Liga de la Heilbronn și înfrângerea de la Nördlingen. Intrarea Franței în conflict
Războiul de Treizeci de Ani între regresul Suediei și intervenția Franței
autor Alexandru Cristian Enescu, ianuarie 2016
După victoria taberei imperiale de la Nördlingen împotriva suedezilor și a aliaților acestora din Sfântul Imperiu, rând pe rând, membrii Ligii de la Heilbronn, constituiți în jurul Suediei, au abandonat lupta. La scurt timp după victoria armatei imperiale a Habsburgilor din septembrie 1634 o serie de conducători de principate și ducate din Sfântul Imperiu care aleseseră să lupte împotriva împăratului erau acum într-o situație disperată. Trupele imperiale au avansat în centrul teritoriilor germane semnalizând faptul că au preluat inițiativa. Din acest moment, Franța a cochetat tot mai mult cu ideea implicării oficiale în Războiul de Treizeci de Ani.

După înfrângerea armatei suedeze și a aliaților acestora germani în fața armatei imperiale la Nördlingen, în toamna anului 1634, și reculul militar al Suediei din sudul teritoriilor germane ale Sfântului Imperiu, Franța și-a pregătit intrarea directă în Războiul de Treizeci de Ani printr-o intervenție în teritoriile Sfântului Imperiu. Scopul afișat era crearea unui bloc neutru din membrii Ligii de la Heilbronn care luptaseră până atunci de partea Suediei împotriva împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg. Rând pe rând, membrii Ligii de la Heilbronn au semnalizat faptul că sunt de acord cu schimbarea directoratului Ligii, deținut până atunci de Suedia, prin preluarea acestui rol de către Franța. În fața opțiunii franceze exprimate de membrii Ligii, care nu mai vedeau Suedia capabilă să conducă tabăra înspre victoria împotriva împăratului de Habsburg, cancelarul suedez a trebuit să întreprindă o călătorie la Paris, după ce trimisul lui- Hugo Grotius- nu a fost primit de Richelieu. La Compiègne, în aprilie 1635, Oxenstierna l-a întâlnit pe cardinalul Richelieu, regele Ludovic al XIII-lea i-a oferit un inel în semn de apreciere și prietenie, dar nimic concret nu a fost oferit Suediei. Franța se pregătea de un război deschis și de o intrare directă în Războiul de Treizeci de Ani din Sfântul Imperiu.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Epidemia care a făcut ravagii în rândul trupelor generalului imperial Aldringen și cele ale ducelui spaniol de Feria, căreia i-a căzut victimă și ducele, nu a ocolit nici armata imperială a lui Albrecht von Wallenstein, cantonată în Silezia. Deja până în toamna anului 1633, el pierduse din acest motiv 9.000 de soldați, la fel cum și generalul Arnim, rivalul din partea saxonilor, pierduse din cauza epidemiei aproape ⅓ din totalul de 25.000 de soldați pe care îi avea la dispoziție. În cele din urmă, Wallenstein a decis să încheie perioadele de armistițiu pe care le încheiase cu electorul saxon, Johann Georg, și să treacă la acțiune. Însă, perioada lungă de inactivitate, precum și opoziția lui acerbă față de ducele spaniol de Feria chemat cu trupele în teritoriile Sfântului Imperiu de suveranul Ferdinand al II-lea de Habsburg, au creat condițiile în care suspiciunile privind intențiile reale ale generalului să înflorească la curtea imperială. Mai mult, anumite negocieri purtate de general cu terțe părți nu fuseseră comunicate în întregime împăratului Ferdinand al II-lea, dar ele au fost descoperite, ceea ce a creat condițiile căderii generalului în ochii împăratului și, ulterior, emiterea ordinului imperial prin care Wallenstein a fost eliminat.

Pus în mișcarea în octombrie 1633 din locul unde era cantonat cu armata în Silezia, generalul imperial Wallenstein intenționa să ocupe Steinau, reușind prin această manevră să deconecteze una de celalată corpurile saxone și suedeze care controlau cetățile și forturile de pe frontiera sileziană. Comandanții Thurn și scoțianul Duwall nu erau pregătiți pentru a înfrunta trupele imperiale, numeric vorbind, înzestrarea lor fiind mai mult decât inadecvată pentru a le face față. Mai mult, un soi de amatorism s-a instalat în modul de acțiune al celor doi comandanți aflați de partea suedezilor: Thurn și Duwall. Primul a ignorat veștile transmise de santinelele din avanposturi care îi informau că 8.000 de cavaleri din armata imperială conduși de comandantul Schaffgotsch traversaseră Oderul la Köben. Aproximativ în același moment Wallenstein în fruntea infanteriei s-a îndreptat spre vestul orașului.

Mișcarea orchestrată de generalul imperial Wallenstein i-a luat prin surprindere pe suedezi, Thurn capitulând imediat iar Duwall, în deja stilul lui „clasic”, era beat și incapabil să îngâne vreun ordin către trupele lui. Garnizoanele de sub comanda lui Thurn s-au predat trupelor imperiale iar atât el cât și Duwall au fost preluați de generalul Wallenstein. Într-o încercare probabil de orgoliu din ultimele clipe ale vieții, Duwall a scăpat de sub paza trupelor imperiale și a organizat o rezistență în zonă pentru următoarele luni dar, într-un final, ficatul și anii de alcool consumați, i-au anunțat sfârșitul scoțianului Duwall. „Wallenstein i-a păstrat pe Thurn și Duwall împreună cu el în timp ce a cerut cetăților să accepte acești termeni. Glogau și Leignitz au fost de acord, dar altele au refuzat iar Duwall a fugit și a organizat o puternică apărare la Breslau până când a murit, probabil din cauza „eșecului” propriului ficat, în aprilie 1634.

După lungi luni de inactivitate în care epidemia de boli a făcut ravagii în rândul trupelor imperiale ale generalului Wallenstein cantonate în Silezia- 9.000 de soldați au murit din această cauză- Wallenstein a decis să încheie perioadele succesive de armistițiu încheiate cu ducele Saxoniei, Johann Georg, în octombrie 1633, și să treacă la acțiune. Deja în acest moment împăratul devenise tot mai iritat de lunga perioadă de inactivitate militară a generalului imperial. De menționat faptul că epidemia nu l-a ocolit nici generalul Arnim, care lupta acum de partea ducelui saxon, și care a pierdut ⅓ din cei 25.000 de soldați pe care îi avea în subordine. Prin urmare, Wallenstein a apelat la o stratagemă: l-a trimis pe comandantul Piccolomini cu un mic corp de armată să îl inducă în eroare pe Arnim, răspândind destul de eficient zvonul potrivit căruia acestuia conduce avangarda a ceea ce urma să sosească drept armata principală a taberei imperiale. Arnim a picat în capcană și a plecat în urmărirea acestuia, moment în care Wallenstein a trimis regimente de croați sub conducerea lui Isolano în urmărirea generalului Arnim și a trupelor de saxoni. Între timp, Wallenstein a plecat cu cei 30.000 de soldați pe care îi avea, înspre nord-est, către Oder cu scopul de a ocupa Steinau, victorie care ar fi dus la deconectarea celor 6.000 de saxoni și suedezi de linia fortărețelor pe care le controlau pe frontiera sileziană în direcția sud.

După ieșirea din Silezia, locul unde era cantonat cu armata imperială de luni bune, în toamna anului 1633, generalul Wallenstein a reușit să anihileze linia fortărețelor de pe Oder aflate sub autoritatea comandanților din serviciul Suediei, Thurn și Duwall. Apoi, o armată imperială de 11.000 de soldați a produs panică în cadrul electoratului de Brandenburg, al cărui duce, Georg Wilhelm, era aliat al Regatului suedez, cucerind Frankfurt și Landsberg. Pomerania vecină, ocupată de suedezi încă de la debutul invaziei asupra Sfântului Imperiu din vara anului 1630, era în pericol. Estul Pomeraniei a fost ocupat rapid de această armată, moment în care cancelarul suedez, Axel Oxenstierna, conștient de pericolul ocupării bazei strategice a suedezilor de armata imperială, i-a ordonat lui Bernhard de Weimar să încerce o manevră de deviere, un atac din Bavaria unde se afla, asupra bazelor armatei imperiale din Boemia prin Palatinatul Inferior, mișcare care să-l forțeze pe Wallenstein să se abată de la traseu și să reacționeze.

După ce Wallenstein a demobilizat garnizoanele suedeze de la frontiera Sileziei s-a îndreptat în grabă, la cererea împăratului Fedinand al II-lea de Habsburg, înspre Bavaria pentru a depresura Regensburg-ul asediat de Bernhard de Weimar. Căderea orașului imperial, unul dintre cele mai importante pentru Sfântul Imperiu, ar fi fost o lovitură puternică dată taberei imperiale. Însă în momentul în care Wallenstein traversa Boemia, a sosit vestea că Regensburg-ul a fost cucerit de trupele lui Bernhard care au preluat orașul. Wallenstein a trimis doar un corp mic de 2.000 de soldați înspre Regensburg iar el s-a retras cu armata principală înspre Pilzen. Mișcarea a fost primită cu un amestec de deznădejde amestecată cu furie din partea împăratului Ferdinand al II-lea și a cercului imperial de la Viena.

Decizia generalului imperial Albrecht von Wallenstein de a nu înainta spre Regensburg și de a încerca recuperarea orașului imperial din mâinile trupelor lui Bernhard de Weimar, unul din colaboratorii germani de lungă surată ai suedezilor încă din timpul regelui Gustav Adolf, acum, în toamna anului 1633, a creat stupoare și furie la Viena. Împăratul Ferdinand al II-lea cât și anturajul acestuia din reședința imperială au interpretat gestul lui Wallenstein drept un afront adus împăratului prin neglijarea sau punerea inexactă în practică a ordinului imperial. Cei 2.000 de soldați pe care generalul i-a trimis înspre Regensburg, mai degrabă ca „turiști” decât ca o forță serioasă de recuperare a orașului- deși împăratul se aștepta ca Wallenstein să înainteze cu armata in corpore înspre Regensburg, dar el nu a făcut-o- a fost semnul care a reactivat resentimentele față de general. Lipsa lui de inactivitate din ultimele luni a devenit acum, în acest context, și mai suspicioasă în ochii lui Ferdinand al II-lea care nu înțelegea acțiunile generalului. Din acest moment, soarta lui Wallenstein era în derivă.

În momentul în care generalul armatei imperiale, Albrecht von Wallenstein, a decis să nu înainteze înspre Regensburg, după ce a aflat vestea căderii orașului în mâinile lui Bernhard de Weimar, aliat al suedezilor, deși împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg avea așteptări ca el să readucă orașul în posesia taberei imperiale, steaua lui Wallenstein începea „să pălească”. Mai mult, faptul că el a trimis doar un corp de 2.000 de soldați să continue avansul înspre Regensbulrg-ul cucerit, deși ei nu puteau face mare lucru în timp ce el s-a retras înspre Pilzen, a fost interpretat de împărat drept un afront din partea generalului. La acest sentiment s-a adăugat și neînțelegerea privind lunile lui de inactivitate militară anterioare din Silezia. Cei din anturajul împăratului discutau despre faptul că generalul nu mai e un om rezonabil și rațional. Unii începuseră să îi pună derapajele pe seama pasiunii lui pentru astrologie, iar în epocă este binecunoscută atitudinea oficială a Biserici față de astrologie. Deși puternic inflamată propagandistic mai ales după moartea generalului de tabăra imperială acest aspect are totuși o latură reală. „El a fost cu siguranță fascinat de segmentul acesta al artelor magice pe care contemporanii le asociau la fel de mult cu medicina precum astronomia. El l-a comisionat pe Kepler, într-un exemplu foarte cunoscut, pentru a-i pregăti horoscopul în 1608 și iarăși după ce a devenit comandant în 1625. Kepler a intrat în serviciul lui în mod oficial în 1628, în timp ce Wallenstein mai târziu a consultat și alți astronomi, cel mai cunoscut fiind Gianbattista Senno din Genova, care fusese asistentul lui Kepler”.

Este de remarcat diferența dintre demiterea generalului Wallenstein de la comanda armatei imperiale din primul lui mandat, mai mult un rod al intervenției din afara cercului imperial, și scenariul care a dus la îndepărtarea lui de la comanda armatei și eliminarea lui fizică, acum, în cel de-al doilea mandat, care a fost o creație „de laborator” internă. Împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg al Sfântului Imperiu adunase deja la „dosarul” generalului o serie întreagă de aspecte negative. De la lunga lui perioadă de inactivitate militară inexplicabilă din Silezia, din anul 1633, la negocierile lui secrete din care o parte era cunoscute de împărat iar o parte doar de general, și până la momentul intervenției de eliberare a orașului Regensburg ocupat de trupele aliate suedezilor și conduse de Bernhard de Weimar, lista nemulțumirilor s-au acumulat. Dar punctul culminant în care toate aspectele negative legate de generalul Wallenstein în raport cu împăratul Ferdinand al II-lea, din perspectiva celui din urmă, au devenit de netolerat a fost lipsa de reacție și ignorarea parțială a ordinului imperial privind eliberarea orașului Regensburg de către Wallenstein. Opoziția față de generalul imperial a venit din rândul facțiunii moderate din cercul imperial angrenat curții de la Viena care, în linii mari, până în acel moment îl susținuseră pe general în ochii împăratului. Generalul a devenit acum indezirabil iar propriul lui stil, dezgustul pentru viața de la curtea imperială, s-au întors împotriva lui. Nici după semnarea înțelegerii cu împăratul, prin care a fost readus la comanda armatei imperiale în 1632, Wallenstein nu a întreprins o vizită la Viena. Mutarea a fost total neinspirată, deoarece, acum, el nu avea practic niciun personaj de la curte influent și care să garanteze pentru el.

Una dintre acuzele care i s-au adus generalului imperial Wallenstein și care au stat la decizia împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg de a-l îndepărta pentru a doua oară de la comanda armatei imperiale, în decembrie 1633, a fost legată de un raport în care era menționat faptul că Wallenstein se destăinui-se unor exilați din Boemia despre modul în care vede el relația cu împăratul Ferdinand al II-lea și felul cum el se va supune sau nu ordinelor acestuia. Poziționare generalului față de împărat era mai degrabă în zona de contact cu trădarea, Wallenstein cochetând cu riscurile. Raportul datat pe 11 ianuarie 1634 recomanda clar lichidarea fizică a generalului. „[...]Gundacker și Lichtenstein i-au trimis lui Ferdinand un memorandum direct pe 11 ianuarie 1634 recomandâng «lichidarea» lui Wallenstein”. (Peter H. Wilson, p. 536) În același timp, lunile de inactivitate și apatie ale generalului i-au creat rivali în rândul ofițerilor superiori din subordinea lui din cadrul armatei imperiale. Timpul petrecut în Silezia de-a lungul anului 1633 și în care nu s-au întreprins mai deloc campanii militare a dus la scăderea dramatică a moralului soldaților cât și la deteriorarea sănătății acestora. Epidemia care a bântuit tabăra armatei lui Wallenstein din Silezia a făcut numeroase victime. În același timp, inabordabilitatea lui Wallenstein a dus la îndepărtarea ofițerilor de el, în vara anului 1633, deja, cei mai mulți dintre ei având propriul cod secret de comunicare pentru a nu fi depistați. Avansat de Wallenstein, Piccolomini a devenit liderul grupului ofițerilor care nu-l mai agreau pe general la comanda armatei imperiale. Fabio Diodati, unul dintre subalterni lui Piccolomini, a dus lucrurile mai departe, răspândind un pamflet despre poziția soldaților față de Wallenstein.

Împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg l-a însărcinat pe Maximilian von und zu du Trauttmansdorff să inspecteze exact situația armatei generalului imperial Wallenstein și să îl chestioneze oficial pe acesta față de inactivitatea lui din ultimele luni. Suspiciunile împăratului față de general erau din ce în ce mai mari. Atunci când delegatul împăratului a ajuns Pilzen, în Coroana Cehă, la finalul lunii noiembrie 1633, Wallenstein deja renunțase să ofere ajutor orașului Regensburg, cucerit de trupele lui Bernhard de Weimar, aliate suedezilor, ceea ce a stârnit furia împăratului. Răspunsurile oferite acum de general prin intermediul lui Trauttmansdorff împăratului Ferdinand al II-lea au cântărit greu în decizia împăratului de a-l demite în decembrie, pentru a doua oară, de la comanda armatei imperiale. Apoi, cele două scrisori succesive ale lui Wallenstein pe care i le-a adresat împăratului i-au confirmat acestuia că generalul nu mai prezintă încredere. El i-a răspuns împăratului că l-a eliberat pe comandantul Thurn, capturat din tabăra inamică cu puțin timp înainte, pentru că- spunea el- e mai folositor pentru tabăra imperială ca incompetența lui Thurn să fie „folosită” în continuare de inamici decât să fie aruncat în închisoarea imperială. În același timp, el i-a răspuns împăratului că nu a dorit să atace Regensburgul capturat de inamici, deoarece nu dorea să riște viețile soldaților din armata imperială. Răspunsurile au fost literă de manual pentru acuzele de nesupunere față de ordinele imperiale.

Răspunsurile oferire de generalul imperial Albrecht von Wallenstein împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, chestionat la Pilzen de trimisul împăratului de la Viena- Trauttmansdorff- în privința lipsei lui de reacție și acțiune militară din ultimele luni, cât și scrisorile trimise împăratului prin care se disculpa, i-au întărit lui Ferdinand al II-lea convingerea, mai ales că ele veneau după luni de zile, că suspiciunile privind posibila defectare a generalului în tabăra suedezilor e o amenințare reală. Cuvântul hotărâtor l-a avut, în decizia împăratului de a ordona lichidarea generalului, raportul comandantului Piccolomini, cel care fusese introdus și avansat pe treptele ierarhiei din armata imperială chiar de Wallenstein. Criticile acestuia din raportul prezentat împăratului la adresa generalului au fost devastatoare pentru soarta lui Wallenstein.

După întâlnirea de la Pilzen, din noiembrie 1633, în care trimisul împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, Trauttmansdorff, cerea lămuriri pentru acțiunile sau, mai bine zis, lipsa de acțiune a generalului Wallenstein, acesta și-a dat seama că imaginea lui e destul de șifonată în ochii împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg. În încercarea de a-și asigura loialitatea ofițerilor din subordine, Wallenstein i-a convocat la Pilzen și le-a cerut să-și declare sau nu loialitatea față de el. În debutul anului următor, 49 dintre ei au semnat o hârtie prin care își declarau fidelitatea față de Wallenstein, dar cei mai mulți au făcut-o, oricât de paradoxal ar părea, fără tragere de inimă, speranța lor fiind tocmai în demiterea generalului, prăbușirea sistemului de creditare a armatei- inclusiv falimentarea lor personală- și astfel, eliberarea din subordinea lui Wallenstein.

Comandantul din subordinea generalului imperial Wallenstein, Piccolomini, s-a înfățișat în 10 ianuarie 1634 în fața împăratului Sfântului Imperiu, Ferdinand al II-lea de Habsburg, la Viena, în care i-a prezentat un raport acestuia privind situația armatei imperiale sub conducerea lui Wallenstein. Efectul și influența acestui raport asupra împăratului au fost devastatoare pentru generalul imperial, Ferdinand al II-lea fiind de acord ca Wallenstein să fie arestat sau eliminat fizic, în funcție de împrejurări. „Ferdinand s-a întâlnit cu Trauttmannsdorff, episcopul Anton și Eggenberg în palatul celui din urmă la jumătatea lui ianuarie și s-au pus de acord că Wallenstein ar trebui capturat viu sau mort. Implicarea lui Eggenberg indică izolarea completă a lui Wallenstein. Atunci când Piccolomini a fost informat despre această decizie, pe 22 ianuarie, el deja stabilise contacte cu un mic grup de ofițeri scoțieni și irlandezi pregătiți să acționeze ca asasini. Walter Butler era colonel al unui regiment de dragoni germani condus de ofițeri în mare măsură irlandezi, incluzând pe maiorul Robert Fitzgerald și căpitanii Walter Devereux, Dennis MacDonnell și Edmond Boorke. John Gordon, un scoțian, era o excepție prin faptul că era calvin, în timp ce ceilalți erau toți catolici. Ca locotenent-colonel al regimentului de infanterie al lui Trčka, el și îndeplinit îndatoririle militare pe post de comandant al garnizoanei din Eger, asistat de prietenul lui, maiorul Walter Leslie”.

După ce împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg a luat decizia demiterii și arestării generalului imperial Albrecht von Wallenstein, într-un cerc vienez foarte restrâns, în ianuarie 1634, toți cei angrenați în cercul puterii imperiale erau aproape convinși de faptul că generalul nu va accepta să se predea la ordinul împăratului. Prin urmare, niciunul dintre ei nu lua în considerare ca o opțiune viabilă, calea juridică normală, și anume, un proces în care să se stabilească vinovăția generalului în mod indubitabil. Împăratul a acționat rapid: în 24 ianuarie i-a eliberat, printr-un decret, de orice obligație pe toți ofițerii din subordinea lui Wallenstein iar ei au fost transferați sub autoritatea generalului Gallas. Mai departe, împăratul a ridicat miza, acuzându-l pe generalul Wallenstein de conspirație prin patentul emis în 18 februarie 1634. Decretul însă a fost ținut secret, nu a fost publicat imediat, deoarece exista temerea că vor fi regimente și ofițeri care se vor alătura lui Wallenstein, ignorând ordinele împăratului.

După ce împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg i-a eliberat pe ofițerii din subordinea generalului Wallenstein de orice urmă de subordonare față de acesta și i-a transferat sub autoritatea generalului Gallas, mutarea următoare a împăratului era de a se asigura că înlăturarea generalului Wallenstein de la comanda armatei și arestarea lui efectivă se poate realiza fără urmări în rândul armatei. Nici împăratul și nici cercul puterii vieneze nu știau care dintre ofițeri și regimente îi erau loiali lui Wallenstein și ar fi fost dispuse să ignore mandatul de aducere emis pe numele generalului de împăratul Ferdinand al II-lea. Prin urmare, decretul imperial a fost ținut secret și distribuit doar anumitor ofițeri din subordinea lui Wallenstein care urmau să îl facă public printre soldații din subordine. Pentru a bloca defectarea regimentelor imperiale înspre generalul Wallenstein, Stările nobiliare din Austria Superioară și Inferioară, în conjuncție cu decizia împăratului, au acționat rapid și au aprobat alocarea de surse de finanțare pentru plata soldaților din armata imperială. Următorul pas spre arestarea lui Wallenstein a fost reținerea la Viena a unuia dintre colaboratorii lui fideli, Scherffenberg, în 17 februarie 1634.

La o zi după ce unul dintre colaboratorii loiali ai generalului imperial Wallenstein a fost arestat la Viena, Scherffenberg, în 17 februarie 1634, a doua zi împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg a ordonat generalului Aldringen să întărească paza garnizoanei din Praga- Wallenstein fiind cantonat la Pilzen, în Coroana Cehă- și să organizeze un detașament a cărui sarcină să fie capturarea generalului Wallenstein. La Budweis și în Palatinatul Superior au fost plasate trupe care să blocheze orice tentativă de scăpare a acestuia. În același timp, Wallenstein a început să suspecteze că împăratul nu îl mai are în grații în momentul în care a observat că unul dintre regimentele conduse de Fabio Diodati, loial până nu demult generalului, a părăsit noaptea tabăra armatei de la Pilzen. Apoi, suspiciunile generalului s-au adeverit când le-a cerut ofițerilor superiori să semneze o declarație de loialitate față de acesta. Cea din urmă cu o lună adunase 49 de adeziuni, acum erau doar 30, iar Wallenstein le-a cerut să își mobilizeze de urgență trupele la Praga. În același timp, într-o mișcare de de acoperire, o „perdea de fum” care să înlăture orice suspiciune, împăratul trimitea de la Viena, curier după curier, către generalul Wallenstein la Pilzen prin care îl reasigura că toate zvonurile despre situația lui ingrată sunt false și că împăratul nu are gânduri ascunse în ceea ce îl privește.

În momentul în care a observat că nu mai poate avea încredere în ofițerii din tabăra armatei imperiale de la Pilzen, mai ales după ce unii ofițeri părăsiseră noaptea tabăra armatei, generalul Wallenstein și-a dat seama că zvonurile privind un ordin de arestare sau eliminare pe numele lui, emis de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg, era real. În noapte de 21 spre 22 februarie 1634 când deja pe numele generalului fusese emis mandatul de aducere de câteva zile, Wallenstein a împachetat lucrurile pe care le avea în tabăra imperială și s-a îndreptat spre Eger. Intenția lui era fiind de fapt singura scăpare, de a defecta înspre saxoni sau suedezi. În paralel, Wallenstein l-a trimis pe Franz Albrecht de Lauenburg, care funcționase în paralel cu conflictul militar ca agent de legătură în negocierile secrete din anul anterior, între general, împărat și saxoni, să-l informeze pe Bernhard de Weimar, unul dintre colaboratorii germani aliați ai suedezilor, că Wallenstein dorește să aibă o întâlnire cu el în zona Palatinului Superior.

În momentul în care generalul imperial Albrecht von Wallenstein a părăsit Pilzen-ul, în 22 februarie 1634, el era conștient că zvonurile potrivit cărora împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg emisese ordinul de arestare în ceea ce îl privește, erau reale. Însă intenția lui de a se alătura suedezilor și saxonilor, în tentativa de a scăpa de punerea în aplicare a decretului împăratului din partea celor desemnați să îl aplice, s-a dovedit dificilă. Dacă electorul Saxoniei, Johann Georg, și generalul Arnim erau convinși că intențiile de pace ale lui Wallenstein manifestate cu ocazia negocierilor secrete din anul trecut erau sincere, cancelarul suedez Axel Oxenstierna era suspicios și nu considera că generalul dorește pacea. Cancelarul se temea acum că Wallenstein, procris, ar urmări ruperea Saxoniei din alianța cu Regatul suedez, iar cuplarea efortului militar al acestuia la cel al generalului Arnim, aflat în serviciul ducelui saxon, le-ar fi dat acestora posibilitatea de a acționa independent militar, fie împotriva împăratului, fie împotriva suedezilor. Prin urmare, Oxenstierna a depus toate eforturile pentru a-l discredita și mai mult pe Wallenstein la curtea imperială. Oricum, decizia împăratului fusese luată iar, la fel de notabil, reacția generalului de a negocia în ultimul ceas cu saxonii și suedezii era cam singurul mod pe care îl vedea valabil de a scăpa cu viață din situația complicată.

Generalul imperial Alnrecht von Wallenstein și-a abandonat o parte din artilerie și infanteria care nu se putea deplasa rapid la Pilzen, locul unde tabăra armatei imperiale fusese plasată în ultimele luni, plecând în 22 februarie 1634 în direcția Eger. Conștient fiind de faptul că în momentul respectiv el era, din perspectiva împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, un rebel, Wallenstein urmărea să se salveze printr-o negociere cu saxonii sau suedezii. Trebuie menționat faptul că, în ciuda creațiilor ulterioare ale propagandei, generalul nu și-a premeditat trecerea în tabăra rivalilor împăratului. În cele din urmă, grupul celor care urmau să îl lichideze pe general s-a strecurat în preajma acestuia, la Eger, și l-au asasinat, la scurt timp după ce acesta tocmai urma să se dezechipeze de arme și haine pentru somn. La scurt timp, s-a încercat și asasinarea generalului Arnim, aflat în slujba ducelui Saxoniei, Johann Georg.

În 22 februarie 1634 generalul imperial Albrecht von Wallenstein a devenit conștient de faptul că zvonurile potrivit cărora împăratul Ferdinand al II-lea de a Habsburg trimisese pe urmele lui un detașament care să pună în aplicare eliminarea lui fizică, erau reale. Prin urmare, el a lăsat la Pilzen, locul unde armata imperială a avut tabăra în ultimele luni, o bună parte din artilerie precum și infanteria care nu se putea deplasa rapid, și s-a îndreptat spre Eger. Intenția lui era de a negocia cu saxonii ducelui Johann Georg, o eventuală trecere de partea acestora. În acest moment, alături de cei 1.300 de soldați cu care plecase înspre Eger, Wallenstein i-a transmis colonelului Water Butler să i se alăture cu cei 900 de soldați pe care îi avea la dispoziție. În acest moment, pe urmele generalului se afla comandantul Piccolomini, cel care fusese sub autoritatea acestuia și totodată cel care realizase raportul către împărat în urma căruia Ferdinand al II-lea a decis că Wallenstein trebuia arestat sau eliminat. Colonelul Butler l-a informat pe Piccolomini printr-un mesager că el rămâne fidel planului și că operează în acest moment pentru a nu trezi suspiciunile generalului Wallenstein. În paralel, garnizoana Pragăi a fost întărită pentru a împiedica orice tentativă a generalului Wallenstein de a intra în posesia capitalei Coroanei Cehe a Habsburgilor.

Comandantul Piccolomini cu 2.000 de soldați a pornit în urmărirea generalului Wallenstein care se îndrepta spre Eger, apoi spre zona de contact cu trupele saxone. Mandatul de punere în aplicare a arestării sau eliminării generalului emis de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg cădea în sarcina lui Piccolomini. El era încurajat și de faptul că din cei 1.300 de soldați cu care Wallenstein a părăsit tabăra imperială de la Pilzen atunci când a realizat că urmează să fie arestat, unii dintre soldați începuseră să dezerteze. Piccolomini a ajuns cu cei 2.000 de soldați cu care plecase în urmărirea generalului Wallenstein la Mies, moment în care au intrat în contact cu ariergarda generalului. Comandantul regimentului de urmărire a decis să se oprească pentru moment aici, motivând prin oboseala soldaților dar unele surse indică faptul că Piccolomini nu ar fi vrut să fie de față atunci când Wallenstein urma să fie suprimat. Generalul imperial a ajuns în după amiaza zilei de 24 aprilie la Eger/Cheb, fiind cazat de John Gordon, unul dintre mercenarii scoțieni care fuseseră deja contactați și infiltrați pentru planul de eliminare a lui Wallenstein, într-o casă impozantă în piața centrală a orașului. Cea mai mare parte a trupelor generalului imperial Wallenstein fuseseră cantonate în afara orașului din moment ce oamenii lui Gordon făcuseră orașul neîncăpător.

În după-masa zilei de 24 februarie 1634 generalul imperial Wallenstein cu susținătorii lui fideli au ajuns la Eger unde s-au așezat cu gândul de a înnopta aici. Pe urmele generalului comandantul Piccolomini trimisese un detașament de cavaleri care să pună în aplicare ordinul împăratului de eliminare a generalului, acuzat de trădare. Cristian Ilow, adjutantul lui Wallenstein, i-a convocat pe coloneii scoțieni Leslie, Gordon și Walter Butler pentru a se asigura de loialitatea lor față de Wallenstein, numai că, ceea ce nu știa Ilow, ei fuseseră contactați anterior de tabăra imperială și în conștiința lor se duceau acum lupte privind calea ce trebuia urmată: să rămână fideli generalului acuzat de trădare și pe numele căruia exista un mandat de arestare sau lichidare fizică sau să respecte ordinul imperial. Dincolo de crizele de conștiință personală, de natură militară sau confesională, elemente de ordin personal- avansarea în treptele militare- cei trei au decis că implicarea lor în discuțiile privind lichidarea generalului le cerea să ia o decizie rapid. Dacă nu o făceau și nu duceau la capăt misiunea ar fi existat riscul să fie acuzați de pactizare cu cel scos în afara legii.

Coloneii scoțieni Gordon, Leslie și Butler se aflau în preajma generalului imperial Wallenstein la Eger/Cheb, în teritoriile Coroanei Cehe, atunci când micul corp de oaste al acestuia a ajuns în localitate și s-a decis înnoptarea în acest loc. La mică distanță se afla detașamentul condus de Piccolomini și care avea sarcina să pună în aplicare decretul de arestare sau lichidare a generalului. După ce au trecut peste mustrările de conștiință, cei trei s-au înțeles asupra modului de acțiune prin care generalul putea fi eliminat. Planul era separarea lui Wallenstein de corpul de ofițeri loiali care erau cu el. Detașamentele care rămăseseră fidele acum rebelului Wallenstein fuseseră cantonate în afara orașului Eger/Cheb, din lipsa spațiului în interiorul orașului.

Planul coloneilor scoțieni Gordon, Leslie și al contelui înrudit cu ei, Butler, de a-l lichida pe generalul imperial Wallenstein a inclus o atentă planificare la Eger/Cheb, acolo unde generalul și trupele care îi rămăseseră fidele după punerea lui în urmărire de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg pentru acuzații de trădare, se opriseră în 24 februarie 1634. Aici, a avut loc masacrul celor din preajma generalului și apoi a lui Wallenstein după o cină atent planificată. „Ei au fost de acord în privat să-l separe pe Wallenstein de cercul lui de apropiați format din Ilow, Trčka, Kinsky și căpitanul Niemann care comanda gărzile acestuia de corp. Ei și-au asumat un risc calculat invitându-i pe toți cinci la o cină în castel, intuind corect că Wallenstein va declina propunerea. Cina a început după ora 6.00 p.m cu Gordon pe post de gazdă. Leslie s-a scuzat tocmai pentru a le permite lui MacDonnell și unei părți din regimentul de dragoni ai lui Butler să pătrundă în castel. Întorcându-se la masă, el a așteptat până când un servitor a intrat și a făcut un semn cum că totul este pregătit. Șase cavaleri au dat buzna strigând «Cine este fidel împăratului?» Gordon, Leslie și Butler s-au ridicat în picioare strigând «Trăiască Ferdinand!» Kinsky a fost ucis pe loc, în scaunul lui, în timp ce ceilalți au fost măcelăriți după o scurtă dar violentă luptă în care masa a fost răsturnată. Butler a fugit apoi către casa Pachabel, sosind în jurul orei 10.00 p.m. Fitzgerald s-a ocupat de uși în timp ce Devereux a fugit rapid sus pe scări, omorând un paj care i s-a ivit în cale. Rupându-și sabia, el a apucat o jumătate de suliță și a dat buzna în dormitorul lui Wallenstein. Generalul își dăduse sabia jos, cizmele și haina și se pregătea să se pună în pat. După un moment de ezitare, Devereux l-a străpuns. Cadavrul a fost târât pe scări în jos, împins într-un coș și dus la castel”.

A doua zi după asasinarea generalului Albrecht von Wallenstein, la Eger/Cheb, în teritoriile Coroanei Cehe, grupul scoțian care a dus la capăt misiunea cu care fusese însărcinat din partea comandantului Piccolomini urmând protocolul stabilit de împărat, s-a deplasat în afara orașului printre rândurile soldaților din armata imperială care rămăseseră fideli generalului atunci când părăsiseră orașul Pilzen. Primul scop era să se asigure de faptul că soldații vor accepta evenimentul drept unul natural și își vor declara loialitatea față de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg. Imediat, colonelul scoțian Leslie s-a îndreptat spre reședința imperială pentru a raporta lichidarea generalului iar Walter Butler a trimis un detașament care să-l intercepteze pe Franz Albrecht. Acesta fusese trimis în avans de generalul Walenstein pentru a negocia cu Bernhard de Weimar, colaborator german al suedezilor, o eventuală alianță după ce generalul și-a dat seama că nu mai e dezirabil în tabăra imperială. În timp ce o încercare a taberei imperiale de a-l captura și pe generalul Arnim, aflat în serviciul saxon, a eșuat, Bernhard de Weimar era convins că Wallenstein nu dorea nicio alianță cu el, fiind doar încă o manevră a generalului. În schimb, saxonii erau convinși că generalul va defecta și va trece de partea lor. Confuzia și zvonurile răspândite s-au instalat după asasinarea lui Wallenstein. Comandantul din Troppau s-a declarat de partea lui Wallenstein pe 1 martie 1634, când generalul era deja mort de 5 zile, dar a capitulat și s-a predat trupelor fidele împăratului, mai ales că oamenii lui au refuzat să mai lupte și au acceptat amnistia oferită de Ferdinand al II-lea de Habsburg.

Punerea în aplicare a decretului împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, eliminarea generalului imperial Wallenstein de grupul scoțian dirijat de comandantul Piccolomini, nu a rezolvat problema mai mare din rândul soldaților, și anume, arieratele de plată. Unii dintre ei nu fuseseră plătiți de luni bune și, în afară de acest aspect, mai apăruse problema disidenței din rândul ofițerilor. Cei care nu fuseseră înștiințați de decretul imperial privind acuzarea lui Wallenstein de trădare se simțeau acum dați la o parte și se temeau pentru viitorul lor. Nu trebuie uitat nici aspectul propagandistic iar dacă anterior propaganda protestantă avea grijă să îl atace pe general din toate direcțiile, acum se folosea de lichidarea lui pentru a crea disensiuni în rândul armatei împăratului Ferdinand al II-lea. Pentru a bloca orice dezvoltare nedorită a situației din rândul trupelor, împăratul a mutat rapid după asasinarea generalului, numindu-și fiul, pe arhiducele Ferdinand, în poziția de comandant al armatei, generalul Gallas urmând să fie mâna lui dreaptă.

Imediat după asasinarea generalului imperial Wallenstein, în 25 februarie 1634, la Eger/Cheb în Coroana Cehă, împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg a luat măsuri pentru a împiedica orice eventuală mișcare de revoltă din rândul trupelor imperiale. El și-a numit unul dintre fii, pe arhiducele Ferdinand, la comanda armatei iar generalul Gallas a devenit mâna lui dreaptă. Propaganda protestantă era și ea pregătită să atomizeze atmosfera din sânul armatei imperiale, folosindu-se de asasinarea generalului Wallenstein. E de la sine înțeles faptul că în timpul vieții propaganda protestantă nu l-a avut la suflet pe generalul imperial. Schimbări în actul structurii de comandă a armatei imperiale s-au petrecut, de asemenea, ofițerilor cu rang de colonel fiindu-le limitată conducerea la doar 2 regimente. Numirea lor, era, de asemenea, subiectul aprobării imperiale.

Asasinarea generalului imperial Wallenstein la Cheb, în Coroana Cehă, în februarie 1634, a fost urmată și de represalii îndreptate împotriva unora dintre comandanții din armata imperială care fuseseră apropiați de Wallenstein. Comandantul trupelor din Troppau a fost executat, la fel și generalul Schaffgotsch, în timp ce alți 7 au fost înlăturați de la comanda regimentelor pe care le conduseseră până atunci iar Franz Albrecht, personajul trimis de Wallenstein să negocieze o înțelegere cu Bernhard de Weimar, a fost închis timp de 1 an de zile. În ceea ce privește raportul oficial al comisiei imperiale care a analizat situația din ultimul an a generalului Wallenstein, ea a ajuns la concluzia că nu a fost vorba la mijloc de nicio conspirație împotriva împăratului și că refuzul acestuia de a asculta ordinele împăratului au fost o opțiune de rebeliune personală. Prin urmare, împăratul nu a căutat dezvoltarea niciunei anchete în sens mai larg, ci a dorit să îngroape toate aspectele „afacerii” odată cu lichidarea generalului. În acest sens, înțelegerea de la Göllersdorf prin care generalul fusese readus la comanda armatei imperiale, a fost distrus, oricum el nefiind cunoscut decât de un cerc extrem de restrâns de persoane. Altfel, nimeni din anturajul imperial, cu excepția lui Eggenberg, nu a protestat față de modul în care împăratul s-a descotorosit de Wallenstein. Eggenberg a demisionat dar a murit la scurt timp, prin urmare, afacerea era îngropată.

După eliminarea generalului imperial Albrecht von Wallenstein în februarie 1634 proprietățile lui și ale colaboratorilor apropiați ai acestuia au fost confiscate prin ordin imperial, valoarea lor fiind de circa 13 milioane de florini. Grupul celor 3 colonei scoțieni care au dus la îndeplinire asasinarea lui Wallenstein de la Eger/Cheb din Coroana Cehă- Leslie, Gordon și Butler- au fost și ei recompensați și împroprietăriți. Doar Leslie s-a bucurat de noul statul, Gordon a ieșit la scurt timp din serviciul imperial și s-a deplasat în Provinciile Unite olandeze iar Butler a murit la scurt timp din cauza unei boli. Leslie, în schimb, a devenit un personaj bogat și influent și care a ales să se retragă de la comanda armatei. Comandanții Gallas și Aldringen și Piccolomini au fost cei care s-au bucurat de recompensare imperială cu adevărat, deși ei nu participaseră la ultimul act al lichidării fizice a lui Wallenstein, ci, mai degrabă, puseseră la cale conspirația.

Asasinarea generalului imperial Wallenstein, din ordinul împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, a intrat destul de rapid în literatură și dramă. Deja o primă piesă de teatru despre subiectul în cauză s-a jucat la Londra când Războiul de Treizeci de Ani era încă în desfășurare. În secolul al XVIII-lea subiectul vieții și morții generalului Wallenstein a fost reînviat în spațiul german. Dincolo de opiniile contemporane și aura legendară în care a fost portretizat episodul final al asasinării generalului, în fapt, un adevăr destul de evident a fost reprezentat de faptul că, în ultimul an la comanda armatei imperiale, Wallenstein nu mai era relevant din punct de vedere militar precum în anii anteriori. „Poate adevărata tragedie a fost aceea că deja alunecase în irelevanță în momentul asasinării lui”. (Peter H. Wilson, p. 541) Iar un alt adevăr, dincolo de orice aură de legendă în care a fost învăluită existența generalului la comanda armatei imperiale, este conținut de faptul că, în definitiv, puțini ofițeri erau pregătiți să-l urmeze în momentul în care împăratul i-a întors spatele generalului. Toți știau că, în final, resursele, aprobările și legitimările sau delegitimările lor sunt direct atributul împăratului iar a face un gest de frondă față de împărat în plin război te trimitea, instantaneu, în afara legii.

După eliminarea generalului imperial Albrecht von Wallenstein contele spaniol Olivares și-a reluat proiectul, Wallenstein fiind de neabordat în anul anterior asasinării lui, de convingere a împăratului în a accepta intervenția Spaniei în războiul împotriva suedezilor din Sfântul Imperiu. La schimb, împăratul ar fi trebuit să ofere contribuția armată a Imperiului în războiul spaniolilor din Țările de Jos împotriva Provinciilor Unite olandeze. În același timp Spania, prin anturarea militară în Imperiu, și-ar fi reluat controlul asupra posesiunilor de-a lungul Rinului. Arhiducele Ferdinand, numit la comanda armatei imperiale după asasinarea generalului Wallenstein, și-a intrat și el în rolul militar.

După asasinarea generalului imperial Albrecht von Wallenstein, contele spaniol Olivares și-a reluat politica din anii anteriori, aceea de a-l convinge pe împăratul Ferdinand al II-lea să accepte intervenția militară spaniolă de partea sa împotriva suedezilor din Sfântul Imperiu. Prin această mișcare spaniolii și-ar fi reluat posesia asupra teritoriilor din zona Rinului iar împăratul s-ar fi angajat la schimb să intervină de partea Spaniei în războiul din Țările de Jos împotriva Provinciilor Unite olandeze. Pentru această ultimă variantă, intervenția împăratului în conflictul din Țările de Joc, trebuie menționat faptul că spaniolii nu aveau prea mari așteptări, dar sperau că măcar un corp de oaste fie deplasat în ajutorul spaniolilor. Condițiile erau mai bune acum că generalul nu mai era în peisaj, el fiind unul dintre cei care s-au opus unui asemenea angajament.

Planul contelui Olivares prin care împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg al Sfântul Imperiu urma să fie convins să accepte asistența militară spaniolă în războiul împotriva suedezilor, sperând în același timp la același tratament din partea împăratului în lupta spaniolilor cu olandezii din Țările de Jos, includea punerea în mișcare a unei noi armate spaniole care urma să intervină militar în Bavaria. Intenția era aceea de a colecta și ultimele rămășițe ale armatei ducelui spaniol de Feria care rămăseseră în sudul Germaniei în toamna anului 1633. Armata care urma să înainteze pe Drumul spaniol pleca din Milano și avea, printre altele, scopul de a-l instala pe fratele regelui Filip al IV-lea al Spaniei, Ferdinand, în postura de conducător al Țările de Jos spaniole cu sediul la Bruxelles. În același timp, ambasadorul spaniol a fost instruit să ofere subsidii armatei imperiale conduse de arhiducele Ferdinand, fiul împăratului Ferdinand al II-lea, imediat ce acesta ar fi consimțit să se alăture trupelor spaniole în războiul împotriva Provinciilor Unite olandeze.

Ambasadorul spaniol Oñate de la reședința imperială a Habsburgilor vienezi urma să pună în aplicare planul orchestrat de contele spaniol Olivares prin care împăratul Ferdinand al II-lea trebuia să fie convins să accepte intervenția militară spaniolă în Imperiu în lupta împotriva suedezilor iar armata imperială să se implice, măcar parțial, de partea spaniolilor împotriva Provinciilor Unite olandeze. În acest sens, Oñate s-a întâlnit cu împăratul Ferdinand al II-lea și cu reprezentanți ai ducelui Bavariei iar planul militar comun prevedea ca trupele imperiale să nu atace Saxonia ci să își canalizeze eforturile împotriva trupelor suedeze și ale colaboratorilor germani conduse de Bernhard de Weimar și Gustav Horn. În mai 1634, arhiducele Ferdinand, numit la comanda armatei imperiale după asasinarea generalului Wallenstein, alături de generalul Gallas cu 25.000 de soldați a făcut joncțiunea cu trupele lui Aldringen, ridicând totalul armatei taberei imperiale la circa 40.000 de soldați. În același timp Rudolf von Colloredo a fost lăsat cu cei 25.000 de oameni pe care îi avea sub ordine să protejeze Boemia în timp ce fratele lui, Hieronymus, cu 22.000 de oameni proteja Silezia pe linia Oderului. Tabăra imperială beneficia de încă 6.000 de soldați care controlau Breisach și zona lacului Konstanz în timp ce Liga catolică mai avea la dispoziție alți 15.000 de soldați în Westfalia.

În timp că armata imperială rămânea în condiții numerice impresionante după asasinarea generalului Wallenstein iar comanda era una destul de unitară și colaborarea dintre ofițerii de rang superior bună, în tabăra suedezilor situația nu se prezenta în aceleași condiții. Gustav Horn era încă în zona lacului Konstanz, Bernhard de Weimar se afla cu trupele în Franconia și destul de încrezător de faptul că trupele imperiale nu vor întreprinde nimic înainte de sosirea armatei spaniole. Distanța dintre cele două armate aliate le-a permis trupelor imperiale să întreprindă, din mai 1634, atacul de recuperare a orașului imperial Regensburg ocupat în toamna anului trecut de Bernhard de Weimar. Garnizoana orașului era condusă de Lars Kaage dar cei 4.000 de soldați ai garnizoanei făceau eforturi disperate pentru a rezista asediului greu. În debutul lunii iulie 1634, Bernhard de Weimar și Gustav Horn, au făcut joncțiunea pentru a pătrunde în Bavaria și a împiedica ofensiva trupelor imperiale și pierderea Regensburg-ului. Cu cei doar 22.000 de soldați ei au pătruns în estul Bavariei unde au reușit inițial să înfrângă un corp de oaste imperial plasat pentru a bloca accesul înspre Landsberg, împrejurări în care generalul imperial Aldringen a murit. Pentru Regensburg era prea târziu, pe 26 iulie el a fost recuperat de trupele imperiale. Comandantul garnizoanei suedeze care rezistase asediului, Lars Kaage, deși mustrat la întoarcerea în Suedia pentru cedarea orașului, se descurcase mai mult decât onorabil cu cei 4.000 de soldați pe care îi avusese în cetate. Ei provocaseră pierderi însemnate trupelor imperiale de asediu: 8.000 de morți și 6.000 de răniți.

Dacă în sud, în Bavaria, forțele combinate ale suedezului Gustav Horn și ale colaboratorului german Bernhard de Weimar pierdeau orașul Regensburg, recuperat de armata imperială în vara anului 1634, în nord, cancelarul Suediei, Axel Oxenstierna nu era dispus să își asuma niciun risc. El încerca să controleze și să împiedice orice tentativă din partea trupelor imperiale de a ataca Pomerania, baza strategică a armatei suedeze de pe coasta baltică a Sfântului Imperiu. Alexander Leslie, un scoțian aflat în serviciul Regatului suedez, a fost trimis în sud să recupereze teritoriile pierdute din Bavaria în timp ce Banér a reușit să încropească o armată de 14.000 de soldați. Într-o acțiune concertată, trupele suedeze și saxone au administrat o înfrângere severă armatei imperiale la Leignitz, generalul Hieronymus Colloredo fiind trimis apoi direct la închisoare de curtea marțială imperială. „Georg Wilhelm a trimis 3.000 de soldați din Brandenburg, în timp ce Arnim a sosit cu 14.000 de saxoni. Armata unită l-a depășit pe Hieronimus Colloredo la Liegnitz pe 8 mai într-o luptă grea decisă de mai disciplinata infanterie saxonă. Armata imperială s-a dezintegrat, pierzând peste 5.000 de soldați. Colloredo a fost judecat de curtea marțială și aruncat în închisoare. Până în iunie, Banér reluase pozițiile de-a lungul Oderului mijlociu, inclusiv Frankfurt. El s-a întors apoi către vest cu Arnim pentru a invada Boemia, apărând în fața Pragăi în momentul în care Regensburg a capitulat”.

În iulie 1634 armata de 11.000 de soldați spanioli și italieni traversaseră deja Valtellina pe Drumul spaniol, prin nordul Italiei, iar în august au făcut joncțiunea cu restul armatei ducelui spaniol de Feria care rămăseseră în Sfântul Imperiu din anul precedent. Totalul forțelor spaniole se ridica acum la 18.000 de infanteriști, mai bine de 3.800 de cavaleri, și se pregăteau să intre în Sfântul Imperiu. Între timp, arhiducele Ferdinand, comandantul armatei imperiale s-a deplasat spre Nördlingen și a început asediul asupra cetății. Liga de la Heilbronn, constituită în anul anterior, din Suedia și ducatele din Imperiu care luptau de partea Suediei împotriva împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, își desfășura acum cel de-al doilea congres de la înființarea ei, în condiții militare dificile. Tabăra imperială, din punct de vedere militar, avea un ascendent numeric important în fața suedezilor și a aliaților acestora. Deși Nördlingen nu avea o importanță strategică extraordinară, el era important pentru simbolistica și mesajul pe care îl transmitea în rândul membrilor Ligii de la Heilbronn. Incapacitatea directorului Ligii, cancelarul suedez Axel Oxenstierna, de a menține orașul putea duce la decizia unora dintre membrii Ligii cum că lupta de partea suedeză e o cauză pierdută și abandonarea Ligii. Defectarea înspre tabăra imperială ar fi însemnat o lovitură grea dată efortului de război al suedezilor. Prin urmare, Oxenstierna a jucat aproape tot pe o singură carte: bătălia de la Nördlingen.

Gustav Horn și Bernhard de Weimar și-au unit forțele în Ulm și s-au îndreptat înspre Nördlingen în încercarea de a-l opri pe arhiducele Ferdinand și armata imperială să declanșeze asediul asupra cetății. Au ajuns prea târziu să împiedice acest lucru, asediul începuse deja, scopul fiind acum împiedicarea armatei imperiale să cucerească cetatea. Cei doi erau conștienți că timpul nu e de partea lor deoarece armata spaniolă urma să apară în zonă din moment în moment, ceea ce ar fi dat un avantaj clar taberei imperiale.

În august 1634, arhiducele Ferdinand în fruntea unei armate imperiale a abordat orașul Nördlingen, scopul fiind cucerirea acestuia și eliminarea apoi, ușor-ușor, a suedezilor și a aliaților acestora germani din Bavaria și apoi, din Sfântul Imperiu. Pentru a împiedica lansarea asediului armatei imperiale asupra orașului Gustav Horn și Bernhard de Weimar au făcut joncțiunea în Ulm și s-au îndreptat înspre Nördlingen. Nu au ajuns la timp să împiedice acest lucru, asediul începuse pe 18 august 1634, scopul fiind acum împiedicare armatei imperiale să cucerească orașul. Timpul nu lucra în favoarea trupelor aliate deoarece din moment în moment în zonă trebuia să își facă apariția armata spaniolă dar cu toate acestea contele suedez Horn aștepta întăririle promise de cancelarul Suediei, Axel Oxenstierna, pentru a întreprinde apoi vreo acțiune împotriva armatei imperiale. Între timp, Horn a trimis mesaje în interiorul cetății, transmițându-le apărătorilor cetății că armata suedeză va depresura orașul de asediul trupelor imperiale, dar trebuie să mai reziste puțin. În final, la finalul lunii august, Horn a primit întăriri din partea cancelarului Oxenstierna, în jur de 7.000 de soldați. Trebuie menționat faptul că nu erau cei mai buni soldați pe care și i-ar fi dorit în situația dată, mare parte dintre ei fiind soldați de miliție și nu unii cu experiență reală pe câmpul de luptă.

La finalul lunii august 1634, generalul suedez Gustav Horn a primit întăririle promise de cancelarul Suediei, Axel Oxenstierna, în încercarea de a ridica asediul lansat de armata imperială a arhiducelui Ferdinand asupra cetății Nördlingen. Cei 7.000 de soldați pe care i-a primit nu erau însă de natură să-i ridice moralul sau forța armatei pe care o conducea el și aliatul Bernhard de Weimar, dată fiind condiția acestora de soldați de miliții locale și nu unii de front. Mai mult, în debutul lunii septembrie, din locul unde își așezaseră tabăra au putut auzi muzica ce a însoțit întâlnirea armatei spaniole cu cea imperială lângă oraș. Arhiducele Ferdinand și-a întâlnit vărul spaniol, pe Ferdinand de Habsburg, pe care armata spaniolă urma să îl pună în poziția de conducere a Țărilor de Jos spaniole de la Bruxelles și se pare că relația dintre ei doi era una extrem de amicală. Comanda efectivă a celor două armate era lăsată în mâna generalilor Gallas și a marchizului de Leganés. Între timp, ducele de Lorena, Carol, al cărui ducat fusese ocupat de trupele franceze a sosit în Bavaria, oferindu-și sprijinul cauzei taberei imperiale. Cu toate problemele și decese cauzate de boli- spaniolii pierduseră pe traseul înspre Sfântul Imperiu circa 4.000 de soldați din aceste cauze- totuși, forța reunită cu cea a armatei arhiducelui Ferdinand era peste ceea ce putuseră să adune Gustav Adolf și Bernhard de Weimar. Tabăra imperială avea la dispoziție în preajma orașului Nördlingen 15.000 de cavaleri, 20.500 de infanteriști și 52 de tunuri de artilerie. Spaniolii cotizaseră la acest număr cu 15.000 de soldați, din totalul comun tabăra imperială contribuise cu 10.000 de oameni, ducatul Bavariei pusese la dispoziție 8.500 de soldați iar contingentele croate numărau 2.000 de oameni.

A doua zi după ce armata spaniolă aflată în drum spre Țările de Jos spaniole unde urma să îl instaleze pe Ferdinand, fiul regelui Filip al IV-lea, în poziția de conducere de la Bruxelles, asaltul spaniolilor conjugat cu cel al trupelor imperiale vieneze asupra orașului Nördlingen aproape a reușit să cucerească cetatea. Alertați de eveniment, Gustav de Horn și Bernhard de Weimar au decis că trebuie să intervină neapărat pentru a salva garnizoana suedeză din oraș de a se preda armatei imperiale, numai că cei doi vedeau lucrurile în mod diferit. Dacă Horn insista să se mai aștepte 6 zile până când 6.000 de soldați urmau să sosească în tabăra lor, Bernhard i-a comunicat acestuia că nu există nicio șansă ca Nördlingen să reziste aproape o săptămână. El l-a convins pe Horn că întăririle pe care le vor primi de la Forcheim, a doua zi, care le va aduce totalul soldaților la circa 16.000 de infanteriști, 9.700 de cavaleri și 70 de tunuri, le oferă o șansă reală de a obține victoria. Horn s-a lăsat convins numai că nici unul și nici celălalt nu trimiseseră trupe de recunoaștere care să verifice exact poziția trupelor imperiale.

După asaltul armatei imperiale condusă de arhiducele Ferdinand și trupele spaniole alături de care se afla și arhiducele Ferdinand de Spania, vărul spaniol al arhiducelui Ferdinand, din 4 septembrie 1634 asupra orașului Nördlingen care a fost aproape cucerit de cele două armate, Gustav Horn și Bernhard de Weimar au reacționat fiind deciși să salveze garnizoana suedeză înainte să predea cetatea trupelor imperiale. În dimineața de 5 septembrie a început confruntarea dintre cele două tabere ce avea să se finalizeze cu victoria armatelor celor doi Habsburgi.

În dimineața zilei de 5 septembrie 1634 Gustav Horn și Bernhard de Weimar au început mișcările pentru a aborda coaliția celor doi Habsburgi- Ferdinand de Austria și Ferdinand de Spania- traversând Eger-ul la 2 km sud de Nördlingen cu intenția de la încercui trupele Habsburgilor. Trenul de bagaje l-au lăsat sub protecția a 3.000 de soldați la Neresheim iar Bernhard și Horn s-a deplasat înspre est, peste dealurile Jura. În după-masa aceleiași zile ei au fost observați de trupele de recunoaștere ale armatei imperiale. Comandantul spaniol, marchizul Leganés și cel al armatei imperiale, Gallas, au reacționat la timp pentru a securiza flancul stâng al armatei imperiale. Bernhard a apărut cu trupele la dealul Himmelreich la scurt timp după ora 4.00 în 5 septembrie, fiind contrat rapid de trupele de recunoaștere ale Habsburgilor. Bernhard a încercat să cucerească dealurile Himmelreich, Ländle, Lachberg, pe care cu eforturi grele a reușit să le ocupe, numai că timpul pierdut acolo s-a dovedit prețios pentru trupele Habsburgilor. Muschetarii și cavaleria acestora s-au plasat pe dealul Heselberg, rezistând atacului lui Bernhard. Seara, la ora 22.00, a ajuns și Gustav Horn în ajutorul acestuia și câteva ore mai târziu, Heselberg a fost ocupat de aceștia.

Timpul pe care l-au petrecut Bernhard de Weimar și Gustav de Horn în după-masa zilei de 5 septembrie 1634 ocupând succesiv poziții de pe dealurile din apropierea orașului Nördlingen s-a dovedit extrem de util pentru armata Habsburgilor care a reacționat la timp. Un corp de 6.600 de spanioli și 1.500 de bavarezi au manevrat astfel încât să blocheze la timp dinspre est orice tentativă de atac asupra flancurilor Habsburgilor. În noaptea dinspre 5-6 septembrie aceștia au reușit „să ascundă” 14 tunuri în niște mici șanturi în apropierea liniilor pe care le-au ocupat. În același timp, un corp de cavaleri burgunzi și italieni s-au plasat în apropiere pentru a susține rezistența împotriva atacului probabil al suedezilor. Un corp al armatei imperiale a fost poziționat în așa fel încât să prevină din start orice eventuală ieșire a garnizoanei din oraș și atac asupra trupelor imperiale.

Trupele suedezilor conduse de Gustav Horn au lansat atacul asupra armatei imperiale care era poziționată în apropierea cetății Nördlingen, dinspre Heselberg, dimineața devreme pe 6 septembrie 1634. Efectivele lui Horn erau de 9.400 de infanteriști și 4.000 de cavaleri. Atacul inițial al cavaleriei nu a avut efectul scontat dar valul următor de infanteriști scoțieni a reușit să destabilizeze linia armatei imperiale. Un contraatac rapid al veteranilor spanioli care fuseseră plasați în tranșeele săpate în noaptea trecută și-a dovedit eficacitatea și la scurt timp trupele contelui suedez Horn au fost împinse în poziția de unde lansaseră ofensiva. Acest moment a fost portretizat de propaganda protestantă, ulterior, într-o notă plină de circumstanțe atenuante- explozia unui atelaj cu muniție care ar fi creat panică în rândul infanteriei lui Horn- dar, în fapt, adevărul a fost conținut în experiența versaților soldați spanioli care au respins atacul suedezilor.

Atacul lansat de armata suedeză condusă de Gustav Horn în dimineața de 6 septembrie 1634 asupra trupelor Habsburgilor- Ferdinand de Austria și vărul lui, Ferdinand de Spania- a fost respins unul după altul. Se pare că unul dintre momentele cheie ale întregii bătălii a fost conținut în experiența de luptă mult mai mare a veteranilor spanioli în acest moment decât a celor suedezi. Companiile de muschetari reușeau să execute rapid foc asupra suedezilor imediat ce aceștia își iroseau salva lor. „Spaniolii știau, de asemenea, cum să facă față salvelor suedeze, stând culcați la pământ de fiecare dată când inamicul se pregătea să tragă. Imediat ce gloanțele le șuierau pe deasupra capetelor, spaniolii se ridicau în picioare și trăgeau la rândul lor o salvă”. (Peter H. Wilson, p. 547) Aliatul german al generalului Horn, Bernhard de Weimar, care dusese greul luptelor în seara anterioară, a intervenit și el în luptă, trimițând regimente de infanterie în sprijinul lui Horn iar el a încercat prin intermediul trupelor de cavalerie să distragă atenția liniilor imperiale. Numai că a fost reperat rapid, înainte să se desfășoare, muschetarii spanioli dovedindu-se extrem de eficienți. În același timp, asupra regimentelor lui Bernhard s-au lansat și trupele italiene din serviciul spaniolilor, poziționate la nord de locul înfruntării. În disperare de cauză, Gustav Horn a încercat să salveze situația și pe Bernhard în același timp, aruncând cavalerii pe care îi mai avea la dispoziție în luptă. Deși în anii anteriori, cu alte ocazii, ducele Carol de Lorena făcuse figurație, fiind acum de partea imperială a observat manevra lui Horn și a declanșat contraatacul la timp. Lupta a fost crâncenă, sunetele scoase de arme și de combatanți putând fi auzite de la 120 de km.

După câteva ore de luptă, în a doua zi a confruntării de la Nördlingen, pe 6 septembrie 1634, generalul suedez Horn a renunțat la luptă, nu a mai putut menține liniile, lăsându-l descoperit pe Bernhard de Weimar, aliatul său, împotriva trupelor Habsburgilor. Regimente de bavarezi au sosit în ajutorul celor spaniole iar Horn a fost nevoit să fugă, ultimii lui soldați fiind urmăriți peste dealul Retzenbach. În același timp, detașamentele de croați din armata imperială au executat o manevră de învăluire, reușind să învăluie flancul lui Bernhard de Weimar. În acel moment acesta a realizat că victoria va fi a taberei imperiale iar el a reușit să scape la timp din încleștare. Horn nu a avut aceeași soartă, fiind capturat alături de alți 4.000 de soldați. Soldații din armata imperială capturați anteriori de suedezi și care fuseseră forțați să lupte în armata suedeză, acum s-au întors prin soldații din armata imperială. Pierderile au fost grele pentru partea suedeză, peste 8.000 de morți, scenariul cel mai greu de suportat avându-l cei 2.000 de soldați din milițiile din Württemberg. Ei fuseseră lăsați să păzească trenul de bagaje al armatei suedeze de la Neresheim, dar croații n-au avut niciun fel de milă pentru ei: i-au măcelărit pur și simplu. Atunci când Bernhard de Weimar a reușit să ajungă cu cei 14.000 de oameni pe care i-a mai putut aduna, la Heilbronn, unde se afla cancelarul suedez, Axel Oxenstierna, toată lumea era conștientă că bătălia fusese un dezastru pentru tabăra suedeză. „Spaniolii i-au secerat pe toți”.

Comparativ cu pierderile armatei suedeze și a aliaților germani în bătălia de la Nördlingen din septembrie 1634, pierderile taberei imperiale au fost mult mai mici, ceea ce a dat tuturor senzația unei victorii copleșitoare și a oferit generalilor Galls și Piccolomini, mai ales după înlăturarea generalului Wallenstein de la comanda armatei imperiale, exact legitimarea de care aveau nevoie. Evident, asemenea protestanților după victoria împotriva armatei imperiale de la Breitenfeld, acum era rândul propagandei catolice să hiperbolizeze efectele victoriei de la Nördlingen. Însă efectul cel mai important pentru tabăra imperială după victoria obținută împotriva suedezilor și a aliaților germani din Sfântul Imperiu, a fost conținut în urmările acestei bătălii: suedezii au fost nevoiți să se retragă din teritoriile de sud germane ale Sfântului Imperiu.

Victoria armatei imperiale a Habsburgilor austrieci consolidată cu trupe spaniole împotriva suedezilor și a aliaților lor germani, la Nördlingen, în septembrie 1634, a fost exploatată propagandistic în aceeași măsură în care protestanții au prezentat victoria suedezilor lui Gustav Adolf împotriva taberei imperiale, la Breitenfeld, în anii anteriori. Dincolo de exagerări, totuși, pierderile suedezilor, acum, au fost incomparabil mai mari decât cele ale armatei imperiale și, în plus, victoria a oferit mijlocul și mobilul de legitimare la comanda armatei Habsburgilor pentru generalii Gallas și Piccolomini, promovați după demiterea și lichidarea generalului Wallenstein. La câteva zile de la înfrângerea suedezilor, un val de refugiați s-a abătut asupra Frankfurt-ului iar a doua zi, reprezentanții Ligii de la Heilbronn au părăsit orașul în grabă. Rămas singur, cancelarul suedez, Axel Oxenstierna, totodată și directorul Ligii, a încercat o apărare disperată pe linia Main-ului dar s-a trezit singur. Electorul Saxoniei, Johann Georg, formal încă aliat cu suedezii, nu a lansat atacul asupra Boemiei pentru a distrage armata imperială în direcția respectivă. În același timp, celălalt lider protestant important din Sfântul Imperiu care luptase de partea suedezilor, ducele de Brandenburg- Georg Wilhelm- a refuzat să participe la blocarea armatei imperiale în sudul teritoriilor germane.

Ca urmare a victoriei taberei imperiale a Habsburgilor asupra trupelor aliate ale suedezilor și colaboratorilor germani din Sfântul Imperiu din septembrie 1634, de la Nördlingen, riscul pe care l-a sesizat cancelarul suedez, Axel Oxenstierna, totodată și directorul Ligii de la Heilbronn, era dat de faptul că armata imperială putea avansa decisiv din Bavaria înspre centrul și apoi nordul Sfântului Imperiu. Cu ajutorul spaniol de care au beneficiat și în bătălia de la Nördlingen, cu posibilități de recrutare mai mari decât cele ale suedezilor, tabăra imperială era într-un avantaj considerabil după această victorie. Unul după altul, liderii miliari ai Ligii de la Heilbronn s-au retras din schemă în momentul în care a venit vorba despre organizarea unei rezistențe împotriva armatei imperiale în cazul în care aceasta ar fi avansat înspre centrul Sfântului Imperiu. Wilhelm de Weimar s-a retras din Franconia, decizia lui lăsând cale liberă armatei imperiale care a profitat de situație. „Wilhelm de Weimar a abandonat Franconia și s-a retras cu 4.000 de oameni la baza lui din Erfurt, lăsând descoperită partea de sus a Main-ului generalilor Piccolomini și Isolano care s-au apropiat cu 13.000 de soldați dinspre Nördlingen și nord-vestul Boemiei. Piccolomini a cucerit Schweinfurt, în timp ce Isolano a distrus atelierele de arme de la Suhl care îi aprovizionaseră pe suedezi începând încă din 1631 cu arme mici și muniție. Isolano cu 6.000 de croați au „măturat” apoi Main-ul inferior în noiembrie, răvășind posesiunile hesiene din Hersfeld”.

La scurt timp după victoria armatei imperiale a Habsburgilor de la Nördlingen din septembrie 1634 împotriva suedezilor și a aliaților acestora din Liga de la Heilbronn, o serie de conducători de principate și ducate din Sfântul Imperiu care aleseseră să lupte împotriva împăratului era acum într-o situația disperată. Pe măsură ce corpul central al armatei imperiale a început să avanseze din Bavaria înspre centrul Germaniei, ducele Eberhard al III-lea de Württemberg a fugit în cantoanele elvețiene, dată fiind implicarea lui de partea suedezilor. Trupele imperiale au intrat în Sttutgart, până în noiembrie controlând cea mai mare parte a ducatului, cu excepția zonei Hohentwiel. Armata imperială s-a instalat în zonă, trupele bavareze s-au îndreptat înspre Heildelberg pe care l-au cucerit iar armata spaniolă și-a continuat drumul înspre Țările de Jos olandeze. Rând pe rând și alți comandanți ai ducatelor membre ale Ligii de la Heilbronn au renunțat să lupte pentru cauza Ligii care era, în mare măsură, cauza suedezilor. Bavarezii au întreprins raiduri în zona Heildelberg și l-au urmărit pe Bernhard de Weimar, aflat într-un continuu periplu după înfrângerea de la Nördlingen și care se retrăgea spre Frankfurt. La fel de demoralizat, comandantul trupelor suedeze din zona Rinului, a refuzat să răspundă pozitiv cererii de ajutor venită din partea lui Bernhard de Weimar pentru fix același motiv care bântuia trupele după o înfrângere grea suferită: teama de a nu fi demoralizat.

După victoria taberei imperiale, de la Nördlingen, împotriva suedezilor și a aliaților acestora din Sfântul Imperiu, rând pe rând, membrii Ligii de la Heilbronn, constituiți în jurul Suediei, au abandonat lupta rând pe rând. Trupele imperiale au ocupat succesiv teritorii deținute anterior de suedezi sau de colaboratorii lor, avansând dinspre Bavaria înspre centrul Germaniei de astăzi. Cancelarul suedez, directorul Ligii de la Heilbronn, vedea situația fără ieșire, de vreme ce considera că nu există un personaj potrivit pentru a-l înlocui pe Bernhard de Weimar de la comanda a ceea ce mai rămăsese din forțele Ligii. Altfel, armata spaniolă care luptase alături de trupele Habsburgilor austrieci împotriva suedezilor și a aliaților acestora în bătălia de la Nördlingen, și-a continuat drumul spre Țările de Jos spaniole, cu reședința la Bruxelles, instalându-l acolo pe Fernando (Ferdinand) de Spania, fiul regelui Filip al IV-lea de Habsburg. Ducele Carol de Lorena și generalul din serviciul Bavariei, Johann von Werth, au fost lăsați de spanioli să se delecteze cu cucerirea Palatinatului Inferior.

În octombrie 1634, la o lună de la înfrângerea suedezilor și a aliaților germani din Sfântul Imperiu, de armata Habsburgilor austrieci și spanioli, situația militară a Ligii de la Heilbronn, constituită în primăvara aceluiași an din principatele protestante și ducatele din Imperiu în jurul Suediei, a devenit cu adevărat grea. Din sud, dinspre Bavaria, avansau diferitele contingente ale armatei imperiale sub conducerea generalului Gallas iar suedezii se vedeau nevoiți să se retragă din teritoriile pe care le controlau, fie direct, fie prin interpușii lor colaboratori- de bună voie sau obligați- iar dinspre Westfalia, Filip, conte de Mansfeld, a avansat înspre zona în care se afla Bernhard de Weimar cu ceea ce mai rămăsese din armată lui după înfrângerea de la Nördlingen. S-a mai petrecut acum un fenomen în sens invers celui din anii anterior. Dacă după victoria suedezilor de la Breitenfeld, împotriva armatei imperiale, în teritoriile ocupate de aceștia din Sfântul Imperiu suporterii protestanți ai acestora au fost recompensați, de multe ori, prin deposedarea proprietarilor catolici, acum, după victoria taberei imperiale de la Nördlingen împotriva suedezilor apăreau primele semne ale unui trend invers. Spre exemplu, Filip, conte de Mansfeld avansa înspre teritoriile în care se afla Bernard de Weimar cu rămășițele Ligii de la Heilbronn însoțit de o serie de principi catolici cu scopul de a-și recupera teritoriile.

Odată cu avansul armatei imperiale a împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg înspre centrul Germaniei de astăzi, după victoria împotriva suedezilor de la Nördlingen, apărea trendul invers celui petrecut după victoria suedezilor asupra taberei imperiale în anii anteriori de la Breitenfeld. Atunci, suedezii au procedat la deposedarea catolicilor de fiefuri din teritoriile pe care le-au ocupat din Sfântul Imperiu. Acum se petrecea reversul medaliei după victoria armatei imperiale asupra suedezilor și a aliaților acestora germani din Imperiu. Pe măsură ce armata imperială pătrundea în teritoriile acestor duci sau principi protestanți care aleseseră să colaboreze cu suedezii după invazia regelui Gustav Adolf din Sfântul Imperiu, tendința naturală a proprietarilor catolici era de a-și recupera teritoriile de care fuseseră deposedați de regele suedez. Numai că, se pare, împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg învățase din teribila eroare a Edictului de Restituire a proprietăților ecleziastice emis în 1929 și a cărui punere în aplicare la nivelul Imperiului a dus la abuzuri din partea catolicilor. Acum, a intervenit scurt pentru a înlătura derapajele proprietarilor catolici care doreau să „recupereze” mai mult decât ceea ce le aparținuse. „Existau semne că împăratul Ferdinand își însușise lecțiile anterioare din 1629 de vreme ce eforturi au fost depuse acum pentru a-i controla pe catolicii ultrazeloși. El a intervenit pentru a-l opri pe episcopul Hatzfeldt care îi pedepsea pe cavalerii din Franconia pentru colaborarea cu suedezii iar iezuiților le-a fost refuzată cererea de a prelua controlul asupra universității de la Tübingen, din Württemberg. Considerațiile politice au influențat fără îndoială aceste măsuri, de vreme ce Viena nu dorea să-și compromită negocierile promițătoare cu Saxonia. Prezența arhiducelui Ferdinand a fost un alt factor de moderație”.

Cu toate eforturile împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg de a împiedica abuzurile cauzate de reluarea în posesie a proprietăților de către catolicii deposedați de fiefurile lor în anii anteriori de suedezi- și care se întorceau în zonele de origine odată cu victoria armatei imperiale și retragerea suedezilor- abuzurile nu puteau fi oprite la nivelul Sfântului Imperiu. Mai ales, în condițiile de război, în care generalii erau conștienți de necesitățile trupelor, și care nu puteau fi achitate la timp de către Habsburgi, își arogau unele proprietăți, fie pentru uz personal sau pentru a face rost de lichidități pentru plata soldaților. Cancelarul suedez, Axel Oxenstierna, a încercat să salveze ce mai putea salva și să oprească avansul armatei imperiale dinspre Bavaria, riscul fiind acela ca suedezii să fie respinși înspre coasta baltică a Pomeraniei, acolo unde debarcaseră la începutul invaziei asupra Sfântului Imperiu în vara anului 1630. Oxenstierna a convocat la Worms, pentru decembrie 1634, un congres al Ligii de la Heilbronn care, teoretic, exista încă, dar după înfrângerea suferită în fața taberei imperiale de la Nördlingen, unii dintre membrii ei abandonaseră lupta. În timp ce unii dintre ei ar fi continuat să lupte, cei mai mulți doreau o cale de a obține amnistia imperială prin medierea electorului Saxoniei, Johann Georg. Darmstadt și Saxonia s-au afișat deschis pentru demararea negocierilor cu împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg.

După înfrângerea armatei suedeze și a aliaților acestora germani în fața armatei imperiale la Nördlingen, în toamna anului 1634, și reculul militar al Suediei din sudul teritoriilor germane ale Sfântului Imperiu, Franța și-a pregătit intrarea directă în Războiul de Treizeci de Ani printr-o intervenție în teritoriile Sfântului Imperiu. Scopul afișat era crearea unui bloc neutru din membrii Ligii de la Heilbronn care luptaseră până atunci de partea Suediei împotriva împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg.

După reculul militar al Suediei consemnat în pierderea teritoriilor ocupate din sudul Sfântului Imperiu, Franța și-a pregătit intervenția în Războiul de Treizeci de Ani, ideea centrală a politicii cardinalului francez Richelieu fiind aceea de a crea un bloc neutru de partea sa format din membrii Ligii de la Heilbronn care luptaseră împotriva împăratului Ferdinand al II-lea. Franța urma să preia poziția de lider al Ligii deținut de Suedia. Cancelarul suedez, Axel Oxenstierna, se opunea unei intervenții a Franței în conflictul din Sfântul Imperiu, în acest sens blocând intrarea armatei franceze în Sfântul Imperiu prin controlul pe care îl aveau asupra cetății Philippsburg. Dar, în același timp, mulți dintre membrii Ligii de la Heilbronn priveau ca favorabilă o intrare a Franței în conflict și înlocuirea Suediei din poziția de lider al Ligii.

În fața ideii exprimate de cancelarul francez, Richelieu, de a prelua locul Suediei în cadrul Ligii de la Heilbronn și de a continua lupta împotriva împăratului Sfântului Imperiu, Ferdinand al II-lea de Habsburg, mulți dintre ducii și principii membrii ai Ligii erau mai mult decât binevoitori. În acest scop, Wilhelm al V-lea de Hessen-Kassel luase legătura cu Richelieu, în aceeași măsură în care îi acceptase la negocieri și pe olandezii din Provinciile Unite. El înclinase deja înspre Franța, devenind un client al guvernului francez prin acceptarea stipendiilor franceze din debutul anului 1634. În vara aceluiași an, trupele franceze și-au făcut intrarea în Philippsburg, ceea ce a semnalizat acceptul Ligii de la Heilbronn ca Franța să se alăture războiului împotriva armatei imperiale. În mod formal, conducerea cetății rămânea apanajul Ligii prin intermediul ducelui de Württemberg.

Rând pe rând, membrii Ligii de la Heilbronn începând cu primele luni ale anului 1634 au semnalizat faptul că sunt de acord cu schimbarea directoratului Ligii, deținut până atunci de Suedia, prin preluarea acestui rol de către Franța. După defectarea lui Wilhelm de Hessen-Kassel, la Paris s-au deplasat, fără informarea cancelarului suedez Axel Oxenstierna, cancelarul de Württemberg- Löffler- și trimisul Palatinatului- Streiff von Lauenstein- iar în urma discuțiilor s-au trasat cadrele unei intervenții franceze de partea Ligii de la Heilbronn în Războiul de Treizeci de Ani. De notat faptul că acceptul s-a făcut din partea întregii Ligi. Termenii incluși în înțelegere semnalizau directul control asumat asupra Ligii de către cancelaria franceză și scoaterea în decor a Suediei. Principii din Imperiu, membrii ai Ligii, nu puteau să încheie pace separată cu împăratul Ferdinand al II-lea fără acordul Franței și în această direcție Richelieu a livrat rapid 500.000 de livre pentru efortul de război al Ligii. De asemenea, înțelegerea prevedea ca Franța să ofere 12.000 de soldați pentru războiul din Sfântul Imperiu, dar Richelieu a operat atent, aceștia urmând să fie înrolați ca mercenari pentru a nu-l pune pe regele Ludovic al XIII-lea în poziția de „război deschis cu împăratul”. (Peter H. Wilson, p. 550). Înțelegerea mai prevedea și faptul că principii protestanți membrii ai Ligii aveau obligația de a-i repune în drepturi pe catolicii din teritoriile controlate de ei.

În momentul în care Franța își pregătea tot mai mult intervenția în Războiul de Treizeci de Ani din Sfântul Imperiu, prin negocierile cu membrii Ligii de la Heilbronn din cursul anului 1634, trupele Ligii numărau circa 18.000 de soldați cantonați la Frankfurt. Alte câteva garnizoane erau plasate în Mainz, Speyer, Hanau și Heildelberg. Unul dintre membrii Ligii era pregătit să îl răpească pe cancelarul suedez, Axel Oxenstierna, care era în același timp și liderul Ligii, în cazul în care acesta s-ar fi opus unei apropieri de Franța. Bernhard de Weimar, unul dintre conducătorii germani „de cursă lungă”, aliat al suedezilor, a primit mandat din partea Ligii să preia comanda generală asupra trupelor iar Oxenstiena, după luni de ezitări, a fost nevoit să accepte situația, deși și-ar fi dorit ca acest post să fie asumat de un suedez. El a insistat menținerea condiției ca Bernhard să răspundă pentru deciziile sale în fața cancelarului suedez. Atmosfera s-a deteriorat rapid iar principii Ligii de la Helbronn au ratificat în grabă înțelegerea cu Franța din toamna trecută, de vreme ce trupele imperiale conduse de Gallas asediau tot mai puternic Heildelbergul iar suedezii nu erau în măsură să salveze situația. Franța și-a intrat în rol și a trimis 7.000 de oameni lui Bernhard de Weimar în încercarea de a forța armata imperială să ridice asediul asupra cetății.

Franța a preluat rapid controlul asupra unor teritorii din Sfântul Imperiu aflate sub administrarea suedezilor sau a aliaților din Liga de la Heibronn, toate aceste aspecte fiind ușor de pus în practică după panica generalizată de înfrângerea administrată de armata imperială a Habsburgilor la Nördlingen. Micii conducători locali sau comandanții suedezi au încercat să-și aranjeze acorduri individuale cu francezii, dincolo de linia politică mai mult sau mai puțin oficială a Ligii. În acest mod, francezii au preluat controlul asupra unor orașe din teritoriile Sfântului Imperiu fără să fie nevoiți să tragă niciun foc de armă. Sélestat și Colmar din Alsacia au fost preluate în acest mod, în timp ce corpul central al armatei franceze însumând circa 19.000 de soldați a urmat direcția Rinului înspre Mannheim.

Primele intervenții ale mareșalului francez La Force în ajutorul Ligii de la Heilbronn pe teritoriile Sfântului Imperiu în cadrul Războiului de Treizeci de Ani, în debutul anului 1635, au fost de scurtă durată. Corpul francez a trebuit să se retragă rapid peste Rin din cauza unei manevre executate abil de trupele împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg care amenința să taie conexiunile trupelor franceze cu Franța. Mai mult, acțiunea ducelui de Lorena, aliat imperial, i-a ținut ocupați de francezi până în vara anului respectiv. „Soldații imperiali deghizați în țărani și-au croit calea în interiorul cetății Philippsburg și au depășit garnizoana formată din infanterie franceză și miliție din Württemberg pe 24 ianuarie 1635. Cu această amenințare eliminată, Werth a condus 3.700 de soldați peste Rinul înghețat pentru a cuceri Speyer-ul pe 2 februarie. Carol de Lorena a trecut cursul mai în amonte, la Breisach, cu 9.000 de soldați bavarezi și din armata imperială, a ocupat Mömpelgard și a început să recucerească Alsacia. Mareșalul La Force nu a avut de ales și a trebuit să abandoneze Heildelbergul și să retraverseze Rinul la Mannheim pe 22 februarie. Deși el recuperase Alsacia și Speyer, operațiunea a atras oameni care fuseseră destinați pentru o altă armată cu care Richelieu intenționase să-i asiste pe olandezi. Campania de iarnă i-a redus armata mareșalului La Force la doar 9.000 de combatanți, obligându-l să se retragă înspre Metz pentru a se alătura întăririlor în număr de 11.000 de soldați adunați acolo sub comanda cardinalului La Valette. Amândoi au fost ocupați până în iunie cu respingerea încercărilor ducelui Carol de Lorena de a-și recupera ducatul”.

Pasul final al intervenției Franței în Războiul de Treizeci de Ani din teritoriile Sfântului Imperiu, dincolo de apropierea produsă pe parcursul anului 1634 și debutul anului 1635, a fost facilitat de dizolvarea de facto a Ligii de la Heilbronn, condusă de jure de Suedia prin cancelarul ei, Axel Oxenstierna, și formată din conducătorii protestanți din Imperiu care luptaseră alături de Suedia împotriva propriului împărat, Ferdinand al II-lea de Habsburg, și în anii anteriori atunci când Regatul suedez era condus de Gustav Adolf. În fața opțiunii franceze exprimate de membrii Ligii, care nu mai vedeau Suedia capabilă să conducă tabăra înspre victoria împotriva împăratului de Habsburg, cancelarul suedez a trebuit să întreprindă o călătorie la Paris, după ce trimisul lui- Hugo Grotius- nu a fost primit de Richelieu. La Compiègne, în aprilie 1635, Oxenstierna l-a întâlnit pe cardinalul Richelieu, regele Ludovic al XIII-lea i-a oferit un inel în semn de apreciere și prietenie, dar nimic concret nu a fost oferit Suediei. Franța se pregătea de un război deschis și de o intrare directă în Războiul de Treizeci de Ani din Sfântul Imperiu.