Invazia Aliată în Sicilia
Aliații occidentali înfrâng forțele Axei în Sicilia
autor Paul Boșcu, decembrie 2016
Debarcarea Aliaţilor în Sicilia, purtând numele de cod Operaţiunea Husky, a fost o campanie majoră a celui de-al Doilea Război Mondial. În cadrul acestei operațiuni, Aliaţii au atacat și au capturat Sicilia din mâna forțelor Axei. În acest fel, au deschis drumul spre Italia continentală.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Debarcarea Aliaţilor în Sicilia, purtând numele de cod Operaţiunea Husky, a fost o campanie majoră a celui de-al Doilea Război Mondial. În cadrul acestei operațiuni, Aliaţii au atacat și au capturat Sicilia din mâna forțelor Axei. În acest fel, au deschis drumul spre Italia continentală.

Succesul acestei invazii a permis ulterior Aliaților o debarcare în Italia continentală. Datorită invaziei din Sicilia, Hitler a anulat ofensiva de la Kursk, de pe frontul de est, după numai o săptămână de lupte. Acesta a redirecționat o parte din trupele de la Kursk înspre Sicilia. Acest fapt a permis rușilor să respingă ofensiva germană și să lanseze un contra-atac puternic.

Invazia siciliană şi-a avut originile în concluziile formate de liderii Aliaţi conform cărora o invazie a Franţei nu era posibilă atunci. Aceștia au decis să invadeze insula italiană, utilizând trupele nord africane, după ce acestea au obținut victoria în Africa. Invazia Siciliei a fost stabilită la Conferinţa de la Casablanca, odată ce alternativele Sardinia şi Corsica au fost eliminate. A fost, mai apoi, confirmată la Conferinţa Trident de la Washington.

Inițial, americanii nu au fost de acord să invadeze Italia continentală odată ce Sicilia cădea. Nu au făcut acest lucru până la Conferinţa Quadrant de la Québec. În acest timp, pe insulă luptele erau în desfăşurare. Astfel, campania din Italia s-a născut, în mod firesc, din invadarea şi ocuparea Siciliei. Însă, întârzierea cu care a fost autorizată a permis unui număr mare de germani să scape din Sicilia. O debarcare timpurie în extremitatea cizmei italiene, la Reggio, putea să prevină evacuarea trupelor germane.

Aliaţii au vrut să cucerească Napoli şi să pună stăpânire pe aerodromurile din jurul Foggiei. În felul acesta, au sperat să diminueze presiunea exercitată asupra ruşilor pe Frontul de Est. Generalul Geroge Marshall a recunoscut că debarcarea în Italia continentală nu făcea decât să întârzie o eventuală invazie în nord-vestul Franţei. Acesta a considerat mereu că o invazie a Franței era cel mai important pas în distrugerea celui de-al Treilea Reich.

Husky a constat într-o invazie principală pe calea apei, precum şi o operaţiune a unităţilor de paraşutişti din cadrul forţelor Aliate. Forţele de uscat ale Aliaţilor au fost formate, în majoritatea lor, din americani, britanici şi canadieni. Astfel, Statele Unite au mobilizat Armata a 7-a. Marea Britanie a dispus de Armata a 8-a, în timp ce Canada a trimis în expediţie forţele Armatei a 2-a. Aliații au debarcat în sudul insulei.

Pentru invazie, Aliaţii au luat în considerare două strategii. Prima propunere a constat în debarcarea a două armate în locaţii diferite, la extremităţile de est şi vest a insulei. Apoi, doreau să încerce încercuirea forţelor Axei. În acest mod inamicii nu numai că erau înfrânţi, dar și distruşi total. Această manevră a fost considerată riscantă, deoarece s-a considerat că cele două armate puteau fi înfrânte separat. Astfel, strategia nu a fost alesă, riscul fiind prea mare.

Scopul acestei invazii a fost eliminarea forţelor navale şi aeriene ale Axei de pe această insulă. Astfel, era asigurat un tranzit liber al forţelor navale Aliate în Marea Mediterană. De asemenea, prin această acţiune, se spera să se pună presiune pe regimul lui Mussolini, deschizând astfel posibilitatea unei ieşiri a Italiei din război.

A doua strategie propusă a constat în debarcarea celor două armate în sudul Siciliei. Urma ca apoi să se avanseze în interiorul insulei. Această manevră era mult mai puţin riscantă decât prima, dar nu oferea posibilitatea încercuirii italienilor. Aliaţii au ales cea de-a doua variantă, nedorind să rişte o înfrângere.

Comanda supremă a acestei operaţiuni a aparţinut viitorului preşedinte american, Generalul Dwight D. Eisenhower. Generalul Harold Alexander a deținut controlul asupra forţelor terestre ale Grupului de Armate 15. Acest grup era format din Armata a 8-a britanică, sub comanda lui Bernard Montgomery, şi Armata a 7-a americană, aflată sub comanda Generalului George S. Patton.

Armata a 7-a a avut sarcina de a debarca în Golful Mera, pe coasta sud-centrală a insulei. În cadrul acestei acţiuni, Divizia a 3-a şi Divizia a 2-a Blindate au atacat punctul Licata. Divizia 1 a atacat punctul Gela, iar Divizia a 45-a, punctul estic Scoglitti. Divizia 82 Aeropurtate a aterizat în spatele apărătorilor de la Gela şi Scoglitti. Armata a 8-a a debarcat în Sicilia de Sud-Est. Corpul 30 din cadrul acestei armate a avut sarcina de a ataca capul Passero, cel mai sud-estic colţ al Siciliei. Corpul 13 a debarcat în Golful Noto şi în jurul localităţii Avola, în partea de nord. Între cele două armate a existat o distanţă de 40 de kilometri.

Odată ajunse la ţărm, cele două armate Aliate aveau sarcina de a securiza un areal mare de-a lungul plajei pentru debarcarea restului de forţe şi echipament. Apoi, Armata a 8-a trebuia să avanseze înspre nord, de-a lungul coastei, cu destinaţia Messina. În acest timp, Armata a 7-a avea datoria de a asigura flancul drept al britanicilor şi de a securiza restul insulei.

Înainte de lansarea invaziei, Divizia 1 Infanterie canadiană a fost introdusă în cadrul operaţiunii la insistenţele Sediului Militar Canadian din Marea Britanie. Cererea a fost aprobată de către britanici, care au demobilizat din operaţiune veteranii Diviziei a 3-a Infanterie. Schimbarea nu a fost finalizată până când Generalul Andrew McNaughton, comandantul acestei diviziiei canadiene, a considerat Husky o operaţiune viabilă. Acesta a fost de acord cu implicarea Diviziei 1 Infanterie și a Brigăzii 1 Blindate.

În Sicilia, Patton şi Montgomery, două personaje la fel de egocentrice, au luptat împreună în aceeaşi campanie. Rivalitatea dintre aceștia era de neevitat. În plus, efortul de război al Aliaţilor nu a avut nimic de câştigat când, ulterior, orgoliile generalilor Mark Clark şi Omar Bradley s-au adăugat acelui amestec extrem de inflamabil.

Ambiţiile lui Patton de a prelua comanda supremă în Italia s-au încheiat prematur. Acesta a insultat doi soldaţi spitalizaţi din cauza şocului produs de suflul unei explozii. L-a numit pe soldatul Charles H. Kuhl un „laş incredibil“. O săptămână mai târziu, pe soldatul Paul G. Bennett l-a caracterizat drept „ticălos laş“, adăugând: „Nu vreau ca aceşti laşi nenorociţi să-şi piardă vremea prin spitalele noastre. Probabil va trebui să-i împuşcăm la un moment dat, altminteri vom creşte o rasă de idioţi“. La insistenţele lui Eisenhower, Patton a trebuit să le ceară scuze soldaţilor săi, dintre care mulţi îl sprijineau.

Retrogradarea, de către Eisenhower, a vechiului său prieten Patton a condus la avansarea lui Omar Bradley în postul de comandant al Armatei I americane, în timpul invaziei din Franţa. Omar Bradley a făcut o ultimă vizită de curtoazie la reşedinţa oficială a lui Patton din Palermo. Atunci l-a găsit pe Patton „într-o stare aproape de sinucidere… Acest brav şi mândru războinic, fostul meu comandant, fusese îngenuncheat“.

Pentru a combate impresia generală despre George Patton, trebuie luată în considerare mărturia consemnată de generalul John „Ed“ Hull. Generalul Hull, unul dintre colaboratorii apropiaţi ai lui George Marshall la Pentagon, a afirmat: „Dintr-un anumit punct de vedere, generalul Patton avea dublă personalitate. Avea o inimă bună, era modest, foarte prietenos, fără a manifesta o atitudine superioară faţă de cei din jur, fiind însă foarte delicat şi foarte grijuliu. Dar afişa şi o altă faţă – ei bine, am avut o mulţime de generali în istorie care erau asemenea lui… – iar această latură era dură şi aprigă. Înjura din când în când şi se pricepea la asta; însă, când părăsea o formaţie unde urlase la cineva, putea foarte bine să se aşeze şi să scrie o recomandare elogioasă… Aşa că, una peste alta, era un adevărat personaj, interesant şi agreabil după ce ajungeai să-l cunoşti.”

Insula a fost apărată de Armata a 6-a italiană, sub comanda lui Alfredo Guzzoni. Această armată a inclus Corpurile 12 şi 15, compuse din elementele care apărau coastele insulei, patru divizii de linia întâi şi Corpul 14 Panzer. Acesta din urmă era alcătuit din trupe germane. Axa avea 350.000 de soldaţi staţionaţi în Sicilia, însă numai o treime erau germani. Germanii au fost păcăliți de Aliați în ceea ce privește locul de debarcare. Aceștia din urmă au lansat o operațiune de spionaj prin care i-au convins pe germani că debarcarea Aliată va avea loc în Grecia. În consecință, germanii au redirecționat înspre Grecia o bună parte din forțele staționate în Sicilia.

Pentru a distrage atenţia germanilor şi pentru a-i determina să îşi mute forţele în altă parte, Aliaţii au executat o serie de operaţiuni de decepţionare a acestora. Cea mai faimoasă şi cea mai de succes a fost Operaţiunea Mincemeat. Un corp uman, îmbrăcat în uniforma unui ofiţer britanic a fost aruncat în apă şi direcţionat spre coastele Spaniei. Acest corp avea asupra lui o valiză în care erau documente ultrasecrete falsificate. Documentele sugerau că Aliaţii plănuiau invadarea Greciei şi nu a Siciliei. Serviciile secrete germane au dat crezare acestor documente. Efortul defensiv a fost redirecţionat dinspre Sicilia înspre Grecia.

Succesul Operațiunii Mincemeat i-a făcut pe germani să nu mai aibă încredere în documentele valoroase pe care le-au găsit ulterior, chiar și atunci când descoperirea nu era o manevră a Aliaților. De exemplu, la două zile de la debarcarea din Normandia, germanii au descoperit documente secrete privind viitoarele ținte militare din regiune. Hitler, convins că nu era vorba decât de o altă farsă a Aliaților, a ignorat informațiile.

Generalul german Fridolin von Senger und Etterlin, care a studiat la Oxford, a considerat că Aliaţii trebuiau să invadeze Sardinia şi Corsica, nu Sicilia. În felul acesta, săreau peste toată Italia. Totuşi, această tactică nu își atingea obiectivul de a stopa cât mai multe unităţi germane cu putinţă în Italia continentală.

Debarcările propriu-zise au avut loc pe un vânt foarte puternic. Așadar, acestea au fost foarte dificile. Dar vremea a şi asigurat elementul surprizei. Paraşutiştii americani au aterizat în spatele liniilor de apărare inamice. Trupele debarcate pe plajă au întâlnit o opoziţie foarte slabă din partea italienilor. Aceştia din urmă au fost slăbiţi de bombardamentul naval al Aliaţilor. Datorită vremii neprielnice, multe trupe au debarcat în locuri greşite, în ordine greşită şi cu până la 6 ore întârziere. Britanicii au intrat în portul din Siracuza fără a întâmpina vreo rezistenţă. Canadienii au întâlnit nişte trupe italiene hotărâte cu care au avut de furcă.

Datorită vântului puternic, parașutiștii americani au fost paraşutaţi greşit, nereuşind să ajungă la punctele de întâlnire. Nici planoarele britanice nu s-au descurcat mai bine. Multe dintre acestea s-au prăbușit în mare datorită faptului că au fost uşoare. Paraşutiştii Aliați au făcut tot ce au putut, atacând patrule inamice şi creând confuzie de câte ori a fost posibil.

Montgomery l-a convins pe Alexander să schimbe între ele obiectivele celor două armate. Astfel, britanicii au obţinut rolul-cheie în operaţiune, în timp ce americanii trebuiau să le apere flancul. Această decizie s-a dovedit a fi o greşeală. Pentru a se înfăptui acţiunea a fost nevoie ca Divizia a 45-a Infanterie americană să se întoarcă înapoi pe plajele de la Gela. Apoi, să se îndrepte înspre nord-vest. Acest lucru a permis Corpului 14 Panzer să scape dintr-o viitoare încercuire.

Invazia propriu- zisă a decurs, în linii mari, fără nicio rezistenţă din partea italienilor. Planurile de după debarcare nu au fost, însă, puse la punct. Harold Alexander a permis fiecărei armate să îşi ducă propria campanie, cu puţină coordonare între ele. În primele două zile, progresul a fost rapid, capturându-se localităţiile Vizzini, în vest, şi Augusta, în est. În cea de-a treia zi, însă, progresul în sectorul britanic a încetinit.

În partea de vest a insulei, forţele Axei au reuşit să stopeze avansul Aliaţilor asupra zonei Castrofilippo –Napo. Batalionul 55 Bersaglieri a dat dovadă de curaj şi tenacitate, dar, în final, a fost copleșit de puterea de foc a trupelor Aliate. Pe râul Naro, Batalionul 73 Bersaglieri şi rămăşiţele Batalioanelor 35 şi 160 Artilerie de Coastă demonstrau, de asemenea, curaj. Așadar, nu toate trupele Axei şi-au pierdut dorinţa de a lupta.

În total, în timpul celor 38 de zile de campanie, Aliaţii au debarcat pe insulă 450.000 de militari. Armata a 6-a italiană s-a luptat vitejeşte imediat ce Aliaţii au debarcat. Totodată, diviziile germane de la Gela şi Licata aproape că au reuşit să ajungă la plajele invadate printr-un contraatac. Cu toate acestea, vestul Siciliei a fost cucerit.

După o săptămână de lupte, Generalul Patton a decis capturarea capitalei Siciliei, Palermo. A capturat localitatea Agrigento, doar cu ajutorul unor forţe de recunoaştere. Apoi, Patton l-a convins pe Harold Alexander să îl lase să continue spre capitala siciliană.

În timpul atacului, Alexander și-a schimbat decizia, contramandând ordinele. A fost, însă, prea târziu, deoarece Patton se afla deja la porţile Palermoului.

În partea de sud a insulei, britanicii aveau dificultăţi în capturarea Messinei. Montgomery i-a sugerat lui Patton ca Armata a 7-a să întreprindă acţiunea de cucerire a oraşului, deoarece avea o poziţie mai bună. Forţele Axei, aflate sub controlul generalului german Hans Hube, au pregătit o linie defensivă bine apărată în jurul oraşului. Buna pregătire a forțelor Axei din această zonă le-a permis o retragere progresivă spre Italia continentală.

Patton şi-a început asaltul asupra liniei la Troina. Însă, forţele germano- italiene au rezistat cu încăpăţânare. În ciuda debarcării Aliaţilor pe insulă, germanii au reuşit să evite ca majoritatea forţelor lor să fie capturată. De asemenea, şi-au menținut viabile planurile de evacuare. Elementele Diviziei a 3-a Infanterie americană au intrat în oraş la puţin timp după ce ultimele trupe germane au fost evacuate către Italia.

Armata a 8-a a fost oprită timp de o săptămână la Catania, din cauza unei aprige defensive germane. Din acest motiv, Divizia a 3-a americană a ajuns prima la Messina. Până atunci, însă, din insulă au fost evacuați cu succes 53.545 de soldaţi germani, 50 de tancuri, 9.185 de vehicule și 11.855 de tone de provizii. Această evacuare a fost rezultatul unei grave erori strategice a Aliaţilor. Acest lucru a fost recunoscut mai târziu, printre apropiaţi, de către generalul Eisenhower.

Mediterana şi Canalul Suez puteau fi, astfel, deschise ca rute maritime pentru Aliaţi, încheindu-se perioada aprovizionărilor prin Capul Bunei Speranţe. Acest lucru însemna, după cum generalul Alan Brooke a estimat, că o flotă Aliată de peste un milion de tone a fost deblocată pentru a fi folosită în alte zone ale globului. Succesul invaziei a contribuit și la înlăturarea de la putere a dictatorului Bennito Mussolini.

Campania din Sicilia le-a provocat americanilor 7.319 de victime omeneşti, iar britanicilor 9.353. Tot aici, au fost omorâţi, răniţi şi, mai ales, capturaţi 132.000 de italieni şi 32.000 de germani.

Debarcările din Sicilia au contribuit, de asemenea, la căderea lui Mussolini. La două săptămâni după invazie, Marele Consiliu Fascist i-a acordat acestuia un vot de neîncredere, cu un scor de 19 voturi la şapte. Ministrul de Externe şi totodată ginerele său, contele Ciano, a votat la fel ca majoritatea. Pentru acest gest, mai târziu, avea să plătească cu propria-i viaţă, împreună cu alţi patru membri ai consiliului. Părea un gest cumva nefascist să se apeleze la vot şi unul chiar mai nefascist ca Mussolini să ia în vreun fel act de voinţa democratică a Consiliului. Când l-a vizitat pe rege să-i comunice situaţia, Ducele a fost arestat.

Înlocuitorul lui Mussolini, mareşalul Pietro Badoglio, a angajat public Italia în lupta împotriva invadatorilor Aliaţi cu scopul de a-l linişti pe Hitler. În acest timp, în secret, Badoglio a iniţiat negocieri de pace cu Eisenhower. Chiar înainte de sfârşitul campaniei din Sicilia, Hitler i-a cerut lui Rommel, comandantul noului Grup de Armate B, să atace peninsula cu opt divizii şi jumătate. După ce Rommel a plecat către Franţa, acest grup de armate s-a reorganizat sub numele de Armata a 14-a.