- 1. Contextul european la sfârșitul secolului al XVIII-lea
- 2. Prima coaliție împotriva Republicii Franceze
- 3. Corsica, baștina lui Napoleon
- 4. Napoleon în serviciul Republicii Franceze
- 5. Campania din Italia
- 6. Războiul celei de-a doua coaliții
- 7. Expediția din Egipt
- 8. Consulatul
- 9. Tratatul de la Amiens și începuturile Imperiului Francez
Drumul spre putere
Contextul european, la momentul intrării lui Napoleon Bonaparte pe scena politică a Franței, era unul deosebit de complex din punct de vedere politic, economic și cultural. Revoluția franceză din 1789 a produs schimbări profunde atât în Franța cât și pe tot continentul european. Au urmat războaiele revoluționare, ca încercare a forțelor conservatoare de a înăbuși ideile revoluției. Acestea au creat un mediu propice în care voința, inteligența, carisma și ambiția tânărului Napoleon Bonaparte să poată să-l propulseze pe acesta până la cele mai înalte culmi ale puterii.
1 din 5
Revoluția Franceză a fost unul dintre punctele de turnură ale istoriei umane și s-a manifestat mai degrabă ca un proces de durată decât ca un eveniment. În acest proces s-au confruntat forțele politice care au reprezentat, pe de o parte, clasele sociale care se considerau opresate, iar pe de altă parte, aristocrația, puterea bisericească și monarhia care doreau păstrarea status quo-ului. Acest proces a produs schimbări sociale, politice și religioase continue, timp de aproape zece ani de la declanșare, determinând evenimentele istorice următoare: crearea Primului Imperiu Francez de către Napoleon Bonaparte și Războaiele Napoleoniene.
2 din 5
Aspecte de ordin cultural și economic au contribuit, de asemenea, în mare măsură, la desfășurarea evenimentelor de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. Începuturile revoluției industriale au asigurat capacitatea de producție în masă a diferitelor tipuri de bunuri, printre care arme care au contribuit la o magnitudine fără precedent a conflictelor militare. Ideile unor scriitori iluminiști ca Jean-Jacques Rousseau, Alexis de Tocqueville, John Locke care susțineau o schimbare radicală a raporturilor dintre conducători și masele populare, au rezonat cu năzuințele categoriilor sociale defavorizate și au contribuit la declanșarea revoluției franceze.
3 din 5
Franța s-a găsit, astfel, pe o poziție total diferită de cea a altor puteri europene. Marea Britanie, rivală de mult timp a intereselor franceze, a fost ferită de răspândirea ideilor revoluționare, datorită, în primul rând, funcționării ca monarhie constituțională. Clasele conducătoare ale altor puteri ca Prusia, Imperiul Habsburgic și Rusia s-au simțit, însă, amenințate de aceste schimbări și au reacționat intervenind direct în conflictul intern francez, luând partea regaliștilor. Revoluționarii francezi și-au consolidat puterea, au respins intervențiile străine și, sub conducerea lui Napoleon, au trecut la ofensivă în așa numitele războaie revoluționare.
4 din 5
Războaiele Napoleoniene care au urmat Războaielor Revoluționare, au căpătat și un specific al luptei pentru supremația politică și militară pe continentul european, pe lângă specificul luptei social-politice de idei pornită odată cu Revoluția Franceză. Sub conducerea lui Napoleon, Franța a început să își extindă influența asupra țărilor vecine, îndeosebi Țările de Jos, Spania, Italia și Statele Germane. În punctul său culminant, Imperiul Francez controla cea mai mare parte a continentului european, impunând Sistemul Continental prin care legăturile Europei cu Marea Britanie au fost tăiate.
5 din 5
În condițiile acestor evenimente, apariția lui Napoleon Bonaparte a fost văzută de unii istorici ca cea a omului potrivit la momentul potrivit, iar de către alții, ca cea a unui vizionar care a contribuit definitiv la schimbarea istoriei umane. Într-adevăr, pe lângă implicațiile politice și militare, contribuția acestuia la crearea primului sistem codificat de legi în Franța, sistem în care au fost absorbite ideile Revoluției Franceze și care a influențat sistemele juridice ale multor alte state până în timpurile noastre, îl plasează pe Napoleon în rândul marilor conducători ai omenirii.
Războiul Primei Coaliții a fost prima încercare a monarhiilor europene de a înfrânge avântul revoluționar al Franței. Dinastia Habsburgilor și casa regală a Prusiei au privit cu îngrijorare evenimentele din Franța. Acestea și-au exprimat clar intențiile de a nu permite extinderea ideilor Revoluției Franceze și de a sprijini casa regală Bourbon. Marea Britanie s-a alăturat acestei alianțe. Între anii 1792 și 1797 au fost purtate lupte de mare amploare. Pe de o parte în est, unde Regatul Prusiei și Imperiul Habsburgic au încercat să invadeze Franța. Pe de altă parte în vest, unde britanicii au asediat portul Toulon și au sprijinit revolta monarhiștilor francezi din Vandeea.
1 din 6
La 27 august 1791, împăratul Sfântului Imperiu Romano-German, Leopold al II-lea, și regele Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei, în consultare cu nobili francezi fugiți din Franța după 1798, au emis Declarația de la Pillnitz. Prin aceasta și-au arătat interesul de a veghea la bunăstarea regelui Ludovic al XVI-lea și a familiei sale. Au atras atenția asupra consecințelor grave ce vor urma în cazul în care integritatea le va fi lezată. Leopold al II-lea a considerat Declarația de la Pillnitz mai mult un gest care să satisfacă cerințele nobilimii franceze refugiate. Cu toate acestea, în Franța a fost interpretată ca o amenințare serioasă la adresa revoluției și Republicii Franceze.
2 din 6
Războiul a rămas neîncheiat, Republica Franceză fiind literalmente înconjurată de armate inamice. În anii următori, succesul armatelor franceze a crescut. La frontiera alpină au existat puține schimbări, invazia armatei republicane franceze în Piemont fiind fără succes. La granița spaniolă, trupele sub conducerea generalului Dugommierau au trecut de la defensivă la ofensivă invadând Catalonia. Pe frontul nordic armatele franceze au înregistrat cele mai mari victorii împingându-i pe austrieci, britanici și olandezi dincolo de Rin, și ocupând Belgia, Renania, și sudul Olandei.
3 din 6
Franța a emis un ultimatum prin care a cerut Habsburgilor să renunțe la orice alianță ostilă republicii și să-și retragă trupele sale de la granița cu Franța. Răspunsul austriecilor a fost evaziv, iar Adunarea Constituantă a votat pentru război. Francezii au pregătit o invazie imediată a Țărilor de Jos conduse de Habsburgi. Au pornit de la prezumția că populația locală se va ridica împotriva dominației austriece, așa cum s-a întâmplat în anul 1790. Cu toate acestea, revoluția a dezorganizat temeinic armata, iar forțele ridicate au fost insuficiente pentru o invazie. În urma declarației de război, un număr mare de soldați francezi a dezertat.
4 din 6
Olandezii s-au raliat apelului francez la arme împotriva monarhiei și au început Revoluția din Batavia. Oraș după oraș a fost ocupat de francezi, flota olandeză a fost capturată, iar stadtholder-ul William al V-lea, prinț de Orange, a părăsit țara. Autoritatea sa a fost înlocuită cu cea a regimului parlamentar al Republicii Batavia înființat de armatele franceze. Odată cu căderea Țărilor de Jos în sfera de influență franceză, Prusia a decis să părăsească complet coaliția anti-republicană. A semnat Pacea de la Basel, cedând Renania Franței. În nordul Italiei victoria de la Loano a dat Franței acces la peninsula italiană.
5 din 6
Austriecii și prusacii au pornit la ofensivă, intrând în Franța și ocupând fortăreața strategică Verdun. Drumul spre Paris părea deschis. Însă, la 20 septembrie, la Valmy, invadatorii au fost opriți de trupele generalilor francezi Dumouriez și Kellermann. Cu toate că bătălia a fost o remiză tactică, aceasta a constituit un mare impuls pentru moralul francez. Pe de altă parte, prusacii au constatat că, treptat, campania a devenit mai lungă și mai costisitoare decât au estimat inițial. Astfel, au decis să se retragă. A doua zi, monarhia a fost abolită în mod formal. Franța a fost declarată oficial republică.
6 din 6
A doua jumătate a perioadei de desfășurare a acestui război a fost dominată de intrarea în scenă a lui Napoleon Bonaparte. Acesta, prin campaniile din Italia și Egipt, a consolidat lupta împotriva monarhiilor europene. Odată cu stabilizarea Republicii Franceze, războiul a căpătat tot mai mult nuanța unui conflict pentru extinderea influenței și controlului politico-economic asupra continentului decât lupta anti-revoluționară de la început.
Pentru a citi toată lecția trebuie să fii autentificat.
sau
Nu ai cont History Lapse? Fă-ți unul acum.
- Emil Ludwig, trad. Eden Paul, Cedar Paul, Napoleon, Allen & Unwin London, Woking, 1927
- John S.C. Abbott, The History of Napoleon Bonaparte, Harper & Brothers Pub., New York, London, 1883
- William Milligan, Life of Napoleon Bonaparte, The Century Company, New York, 1894
- Louis Antoine Fauvelet de Bourrienne, Ramsay Weston Rhipps, Memoirs of Napoleon Bonaparte, C. Scribner’s Sons, New York, 1890
- Gabriela Pantiș