Drumul spre putere
autor Maxim Pretula, octombrie 2016
Contextul european, la momentul intrării lui Napoleon Bonaparte pe scena politică a Franței, era unul deosebit de complex din punct de vedere politic, economic și cultural. Revoluția franceză din 1789 a produs schimbări profunde atât în Franța cât și pe tot continentul european.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Contextul european, la momentul intrării lui Napoleon Bonaparte pe scena politică a Franței, era unul deosebit de complex din punct de vedere politic, economic și cultural. Revoluția franceză din 1789 a produs schimbări profunde atât în Franța cât și pe tot continentul european. Au urmat războaiele revoluționare, ca încercare a forțelor conservatoare de a înăbuși ideile revoluției. Acestea au creat un mediu propice în care voința, inteligența, carisma și ambiția tânărului Napoleon Bonaparte să poată să-l propulseze pe acesta până la cele mai înalte culmi ale puterii.

Revoluția Franceză a fost unul dintre punctele de turnură ale istoriei umane și s-a manifestat mai degrabă ca un proces de durată decât ca un eveniment. În acest proces s-au confruntat forțele politice care au reprezentat, pe de o parte, clasele sociale care se considerau opresate, iar pe de altă parte, aristocrația, puterea bisericească și monarhia care doreau păstrarea status quo-ului. Acest proces a produs schimbări sociale, politice și religioase continue, timp de aproape zece ani de la declanșare, determinând evenimentele istorice următoare: crearea Primului Imperiu Francez de către Napoleon Bonaparte și Războaiele Napoleoniene.

Aspecte de ordin cultural și economic au contribuit, de asemenea, în mare măsură, la desfășurarea evenimentelor de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. Începuturile revoluției industriale au asigurat capacitatea de producție în masă a diferitelor tipuri de bunuri, printre care arme care au contribuit la o magnitudine fără precedent a conflictelor militare. Ideile unor scriitori iluminiști ca Jean-Jacques Rousseau, Alexis de Tocqueville, John Locke care susțineau o schimbare radicală a raporturilor dintre conducători și masele populare, au rezonat cu năzuințele categoriilor sociale defavorizate și au contribuit la declanșarea revoluției franceze.

Franța s-a găsit, astfel, pe o poziție total diferită de cea a altor puteri europene. Marea Britanie, rivală de mult timp a intereselor franceze, a fost ferită de răspândirea ideilor revoluționare, datorită, în primul rând, funcționării ca monarhie constituțională. Clasele conducătoare ale altor puteri ca Prusia, Imperiul Habsburgic și Rusia s-au simțit, însă, amenințate de aceste schimbări și au reacționat intervenind direct în conflictul intern francez, luând partea regaliștilor. Revoluționarii francezi și-au consolidat puterea, au respins intervențiile străine și, sub conducerea lui Napoleon, au trecut la ofensivă în așa numitele războaie revoluționare.

Războaiele Napoleoniene care au urmat Războaielor Revoluționare, au căpătat și un specific al luptei pentru supremația politică și militară pe continentul european, pe lângă specificul luptei social-politice de idei pornită odată cu Revoluția Franceză. Sub conducerea lui Napoleon, Franța a început să își extindă influența asupra țărilor vecine, îndeosebi Țările de Jos, Spania, Italia și Statele Germane. În punctul său culminant, Imperiul Francez controla cea mai mare parte a continentului european, impunând Sistemul Continental prin care legăturile Europei cu Marea Britanie au fost tăiate.

În condițiile acestor evenimente, apariția lui Napoleon Bonaparte a fost văzută de unii istorici ca cea a omului potrivit la momentul potrivit, iar de către alții, ca cea a unui vizionar care a contribuit definitiv la schimbarea istoriei umane. Într-adevăr, pe lângă implicațiile politice și militare, contribuția acestuia la crearea primului sistem codificat de legi în Franța, sistem în care au fost absorbite ideile Revoluției Franceze și care a influențat sistemele juridice ale multor alte state până în timpurile noastre, îl plasează pe Napoleon în rândul marilor conducători ai omenirii.

Războiul Primei Coaliții a fost prima încercare a monarhiilor europene de a înfrânge avântul revoluționar al Franței. Dinastia Habsburgilor și casa regală a Prusiei au privit cu îngrijorare evenimentele din Franța. Acestea și-au exprimat clar intențiile de a nu permite extinderea ideilor Revoluției Franceze și de a sprijini casa regală Bourbon. Marea Britanie s-a alăturat acestei alianțe. Între anii 1792 și 1797 au fost purtate lupte de mare amploare. Pe de o parte în est, unde Regatul Prusiei și Imperiul Habsburgic au încercat să invadeze Franța. Pe de altă parte în vest, unde britanicii au asediat portul Toulon și au sprijinit revolta monarhiștilor francezi din Vandeea.

La 27 august 1791, împăratul Sfântului Imperiu Romano-German, Leopold al II-lea, și regele Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei, în consultare cu nobili francezi fugiți din Franța după 1798, au emis Declarația de la Pillnitz. Prin aceasta și-au arătat interesul de a veghea la bunăstarea regelui Ludovic al XVI-lea și a familiei sale. Au atras atenția asupra consecințelor grave ce vor urma în cazul în care integritatea le va fi lezată. Leopold al II-lea a considerat Declarația de la Pillnitz mai mult un gest care să satisfacă cerințele nobilimii franceze refugiate. Cu toate acestea, în Franța a fost interpretată ca o amenințare serioasă la adresa revoluției și Republicii Franceze.

Războiul a rămas neîncheiat, Republica Franceză fiind literalmente înconjurată de armate inamice. În anii următori, succesul armatelor franceze a crescut. La frontiera alpină au existat puține schimbări, invazia armatei republicane franceze în Piemont fiind fără succes. La granița spaniolă, trupele sub conducerea generalului Dugommierau au trecut de la defensivă la ofensivă invadând Catalonia. Pe frontul nordic armatele franceze au înregistrat cele mai mari victorii împingându-i pe austrieci, britanici și olandezi dincolo de Rin, și ocupând Belgia, Renania, și sudul Olandei.

Franța a emis un ultimatum prin care a cerut Habsburgilor să renunțe la orice alianță ostilă republicii și să-și retragă trupele sale de la granița cu Franța. Răspunsul austriecilor a fost evaziv, iar Adunarea Constituantă a votat pentru război. Francezii au pregătit o invazie imediată a Țărilor de Jos conduse de Habsburgi. Au pornit de la prezumția că populația locală se va ridica împotriva dominației austriece, așa cum s-a întâmplat în anul 1790. Cu toate acestea, revoluția a dezorganizat temeinic armata, iar forțele ridicate au fost insuficiente pentru o invazie. În urma declarației de război, un număr mare de soldați francezi a dezertat.

Olandezii s-au raliat apelului francez la arme împotriva monarhiei și au început Revoluția din Batavia. Oraș după oraș a fost ocupat de francezi, flota olandeză a fost capturată, iar stadtholder-ul William al V-lea, prinț de Orange, a părăsit țara. Autoritatea sa a fost înlocuită cu cea a regimului parlamentar al Republicii Batavia înființat de armatele franceze. Odată cu căderea Țărilor de Jos în sfera de influență franceză, Prusia a decis să părăsească complet coaliția anti-republicană. A semnat Pacea de la Basel, cedând Renania Franței. În nordul Italiei victoria de la Loano a dat Franței acces la peninsula italiană.

Austriecii și prusacii au pornit la ofensivă, intrând în Franța și ocupând fortăreața strategică Verdun. Drumul spre Paris părea deschis. Însă, la 20 septembrie, la Valmy, invadatorii au fost opriți de trupele generalilor francezi Dumouriez și Kellermann. Cu toate că bătălia a fost o remiză tactică, aceasta a constituit un mare impuls pentru moralul francez. Pe de altă parte, prusacii au constatat că, treptat, campania a devenit mai lungă și mai costisitoare decât au estimat inițial. Astfel, au decis să se retragă. A doua zi, monarhia a fost abolită în mod formal. Franța a fost declarată oficial republică.

A doua jumătate a perioadei de desfășurare a acestui război a fost dominată de intrarea în scenă a lui Napoleon Bonaparte. Acesta, prin campaniile din Italia și Egipt, a consolidat lupta împotriva monarhiilor europene. Odată cu stabilizarea Republicii Franceze, războiul a căpătat tot mai mult nuanța unui conflict pentru extinderea influenței și controlului politico-economic asupra continentului decât lupta anti-revoluționară de la început.

Insula Corsica este situată între insula Sardinia, la sud și coasta piemonteză, la nord. Aceasta a făcut parte din Republica Genova, însă, în urma unei revoluții, și-a câștigat independența care, însă, a fost de scurtă durată datorită intervenției și a ocupației franceze a insulei. Corsicanii au reacționat violent, declanșând o luptă care a avut un efect profund asupra tânărului Napoleon Bonaparte.

Napoleone di Buonaparte s-a născut la 15 august 1769 la Ajaccio, capitala insulei Corsica. Familia Buonaparte își avea rădăcinile pe continent, emigrând din regiunea Liguria în Corsica, în jurul secolului al XVI-lea. Tatăl său, Carlo Buonaparte a fost avocat şi, la un moment dat, reprezentant al Corsicii la curtea lui Ludovic al XVI-lea. Poziția socială a familiei sale i-a oferit șansa lui Napoleon de a primi o educație bună, acesta manifestând aptitudini în domeniul matematicii, geografiei și istoriei. Cea mai mare influență asupra educației sale a avut-o mama sa, Letizia Ramolino, a cărei disciplină a conturat caracterul vulcanic al viitorului general.

Napoleon a urmat cursurile școlii militare de la Briene-le-Chateaux, apoi a fost admis la École Militaire, instituție de învățământ de elită, în artele militare. A fost primul corsican care a absolvit cursurile acestei instituții, pregătindu-se pentru a deveni ofițer de artilerie, ramură a armatei considerată superioară la vremea respectivă.

La scurt timp după plecarea din Corsica, Napoleon a publicat un pamflet politic, „Le souper de Beaucaire”, în care milita pentru oprirea războiului civil care cuprinsese Franța. Acest pamflet i-a atras atenția lui Augustin Robespierre, fratele conducătorului revoluționar Maximilien Robespierre. Acesta, împreună cu un compatriot corsican pe nume Antoine Christophe Saliceti, l-au ajutat pe Napoleon să primească comanda trupelor de artilerie care au participat la asediul Toulonului.

După absolvirea cursurilor militare, Napoleon a fost desemnat ofițer în cadrul unui regiment de artilerie, poziție în care a rămas până după începerea revoluției. Înainte de acest moment, a plecat în permisie la Paris, apoi în Corsica, unde s-a implicat în lupta dintre regaliști, revoluționari și naționaliștii corsicani. A fost promovat la rangul de căpitan în armata franceză, deși își depășise cu mult termenul de permisie și provocase o revoltă împotriva trupelor franceze. Mai târziu, între el și reprezentanții naționaliștilor corsicani pe care îi susținea, au apărut fricțiuni care l-au obligat să părăsească insula, împreună cu familia sa.

Toulonul a fost unul dintre orașele franceze în care regaliștii s-au răzvrătit împotriva revoluționarilor. Armata revoluționară a înconjurat orașul și a început un asediu, asediu în care Napoleon și-a demonstrat din plin calitățile, planificând și executând un bombardament al fortăreței care i-a obligat, la scurt timp, pe apărători să evacueze orașul. În această luptă, Napoleon a fost rănit la picior, însă nu a așteptat prea mult timp ca să-și revină, deoarece a fost ridicat la gradul de general de brigadă și a primit comanda trupelor de artilerie a Armatei din Italia. Drumul spre obținerea puterii i s-a deschis.

Poziția în cadrul armatei Republicii Franceze i-a oferit lui Napoleon șansa de a-și demonstra pe deplin capacitățile. În Italia, acesta a reușit să separe trupele Regatului Sardiniei de cele austriece și, apoi, le-a învins pe fiecare în parte. A devenit, în același timp, din ce în ce mai influent în culisele politice ale Franței, planificând o invazie a Marii Britanii, împreună cu Talleyrand, ministrul de externe al Franței. Neavând la dispoziție o flotă capabilă să conteste supremația Flotei Regale Britanice, aceştia au hotărât să taie legătura Marii Britanii cu posesiunile sale din Asia, invadând Egiptul.

Momentul desemnării lui Napoleon în poziția de comandant al trupelor de artilerie a Armatei din Italia a coincis cu Reacțiunea Thermidoriană, prin care mai mulți lideri revoluționari, aparținând grupării Iacobine, au fost înlăturați de la putere și executați. Unul dintre acești lideri era Maximilien Robespierre, iar Napoleon, prin asocierea cu fratele celui dintâi, Augustin Robespierre, a fost și el vizat, fiind arestat pentru o perioadă de două săptămâni, ulterior acuzațiile împotriva lui fiind retrase. În contextul conflictului militar iminent dintre Franța și Austria, lui Napoleon, i s-a cerut să planifice atacarea pozițiilor acestora din Italia.

Între anii 1793 și 1796, în vestul Franței, a avut loc Revolta din Vendée. Această revoltă a fost extrem de violentă, trupele guvernamentale ale Republicii Franceze primind ordine să pacifice regiunea prin orice mijloace disponibile. Napoleon a primit un post de comandă în Armata de Vest, care a luptat în acest război. Acesta a refuzat desemnarea ca general de infanterie, invocând motive de sănătate, deoarece vedea această poziție ca pe o degradare. A cerut, în schimb, să fie repartizat la Biroul Topografic al Comitetului pentru Siguranță Publică.

Datorită refuzului de a participa la campania din Vendee, Napoleon a fost trecut în rezervă, însă, la scurt timp după acest moment, un alt eveniment neașteptat i-a oferit încă odată ocazia să-și demonstreze talentul. Regaliștii au organizat o nouă revoltă împotriva regimului republican. Paul Barras, unul dintre liderii Reacțiunii Thermidoriene, a luat în considerare rezultatele obținute şi conduita lui Napoleon în timpul Asediului de la Toulon. Astfel, i-a cerut acestuia să organizeze apărarea Palatului Tuileries, sediul Convenției Naționale, adunarea legislativă a Republicii Franceze.

Palatul Tuileries a fost scena masacrării Gărzii Elvețiene, în urma insurecției de la 10 august 1792, moment decisiv în răsturnarea monarhiei franceze de către revoluționari. Napoleon a realizat că palatul putea fi apărat folosind doar artileria și, în acest sens, a ordonat reachiziționarea și amplasarea unor tunuri de calibru mare în perimetrul palatului. În urma asaltului, regaliștii au fost respinși, iar străzile orașului au fost curățate, folosind încărcături de artilerie de tip alice, încărcătură foarte eficientă împotriva infanteriei.

Victoria asupra revoltei regaliștilor din Paris i-a ridicat prestigiul lui Napoleon, acesta devenind, brusc, favorit al conducerii Republicii Franceze și a noului ei guvern, Directoratul. Napoleon a fost promovat la poziția de Comandant de Interne și a primit comanda Armatei din Italia. În aceeași perioadă, Napoleon a cunoscut-o pe Joséphine de Beauharnais, cu care s-a căsătorit, aceasta devenind împărăteasă a Imperiului Francez instituit de Napoleon.

Prima campanie al lui Napoleon în Italia a însemnat și primul mare succes al acestuia în calitate de general. Învingând, întâi, armata Regatului Sardiniei, prin manevre abile, a obținut o serie de victorii împotriva austriecilor care i-au adus armata la aproape o sută kilometri distanță de capitala Imperiului Habsburgic, Viena. Austriecii au cerut pace, iar Republica Franceză a obținut controlul asupra Piemontului, Sardiniei, Lombardiei și a Țărilor de Jos. Această victorie a contribuit semnificativ la victoria Franței împotriva Primei Coaliții, prin scoaterea Austriei și Sardiniei din Coaliție.

Prima etapă a campaniei s-a desfășurat la granița dintre Franța și Provincia Piemont a Regatului Sardiniei. Napoleon a reușit să pătrundă între armata piemonteză și cea austriacă, separându-le. Inițial, trupele franceze au suferit o înfrângere minoră în localitatea Voltri, de lângă Genova. În confruntările ulterioare, Napoleon a ţinut cont de faptul că austriecii nu puteau veni în ajutorul piemontezilor. Profitând de aceasta ocazie, a obținut mai multe victorii, forțând Regatul Sardiniei să ceară pace și să iasă din Prima Coaliție împotriva Franței Republicane.

Austriecii s-au retras spre est, organizând poziții defensive puternice în jurul orașului Mantova, din regiunea Lombardia. Austriecii au trimis, în mai multe rânduri, forțe pentru a ridica asediul de la Mantova. Napoleon a obținut și împotriva acestor forțe, mai multe victorii, la Castiglione, Bassano, Arcole și Rivoli. Înfrângerea de la Rivoli a produs prăbușirea frontului austriac din Italia, forțându-i pe aceștia să se retragă spre nord-est, în timp ce garnizoana austriacă de la Mantova s-a predat.

Dorind să nu dea răgaz austriecilor pentru a se regrupa, Napoleon a înaintat, trecând în Austria, confruntându-l, pentru prima dată, pe Arhiducele Carol, feldmareșal al armatei austriece. Acesta s-a dovedit a fi unul dintre cei mai abili comandanți militari ai armatelor Habsburgice, însă, cu ocazia acestei prime confruntări, Napoleon a obținut victoria în localitatea montană Tarvis, forțându-l pe Arhiduce să se retragă. Apoi, a înaintat până la Leoben, oraș situat la 100 de kilometri distanță de Viena, forțându-i, astfel, pe austrieci să ceară pace.

Prin Tratatul de Pace de la Campo Formio, Franța a obţinut controlul Piemontului, Lombardiei și a Țărilor de Jos. Totodată, Austria a ieşit din Prima Coaliție, lăsând astfel Marea Britanie fără niciun aliat în lupta împotriva Republicii Franceze. Acest tratat își mai propunea constituirea unui Congres la Rastatt, prin care urma să se negocieze o pace generală între Franța și Sfântul Imperiu Roman. Tratatul mai prevedea o clauză secretă. Prin aceasta, Republica Venețiană era cedată Austriei, Napoleon ocupând și ordonând jefuirea orașului, totodată curmându-i 1100 de ani de existență independentă.

Victoriile lui Napoleon în campania din Italia s-au datorat, în primul rând, folosirii artileriei ca forță mobilă, gata să ofere sprijin trupelor de infanterie, oriunde era necesar. Organizarea trupelor, a aprovizionării și a deplasării pentru a putea ajunge în poziția de a-și surprinde inamicul și, totodată, de a-și ascunde propriile manevre, a contribuit, în foarte mare măsură, la succesul armatelor franceze. Napoleon însuși, spunea, mai târziu, că nu a învățat nimic nou faţă de ce știa la început, în toate cele șaizeci de bătălii pe care le-a purtat.

Succesul din Italia l-a transformat pe Napoleon în erou al Republicii Franceze, acesta fiind primit cu onoruri la Paris. Pe timpul campaniei, Napoleon nu a fost cu totul străin de ce se petrece în țară. Conștientizând că reușitele pe care le-a obținut puteau să fie fundamentate doar dacă obține influență politică, a înființat două ziare și a încheiat alianțe politice cu reprezentanți ai puterii. De asemenea, s-a implicat în lovitura de stat din 4 septembrie 1797, împotriva regaliștilor. Fiind sprijinit pe republicani, Napoleon a ajuns în poziția de a-i controla şi, împreună cu ministrul de externe, Talleyrand, a început să planifice invadarea Marii Britanii.

Războiul celei de-a doua Coaliții a reprezentat continuarea luptei monarhiilor europene împotriva Republicii Franceze. Acesta a avut loc după succesele Franței în războiul primei Coaliții și după încheierea păcii de la Basel. Alcătuită din Marea Britanie, Austria, Rusia, Imperiul Otoman, Portugalia și alte state, coaliția a repurtat inițial succese împotriva francezilor, însă la scurt timp Rusia s-a retras. Acest fapt a declanșat o serie de evenimente ce au dus la slăbirea Coaliției și înfrângerea ulterioară a acesteia de către Napoleon și generalii săi.

Pe durata expediției lui Napoleon în Egipt, armata franceză a avansat în Italia ocupând Roma și Napoli. În nord însă aproape de Verona francezii au fost înfrânți, iar comanda trupelor aliate a fost luată de generalul rus Suvorov. Acesta a recucerit Milano și Torino, iar ulterior a obținut o victorie la Trebbia forțând armatele franceze să se retragă spre Genova și Alpi. Comanda trupelor franceze a fost preluată de generalul Moreau însă situația nu s-a schimbat mult, armata franceză fiind aproape în totalitate alungată din Italia.

În nord, Armata Dunării, așa cum a fost numit corpul de observație francez încartiruit pe Rin, a avansat spre est. Acolo au angajat trupele austriece comandate de Arhiducele Carol în bătălia de la Ostrach. Austriecii au ieșit învingători, francezii suportând pierderi semnificative și retrăgându-se spre vest, la Messkirch, iar mai apoi la Stockach și Engen. La Stockach a avut loc a doua confruntare a acestor armate, austriecii obținând de data aceasta o victorie decisivă, și pornind mai departe spre granițele de est ale Franței.

După înfrângerile din sudul Germaniei, rămășițele Armatei Dunării au intrat în Elveția unde s-au alăturat Armatei Helvetia comandată de generalul Massena. Austriecii au pornit în urmărire angajând trupele franceze în prima bătălie de la Zurich. După victoria obținută, Arhiducele Carol a fost trimis în Renania, iar trupele aliate rămase au fost înfrânte de francezi în cea de-a doua bătălie de la Zurich. Trupele aliate rămase erau formate din austrieci, comandați de generalul Hotze, și ruși, comandați de generalul Korsakov.

Sfârșitul campaniei din Elveția a coincis cu reîntoarcerea lui Napoleon în Franța. A însemnat, totodată, obținerea poziției de Consul și inițierea celei de-a doua campanii în Italia. Aceasta din urmă a dus la înfrângerea completă a austriecilor, ocuparea nordului Italiei și încheierea Tratatului de la Luneville. Erorile strategice și tactice comise de aliați în Elveția au contribuit decisiv la acest rezultat. Printre erori au fost trimiterea Arhiducelui Carol în Renania după prima bătălie de la Zurich și întârzierea trupelor lui Suvorov pentru a se angaja în cea de-a doua bătălie de la Zurich.

Prin expediția din Egipt, Napoleon dorea să scoată din război Marea Britanie. Acest obiectiv era greu de îndeplinit, având în vedere că orice încercare de trecere a Canalului Englez era îngreunată de puterea Marinei Regale Britanice. Astfel, Napoleon a propus o acțiune indirectă împotriva intereselor economice ale Marii Britanii. Prin aceasta tactică, Marea Britanie a fost privată de resursele necesare purtării războiului.

Expediția din Egipt a început cu o planificare riguroasă și complet secretă. Deși în jur de 40.000 de soldați începuseră să se concentreze în porturile mării Mediterane, destinația era cunoscută doar de către Napoleon și un cerc restrâns din comandamentul său. Pe lângă obiectivul militar, un alt interes deosebit în a efectua această expediție era cel științific, Egiptul fiind văzut la acea vreme, în Europa de Vest, ca leagănul civilizației umane. La expediție au participat un număr mare de cercetători, printre care și Napoleon care, recent, fusese admis ca membru în Academia Franceză de Științe.

La aproximativ 25 de kilometri faţă de Marile Piramide, armata franceză a întâlnit în luptă o armată de aproximativ 25.000 de egipteni. Utilizând formații de luptă a infanteriei de tip pătrat, francezii au reușit, cu pierderi minore, să respingă atacurile cavaleriei mamelucilor. După această victorie, armata franceză a avansat în Siria unde a avut parte de o serie de confruntări, printre care asediul orașului Jaffa care s-a dovedit unul extrem de brutal. La Acre, trupele franceze au fost obligate să se retragă, nereușind să ocupe orașul și să-și continue drumul spre nord.

În acest timp, flota britanică a dat o lovitură puternică planurilor franceze de a controla Egiptul. Marina Regală a surprins flota franceză, ancorată la Abukir și a distrus majoritatea vaselor de război franceze. Bătălia Nilului, așa cum a fost numită această luptă, a înclinat balanța în favoarea britanicilor, pe mare. Francezii au reuşit să controleze Egiptul pentru următorii ani. Cu toate acestea, planurile lui Napoleon de a face legătura cu prinții indieni și de a răsturna puterea britanică în Orientul Mijlociu și Asia au fost oprite.

Prima oprire a flotei franceze a fost în Malta, unde trupele franceze au fost implicate într-o scurtă confruntare cu Ordinul Cavalerilor Ospitalieri care, la acea vreme, administra micul arhipelag maltez. Ospitalierii s-au predat, iar Napoleon a obținut cu ușurință un port de importanță strategică în zona centrală a Mării Mediterane. Flota și-a continuat drumul spre est și, reușind să evite Marina Regală Britanică, a acostat la Alexandria.

După ce a debarcat, armata franceză a ocupat Alexandria și a pornit, pe două direcții separate, spre Cairo. În drum spre Cairo, armata franceză a fost atacată de egiptenii conduși de Murad Bey, obținând o victorie și, totodată, exersând tehnici defensive împotriva cavaleriei inamice. Aceste tehnici le-au folosit din plin în Lupta Piramidelor, care urma să aibă loc. Flota franceză a acostat în golful Abukir, unde a organizat o poziție defensivă pentru eventualitatea unui atac al flotei britanice. Păstrarea intactă a flotei franceze era esențială pentru reușita expediției.

Pe tot parcursul expediției din Egipt, Napoleon a fost ținut la curent cu desfășurarea evenimentelor din Franța și Europa. Războiul celei de-a Doua Coaliții începuse, iar Republica Franceză suferise o serie de înfrângeri în fața aliaților în Germania. Fără a primi ordine în acest sens și în secret față de propriile trupe, Napoleon a profitat de retragerea navelor britanice de pe coasta Egiptului și s-a îmbarcat cu destinația Franței. Expediția din Egipt a fost departe de a fi un succes, însă, Napoleon a fost primit ca un erou la Paris, sprijinul popular dovedindu-se neprețuit pentru lupta politică pe care urma să o ducă.

Napoleon s-a aliat cu Emmanuel Joseph Sieyes și Joseph Fouche, membri al Directoratului şi cu fratele său, Lucien Bonaparte, reprezentant al Camerei Celor Cinci Sute. Împreună cu aceşti aliaţi şi cu ministrul Talleyrand, a organizat o lovitură de stat în care Directoratul a fost răsturnat. Napoleon a fost numit consul pentru următorii zece ani, împreună cu alți doi consuli numiți de el, aceştia având un rol pur consultativ.

Lovitura de stat din 9 noiembrie 1799 a fost mascată de o altă lovitură de stat. Emmanuel Joseph Sieyes, văzând că Napoleon se bucură de un larg sprijin popular, a încercat să folosească această circumstanță în propriul interes. După dizolvarea Directoratului a fost propusă Noua Constituție a Republicii Franceze. Aceasta prevedea limitarea puterii lui Napoleon care, manevrând abil situația și ascunzându-și intențiile față de toți cei implicați, a intervenit în redactarea documentului. Supunându-l votului popular, a obținut poziția de consul și puterile prevăzute de această poziție.

Prin consulat, Napoleon a stabilit un sistem politic care a fost numit de unii istorici dictatură prin plebiscit. Într-adevăr, Constituția nou propusă și votată cu peste 90% dintre alegători prevedea o organizare politică, în care cea mai mare parte a puterii de stat era concentrată efectiv în mâinile lui Napoleon. Pe de altă parte, acesta era susținut, în mod real, de un foarte mare procentaj al populației Franței care, în urma multor ani de conflicte politice și militare, atât interne cât și externe, își dorea un conducător puternic care să aducă stabilitate în țară.

Odată asigurată puterea în țară, Napoleon s-a concentrat pe situația internațională care, la acel moment, era defavorabilă Franței. În timpul expediției sale din Egipt, austriecii reocupaseră Nordul Italiei, iar aliații celei de-a doua Coaliții păreau convinși de succesul împotriva Republicii Franceze. Napoleon a planificat, astfel, a doua expediție, în Nordul Italiei, trecând Alpii prin partea de nord a Piemontului. Austriecii au asediat Genova, apărată de o armată franceză condusă de generalul Massena. Acest fapt a prilejuit trecerea fără impediment a munților și desfășurarea propice a forțelor lui Napoleon.

Confruntarea dintre trupele austrice și trupele lui Napoleon a avut loc la Marengo. Inițial, austriecii, care îi depășeau numeric pe francezi, au reușit să-i împingă spre vest. Ceea ce părea o înfrângere a trupelor franceze s-a transformat într-o înfrângere a austriecilor. Aceasta s-a datorat intervenției diviziei lui Decaix, unul dintre generalii lui Napoleon, dar, în cea mai mare parte, retragerii tactice organizate de Napoleon, în fazele inițiale ale luptei. În timpul retragerii, trupele franceze nu și-au pierdut în niciun moment coeziunea care a permis un contraatac având ca rezultat prăbușirea liniilor inamice.

Deși victoria de la Marengo a mărit prestigiul lui Napoleon în țară, Austria încă nu era dispusă să renunțe la luptă şi să recunoască teritoriile obținute de Republica Franceză prin Tratatul de la Campo Formio. Napoleon a ordonat unuia dintre generalii săi, Jean Victor Marie Moreau, să atace trupele austriece din sudul Germaniei, obținând o victorie decisivă la Hohenlinden. Austriecii au fost obligaţi, în aceste împrejurări, să încheie Tratatul de la Luneville, prin care Austria recunoștea prevederile Tratului de Campo Formio.

Tratatul de la Amiens a fost semnat între Marea Britanie și Franța, finalizând Războaiele Revoluționare. Acest tratat a adus o pace temporară în Europa și a permis lui Napoleon consolidarea puterii în Franța. În anul 1804, Napoleon Bonaparte a fost proclamat Împărat al Franței. Unul dintre motivele ascunse ale acestei încoronări a fost dorința lui Napoleon de a îndepărta orice pretenții ale Casei de Bourbon la conducerea Franței. Împotriva lui Napoleon s-au organizat mai multe tentative de asasinat, sprijinite de Casa de Bourbon și de susținătorii regaliști ai acesteia.

Prin Tratatul de la Amiens, Marea Britanie era obligată să-și retragă armatele din teritoriile nou cucerite din Asia și Africa, iar Franța dădea asigurări privind oprirea politicilor sale expansioniste în Europa. Pacea pe care a asigurat-o tratatul, i-a dat lui Napoleon răgazul necesar consolidării puterii în Franța, primul pas în acest proces fiind desemnarea sa în poziția de consul pe viață. Fiind preocupat să asigure resursele necesare unui război care părea iminent, Napoleon a căutat să reorganizeze posesiunile franceze, vânzând, cu această ocazie, colonia Louisiana de pe continentul american.

Între timp, Napoleon a folosit tentativele de asasinat împotriva sa pentru a justifica modificarea constituției, proclamându-se împărat al noului Imperiu Francez. Ceremonia de încoronare a avut loc la 2 decembrie 1804, moment imortalizat printr-o pictură oficială realizată de pictorul Jacques-Louis David. La această ceremonie a participat și Papa Pius al VII-lea, reprezentați ai vechiului regim monarhic și ai regimului republican. Napoleon își dorea crearea unei noi dinastii care să se bucure de sprijinul tuturor forțelor politice și religioase ale vremii.

Consulatul lui Napoleon a atras opoziția susținătorilor regaliști. Aceștia au plănuit mai multe tentative de asasinat împotriva lui, însă fără succes. Napoleon a descoperit că aceste conspirații erau susținute din umbră de membrii Casei de Bourbon care doreau restaurarea monarhiei. La sfatul ministrului său de externe, Talleyrand, a ordonat arestarea Ducelui de Enghien care, după un scurt proces militar, a fost executat. Acest eveniment a trezit animozitatea caselor regale europene față de Napoleon și a contribuit la alianța acestora în Războiul celei de-a treia Coaliții.

Atât Marea Britanie cât și Franța nu au respectat condițiile Tratatului de la Amiens. Britanicii nu și-au retras trupele din Egipt, iar Napoleon a intervenit direct în politica internă a Statelor Germane și a Confederației Elvețiene. Napoleon a planificat o invazie a Marii Britanii, pregătind o armată de aproximativ 200.000 de oameni, la Boulogne, în nordul Franței. O invazie a Marii Britanii nu s-a materializat niciodată datorită forței Marinei Regale, însă această armată a reprezentat miezul armatei lui Napoleon, așa numita La Grand Armée, care va purta războaiele Napoleoniene.

Atât aceste aspecte cât și neîncrederea generală care persista între Marea Britanie și Franța au dus la declararea războiului în anul 1803 de către Marea Britanie. Acesta a fost începutul războiului celei de-a treia Coaliții, alianță din care au mai făcut parte Rusia, Austria și Suedia. A fost, totodată, începutul războaielor napoleoniene, pentru următorii 12 ani, care s-au extins din Franța până în estul continentului, la Moscova, aducând mărirea celui cunoscut ca fiind Napoleon și căderea finală a acestuia.