ani, în mâinile francezilor, dar războiul a continuat, deoarece cea mai mare parte a armatei austriece a supraviețuit angajamentelor inițiale din sudul Germaniei. Principala armată austriacă, sub comanda lui Carol, a sosit la Marchfeld. Carol a păstrat cea mai mare parte a trupelor sale la câțiva kilometri distanță de malul Dunării. Intenția era de a le concentra în zona în care Napoleon ar fi decis să traverseze. În următoarele zile, francezii a făcut primul efort major de a traversa, declanșând Bătălia de la Aspern și Essling.

Bătălia de la Wagram a fost una din cele mai mari ale războaielor napoleoniene. Aceasta s-a încheiat cu victoria decisivă armatei franceze asupra celei austriece, victorie care a dus la destrămarea celei de-a cincea Coaliții.

Bătălia de la Wagram a început după ce Napoleon a trecut Dunărea cu cea mai mare parte a forțelor sale și a atacat armata austriacă de aproximativ 150.000 de soldați. Austriecii s-au poziționat într-o formație de tip semicerc larg, avantajată de particularitățile reliefului. După ce atacatorii s-au bucurat, inițial, de un oarecare succes, apărătorii au recâștigat inițiativa și atacurile au eșuat. A doua zi, în zori, încurajat de succesul său, Arhiducele Carol a lansat o serie de atacuri de-a lungul întregii linii de luptă, încercând o tactică de dublă învăluire.

Spre sfârșitul după-amiezii, Arhiducele Carol a ordonat retragerea, împiedicând, prin manevre abile, armata franceză să pornească în urmărirea trupelor austriece. Aceste manevre l-au împiedicat, încă odată, pe Napoleon, să obțină distrugerea completă a armatei inamice, aspect care definea, în precedent, victoriile sale. După bătălie, Carol a decis să se retragă în Boemia. Trupele franceze au ajuns din urmă coloanele austriece, aproape de localitatea Znaim.

Ofensiva împotriva flancului drept francez a eșuat, însă, pe flancul stâng, austriecii aproape că au rupt liniile franceze. Napoleon a contracarat atacul cu trupe de cavalerie care au oprit, temporar, avansul austriac. Apoi, a trimis corpul al patrulea pe flancul stâng, slăbit, în timp ce a ordonat un puternic bombardament asupra centrului și a flancului drept al armatei austriece. Situația a început, astfel, să se schimbe, iar Napoleon a ordonat un atac pe toată linia frontului, trupele conduse de mareșalul Davout reușind să zdrobească flancul stâng austriac.

La Znaim, Arhiducele Carol, ştiind că trupele sale nu pot face față unei noi bătălii, a propus începerea negocierilor de armistițiu. Cu toate acestea, Mareșalul Auguste de Marmont a refuzat propunerile și a angajat aproximativ 10.000 de oameni în luptă. Deoarece trupele lui Marmont erau depășite numeric, a intervenit în luptă și corpul comandat de generalul Massena. După două zile de lupte inutile, cu pierderi de ambele părți și niciun rezultat concluziv, Napoleon a sosit și a ordonat lui Marmont să încheie lupta pentru a începe negocierile de pace.

Bătălia de la Wagram a fost deosebit de sângeroasă, datorită, în principal, utilizării pe scară largă a artileriei. Cu toate că Napoleon a fost câștigătorul de necontestat al luptei, el nu a reușit să obțină o victorie completă prin distrugerea armatei austriece, pierderile acesteia fiind doar cu puțin mai mari decât cele ale armatei franceze. Înfrângerea a fost, însă, suficient de gravă pentru a spulbera moralul austriecilor, care nu au mai putut găsi voința de a continua lupta. Tratatul de la Schönbrunn, prin care s-a finalizat războiul celei de-a cincea Coaliții, a însemnat pierderea unei şesimi din supușii Imperiului Habsburgic.

În 1808, la Congresul de la Erfurt, a avut loc o întâlnire între Napoleon şi țarul Alexandru I pentru a reconfirma alianța ruso-franceză. Napoleon a reușit, la Tilsit, în 1807, să câștige aprecierea țarului rus. Nobilimea rusă, însă, se opunea acestei alianțe, pe fondul temerii răspândirii ideilor reformatoare ale revoluției franceze pe care Napoleon le-a asimilat, în mare parte, noului Imperiu Francez. Principalul motiv pentru izbucnirea conflictului între cele două imperii l-a reprezentat, însă, nerespectarea Sistemului Continental de către ruși, aceștia stabilind legături economice cu Marea Britanie.

Consilierii ţarului Alexandru I au propus invazia Imperiului Francez și recucerirea Poloniei. Primind informații în acest sens, Napoleon a decis să atace primul și a concentrat La Grande Armée, în număr de peste 450.000 de soldați, la granița rusă. Mai mulți consilieri l-au avertizat împotriva unei invazii a vastului teritoriu rusesc, dar acesta i-a ignorat. La 24 iunie 1812 a început invazia. Napoleon a numit această invazie „Al doilea război polonez”. Oficial, scopul acestei invazii era eliberarea teritoriilor poloneze, ocupate de ruși. Astfel, Napoleon dorea să afișeze intenții nobile pentru a atrage sprijinul poporului francez, dar și participarea la luptă a mii de soldați polonezi.

Corpurile I, II și III ale armatei franceze, forță principală de atac, totalizând aproximativ 120.000 de oameni, au traversat râul Neman, în zona localității Alexiote. În această zonă au fost construite trei poduri de pontoane. Amplasamentul acestora a fost selectat personal de către Napoleon care și-a instalat cortul de campanie aproape pentru a putea urmări traversarea trupelor sale. Direcția generală de înaintare era orașul Kaunas. Napoleon intenționa să angajeze, întâi, armata rusă în luptă pentru a o distruge, iar apoi să ocupe Moscova.

Prima confruntare a avut loc la Smolensk. O forță de avangardă franceză a atacat, încercând să scoată armata rusă din fortăreață pentru o confruntare directă, însă rușii au refuzat lupta. Napoleon a ordonat un atac general cu trei corpuri de armată și 200 piese de artilerie. Bombardamentul ulterior a pornit incendii în oraș, însă, trupele franceze nu au putut pătrunde, nefiind echipate cu echipament de escaladare a zidurilor. Pentru a-și salva armata, generalul Barclay de Tolly a ordonat abandonarea orașului și distrugerea magaziilor de muniție și hrană, lăsând în urmă o forță mică pentru a-și acoperi retragerea.

Armata rusă a evitat o confruntare imediată, directă, știindu-se în dezavantaj față de superioritatea tactică a armatei franceze și, în schimb, s-a retras tot mai adânc în Rusia. De asemenea, a adoptat strategia pământului pârjolit, distrugând în retragerea lor orice posibile surse de provizii pentru armata franceză. Această strategie s-a dovedit foarte eficientă. Cu cât înainta mai mult pe teritoriul rusesc, armata franceză era din ce în ce mai slăbită de lipsa de hrană și de drumurile proaste care îngreunau aprovizionarea.

După Smolensk, rușii s-au retras, în continuare, spre est. Conducerea rusă punea din ce în ce mai multă presiune pe generalul Barclay de Tolly ca să angajeze forțele franceze în luptă. Refuzând, acesta a fost înlocuit cu generalul Kutuzov, care căzuse în dizgrație după înfrângerea de la Austerlitz. Kutuzov, însă, a adoptat aceeași tactică și s-a retras până la aproape 100 de km de Moscova, la Borodino, unde a hotărât să pregătească o poziție defensivă care să oprească avansul armatei lui Napoleon.

Bătălia de la Borodino a reprezentat ultimul efort rus pentru oprirea avansului francez spre Moscova. Au fost angajați, în luptă, peste 250.000 de militari, iar numărul pierderilor a ajuns la aproximativ 70.000 de victime. Deși victorios, Napoleon nu a putut obține rezultatul pe care și-l dorea și anume distrugerea armatei ruse. Ambele armate au fost epuizate după bătălie, iar, în ziua următoare, rușii s-au retras din teren. Astfel, deși francezii au putut înainta spre Moscova, ţarul Alexandru nu a putut fi forțat să capituleze.

Pozițiile de apărare rusești erau concentrate între râul Moscova, în partea dreaptă, și localitatea Utitsa, în partea stângă. Centrul liniei ruse era apărat de o redută masivă, numită, mai târziu, reduta Raevsky, pe care erau amplasate 19 tunuri de calibru 120 mm. Din această poziție, rușii puteau observa și bombarda întregul câmp de luptă. Alte particularități ale terenului, precum pădurile dese de pe flancul stâng al liniei rusești, ofereau, de asemenea, avantaje apărătorilor și s-au dovedit esențiale în îngreunarea atacului francez.

Bătălia a început cu un baraj puternic al artileriei franceze. A urmat, apoi, atacul infanteriei franceze, cu două divizii, împotriva redutelor rusești de pe flancul stâng. Ambele divizii și-au pierdut comandanții, însă atacul a continuat până când pozițiile ruse au fost ocupate. Prințul Bagration, comandantul flancului stâng al armatei ruse, a contraatacat, însă a fost oprit de intervenția generalului francez Ney.

Luptele au devenit confuze. Unitățile de infanterie franceze și ruse erau forțate să manevreze prin perdele de fum. Acestea reduceau mult vizibilitatea, expunând unităţile în faţa focului de artilerie. La un moment dat, grămezile de cadavre erau atât de mari încât și acest lucru împiedica manevrele. Generalul Murat a atacat redutele apărate de infanteria lui Bagration, în flanc, însă a fost respins de cuirasierii comandați de generalul rus Duka. Francezii au atacat redutele de șapte ori și, de fiecare dată, au fost respinși.

Din cauza haosului general creat în urma acestor atacuri, generalii francezi nu au realizat că flancul stâng rusesc începuse să se dezintegreze. Structura de comandă a Armatei a 2-a rusă s-a destrămat, iar comandantul acesteia, prințul Bagration a fost evacuat de pe câmpul de luptă, fiind rănit. Napoleon, de asemenea, era departe de câmpul de luptă și nu a putut observa situația personal. La sugestiile trimiterii Gărzii Imperiale Franceze pentru un ultim efort care să-i dea gata pe ruși, acesta a refuzat, motivând că nu poate sacrifica cea mai valoroasă unitate a sa atât de departe de granițele Imperiului Francez.

La nord de frontul apărat de prințul Bagration, trupele generalului Barclay care apărau reduta Raevsky, au fost violent atacate de trupele franceze. După lupte grele, francezii au reușit, la finalul zilei, să cucerească reduta. În ansamblu, însă, cucerirea redutei nu a influențat rezultatul bătăliei. Deși au avut pierderi mari, trupele rusești au reușit să se retragă în ordine, iar linia rusească nu s-a prăbușit. Francezii au avut, de asemenea, pierderi uriașe pentru a o cuceri. Ştiindu-și trupele epuizate, Napoleon a ordonat părăsirea redutei și reîntoarcerea la poziția inițială de atac. Rușii s-au întors și au reocupat pozițiile lor anterioare.

Reluând atacurile, francezii au reușit, în cele din urmă, să ocupe pozițiile defensive ruse. Nu au reuşit, însă, să producă prăbușirea armatei ruse. La două zile după bătălie, aceasta s-a retras, lăsând deschis drumul spre Moscova. Această bătălie, deși considerată o victorie, a fost văzută ca începutul sfârșitului planului lui Napoleon de a forța Rusia să capituleze. Armata rusă era întreagă, iar în perioada următoare bătăliei și-a continuat strategia pământului pârjolit, înrăutăţind și mai mult problemele de logistică ale francezilor.

La 14 septembrie 1812, Napoleon a intrat în Moscova, însă a găsit orașul abandonat de majoritatea populației. Acesta nu a avut parte de o primire oficială, spre deosebire de alte ocazii în care cucerise orașe inamice. Guvernatorul Moscovei, Feodor Rostopcin, a ordonat să fie luate sau distruse orice resurse care ar putea folosi armatei franceze. Moscova era considerată capitala spirituală a Imperiului Țarist, guvernul fiind instalat la Sankt Petersburg. Bazându-se pe regulile clasice de război care presupuneau capitularea inamicului la ocuparea capitalei sale, Napoleon a așteptat cinci săptămâni, dar capitularea țarului, Alexandru I, nu a avut loc.

Pe lângă ordinul de abandonare a orașului, Rostopcin a ordonat deschiderea închisorilor pentru a crea haos. Mica forță polițienească, lăsată în oraș, a primit ordine să distrugă mijloacele de luptă împotriva incendiilor și să declanșeze incendii în oraș. Fără o administrație eficientă, orașul a fost cuprins de jafuri și de scandaluri chiar din partea trupelor franceze. Incendiile s-au răspândit. Trupele franceze au încercat să le oprească, focul amenințând depozitul de arme și însăși Kremlinul. Majoritatea caselor Moscovei erau construite din lemn, ceea ce au făcut inutile eforturile de stingere a focului.

Aprovizionarea armatei franceze a devenit imposibilă. Lipsa de hrană pentru animale a slăbit caii rămași, dintre care, aproape toți au murit sau au fost sacrificați de soldații înfometați. Fără cai, cavaleria franceză a încetat să mai existe, iar multe tunuri și vagoane de aprovizionare au fost abandonate. Foametea și bolile care au început să se răspândească, au dus la creșterea numărului de dezertori. Mulți dintre aceștia au fost luați prizonieri sau uciși de țăranii ruși.

Situația lui Napoleon era critică. Capitala cucerită era în ruine, trupele sale sufereau de pe urma lipsurilor, iar rușii erau departe de a cere o capitulare. Neavând altă opțiune, a ordonat retragerea. Rușii și-au dat seama că a venit momentul pe care îl așteptau, și anume, prăbușirea logistică a marii armate franceze. Generalul Kutuzov a atacat în apropiere de localitatea Maloyaroslavets, obligându-i pe francezi să se retragă pe același drum pe care au venit pentru a-i priva mai departe de provizii. Totodată, Kutuzov a ordonat trupelor sale de cazaci să hărțuiască încontinuu trupele franceze și liniile de aprovizionare.

La trecerea râului Berezina, armata rusă a interceptat armata lui Napoleon și, deși acesta a reușit să treacă râul, atacul rușilor a produs pierderi mari în rândul trupelor franceze. La trecerea râului mulți militari s-au înecat. Termenul Berezina a ajuns să fie sinonim, pentru francezi, cu dezastrul. La scurt timp după acest moment, Napoleon a aflat că în Franța a avut loc o încercare de lovitură de stat, condusă de generalul Claude de Malet și a părăsit armata din Rusia, lăsând-o sub comanda mareșalului Murat.

Campania dezastruoasă din Rusia a reprezentat începutul sfârșitului pentru Napoleon. Din cei aproximativ 500.000 de soldați cu care a început lupta, mai puțin de 22.000 au supraviețuit. Strategia rusă și dificultățile prezentate de teren și de vreme, neluate în calcul de Napoleon, au produs înfrângerea de care acesta se temea. Iarna anului 1812 a fost deosebit de cruntă, astfel încât mii de soldați francezi au murit înghețați. Cu marea sa armată în ruină, situația strategică în Europa a început să se schimbe. Foștii dușmani ai lui Napoleon, Prusia, Austria şi Suedia au simțit că a venit momentul să pună capăt hegemoniei franceze pe continent.

Austria și, mai târziu, Prusia s-au alăturat Rusiei, Marii Britanii, Portugaliei și rebelilor din Spania. Timp de aproape un an, nu au avut loc confruntări. Napoleon și comandanții aliați au profitat de acest moment pentru a-şi reorganiza și reîntregi armatele. Aliații au adunat, pe toate fronturile, aproape un milion de oameni. Napoleon a reușit, prin recrutări masive, să adune o forță aproape la fel de mare, însă această armată nu era comparabilă, calitativ, cu cea care fusese distrusă în Rusia. Victoria inevitabilă a aliaților a dus la cucerirea Parisului și la impunerea Tratatului de la Chaumont prin care Napoleon a fost obligat să abdice.

Confruntările inițiale din Germania au fost favorabile lui Napoleon. În bătăliile de la Lützen și Bautzen, armata franceză a produs în jur de 40.000 de victime în rândul aliaților. Armata franceză, de asemenea, a suferit pierderi foarte mari pe care, spre deosebire de aliați, Napoleon nu le putea înlocui. Planul aliaților implica evitarea luptei directe cu corpurile de armată ale lui Napoleon. Acesta, deși înfrânt în Rusia, încă era temut pe câmpul de luptă, încercând să izoleze și să atace corpuri sub comanda generalilor săi.

După aceste prime confruntări, a fost încheiat un scurt armistițiu, în urma căruia a avut loc bătălia de la Dresda în care Napoleon a obținut, în sfârșit, o victorie de anvergură asupra aliaților. Dar și de data aceasta, Napoleon nu a mai putut fructifica această reușită într-o distrugere completă a armatei inamice, așa cum obținuse cu ani în urmă la Ulm, Austerlitz și Jena. O parte a corpurilor franceze care au lovit în flancul liniei aliate s-au trezit, câteva zile mai târziu, înconjurate de aliați. După încă o confruntare sângeroasă, în bătălia de la Kulm, corpurile franceze au fost obligate să se predea.

Evenimente din alte părți ale Europei influențau situația din Germania. Războiul costisitor din Spania l-a obligat pe Napoleon să mențină un număr ridicat de trupe în peninsulă, făcându-le, astfel, indisponibile luptelor din Germania. Pe de altă parte ducele de Wellington, comandantul forțelor aliate din Spania, începea să împingă armata franceză înspre munții Pirinei. Mareșalul francez Soult, a încercat o contraofensivă, însă, după câteva succese inițiale, a fost nevoit să se retragă. Britanicii, portughezii și spaniolii au pătruns în sudul Franței strângând și mai mult lanțul în jurul lui Napoleon.

Bătălia de la Leipzig, cunoscută și ca Bătălia Națiunilor, datorită numărului mare de armate participante, a fost punctul culminant al campaniei din Germania. În cea mai mare bătălie din Europa, dinainte de Primul Război Mondial, aproximativ jumătate de milion de soldați aliați au învins decisiv armata lui Napoleon, forțându-l să se retragă în Franța. Pierderile, de ambele părți, s-au ridicat la 90.000 de oameni, făcând lupta de la Leipzig mai sângeroasă decât cea de la Borodino. Napoleon a provocat redimensionarea modului și a amplorii luptelor, anticipând, în acest sens, carnagiul Primului Război Mondial.

Chiar și după înfrângerea de la Leipzig, Napoleon era hotărât să lupte. În Franța au avut loc recrutări, însă, armata franceză s-a putut ridica la doar 80.000 de oameni pentru apărarea patriei. Aliații au format trei coloane majore de avans în teritoriul francez. Coloana comandată de generalul prusac Blücher, a avansat mai rapid decât celelalte și, astfel, a ajuns într-o poziție izolată care i-a permis lui Napoleon să obțină câteva victorii. În ansamblu, însă, aceste victorii erau nesemnificative deoarece avansul aliaților nu mai putea fi oprit.

După victoria de la Leipzig, aliații i-au propus lui Napoleon încheierea unui tratat de pace, însă acesta a refuzat. Propunerile prevedeau ca Napoleon să rămână împărat al Franței, cu condiţia cedării tuturor celorlalte teritorii cucerite pe care el le incorporase în Imperiul Francez. Ministrul de externe austriac, Metternich a declarat că aceștia sunt cei mai buni termeni pe care aliații îi pot oferi, iar că, mai târziu, inclusiv această ofertă va fi retrasă. Refuzul lui Napoleon a dus la continuarea războiului până la ocuparea Parisului de către trupele rusești, în 1814.

Aliații au încheiat, la Chaumont, un tratat prin care au stabilit continuarea războiului împotriva lui Napoleon, dacă acesta nu acceptă oferta de pace. Cele patru mari puteri semnatare erau Marea Britanie, Imperiul Rus, Regatul Prusiei și Imperiul Habsburgic. Acestea se obligau să contribuie cu câte 150.000 de soldați, până la victoria împotriva lui Napoleon. De asemenea, se obligau să creeze un sistem prin care să poată garanta securitatea continentului european împotriva unei posibile agresiuni franceze, pentru următorii 20 de ani. Acest tratat a asigurat coeziunea inamicilor lui Napoleon, ducând la înfrângerea sa.

În același timp, Țarul Alexandru I s-a adresat Senatului francez, declarând că aliații nu luptă împotriva Franței, ci împotriva lui Napoleon, iar că Franța va primi condiții de pace onorabile dacă Napoleon va fi îndepărtat de la putere. A doua zi, sub influența ministrului Talleyrand, care s-a întors împotriva lui Napoleon, Senatul francez a emis și a votat Actul de demitere al Împăratului.

Pentru ocuparea Parisului, aliații au recurs la o strategie care să-l inducă în eroare pe Napoleon, pentru ca armata acestuia să nu poată participa la apărarea orașului. Un corp de avangardă a urmărit armata în retragere a lui Napoleon iar majoritatea armatei aliatilor îndreptându-se spre Paris. Napoleon și-a continuat retragerea spre sud, crezând că armata aliată este pe urmele sale, însă, la momentul în care acesta și-a dat seama de strategia aliaţilor, apărătorii Parisului deja predaseră orașul armatei aliate. Luptele au durat foarte puțin, iar ţarul Alexandru a oferit condiții de predare extrem de avantajoase parizienilor.

Napoleon a abdicat la 11 aprilie 1814, semnând Tratatul de la Fontainebleau. Războiul s-a încheiat, oficial, la scurt timp după acest moment, prin semnarea Tratatului de la Paris, în 30 mai 1814. Prin aceste tratate, Napoleon a fost exilat pe insula Elba, a fost restaurată monarhia Bourbonilor, iar rege al Franței a fost proclamat Ludovic al XVIII-lea. Dorința inițială a lui Napoleon de a abdica în favoarea fiului său, Napoleon al II-lea, sub regența celei de-a doua sale soții, împărăteasa Maria Luiza, a fost respinsă de aliați. Aceştia s-au temut că, astfel, Napoleon s-ar putea reîntoarce pe tronul Franței.

Fiind înfuriat de căderea Parisului, Napoleon a dat ordin de întoarcere a armatei pentru a-și recuceri capitala. Majoritatea soldaților au fost de acord, însă, generalii săi, în frunte cu mareșalul Ney, s-au opus. Napoleon a replicat că armata îl va urma, însă Ney i-a declarat lui Napoleon că trupele își vor urma comandanții.

Insula Elba este situată în Marea Mediterană aproape de coastă toscană a Italiei. Ca o favoare sau, poate, ca o umilință, lui Napoleon i s-a permis păstrarea titlului de Împărat și i-a fost acordată suveranitate asupra insulei. Acesta a încercat să se sinucidă cu o pastilă de otravă pe care o purta la el încă de pe timpul campaniei din Rusia, însă potența scăzută a acesteia nu a produs rezultatul dorit. Pe durata exilului său s-a implicat activ în viața comunității de pe insulă, dezvoltând economia prin investiții în minele de fier ale insulei și aplicarea de tehnici agricole noi. La câteva luni după venirea pe Elba a aflat că prima sa soție, Josephine de Beaumarchais, a murit în Franța, ves

În perioada exilului, Napoleon a rămas constant informat în legătură cu evenimentele de pe continent. Astfel, a aflat de intenția aliaților de a-l exila pe insula Sf. Elena, în sudul oceanului Atlantic. A mai aflat că între aliați începuseră o serie de tensiuni în cadrul Congresului de la Viena, din 1815, pentru împărțirea zonelor de influență în Europa. A aflat, de asemenea, că noul regim monarhic instaurat în Franța, avea un slab sprijin în rândul francezilor. În acest context a decis să evadeze de pe Elba și să se întoarcă în Franța.

Napoleon a ajuns pe coasta de sud a Franței, aproape de Cannes și s-a îndreptat, apoi, spre nord. A fost interceptat de trupe franceze, de care s-a apropiat, spunându-le în stilul său carismatic: „Aici sunt. Trageti în Împăratul vostru dacă doriți‟. Soldații au replicat cu „Vive L’Empereur!!!”. Mareșalul Ney, care îi promisese noului monarh, Ludovic al XVIII-lea, că-l va aduce pe Napoelon într-o cușcă de fier la Paris, s-a apropiat și l-a sărutat. Astfel, a abandonat jurământul față de Ludovic și a pornit spre Paris, alături de Napoleon.

Pe măsura înaintării spre Paris, tot mai multe unități militare franceze s-au alăturat lui Napoleon. Bucurându-se și de sprijinul populației care nu agrea regimul Bourbonilor, acesta a început să adune o întreagă armată. Aliații Congresului de la Viena au fost, imediat, alarmați de aceste evenimente și, declarându-l pe Napoleon în afara legii, au stabilit formarea imediată a unei armate pentru a-l înfrânge și a-l captura. Sprijinul politic slab din Franța l-a obligat pe Ludovic al XVIII-lea să părăsească Parisul, astfel începând așa numita domnie de 100 de zile a lui Napoleon.

Știind că aliații vor ataca în scurt timp, Napoleon a început organizarea forțelor sale. Se baza, în mod special, pe veteranii campaniilor trecute, dintre care numai 150.000 erau eliberați de către ruși, în urma Tratatului de la Paris. Forțele armatei franceze au fost ridicate la aproximativ 200.000 de oameni, însă aliații aveau superioritate numerică. Napoleon avea de ales între doua strategii. Strategia defensivă era centrată pe ideea apărării capitalei Paris și a orașului Lyon. Strategia ofensivă urmărea atacarea trupelor britanice și prusace, înainte ca armata rusă și cea austriacă să ajungă în ajutor.

Strategia aleasă de Napoleon a fost cea ofensivă. Circumstanțele contextului erau nefavorabile atât apărării cât și atacului. Cu toate acestea, Napoleon a considerat că are șanse mai mari să obțină o victorie împotriva aliaților atacându-i și nepermițându-le să se comaseze. Astfel, armata franceză a înaintat în Belgia, spre Bruxelles. La Waterloo, o mică localitate aproape de capitala belgiană, Napoleon a comandat ultima bătălie din cariera sa militară.

Bătălia de la Waterloo a avut loc între forțele armate franceze, sub comanda lui Napoleon și două armate aliate. Una era britanică, aceasta fiind comandată de Ducele de Wellington, iar cealaltă era prusacă. fiind comandată de generalul Gebhard Leberecht von Blücher. Trupele lui Napoleon s-au comportat admirabil. Armata britanică a fost cea care a suportat prima atacul francez, fiind aproape înfrântă. Situația aliaților a fost salvată de intervenția trupelor prusace care i-au înfrânt pe francezi. Înfrângerea a dus la sfârșitul definitiv al domniei lui Napoleon și exilul său pe insula Sf. Elena.

Avansând spre nord-est, Napoleon a atacat, mai întâi, armata prusacă. Cu o parte a forțelor sale de rezervă și cu aripa dreaptă a armatei sale, a învins armata comandată de Blücher, în bătălia de la Ligny. În același timp, mareșalul Ney a atacat trupele britanice, în zona localității Quatre Bras. Prințul de Orange, comandantul unuia dintre corpurile aliate, a fost obligat să cedeze, sub presiunea trupelor franceze. Ducele de Wellington a intervenit și a împins înapoi unitățile lui Ney, însă, datorită înfrângerii de la Ligny, a prusacilor, a hotărât să părăsească poziția de la Quatre Bras și să se retragă mai la nord, aproape de Waterloo.

Atacul a început cu un bombardament masiv al artileriei franceze care, însă, nu s-a dovedit a fi foarte precis, datorită distanței mari față de liniile britanice. În fața acestei linii, britanicii fortificaseră trei puncte în zona fermelor Papelotte, la Haye Sainte și Hougomont. Odată ce linia de luptă franceză s-a pus în mișcare, a trebuit, întâi, să cucerească aceste poziții. Luptele s-au dovedit extrem de violente, acestea trecând, din mâinile francezilor în cele ale britanicilor şi invers, pe parcursul întregii bătălii.

În timp ce armata prusacă se retrăgea, Napoleon a dat ordin flancului său drept, comandat de generalul Grouchy, să pornească în urmărire. Ducele de Wellington și-a poziționat trupele pe o axă est-vest, la sud de Waterloo. Această poziție era ideală pentru apărare, deoarece se afla pe o colină de pe care puteau fi observate direcțiile de înaintare ale francezilor. Napoleon și-a amplasat bateriile grele de artilerie în centrul liniei de luptă. Planul său viza un atac asupra centrului liniei lui Wellington. Pe lângă trupe britanice, armata lui Wellington era compusă și din militari olandezi, belgieni și germani.

Napoleon a ordonat un atac concentrat în centrul liniei britanice. Mareșalul Ney a comandat personal atacul cavaleriei franceze, dar, fără un sprijin corespunzător din partea infanteriei, nici acest atac nu a avut succes. Între timp, spre după-amiază, au fost observate trupele generalului Blücher luând poziție la dreapta armatei lui Napoleon. Acesta a fost nevoit să-și reorganizeze linia pentru a-și acoperi flancul drept, acest lucru contribuind, în final, la înfrângerea sa. Nici atacul final al Gărzii sale Imperiale nu a mai putut fi suficient pentru a rupe linia britanică susținută, de aceasta dată, de prusaci.

Încet, trupele franceze au început să fie împinse înapoi până la punctul în care au început să-și piardă coeziunea, retragerea transformându-se într-o debandadă. Doar Garda Imperială s-a menținut pe poziție în retragere, suferind, astfel, pierderi foarte mari. Napoleon a părăsit câmpul de luptă, întorcându-se la Paris. Armatele aliate învingătoare au pornit, de asemenea, spre capitala Franței. În Paris, Napoleon a întâmpinat ostilitatea populației și a guvernanților, lucru care l-a forțat să abdice în favoarea fiului său, Napoleon al II-lea. Era conștient de inutilitatea acestui act, întrucât fiul său, în vârstă de patru ani, se afla în Austria, cu soția lui.

În timp ce aliații îl reinstalau pe Ludovic al XVIII-lea ca rege al Franței, Napoleon s-a îndreptat spre vest cu intenția de a ajunge în Statele Unite. Porturile franceze erau sub blocadă britanică și, dându-și seama de inutilitatea încercării de a fugi, Napoleon s-a predat comandantului Maitland, de pe vasul britanic HMS Bellerophon. Pentru a elimina complet posibilitatea ca Napoleon să ajungă iarăși Împărat al Franței, aliații au decis exilarea lui pe insula Sf. Elena, în sudul oceanului Atlantic.

Ajuns pe insula Sf. Elena, Napoleon s-a izolat și a început să-și scrie memoriile. Condițiile sale de trai erau dificile datorită stării proaste în care se afla casa în care locuia. Susținătorii săi au început să insinueze că autoritățile britanice încearcă, în mod subversiv, să grăbească moartea lui. Napoleon a murit pe data de 5 mai 1821. Înainte de moarte s-a reconciliat cu Biserica Catolică și s-a spovedit. Ultimele sale cuvinte au fost: „Franța, armata, comandantul armatei, Josephine”.

În testamentul său, Napoleon ceruse să fie înmormântat pe malurile Senei, însă autoritățile britanice au hotărât ca acesta să fie înmormântat pe insula Sf. Elena, în Valea Sălciilor. În 1840, Ludovic Filip I a cerut și a obținut repatrierea trupului lui Napoleon, care a fost depus sub domul complexului Hôtel de Les Invalides, dedicat istoriei militare a Franței.

Există, încă, multe controverse în ceea ce privește moartea lui Napoleon. Au existat sugestii că acesta ar fi fost otrăvit în timp ce își primea tratamentul pentru ulcerul de care suferea. Studii recente, realizate pe mostrele de păr ale împăratului, au arătat o concentrație foarte mare de arsenic. Cu toate acestea, descoperirea nu poate fi concludentă pentru ipoteza unui asasinat deoarece, în acea vreme, intoxicațiile cu arsenic erau frecvente datorită vopselelor și a altor substanțe care prezentau o cantitate mare de arsenic.

Napoleon Bonaparte a schimbat profund istoria umanității, din punct de vedere politic, social, economic și cultural. Lupta dintre clasa aristocratică și clasele de jos au căpătat o altă valență în lumina influenței exercitate de Napoleon. Imperiul Francez pe care l-a creat a reprezentat un amalgam de idei care a cuprins atât elemente din orânduirea socială de dinainte de revoluție cât și drepturile și modificările sociale câștigate prin revoluția franceză. În afară de extraordinara sa carieră militară, Napoleon a introdus o serie de reforme în Franța, care s-au extins la nivelul întregului continent și au avut impact extraordinar până în zilele noastre.

Spre sfârșitul vieții sale, Napoleon a spus că nu va fi ținut minte pentru cele 40 de bătălii câștigate, deoarece Waterloo va șterge amintirea acestor victorii, ci pentru crearea Codului Civil Napoleonian. Acest set de legi modificau fundamental viziunea asupra relațiilor juridice ale cetățenilor țării, fiind exclusiv în formă scrisă și, deci, accesibile oricui. Astfel, Napoleon a contribuit la înlocuirea definitivă a relațiilor de tip feudal cu relații de tip burghez, în care dreptul de proprietate era garantat tuturor cetățenilor. Codul Civil al lui Napoleon a influențat dezvoltarea sistemelor de drept din foarte multe țări din Europa, Africa și America Latină.

Napoleon a contribuit, de asemenea, în mod decisiv la trasarea liniilor generale de purtare a războaielor pentru viitor. Tehnica lui de a distruge complet o armată inamică prin manevre și utilizarea cât mai eficientă a condițiilor existente, a declanșat o schimbare în gândirea militară strategică. A influențat toate războaiele ulterioare, inclusiv cele două războaie mondiale.

În Franța, Napoleon a introdus sistemul metric, a pus bazele primului sistem educațional de stat, a creat primele sisteme de drumuri publice și de canalizare, a instituit prima bancă centrală, Banque de France. Pe plan social Napoleon a militat pentru egalitatea cetățenilor în fața legii. A emancipat evreii, îndeosebi datorită contribuției pe care și-a dat seama că aceștia o pot aduce statului francez. A desființat Inchiziția spaniolă, în perioada domniei fratelui său din Spania. Reformele sale pe plan social, juridic și economic s-au juxtapus peste inovațiile Revoluției Industriale și au creat premisele unei dezvoltări fără precedent a țărilor vest-europene.

Pe plan religios, Napoleon a reconciliat statul francez cu Biserica Catolică. Astfel, a semnat cu reprezentanții acesteia, un Concordat prin care preoților catolici li se permitea să-și reocupe parohiile și să oficieze ceremoniile religioase. Pământurile pierdute de Biserică, în perioada Revoluției Franceze, nu au fost returnate, însă, Papa Pius al VII-lea a fost mulțumit de acest acord cu Napoleon, datorită posibilității întoarcerii Bisericii în Franța.

Pe plan politic, acțiunile lui Napoleon au dus la două evenimente istorice de o deosebită importanță pentru istoria Europei. Desființarea Sfântului Imperiu Roman și înființarea Confederației Rinului au dus, finalmente, la unirea statelor germane, la inițiativa Prusiei și la înființarea Imperiului German. Schimbările politice din Italia și diminuarea influenței austriece, datorată războaielor napoleoniene, au dus la unirea politică a statelor italiene și la înființarea Regatului Italiei.